Departe!
Ești prea departe, dar în suflet îmi ești atâta de aproape,
Parcă îți văd iubitul umblet; te-aș săruta ușor pe pleoape,
Apoi în brațe mi te-aș strânge lipindu-te ușor de piept,
Sărutul tău nu mi-ar ajunge și altele am să aștept…
Iar tu, cât ești de generoasă, iubirea mea vei răsplăti
Cu gura-ți dulce, răcoroasă, în sărutări te-i răzvrăti,
Iar eu de ele fermecat, pe brațe te-oi purta ușor
Și voi uita apoi pe-ndat’, că vreodată mi-a fost dor!…
Așa visez în vis de noapte, când depărtarea ne desparte,
Aud în vis a tale șoapte iar sufletul mi se împarte
În două zboruri de condor ce caută să te găsească,
Să ostoiască al meu dor și tot mai mult să te iubească.
Și-oricât de mare-i depărtarea, iubirea ce ți-o port sporește,
Urmează neclintit cărarea spre tine și mai mult dorește
Să-i fii aproape către visul unei iubiri cum n-a mai fost,
În doi s-atingem Paradisul – de unul singur, n-are rost!…
Ne-om regăsi în ceas de seară ca doi eterni îndrăgostiți,
Iubirea nu o să mai doară, vom fi de dragoste vrăjiți
Iar depărtarea și tot dorul vor dispărea din ecuații,
Va triumfa de tot amorul, în ale Cerului ovații!…
————————
Nelu PREDA
1 februarie 2019
Era sfârşit de noiembrie şi brume besmetice se lăţeau peste grădini orfane de necuvintele ei. Picăturile de ploaie, căzute peste coroanele copacilor Şireadei, plângeau în inima mea cu ecouri medievale: Luminiţa, Contesa mea ! O căutam pe străzi şi pe poteci nevăzute, care mai purtau încă parfumul ei iluzoriu. Şi, într-o zi, adulmecând hoțeşte, între două trenuri sosite în gară, ne-am regăsit, incert, pe paşi nătângi, striviţi de 
