Mi-am revăzut locurile natale, casa copilăriei mele, casa bunicilor dinspre mamă, oameni din satul meu…

Am trăit multe emoții, sufletul meu a plâns amintiri care nu se vor reîntoarce niciodată…

Mi-am găsit bunicii și mai slăbiți, și mai triști…

Am fost și acasă…Căsuța noastră dragă, cum plângi tu…cu sughițuri!

Din toate crăpăturile tale ies suspine…

Ce dragă mi-ai fost și o să-mi mai fii încă!

Te-am mângâiat, te-am pipăit dar…numai pe dinafară fiindcă la ușile tale atârnau lacăte grele…

Amintirile noastre sunt păzite, nu au voie să fugă, nu au voie să iasă din interiorul tău…

De treisprezece ani stau departe de tine, de tine care ai fost martora bucuriilor și tristeților noastre…

Am fost la cimitir. Trecuseră de asemenea treisprezece ani grei și lungi de când picioarele mele nu mai călcaseră pe acolo: exact de la moartea bunicului dinspre tată, de la 1 aprilie 1969. Nici nu aș mai fi regăsit mormântul dacă nu aș fi întâlnit pe cineva care să mă conducă până acolo.

Bălăriile întrecuseră înălțimea crucilor…

Nici nu mi-a trecut prin gând că voi găsi atâta pustiire, atâta întuneric la mormintele lui unchișorul și al bunicilor mei dinspre tată.

Am smuls buruienile și bălăriile apoi am aprins lumânări multe, multe…Voiam să sclipească asemenea lacrimilor din ochii mei, asemenea durerii din sufletul meu…

La câte nu m-am gândit în timp ce-i tămâiam pe cei doi oameni atât de dragi mie, unchișorul și bunicul fiindcă pe bunica nu apucasem s-o cunosc, se prăpădise înainte ca tatăl meu să se fi însurat cu mama…Îmi venea să țip…Au fost și…ce a mai rămas din existența lor? Două morminte acoperite de bălării, două morminte întunecate de care nimeni nu-și mai aducea aminte…

Ziua următoare, era duminică, am mers din nou la cimitir.

În satul nostru lumea se duce acolo de pe la 3-4 dimineața. Când eu am ajuns acesta parcă deja luase foc. Se vedea cerul în acel drept înroșit și învăluit de fum de lumânări și de tămâie.

Când am pășit pârleazul cimitirului, în fața ochilor mi s-a desfășurat o imagine greu de exprimat în cuvinte. Totul era luminat ca ziua și pretutindeni era o forfotă nemaipomenită. Ici-colo, câte cineva își jelea morții. Femeile își împărțeau colacii trecând de la un mormânt la altul. Era un du-te-vino neîntrerupt…Pâlcuri, pâlcuri ședeau de vorbă în șoaptă. O liniște imensă ce lumina ca ziua…Ce poate fi mai frumos, mai impresionant și mai trist în același timp decât asta?

Am trecut și pe la mormântul fostei mele profesoare de română, doamna Atița Stoian…Aici era prezent și soțul său, domnul Marin Stoian, fostul director al școlii din sat, acum aflat în pragul bătrâneții…Nu m-a mai recunoscut…Mi s-a părut atât de slăbit!

Vederea sa m-a emoționat profund, ochii mi s-au umplut de lacrimi, la fel și ochii dumnealui. M-a îmbrățișat cu aceeași emoție, bucurându-se când a aflat cine sunt și că m-am dus să-i vorbesc…

Mi-a arătat mormântul, locul de veșnicie care îl va primi și pe dânsul alături de cea care îi fusese devotată soție.
Am zărit fotografia de pe cruce, o fotografie care îi înfățișa pe ei doi, imaginea lui alături de soția moartă, ca să-i țină de urât probabil:

– A fost și nu mai este…a șoptit el cu vocea tremurândă…

M-am reîntors la ma’ mare la lumina zilei, înfrigurată. Parcă adunasem în oase o parte din răceala mormintelor…

Cu greu m-am putut încălzi, acoperindu-mă cu câteva pături. Tremuram toată, îmi clănțăneau dinții…

Copiii mei dormeau liniștiți alături, corpul lor emanând atâta căldură, atâta viață! Mi-a venit să plâng…

Ne-am întors la Văleni noaptea, cu căruța cu cai: nimic mai frumos decât o plimbare cu ghiociul noaptea, sub clar de lună, sub cerul spuzit de stele.

Copiilor le-a plăcut enorm…Chiuiau de drag de răsunau pădurile și câmpul.

Luna lumina, totul era învăluit în frumusețe, totul era plin de farmec și de mister.

Mi-am lăsat bunicii în urmă fără să fiu sigură că o să-i mai revăd în viață, mi-am lăsat în urmă satul cu amintirile care mi-au fermecat copilăria…

Caii alergau în trap, copitele lor țăcăneau și aruncau scântei, spre deliciul copiilor. Țăcăneau potcoavele regulat, ca acele de ceasornic, spintecând tăcerea câmpului.

Ca să scurtăm drumul spre casă, am luat-o direct prin râul Vedea, lucru care i-a încântat și mai mult pe cei mici.

La un moment dat, pe câmp ne-a apărut o mogâldeață în față…Era un om înfășurat într-o pătură, care își păzea bostanul. Crezuse că venisem la furat de pepeni și se așezase la pândă într-un șant. Birjarul l-a cercetat și a exclamat:

– Ce curajos! Ședea la pândă cu un topor în mână gata să lovească dacă am fi fost hoți!

———————————–

Florentina SAVU

3 ianuarie, 2019