Barierele
Învelit de albastrul cerului,
visul nu are bariere.
Dincolo de albastrul cerului,
visul nu are bariere.
Şi-atunci barierele cine le-a trasat?
Frontiera
a împiedicat dorinţa călătorului.
Obstacolele
au împiedicat dorinţa de a se înălţa.
16 iunie 2011
Ce faci astăzi?
Mă uit pe geam
şi nu te văd,
îmi beau cafeaua …
nu eşti în zare,
pendula ticăie
a sfârşit de an,
viaţa are
o formă de sferă gotică.
Ce face Irina?
E fericită?
Ce fac astăzi, mă întrebi,
strivind forma barocului târziu,
violoncelul de Prado, sublimele sticle Murano,
când labirintul plin de rouă foşneşte nostalgic.
Ca la o intrare, în oraşul plin de oglinzi,
cobori şi aduni norii.
Pe fereastra gândului departe te uiţi,
tot mai departe
treci de mine cu privirea…
Zâmbesc, ştiu, inevitabil,
te captivează atâtea forme suprarealiste,
Spirala ce-ţi cutremură vitraliile visului
– o Galatee în mii de contururi –.
Pendula ne ticăie din prima secundă.
– Sparge-o de nu-i suporţi sunetul!
Acum îţi citesc enigma dorinţei
– “Spania” şi
“Dream of Venus”–.
Ce-i fericirea? mă întrebi.
Căutarea, mereu căutarea
spre ultimul tablou – “Coada de rândunică”…
Să zicem că sunt în trecere la Buenos Aires… Da, totul e posibil!
Să zicem că am cîteva clipe libere, intru, pentru o cafea dulce-amăruie, la Caffe Intim, în timpul unui tango. Mă priveşti, cu mintea mă pictezi. E soare şi culorile pastel străpung interiorul.
Ai vrea să dansăm un tango teribil de pasionant, chiar dacă nu ştii să dansezi.
Acum simţi şi vrei să dansăm,
simţi nevoia unei tandreţi infinite… lumina se crispează-n jurul umbrelor noastre şi tremură…
Mă inviţi la dans, ca o vioara de Cremona sub mâinile tale vibrez. Ameţitor, muzica îşi continuă ritmul, piruetele te duc narcotic în timp, într-un timp colorat, plin de miresme, de amintiri – străfulgerări de flash-uri prin peliculele derulate.
Să zicem că neatent m-ai călcat pe picior, inexplicabil percepi pierderea unui timp unic…
< între două respiraţii îţi apleci capul pe umărul meu >… fugar mă priveşti în ochii mei asiatici, adânci, în care te scufunzi şi uite, mă ridic pe vîrfuri şi-ncet îţi şoptesc:
Singur aşteptând toamna,
ca şi cum ai aştepta un vis de ceaţă,
o altă viaţă sau ce doreai.
Neîntrupându-se,
frunzele zboară spre alte gări…
Ca un tren alburiu
în care urci fără să ştii,
aştepţi ochii ei
plutind de dincolo de timp…
Şi, iată, vezi copacii
ce te-au îmbrăţişat odată cu ea,
singuri şi galbeni, nocturni şi nebuni
cum era zâmbetul ei!
Vei înţelege mai târziu, poate, mult prea târziu!
În ceaţa fumului am dispărut,
muzica îşi continuă un alt ritm…
Regreţi atâtea, totul, dar mai ales viaţa
ce ţi-a devenit o povară albă, neagră, enormă.
1 februarie 2012
Mâine e prea departe
Lacrimi albastre miezul nopţii a picurat,
în tăcerea ei transparentă
călătorim spre stele, e o chemare,
un dor crescut din lumină.
Toate vin nevăzute spre centru,
deşi toţi le văd depărtându-se de el!
Turbionul vieţii le atrage – cercuri concentrice,
presărate cu frunze în oglinda apei.
Nişte frunze sunt oamenii,
îi duce viaţa precum vântul!
În bătaia destinului,
departe de noi, suntem purtaţi,
pe unda gândului primim răspunsul.
Opreşte-o petală, arunc-o pe apa vieţii!
Fiecare lucru îşi cere timpul lui,
fiecare vis visul lui,
fiecare emoţie emoţia ei,
totul e doar o stare ce curge!
Dincolo de câmp curge
un mare fluviu,
adună multe râuri în drumul lui!
Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni,
nici gândul, nici cuvântul,
nici raza de soare
ce trece prin oglinzile timpului!
Mâine e prea departe…
Dincolo de garduri, împrăştiată
de aripa vântului, fiecare petală e vie.
18 februarie 2012
Undeva şi Aici
Ninge, ninge şi ninge…
E linişte-n miezul adânc de noapte,
pe drumul albit de zăpezi
picură argintul lunii
între dorinţe şi gânduri.
E lună şi noapte!
În mijlocul acestei cărări
căutate între oglinzi,
undeva departe, năvalnic izvor,
o tainică chemare palpită,
o flacără dansează sub cerul liber,
o şoaptă moarată, un cântec fierbinte.
Ca-ntr-un câmp cu flori
despleteşti emoţii cu parfum de noi,
timp şi lumină, lumină şi timp – iubire,
sublima clipă, un joc al sufletelor
cât timp trăiesc, cât timp iubesc.
Ninge, ninge şi ninge…
Un înger ne-aşteaptă,
picioarele ţi se-afundă-n zăpadă,
urci dealuri şi munţi,
atingi ceruri şi lumi, te privesc
şi-agăţ cu uimire clipa de pleoapă.
Acolo, la orizont, te văd, aşteptându-mă.
E lună şi noapte!
Scăldaţi de lumina stelelor
am învăţat
să privim în doi roua de pe flori,
trăiri calde, ţesături de vise, speranţe, idei.
Ninge, ninge şi ninge…
Poemul scris în inimile noastre
sparge întunericul atârnat,
păsări de foc împletesc zborul inimilor,
vibrând cu-ntreg univers
ca-ntr-un botez al sufletului
în apa divin revărsată asupra noastră.
E lună şi noapte!
Călători între veghe şi vis,
nedesprinşi de cer,
uniţi în glob de lumină,
atât timp cât trăim, atât timp cât iubim,
ne vom întâlni şi asta se va numi: „Undeva şi Aici”.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
29 decembrie, 2018