Napier, NOUA ZEELANDĂ CĂLĂTORIA SPIRITUALĂ A MARIANEI GURZA ÎNTRU VEŞNICIE
Unele persoane sunt născute să răspândească lumină, să atingă cu aripile gândurilor lor pe cei întâlniți întâmplător sau pe cei care sunt atrași ca un magnet de lumina lor miraculoasă. O astfel de persoană a fost Mariana Gurza şi pentru mine nu a fost o întâmplare că am fost atrasă în mrejele luminii ei. Am cunoscut-o prin intermediul prietenei mele de-o viaţă, Vasilica Grigoraș, care devenise prietenă cu ea, atrasă, desigur, şi ea de lumina sufletului său armonios, generos, vindecător, de preocupările similare şi de mintea sa revărsându-şi ideile continuu ca un izvor de apă limpede. Asta se întâmpla la începutul anului 2012 când, între noi, a început să se înfiripe firul comunicării prin emailuri. Coincidenţele pe care le-am descoperit ne-au uimit şi ne-au apropiat şi mai mult. Mariana era născută în acelaşi an, lună şi zi ca şi soțul meu, Robert Anderson, şi glumeam că erau fraţi gemeni. Mariana avea doi copii, o fiică şi un fecior. Unul din numele de botez ale fetei ei este Valentina, ca şi numele meu. Unul din numele de botez ale băiatului Marianei este Vlad, ca şi al fratelui meu (Domnul să-l odihnească!). Mariana, poetă creştină, numită şi „poeta cu suflet de înger” a vegheat creaţiile altora, printre care şi pe ale mele şi le-a publicat cu generozitate în revistele on-line, unde era parte din colectivul de redacţie şi, în special, în revista ei Logos si Agape.
Îi citeam poeziile, cronicile de carte şi eseurile pe care le publica și- mi îmbogățeam mintea şi sufletul cu descrierea locurilor pe care le
vizitase, cu prezentarea oamenilor de spirit şi de cultură pe care îi întâlnise, cu introspecţia adâncă a cărţilor analizate, cu abilitatea de a împleti cultura ei generală cu reflecţia întru crearea unor eseuri de autentică valoare. Dorul ei de străbuni, de bunici, de tatăl ei, ca o tânguire, avea dimensiuni cosmice, ca şi dragostea dintre ea şi mama ei. M-am gândit uneori că măicuţa Marianei, un alt înger care a plecat la ceruri cu un an
înaintea ei, a ştiut că a fost mai bine să-şi cheme fiica lângă ea, să-i ţină divină companie, decât să o lase să trăiască printre muritori cu sechelele lăsate de virusul care i-a devastat trupul. În 2015 am invitat-o pe Mariana să colaboreze la primul volum al antologiei bilingve Poetical Bridges – Poduri lirice şi „poeta cu suflet de înger” a răspuns cu bucurie şi mi-a trimis poezii excepţional de profunde şi de frumoase. La una din lansările antologiei, care a avut loc la Biblioteca din Napier, Noua Zeelandă, pe 17 martie 2017, Mariana a fost prezentă, indirect, şi prin intermediul uneia dintre poeziie ei, a oferit o pagină de cultură românească celor prezenţi la lansare. Poezia „Ctitorie” creată de Mariana Gurza a fost citită de poeta Mandy Pentecost, care s-a documentat temeinic despre legenda Meşterului Manole, pe care a povestit-o audienței corect şi nuanțat. A fost un moment magic.
Sufletul mi s-a umplut de bucurie şi am fost extrem de recunoscătoare Marianei că a scris o poezie ce a provocat interesul celor de aici. M-a impresionat şi faptul că lecţia legendei româneşti despre sacrificiul creaţiei, legendă atât de dragă neamului nostru, a fost prezentată de o poetă kiwi. Cu toate că nu am reuşit să ne întâlnim „în carne şi oase”, ne-am întâlnit adesea la modul spiritual prin colaborări, schimburile de idei din mesaje, dar mai ales prin poeziile pe care ni le-am dăruit reciproc cu ocazia zilelor noastre de naştere. În 2012, cu ocazia zilei ei de naştere, i-am dedicat Marianei poezia Pygmalion, care ştiu că i-a făcut sufletul să vibreze, fiindcă mi-a spus asta într-un mesaj de mulţumire şi pentru că a publicat poezia în revista Melidonium, chiar de ziua ei. Un an mai târziu, am inclus această poezie, cu dedicaţia de rigoare în cartea mea, De la imposibil la posibil – From Imposibil to Possible. Citez poezia „Pygmalion” în ambele versiuni, română şi engleză :
Pygmalion
Poetei Mariana Gurza Ca Pygmalion, am sculptat Sensul vieţii mele în azurul credinţei. Cu dalta albastră, de vioară, Am ajustat sentimentele Până au devenit tril în flautul lunii.
Cu dalta albă, de aripă, Am sculptat crucea neagră A ceea ce-am crezut că mi-a fost dat, Încât trandafirii s-au stins împăcaţi. Cu dalta cenuşie, de clepsidră, Am cioplit speranţele Până au doinit verde, în cuibul luminii Şi-au umplut câmpia de poeme. Cu dalta neagră, de granit, Am sculptat ziua de ieri Când apusul o lua-naintea răsăritului Şi noaptea domnea ca o regină. Cu dalta roşie, de flacără Am sculptat ziua de mâine În care Galateea prinde viaţă Şi viaţa-n mine arde torţă Luminând calea miilor de poeme Simţite şi nerostite.
Pygmalion
To the poet Mariana Gurza Like Pygmalion, I carved The meaning of my life In the azure of faith. I adjusted my feelings With the violin blue chisel Until they became trill In the moon’s flute. With the white wing chisel I carved the black cross Of everything I believed was given to me So, the roses faded peacefully. With the grey chisel of an hourglass I carved hopes Until they sang green songs
In the light’s nest And poems blossomed on the field. With the granite black chisel I carved the day from the past When the sunset ran before the sunrise And night reigned like a queen. With the fire red chisel I carved the day in the future When Galatea was born And my life is a burning torch Igniting the path of thousands of poems Felt and unexpressed. În 2017, am dedicat Marianei, tot de ziua ei, poezia „Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor”:
Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor
Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor de-atâtea Gânduri nocturne care lasă urme de zbor, albastru Paradox sentimental pe marea trecere. Nevoia de a sfida tăcerea Dansează Lumini şi umbre orbitoare şi sumbre. Din care colţ al Universului se-aude corul îngerilor ca un răspuns? Tăcerea devine biblie, rugăciune fără de apus. Şoapte gândite, Ultimul strigăt venite hăt din Univers, deschid căile credinţei cu umilinţă de vers. Gânduri nocturne celest luminate, Dumnezeu şi umbră.
Eu încă mai sper să am o plecare provizorie, să mă pot întoarce, şi să fiu tânăra femeie din vis. Să-ţi spun: Vezi, n-am murit, n-am vrut să te las singur cu umbra mea! Cu toate că moartea e doar un drum… De-aceea, eu n-am să mor niciodată cu adevărat. Totul e un simulacru de moarte. E doar şaradă.
Mariana Gurza a ştiut că „moartea e doar un drum”, o călătorie a spiritului și că ea va continua să fie briza existenţei, alinând tot ce-a iubit
şi-a suferit. Şi a avut dreptate, pentru că amprentele de lumină pe care le- au lăsat aripile ei pe sufletele celor care au cunoscut-o, iubit-o, apreciat- o, admirat-o… sunt VEŞNICE.
Uneori, când aripile poetei cu „suflet de înger” mă ating, nu le simt nici durerea, nici tristeţea ci imensa împăcare şi linişte de pe potecile Raiului.
Mariana Gurza, „Icoană Vie”, ecoul „Ultimul(ui) strigăt” reverberează în dăngănit
de clopot stelar
bisturiul criogenat incizează efemerul vivifiant al suspinului terian înfrigurează șira nervurilor chircite în funii de nea care înnoadă o serie de abaculi în glaciațiune soarele sub lințoliu adoarme în echinocțiul anotimpului mut ce doare-n cuvinte de dor într-un vârtej haotic de crâmpeie de viață ce nu știu a se orândui în înțelesuri pentru alții șoapte gândite care sfidează tăcerea într-un strigăt pentru lăstarii AENIMA căință… nu pot pătrunde taina șoaptei din vis de sub sudoarea coșmarului șopotul din roiul de stele susurul astrului rece nevolnic de lumi pământene freamătul palid al aripii de înger
reverberează amintiri din fuior de iubire și prețuire în căușul inimii mulțumescu-ți prin lacrimă de candelă LUMINĂ călăuzitoare cu dor de amintirea șoaptei ce-ar fi avut putința… să fie mâine onorare celestă întru veșnicie.
Personal nu ne-am cunoscut niciodată. Dar virtual, prietenia noastră a început cu peste 30 de ani
în urmă. Prin intermediul unui vrednic cupcean, adevărat fiu al satului Cupca, regretatul domn Petre Ciobanu, cel care a finalizat monografia satului său de baștină, am primit o carte de a ei. M-au impresionat poeziile autoarei, încă nu prea cunoscute de mine pe atunci. Mai ales că printre ele, erau câteva dedicate Bucovinei. Am prezentat acea carte de versuri pe paginile ziarelor noastre. Iar peste un an, prin intermediul unor studenți ce-și făceau studiile la Timișoara, am primit volumul „Nevoia de a sfida tăcerea”. Pe ultima ei copertă am descoperit publicat un crâmpei din acel material dedicat poetei din Timișoara, ce-l publicasem în ziarul „Plai Românesc”, în luna decembrie a anului 1999. Nu mult după aceasta m-am trezit într-o seară cu un sunet de telefon, se vedea după sunet că era de departe. M-a sunat Mariana Gurza, așa chiar s-a prezentat. Am vorbit cam vreo jumătate de oră, la telefonul staționar. Așa a început de prin 1999 prietenia noastră la distanță. Primind câte o nouă carte de la dumneaei, le prezentam pe paginle
ziarelor noastre, iar uneori mai publicam pe ici, pe colo și câte o poezie- două, mai ales cele dedicate Bucovinei.
Aveam să aflu pe parcurs că Bucovina, mai bine zis Nordul Bucovinei, dar mai ales satul Cupca, de pe Valea Siretului, îi era în suflet, era baștina mamei ei, Viorica, care era originară din acest sat bucovinean. Pe parcursul întregii sale vieți, neostenita doamnă Mariana Gurza, a păstrat întru-n colț al inimi sale, dragostea de acest meleag, de oamenii și locurile dragi de aici. Avea să-mi povestească mai târziu, când deja apăruse mijloacele de comunicare, prin Internet, că fusese cu vreo 40 și ceva de ani în urmă la Cupca. Aștepta ziua când avea să mai revină pe aici. Se bucura mult că soarta a rânduit ca eu personal să am serviciul aici, ca profesoară de limba franceză, iar pe urmă ca pedagog-
organizatoare. La rândul meu, ca publicistă scriam și publicam mereu despre evenimentele, oamenii, activitățile desfășurate în școală, din această veche așezare bucovineană. Pe urmă îmi publica câte ceva prin unele reviste din România, iar eu la rândul meu publicam despre ea sau despe cărțile ei, prin ziarele noastre. Iar când am început să public cărțile proprii, Mariana Gurza, și-a găsit loc pe paginile unora dintre ele. O prietenie și o colaborare intensă ne-a apropiat și mai mult odată cu aparția revistei online „Logos și Agape”, unde publicam aproape în fiecare săptămână câte ceva: fie din viața școlii, fie a satului, despre oamenii și evenimentele de aici, despre sărbătorile noastre de suflet. Și nu numai de la Cupca, dar și din Pătrăuții de Jos, satul meu de baștină, aflat în vecinătatea satului Cupca, din întreaga Bucovină. Era legătura spirituală cu baștina dragă.
Prin intermediul unor cunoștințe au ajuns într-o zi mai multe cărți de ale mele, dar și unele ziare și reviste de aici, la domiciliul ei din Timișoara. S-a bucurat mult. Mi-a mulțumit frumos. Era sinceră și binevoitoare cu toată lumea. Poeziile ei mi-au plăcut întotdeauna. Sincere, pline de adevăr și retrăiri sufletești. Dedicate bunului Dumnezeu, căci aveam să aflu că era de fapt, poeta creștină, numită astfel de conaționalii săi. Vorbea despe problemele globale, despre frământările sufletești, despre viață, natură, anotimpuri… Un capitol aparte, era dedicat celor dragi din familie: mamei, memoriei bunicului și tatălui, pe urmă soțului, copiilor, prietenilor. Iubea oamenii, și oamenii o iubeau. A plâns mult pierderea mamei sale Viorica, în 2019, refugiată, din Cupca, și trăind departe de baștină, cu dorul mereu în suflet. M-a rugat atunci, să fac tot posibilul să i se tragă clopotele în ziua înmormântării la baștină. Desigur că i-am îndeplinit dorința. Am publicat condoleanțe și în ziarele noastre.
de la Timișoara, originară, după mamă, din satul Cupca. Personal, am trecut-o în lista celor răposați alături de rudele mele trecute în lumea celor drepți, la slujbele din biserică, unde este pomenită de fiecare dată. De asemenea am organizat câteva măsuri de comemorare la căminul cultural din Pătrăuții de Jos, la biblioteca de aici, la ședințele cenaclului literar de la liceul din Cupca. Am publicat în ziarul „Gazeta de Herța”, din 2 aprilie 2021 un material (In memoriam) intitulat „Dulcea și amara Bucovină a Marianei Gurza”. Un alt articol în memoria ei, în săptămânalul „Monitorul Bucovinean”, iar tot acest material a fost publicat și în ziarele ce nu mai apar tipărite, dar online „Zorile Bucovinei”, „Libertatea Cuvântului”, ș.a. La 16 aprilie tot în ziarul „Gazeta de Herța” a apărut și un grupaj de poezii la rubrica „Din lirica dedicată Bucovinei” ale poetei Mariana Gurza, dedicate Bucovinei, pe care a iubit-o atât de mult. Pentru mine Mariana Gurza a rămas ca o icoană în sufletul meu. Bună, înțelegătoare, atentă, corectă, binevoitoare, amabilă, sinceră, talentată, inteligentă… Am adunat cele publicate de și despre ea prin ziarele noastre bucovinene într-o mapă aparte, or, am nu numai o mare bibliotecă proprie, dar și arhivă cu materiale despre oameni, locuri, evenimente, sărbători etc. Cu mare părere de rău a trebuit să trec mapa de la rubrica celor ce activează și crează, la capitolul unde îi păstrez pe cei trecuți în eternitate. Salut și mă bucur, deși m-aș fi bucurat de zeci de mii de ori dacă era în viață și scriam aceste rânduri la timpul prezent cu felicitări și urări de bine, că dl. profesor Dumitru Mnerie, dar și alți oameni de suflet de acolo de la baștina unde și-a petrecut viața și și-a desfășurat activitatea literară și filantropică, neuitata noastră colegă de breaslă, poeta, activista Mariana Gurza, au găsit de cuviință, de a publica o carte, la un an de la trecerea ei pe un alt tărâm. Ideea editării unui volum dedicat acestei minunate ființe, acestei doamne, în adevăratul sens al cuvântului este un lucru extraordinar. Răspund și eu, modest, la chemarea aceasta de a o comemora pe cea care mereu va dăinui în inimile noastre, neuitata și draga noastră MARIANA GURZA.
Atena, GRECIA SCRISOARE CĂTRE TINE, PRIETENĂ NEPREȚUITĂ, MARIANA GURZA…
Cât de ciudată mai este și viața asta, plină de întorsături… și-acolo unde crezi că ești pe linia de plutire, îți poate cade o năpastă precum trăsnetul, care să te zdruncine din temelie! Așa a fost și cu tine, Mariana, te-ai dus fără a prinde bine de veste! Cum să începi acum o scrisoare de adio? Cum s-o trimiți unei dragi prietene ce s-a dus „Spre zarea celor care nu cuvântă”? Cu siguranță că, dacă ai fi aici printre noi și ți-aș fi cerut părerea, așa cum deseori făceam, tu m-ai fi sfătuit! Durerea pierderii este ca un cuțit ce-ți pătrunde în suflet sfâșiindu-l, ea rămânând la fel de puternică și insuportabilă de fiecare dată când îți bate la ușă, trezindu-ți sentimente de revoltă, de neputință a acceptării morții, amestecate cu lacrimi și durere. După un timp, când durerea se mai îndulcește cât de cât, cobori în adâncul ființei tale, plină de „Gânduri pe malul tăcerii ” și-acolo, „La răscruce de lumi”, „La granița-ntre vise”, acolo, „Pe urma pașilor pierduți” și „Pe tărâmuri neumblate”, acolo, „Dincolo de cuvinte”, unde amintirile te năpădesc, îți inundă mintea cu-ncetul și, ca un „Apostol fără nume” încerci să le aduni, să le scoți la iveală și să le impărtășești cu cei ce știu, cei care cunosc sau vor a cunoaște despre personalitatea acestei ființe deosebite, minunate: aceea care a fost și va fi mereu vie în minte, Mariana Gurza! (Între ghilimele sunt titlurile volumelor mele de poezii).
Mă las furată de gânduri încercând cumva să mi le adun și, din noianul lor, caut să le găsesc pe cele ce le pot împărți subliniind adevărata valoare ce-o poate avea un suflet nobil ca al dânsei, suflet ce va rămâne printre noi, toți cei ce am iubit-o și apreciat-o, atâta timp cât, bine știut, doar Uitarea duce la Neființă! Dar eu nu o voi uita! Mi-e însă
mintea golită parcă, haotică… oare cum să încep? Cu cuvinte de drag ce- mi inundă sufletul în dorința de-a-mi împărtăși sentimentele? Poate prin
depănarea amintirilor celor mai vii și-ale momentelor esențiale de neuitat ce și-au lăsat amprenta pe sufletul meu? Să încep cu acele
momente de fericire pe care aș vrea să le detaliez în amănunțime știind că acestea sunt daruri de viață și pentr-o-ntreagă viață, pe care le țin strâns ca pe-o amuletăpe pieptul meu? Sunt atât de multe cele ce țin de tine păstrând culori de neșters, vii în mintea mea! De-ai fi fost aici, poate mi-ai fi spus cum să fac, ca de fiecare dată când părerea ți-o ceream, deși știu că acum nu mi-ai fi dat-o, ba poate chiar mi-ai fi interzis, că așa erai tu! Nu-ți plăcea de fel periajul, nu voiai vâlvă și sentimentalism în jurul tău, nu suportai nici laude, nici coroane din frunze de dafin socotind că sunt de prisos, un teatru banal! De câte ori voiam să-ți mulțumesc de daruri sufletești, tu mă opreai cu acel ifos de mentor, categoric, așa cum mi-ai și fost la primii mei pași în lumea literaturii (eu fiind medic de profesie) spunându-mi: „ fac ceea ce-mi dictează sufletul, darul e de la Dumnezeu” sau „am primit bine, dau binele pe mai departe”! Atât voiai și nimic mai mult, doar să ajuți, doar să îndrumi, doar să deschizi porți zbătându-te pentru cei ce credeai că merită să iasă la iveală, toate de dragul literaturii pe care o slujeai cu patimă, în slujba cuvântului, fiind un talent, un maestru în mânuirea condeiului, aducând un mare aport literaturii noastre prin volumele tale de poezii, eseuri și proză, prin distincțiile tale, toate ce vor dăinui în timp!
Lucrai cu patos în a propaga frumosul, zi și noapte la Revista „Logos și Agape”, copilul tău din fașă, chiar până în ultimile tale momente de conștiință, de pe patul spitalului, printre grele răsuflări, până la ultima! Căutai să descoperi noi talente în care credeai, dându-le pasul pentru a duce ștafeta literaturii mai departe considerând că pentru fiecare există loc, fiecare având dreptul de-a încerca și că nimeni nu-i de prisosință, fiecare putând contribui, fie și cu o părticică, tu dăruind necondiționat, ca suflet nobil precum erai, altruist cum rar întâlnești, toate cunoștințele tale, cu tot sufletul și inima ta mare, largă, precum Universul! Ai iubit scrisul cu patimă, ai vrut să-l promovezi și-n ce mă privește, nu voi uita vreodată că, descoperindu-mă pe grupul „Romantic, armonie, bucurie” unde începusem să postez poezii, într-o seară, așa ca din senin, fără a te cunoaște, m-ai accesat întrebându-mă: „tu vrei să rămâi un poet doar ce postează pe facebook?” „Consideri că sunt poet”, te-am întrebat? „Scrii bine, de ce nu-ți aduni poeziile într-un volum?” Am rămas perplexă, nu mă așteptam, surpriza mi-a fost atât de mare, nu numai pentru că mi-ai spus că-ți place cum scriu, dar și de propunerea făcută întrebându-te cu-acea timiditate de învățăcel: „E posibil așa ceva, cum aș putea face? Departe de țară, nu cunosc pe nimeni, nu mă pricep,
cum aș putea edita?” Mi-a părut un vis de neîmplinit, la care nici nu îndrăznisem până atunci să mă gândesc. M-ai sfătuit ce și cum trebuie să fac, m-ai prezentat Editurii SINGUR unde Fondator și Director era poetul Dăncuș Doru Ștefan care mi-a încuviințat și dumnealui materialul trimis și-așa, mi-a vazut lumina tiparului, în martie 2015 primul meu volum de poezii, volumul de debut, „La răscruce de lumi”! Fericirea simțită era de nedescris și tu, suflet minunat, participai la bucuria mea întrebându-mă mereu cum mă simt când țin în mână primu-mi volum, când îi miros tușul proaspăt al foilor proaspăt tipărite, privind coperțile-i lucioase, când îmi văd visul împlinit, la care eu, firește, fără tine, nici prin vis nu îndrăzneam să mă gândesc! Eram plină de entuziasm simțind că mi-ai apărut în viață, exact ca „Îngerul meu la vreme de seară”, acesta fiind titlul unei poezii ce ți-am dedicat atunci și la care ai fost tare înduioșată, un gest mic din partea mea, timid, o poezie însă scrisă din suflet pentru un SUFLET măreț!
ÎNGERUL MEU LA VREME DE SEARĂ… autor Anna-Nora Rotaru, dedicată Marianei Gurza Când somnu-i lin, suav m-oblojește Și mintea de gânduri îmi este golită, Când fruntea în palmă se hodinește, Și vrerea mi-adoarme, în vis toropită, Când poverile vieții îmi par dispărute, Uitate-undeva, într-un colț, deoparte, Pripășite mi-s muzele, par-a fi mute, Alungate-n abisul de neliniști deșarte, Tu, Înger mi-apari la vreme de seară, Pe-o palidă rază din Luna cea Plină, Aura revărsându-ți, cea sfântă și rară, Cu mantie mă-nvălui, de dulce lumină Purtându-mă-n zări, pe căi neumblate, Unde țâșnesc culorile și muzici divine, Auzului meu dând cântările-ondulate Și-ochilor deslușiri de spectre-n lumine,
NORA
versuri din volumul „La răscruce de lumi” Dar și tu, mentorul meu drag, te simțeam plină de satisfacție și știi ceva? Ai meritat-o pe deplin că, deși fiind la primii mei pași, tu m-ai descoperit, azi eu fiind într-un fel opera ta, m-ai plăsmuit, mi-ai arătat drumul de urmat, mi-ai spus să mă aventurez, mi-ai dat aripi să zbor, tu rămânând cea mai de preț ființă pe care am întâlnit-o vreodată în viața mea, un om cu totul deosebit, cum rar poți întâlni sau poate niciodată! Câți pot fi ca tine? Spirit minunat și prietenă, suflet nobil, neprețuit, mulțumesc că din prima clipă când te-am cunoscut mi-ai arătat încredere deschizându-mi larg brațele și-arătându-mi Universul spiritual în care ai încercat să mă botezi ca să mă pot dezvălui… cât nu știu, numai timpul fi-va martor… Îmi amintesc emoția ta de câte ori am încercat să-ți vorbesc despre asta, nu voiai mulțumiri, erai reținută, eu fiind o ființă mai expansivă, deseori mă aterizai și-uneori cam brusc, fapt care-ți reproșam câteodată, tu zicându-mi în zeflemea: „hai, soacră, spune-mi ce-ai de spus”! Tu nu voiai multe cuvinte, puține doar și cu sens, erai scumpă la vorbire, strictă, laconică, doar necesarul și când odată te-am presat întrebând motivul, de teamă ca nu cumva să te fi supărat cu ceva,
mi-ai spus lăcrimând: „îmi pare rău Nora, nu pot fi cum ai vrea tu”! De- atunci nu te-am mai întrebat vreodată! Am luat doar atât cât îmi puteai
dărui sufletește, te-am luat precum erai, ți-am respectat felul de-a fi, tăcerea uneori, înțelegând că fiecare om își are felul lui de-a fi, de-a se exprima. Recunosc că m-a durut și-acum când mă gândesc, încă poate mă dor acele cuvinte, că nu le-am înțeles încărcătura lor sufletească, surprinzând în ele nu un reproș ci, o anume durere! Cum adică „cum ai vrea tu”? Da, cu siguranță că aș fi vrut să te pot îmbrățișa, să-mi arăt
entuziasmul fără opreliști, să-ți pot destăinui sentimentele mele lăuntrice, simțindu-te ca pe-o soră în toți acești ani ce au urmat! Te-am învățat însă, ți-am descifrat condexul, te-am cunoscut sufletește, știam că mă purtai în inimă și-am respectat felul tău de-a fi, onest, rezervat, dar plin de căldură exprimată prin fapte și nu vorbe goale! Credeam uneori că-mi ești la distanță, că nu mă mai urmărești ca altă dată, dar… greșit, tu erai peste tot, supravegheai ca un vultur tot ce se putea întâmpla, îmi veneai în ajutor de nicăieri, ca o leoaică să mă aperi, dacă credeai că sunt atacată pe nedrept și mă îndreptai dacă greșeam! Erai un bun sfetnic! La fiecare-mi pas de început te întrebam, îți ceream părerea atât de prețioasă mie, întotdeauna erai acolo pentru mine, te găseam de fiecare dată ! Și-acum ce și cui să-i mai cer, când moartea asta nemiloasă mi te-a răpit? Acum mă simt ca un rătăcitor fără busolă, deși știu, simt că de-acolo de Sus, mă privești încruntată dacă nu scriu și mă dojenești mustrându-mă, ca de fiecare dată: „scrie, pune totul pe hârtie, lumea trebuie să afle ce și cum gândești, ea, de va fi, te va susține, ea este criticul final, s-ai încredere în tine, ești printre cele mai citite în Revista Logos și Agape…” Astea erau cuvintele ei de-ncurajare ce-mi mângâiau sufletul și-mi dădeau avântul de-a continua și cu ele mă hrănesc și azi când curajul mi-l mai pierd.
Te-ai lăudat cu mine în sinea ta cred, m-ai apreciat, aprecierea fiind cel mai valoros lucru pe care mi l-ai oferit, din toate cele oferite, pentru că aveam mare nevoie de ea, dăruindu-mi încrederea în mine și stăvilindu-mi acea timiditate, ce deseori mă cuprindea cufundată-n îndoieli spunându-mi: „tu, nu trebuie să-ți pierzi vremea cu nimicuri, tu doar trebuie să scrii, lasă totul deoparte”! La fiecare aproape volum al meu oferit, tu fiind prima ce voiam să-l ții ca un trofeu în mâini, ca o pâine caldă, așteptând cu sufletul la gură încuviințarea, te-ai aplecat asupra lui, ai căutat să-mi pătrunzi în gânduri, să-mi înțelegi sentimentele profunde, dăruindu-mi recenzii prețioase, scrise cu mare măiestrie de pena ta fermecată, trimise apoi la multe reviste din țară și străinătate, făcându-mă să mă înalț l-al șaptelea cer de fiecare dată, trăind un vis de necrezut! Așa îți arătai tu sentimentele, nu vorbe-n vânt, „verba volant scripta manent”, fapte concrete și de substanță! Nu știu eu ce ți-am putut da în acești nouă ani aproape de prietenie, știu însă ce am primit, pentru care-ți rămân veșnic recunoscătoare!
Îmi privesc cărțile mele în bibliotecă și-ți zic: aahh Mariana, Mariana… dacă nu erai tu, nimic din ele nu ar fi existat! Cât de multe am învățat de la tine! Tu m-ai învățat cum este un suflet nobil și
frumos și îți spun sincer că tare săracă aș fi rămas dacă nu ai fi apărut în calea mea, „Înger la vreme de seară”, cum te numeam deseori, tu înduioșându-te de fiecare dată la auzul cuvintelor! Ceea ce-am putut face eu pentru tine, a fost doar darul unui volum de poezii și picturi personale, „Ut pictura poesis”, cu o dedicație specială pentru tine: „Volum dedicat prietenei mele și mentor, Mariana Gurza, în semn de recunoștință și prietenie”. Nu mi-ai știut intenția, ai primit volumul, precum trimiteam de fiecare dată, dar citindu-i dedicația mi-ai scris plângând de emoție după cum mi-ai spus, că-i prima dată când cineva îți dedicase un volum! N-am considerat că am făcut cine știe ce, a fost un mic omagiu ce puteam oferi unui Suflet plin de măreție ca tine!
Acum îmi închei scrisoarea
Mariana, având credința că ți-am scris tot ceea ce de timp nu mă lăsai să- ți spun, tu fiind o ființă modestă, nobilă, altruistă până la sacrificiu, știind
doar să ajuți pe cei ce credeai că merită, doar cu credința în Dumnezeu „care vede și doar el dăruiește”, tu având o altă menire aici, pe pamânt, pe care ți-ai împlinit-o până a părăsi această lume! Ai lăsat în urmă un gol imens, pe care voi încerca să-l umplu urmăndu-ți sfaturile, te voi purta în suflet și nu te voi uita vreodată, eu… învățăcelul tău! Când se stinge o flacără, o poți aprinde din nou, dar când se stinge o viață, nu… doar o poți plânge mereu! Odihnește-te în pace suflet minunat, oriunde te-i găsi și veghează pașii celor ce te-au iubit și prețuit pe măsura valorii tale de necontestat! Așa mi-a fost mie Mariana, așa am cunoscut-o eu, așa coardă a sufletului mi-a dezvăluit-o mie și-așa mi-a fost dat să-i interceptez vibrațiile! Mult timp am amânat să mă gândesc la evenimentul pierderii sale încercând să-l înghesui în hruba minții mele, să-l pun într-un sipet sub lacăt, să amân cât mai mult clipa conștientizării, încă să mă mai păcălesc că este aici, printre noi și iată că veni momentul acum de-a da față-n față cu cruda realitate. Dar, poate e mai bine așa, pentru sufletul meu! Chiar și-acum când îmi înșirui gândurile aici, ele dureros mă
năpădesc, că prea mi-a fost brutală pierderea! Încercasem de la-nceput să- i fiu cât mai aproape, pe cât îmi permitea depărtarea, situația și dânsa, s- o sfătuiesc pe cât puteam, s-o încurajez scriindu-i până aproape de
ultimile-i clipe, când măcinând-o virusul ucigaș, îi mai permitea încă să mai răsufle, scriindu-mi aproape de final cele din urmă ale ei cuvințele: „mă simt rău”! Deseori i-am fost aproape în calitate de medic, de câte ori îmi cerea vreo părere, un sfat dar, parcă niciodată nu m-am simțit mai neputincioasă, mai seacă de puteri, cu mâinile mai legate în fața
pandemiei ăsteia necruțătoare ce-a curățat și continuă încă atâta omenire
înălțându-se asupră-ne ca un taifun ce mătură orice-i stă în cale! Așa… s- a dus Mariana! Nici acum nu pot crede că dintr-o dată a trecut în neființă,
„Spre lumea celor care nu cuvântă ”, am camuflat pe cât am putut evenimentul amăgindu-mă că există, acolo, la casa ei, în familie, printre cei dragi! Acum când scriu de-abia îmi ușurez un pic sufletul, cumva
dezlegându-l și eliberându-l! Cu trecerea unui an, a venit momentul să- mi deschid inima și să înșirui cele simțite, împărtășindu-le cu cei ce-au
cunoscut, au iubit cu-adevărat, au apreciat și prețuit pe-aceea ce-a fost și va rămâne mereu în inimile noastre, pe Mariana Gurza…
Deși într-o vreme, mai la începuturi, ne vedeam des și colaboram frenetic sub sigla editurii Augusta (acolo i-au apărut primele patru volume, jetul editorial fiind deschis cu Paradox sentimental, în 1998), vestea cea rea, a plecării poetei Mariana Gurza într-o altă lume, mi-a ajuns târziu. Pur și simplu n-am știut, protejându-mă (poate).
Un destin frânt, nedrept curmat de timpul-vameș, chiar dacă poeta, în „gândurile ei nocturne”, ne asigura că ar fi vorba de „o plecare provizorie”. Da, prezența Marianei stăruie în amintirile noastre: răsfoindu-i volumele, recitindu-i „poemele albastre”, neuitând că „totul poate deveni poezie”. Asta îi era credința… Era o generoasă, se dedicase altora, trudind la Logos și Agape, acea revistă creștină „de cultură, tradiții și atitudine civică”. Care, din fericire, continuă. Aceste rânduri / gânduri de neuitare privesc, însă, nu doar poezia ei. Chiar dacă, inevitabil, o carte-mărturie precum Destine umbrite (Editura Atticea, 2008), adunând un buchet de tablete, poartă o pecete lirică. Tot scrisul ei este infuzat poematic, de fapt. Convinsă că noi suntem „trestiile râurilor / cu gând spre izvoare”, e firească insistența asupra unor destine vitregite, cinstind neamul și glia. Poate și din „nevoia de a sfida tăcerea”, cum își botezase un alt volum (2002).
~Lansare de carte Mariana Gurza – ULTIMUL STRIGĂT
Să ne întoarcem, însă, la acele „destine umbrite”, răsfoind o carte de neuitare, aparținând unui suflet fremătător și suferitor, o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam. Fie că discută despre Spiritul locului sau despre România tainică, fie că portretizează admirabile Fețe duhovnicești sau reconstituie Sărbători în clepsidră (cum sunt botezate cele patru secțiuni ale cărții), autoarea – o insomniacă vizitată de întrebări – se împotrivește, spuneam, uitării. Veghează ca memoria nației să nu fie amenințată de eclipse amnezice.
Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase, prigonite de Istorie, adevărați păstori ai neamului, culegând cuvinte de folos și luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Și părintele Țârovan și preotul Adrian Făgețeanu și preotul poet Megheleș, ca să nu mai vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărțire, gânduri cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar și Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scria apăsat Mariana Gurza, în șirul învățătorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspirația spre celest și pacea sacrală, puterea credinței și armonia ființei. Sunt cuvinte de învățătură prețuind clipa și veghind trecerea, inevitabila „mare plecare”, izvodind însă lucrarea, șirul faptelor spre binele neamului. Evident, în galeria personalităților care îi confiscă interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit din Cupca, un idealist incurabil, om blând și iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat și ziarist, moșind Sindicatul ziariștilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Țării), dar și dezrădăcinarea celui rămas „un suflet nepătat”. Ca gest pios, autoarea alătură propriilor texte și pagini recuperate, vorbind pilduitor despre strădaniile înaintașului. Și tot aici așează meritate cuvinte de laudă la adresa inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut și el, semnatarul unei monografii închinată satului natal (Cupca), un veritabil „ambasador bucovinean”, recapitulând pentru noi paginile dureroase ale încercărilor vieții.
În fine, putem citi cartea și ca un jurnal de vacanță. Avem în vedere, desigur, secțiunea care vorbește despre România tainică. Născută în Caraș, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, călătorește „cu țara în suflet”, se regenerează poposind la Sucevița, la Sarmisegetuza ori pe
Ceahlău, în Țara Oașului sau peste tot pe unde o poartă pașii, căutând cu credincioșie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond, chiar autosuspectându-se de conservatorism, cere imperativ să învățăm turismul, vrea o Românie curată, deplânge amorțirea civică a societății. Și, mâhnită, se întreabă, pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce face elita? Să pomenim aici vorbele marelui Eminescu, pentru care „secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”. Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculații metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun sociologii), confruntați cu păcatele unor elite infidele, ticăloșite, supuși tăvălugului globalizării, noi trebuie să redescoperim iubirea de glie. Să ne apărăm culturalicește cinstind națiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare a locului, știind prea bine că trecutul ne urmărește. Și că alerta identitară nu e o invenție. Suferind, desigur, când țara e defăimată de neprieteni, când apetitul demolator face ravagii, dovedind că nu știm să ne prețuim valorile. O carte, așadar, scrisă ca o urgență, revărsată din prea-plinul unei iubiri suferitoare, fără economie de superlative. Dar o carte necesară, invitându-ne să nu uităm osuariul strămoșesc pe care ctitorim speratul mai bine al unui neam urgisit, dator să nu-și uite rădăcinile. Scriind-o, Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o datorie de suflet. Iar noi, la un an de la plecarea poetei, cinstindu-i amintirea, o putem reciti cu folos…
Isabel Allende spunea odată că „Adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii”, lucru perfect adevărat în ceea ce mă priveşte referitor la amiciţia cu jandarmul, starostele, poetul, scriitorul, editorul făuritor de reviste şi antologii, fondatorul unor festivaluri şi concerte de colinde, dar în primul rând OMUL Vasile Bele din Chiuzbaia.
Dacă am învăţat ceva de la acest prieten al meu e în primul rând bunătatea, apoi dragostea faţă de aproapele său, cei aflaţi în nevoi şi nu în ultimul rând dăruirea cu care ştie să-şi valorifice talantul dat de Dumnezeu.
Ar fi multe de spus de minunata lui familie, de doamna Cristina, contabilă la bază, cea care ţine sacul cu bani să nu rămână niciodată gol, de cei doi copilaşi care acum sunt în capitala Ardealului, – Bogdan absolvent de Babeş-Bolyai e pe picioarele lui şi se descurcă de minune, Bianca, studentă la aceeaşi prestigioasă universitate, despre mămuca Anuca, parcă desprinsă din scrierile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Făcând o scurtă radiografie, îmi amintesc cum Vasile Bele ne-a invitat pe toţi cei de la Cenaclul Scriitorilor la un guiaş după şedinţa de cenaclu, unde i-au poposit în ogradă, printre alţii poeta Ioana Ileana Şteţco, prozatorul Valeriu Sabău, Vasile Dragomir, Ioan Meteş Morar, Vasile Dan Marchiş, Marin Pungă şi mulţi alţii.
Tot datorită lui am ajuns la Mănăstirea Chiuzbaia, loc sfânt, unde am putut să mă reculeg, să-mi încarc bateriile, să am o apropiere firească de Cel de Sus.
Trăgând o linie pur aniversară, Vasile a trecut un pic de un jumătate de secol, îmi dau seama că eu am fost de mai multe ori la Chiuzbaia decât a fost el la Lucăceşti, dar am de gând să îndrept lucrurile. Aceasta s-a întâmplat şi fiindcă el reuşeşte să fie mai convingător, dar şi datorită reliefului mirific de acasă. Dacă eu stau în centru, la drum cum se spune, casa lui este pe o colină, înconjurată de nişte dealuri pline de brânduşe primăvara şi în toamnele târzii.
Vasile Bele prin tot ce a scris până acuma se dovedeşte a fi un scriitor consacrat, cunoscut peste tot în România, mai nou şi în diaspora, un răsfăţat al sorţii şi al premiilor literare, acolo unde participă. Zilele trecute a primit „Meritul cultural” de la Oradea, la un festival Eminescu.
Ar fi multe de spus despre prietenul cu „P” mare Vasile Bele, despre proiectele la care am participat sau participăm în continuare, cum ar fi „Antologie de texte. Recenzii de cărţi – Personalităţi ale literaturii contemporane. Sincerus verba” , zece volume!
Din modestie (pe care Vasile o are din plin!) nu am pomenit de Tabăra de literatură din Baia Sprie, o încercare şi o experienţă nouă pentru noi, la care a pus umărul şi poetul popular, alt fârtat de-al nostru – Nelu Danci din Plopiş!
În scurtul meu expozeu, vreau să-i urez sănătate, putere de muncă, bucurii alături de cei dragi, succese pe plan familial şi literar şi să fie acelaşi Vasile Bele, pe care-l cunosc de multişor: generos, sincer, altruist, făcător de bine! La mulţi ani, tânăr jandarm-pensionar! Să trăiţi!
MARIANA GURZA – EVOCARE Pe Mariana, am cunoscut-o oarecum pe neașteptate, nu-mi amintesc exact împrejurările (nu, nu am cunoscut-o direct, nu am mai avut răgazul…), când anume s-a întâmplat… Eram deja pe facebook, în primăvara lui 2017, iar după câteva luni, prin vara-toamna aceluiași an, m-am întâlnit cu acest nume, indirect, prin intermediul unei reviste, LOGOS și AGAPE, și al unui post de radio, ROMANTIC! Concret, Mioara Hususan, din partea acestui post, mi-a vorbit despre o antologie lirică, PRINTRE RÂNDURI, PRINTRE GÂNDURI, PRINTRE OAMENI!
Mi-a plăcut această denumire metaforică, am trimis niște poeme pentru această antologie și, tot atunci, m-am înscris în Grupul Romantic, am început să ascult emisiunile de sâmbătă ale acestui post de radio, unde erau citite inclusiv poeme de ale mele și ascultam muzică frumoasă, după gusturile noastre romantice…
Intrând în antologie și în
grup, sub genericul ,,Romantic cu armonie și bucurie”, am devenit de- al casei și am fost imediat adoptat, am cunoscut rapid o serie de nume,
în afară de Mioara, precum Camelia Cristea, Doina Spilca, Tamara Tomiris Gorincioi, Vasilica Grigoraș, Adriana Popa… Am lăsat-o la urmă, pentru că, prin mijlocirea ei, am ajuns în paginile Antologiei și în rândul membrilor Grupului Romantic! De fapt, Adriana Popa m-a condus în rândul colaboratorilor revistei Logos și Agape, unde am început să public poeme (citite apoi la radio Romantic), și ea este aceea care i-a vorbit Marianei Gurza despre mine. Publicam frecvent în Logos și Agape, (eram în fiecare sâmbătă pe Romantic), eram activ, comentam textele publicate aici, eram prezent, sociabil, frecventabil… Mai mult decât atât, grație relațiilor sale, Mariana a publicat poeme, texte (interviuri) semnate de mine, în diaspora, în bloguri din SUA, Saltmin Media și Miorița, și Canada, ca și în Australia, în Confluențe literare.
Astfel că, la scurtă vreme, Mariana
mi-a propus (mie și Adrianei Popa) să devin redactor de literatură al revistei Logos și Agape, trebuia să identific poeți și să-i promovez în paginile revistei. În această calitate, am promovat o serie de poeți tineri sau în curs de afirmare, precum Daniela Bălăuță, și am realizat numeroase interviuri cu poeți și scriitori, Ioan Pop, Mariana Grigore, Tamara Gorincioi, Doina Spilca, Vasilica Grigoraș… Eram prezent săptămânal cu aceste lansări și interviuri, primite cu interes de cititori, materialele erau bine cotate în diaspora, îmi plăcea ceea ce făceam, descopeream în mine calități de jurnalist, autor de reportaje, înclinație spre dezbatere și polemică.
Am continuat astfel mai mult de jumătate de an, încât, în primăvara anului 2018, când la Chișinău se organiza Marșul Centenarului (100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România), la 25 martie 2018, am fost trimis de Mariana Gurza, la Chișinău, în calitate de corespondent al revistei Logos și Agape. La scurtă vreme după ce-am revenit de la acest eveniment, am publicat un articol răsunător, cu acest titlu (Marșul Centenarului) în revista Logos și Agape, reluat ulterior și în revista ASLRQ (Canada).
Publicarea articolului în Logos și Agape a provocat controverse și, în această împrejurare, s-a vădit fermitatea caracterului Marianei, care s-a opus schimbării articolului, apărând dreptul la opinie și la exprimare liberă! Am continuat să public materiale literare interesante (grupaje și interviuri) și, în același timp, am început să public materiale diverse, studii istorice și teologice, care apăreau săptămânal în paginile revistei, grație generozității ei. Era un fapt notoriu că era foarte înțelegătoare și căuta să-i ajute pe toți, să promoveze pe cât mai mulți în paginile revistei sale. Publicase multe volume, era o poetă cunoscută, profundă, dar nu se gândea la ea, nu se promova pe sine, ci urmărea să facă cunoscuți pe alții, să fie alături de tinerele talente, pentru afirmarea lor. La toate solicitările mele, ale colaboratorilor revistei, ale celorlalți în general, Mariana se dovedea mereu receptivă, era specială, prin această empatie totală față de cei din jur.
Avea un suflet deosebit și de-aici izvora totul… Era originară din Bucovina pierdută, făcea parte dintr-o familie prigonită de soartă, de dușmanii neamului românesc, se refugiase în țara rămasă liberă, după 1940, vorbea cu durere, marcată, de aceste întâmplări triste… Era o natură etică, morală, profund credincioasă, împărtășea valorile tradiționale, iubea biserica, mănăstirile, tot ce era sacru, lucrurile frumoase, sensibile, vorbea puțin, era interiorizată, tristețea sau
nemulțumirea o părăseau repede, îi plăcea să-și arate bunătatea. De multe ori, vorbeam cu ea, o ascultam, îi percepeam vocea (timpul n-a mai avut răbdare, n-am ajuns să o cunosc…), transmitea ceva special, avea o vibrație anume a sufletului, scriu aceste rânduri și îmi dau seama că mi-e greu să vorbesc despre ea la trecut…
Acolo unde se afla, în conducerea revistei Logos și Agape, era puternică, inegalabilă, era cunoscută, prețuită, admirată, reușea să facă mult bine și să-și arate astfel frumusețea sufletului. Ființă morală, fermă, tradiționalistă, credea în valorile perene, vibra la neamul acesta, la cerul și pământul lui, trăia într-un univers familiar alcătuit din frumusețe, credință, ethos, se opunea relativizării valorilor și principiilor! În interviuri, își dezvăluia sufletul, ideile și principiile îi erau foarte clare, nu-i plăceau jumătățile de măsură și se ferea de compromisuri, era o luptătoare, știa când să fie vehementă, activă, neînduplecată, plină de energie și dinamism!
Era o persoană deschisă, spontană, vie, autoare a unui mare număr de volume, valoroase, substanțiale, era mai curând modestă, nu vorbea de persoana ei, foarte greu publica ceva, dar îndemna pe mulți să fie activi, creativi, să scrie, să publice, să intre în uniunile de creație, să se dedice scrisului! Avea vocație de ctitor, era neobosită, doritoare să facă ceva, să inițieze, să conducă, să fondeze, să lase în urma ei lucruri frumoase și durabile, să antreneze și pe alții într-o activitate constructivă, să-i ajute să-și descopere vocația.
Ca poetă, autoare a numeroase volume apreciate, și director al unei reviste cunoscute și prețuite de cititori, Mariana Gurza și-ar fi putut construi un nume răsunător, o platformă publică de afirmare personală, dar nu a făcut-o, iar acest lucru denotă o particularitate a sufletului ei ales, a caracterului ei deosebit. Multe persoane roiau în jurul revistei, intelectuali din țară și diaspora, poeți tineri sau consacrați, iar radio Romantic, tutelat de ea, era deschis practic tuturor, doritori să-și asculte propriile creații pe undele acestuia. Mariana, detașată, interiorizată, era activă și făcea multe, dar aproape nu-i simțeai prezența, fiind foarte discretă, rezervată chiar. Avea această capacitate rară de a uita de sine, pentru a se deschide celorlalți, convinsă că aceasta se aștepta de la ea, practic, voind să facă cât mai mult bine, nu se mai gândea la persoana ei.
Generozitatea sufletească și atitudinea dezinteresată proveneau dintr- o calitate aparte a personalității ei, credința puternică în Dumnezeu,
trăirea și fapta creștină, aceasta era temelia caracterului său! De-aici îi provenea forța interioară, motivația actelor sale, de-aici se năștea și
slăbiciunea, în sensul bun al cuvântului, căldura și bunătatea care îi erau proprii și o defineau atât de bine. S-a spus despre ea (Mariana) că este ,,poeta cu suflet de înger”, iar aceasta se referă la persoana și sensibilitatea ei, dar, în același timp, este definitorie și pentru poezia ei, care atingea inefabilul, universul ei poetic nu era caracterizat doar de lirism, de estetică, ci și (mai ales) de finețe spirituală, de rațiuni înalte, de dimensiune religioasă. Un volum al său se intitulează, nu întâmplător, ,,Dumnezeu și umbră”! Scriind o poezie aleasă, cu ținută estetică și spirituală pregnantă, Mariana era receptivă la tot ce era valoros în creațiile poeților și scriitorilor, pe care îi stimula, în publicațiile literare periodice, pe care știa să le prețuiască și aprecieze (avea cuvinte calde de apreciere pentru revista noastră, Ofranda literară, la care colabora cu plăcere).
Despre Mariana, nu se poate vorbi conjunctural, fie și în paginile unei cărți, despre ea trebuie să vorbim firesc, cald, uman și frecvent, prin ceea ce a scris, prin ceea ce a făcut, prin faptele ei bune și dezinteresate, ea este aici, alături de noi, printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…
În încheiere, aș dori să reproduc integral poemul pe care i l-am dedicat, sub impresia copleșitoare a plecării ei neașteptate: CA O BALTĂ DE SÂNGE Motto: ,,nu știi ce strânsă mi-este inima și-o viață-i doar cât ai clipi din ochi” (Shakespeare)
Poetei Mariana Gurza
știi tu ce mi se-ntâmplă acum în ce abis sunt scufundat ai văzut vreodată apusul strălucind ca o baltă de sânge sunt clipe în care te simți sfâșiat făcut bucăți nu știi dacă ești viu sau mort ființa ta prinsă într-un imens malaxor de tocat vieți în ceasurile acelea de foc chiar nimic nu contează vorbe vorbe vorbe nimic nu te poate distruge mai bine decât o mare durere care te arde de viu pierderea unei ființe ce poate fi de neînlocuit va ști cineva să ne spună ce-a simțit Ahile la moartea lui Patrocle el care refuzase un rege nu știm nimic despre pierdere suferință
până când pumnalul ei nu pătrunde adânc în noi să simți moartea s-o trăiești în viață fiind în strălucire iată ce nu se poate povesti este neverosimilul însuși câte ceasuri infernale trăim zilnic să percepi sfârșitul doar imaginar este cumplit înainte să fie aievea crede-mă prietene cuvintele nu ne mai ajută vom înțelege cumva pe Alexandru cuceritorul Orientului în singurătatea Babilonului strigătele sale de durere pentru Hefaistion pe care-l iubea mai mult decât viața nu știm nimic despre durere mental nu poți suferi cu creierul nu poți iubi din creier durerea aceea care te arde te face scrum într-o clipită când pierzi pe cineva de neînlocuit cine poate să-nțeleagă să descrie nu poți trăi prin procură ce poate fi mai personal decât durerea acel cineva lipit de sufletul tău ce-a simțit Horatio când îl plângea îmbrățișând pe Hamlet prieten ființă iubită rațiunea sa de a fi să știi că ai o singură ființă în univers și să o vezi căzând fulgerată de soartă să vrei să-i dai viața ta la schimb să primești moartea în locul ei și să nu poți schimba voința neînduplecată a destinului poate cineva înțelege trăi suporta sunt hotare de netrecut enigme de neînțeles de neîndurat cum să-ți educi durerea încât să o-mblânzești când te privește cu ochi de fiară te-ntreb acum în ceasul acesta greu în plină noapte când simt cum mă arde și miile de cărți citite și trăirile alese nu mă pot apăra de această durere tăioasă care îmi sfâșie ființa de sus până jos…
Familia Marianei „Sunt eu, o umbră albastră … o bucățică de prescură, un ochi de lumină” Oare ce-aș putea să-ți scriu, oare ce-aș
putea să-ți spun, Mariana? Timpul se retrage în rame-ntunecate ca și crengile copacilor pe care le văd de pe ferestre, un abur ușor tremură prin verdele închis al brazilor, cu acele îndreptate spre niciunde, sau spre acel tărâm îmbrățișat și sfințit, în galben-ruginiu, de toate apusurile. E-atâta deznădejde în vântul ce bate cu putere și-n zarea vineție. Din când în când, trece câte-o frunză zbârcită, gri, zborul ei se ondulează în șuierul viscolului ridicat dintre malurile râpelor și eu rătăcesc iar pe străzi înmugurite cu amintiri și-ți simt atingerea invizibilă pe gene.
„Dacă mi se întâmplă ceva, să știi că Vă iubesc!” mi-ai scris tu, Mariana, în urmă cu un an. Era început de februarie, ghioceii își înfloreau albul în grădina casei tale, dar gândul îți urcase într-un spațiu al unei premoniții, iar cerul lăcrima, albastru, împletindu-se cu lacrimile mele de-acum, neplânse … Îți aud iarăși glasul și ne îmbrățișăm ca atunci când ne-am întâlnit la o lansare de carte. Era sfârșit de noiembrie, era 2019. Amândouă eram îmbrăcate în pantaloni și bluze negre, tu aveai cizme albe, eu cizme negre. Tu brunetă, eu blondă. Amândouă aveam jachete albe. Amândouă copilărisem în același cartier al aceluiași oraș. Amândouă terminasem același liceu. Când am deschis ușa sălii de la Facultatea „Ioan Slavici”, unde avea loc lansarea cărții poetului din Dorohoi, Marin Beșcucă – „TIMIȘOARA – Acolade peste timp”, lansare organizată la Timișoara, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la izbucnirea Revoluției Române, tu m-ai luat de mână și mi-ai făcut loc lângă tine, pe un scaun.
„Arăți mai bine în realitate, decât în poze”, m-ai complimentat tu, cu eleganță, eu ți-am întors complimentul: „Ești frumoasă, Mariana, elegantă și înaltă, mai înaltă ca mine, păreai mai
scundă în fotografii”. Ne-am îmbrățișat apoi și, una lângă alta, am ascultat prezentarea și comentariile legate de cartea de poezie. S-a vorbit despre revista pe care ai fondat-o: „Logos și Agape”, care ajunsese atunci la peste 1.500.000 de cititori și tu ai punctat câteva idei. Seara de noiembrie, ceața care plutea în spatele ferestrelor luminate, venea nu dinspre oraș, ci din depărtarea unei copilării în legănări de scrânciob, venea din mireasma sălciilor și a arinilor aplecați peste malurile Ierugii, venea de pe cărarea care urca spre pădure, din sunetul clopotelor de la biserica din Ohaba în a cărei casă parohială ai crescut. „A trebuit ca eu să fac infarct și fata ta să mă trateze, pentru ca tu să te reapuci de scris. Scrie!”
îmi spuneai tu, Mariana, de multe ori. „Aștept ca mama ta să povestească despre tradițiile de iarnă din Ohaba, despre pițărăi!” mi-ai transmis, prin Mihaela, atunci când te-ai dus, în decembrie 2015, la control cardiologic. „Mariana așteaptă pițărăii, mami!”, încerca Mihaela să mă mobilizeze. Și … cu două zile înainte de Crăciun, m-am așezat la calculator și, după 14 ani de tăcere, au început să ningă alb amintirile în povestea pițărăilor, pe care tu ai publicat-o, în seara de Crăciun, în toate revistele din țară și din străinătate cu care colaborai. A urmat interviul cu pianista Maira Liliestedt:
… eu nu știu să pun întrebări, sunt obișnuită, prin profesia mea, să dau răspunsuri.
Nu mai căuta scuze, fă interviul! M-ai convins să editez o nouă carte de poezie, ai scris o recenzie la volumul meu de versuri: „Aparent / Illusory”, ai făcut promovarea cărții printr-o lansare la radio „Romantic”, m-ai pus să fac corectura la antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” și astfel, am reînvățat câteva reguli de ortografie, mi-ai dat sfaturi înainte de întâlnirea cu colegii mei de facultate: „să spui, la cursul festiv, că ești poetă”, m-ai ajutat să-mi fac pagina de facebook, m-ai convins să semnez ceea ce scriu cu numele meu, nu cu pseudonim: „onorează-ți bărbatul, așa cum îl onorez și eu pe soțul meu și folosește-i numele” … m-ai susținut când eram criticată pe nedrept, ai adus gândul tău atunci când nu mă simțeam bine, te-ai rugat în mânăstirile în care ai intrat în pelerinajele tale … Ai dăruit. Ai dăruit prietenie, ai dăruit iubire! Ai fost prietena mea, ai fost criticul meu, ai fost cea care mi-a readus pe umeri aripile literare.
Ai fost … ce mult dor aceste cuvinte! Mai aud și-acum bulgării de pământ rănindu-se într-o plecare. Ți-am
adus flori albe, Mariana – „poetă cu suflet de înger”, flori împletite într- o coroană. Era o vreme cenușie, cu nori, așa cum și inima mea purta.
N-ai mai venit să mă colinzi, de Crăciun. Nu am mai povestit despre pițărăi, despre focurile de lângă biserică. Nu mai m-ai sunat la telefon… Ți-ai întâlnit mama, Mariana? Te-a așteptat tatăl tău? Ți-ai cunoscut bunicii? Ce ai aflat despre toți moșii tăi, rămași, prin vicisitudinile istoriei, în „dulcea Bucovină”, țară a fagilor, pe care-o purtai, îndurerată, în gânduri? Mai scrii versuri? Mai cânți în corul îngerilor? Ai regăsit „steaua pe care-ai prins-o și-ai pitit-o după un nor”? Ți-a apărat aripile „de răceala nopților și de vuietul apelor”? „Ai reușit … să te-mpodobești cu nestemata dăruită? Sau ai rămas doar cu imaginea infinitului?” A trecut vremea… dar Ieruga șoptește peste aceleași maluri acoperite de copaci și de aluni. A trecut vremea și pe dealul de unde se vede așa de frumos orașul nostru natal, Izvorul lui Vida umple alte ulcioare. A trecut vremea, Mariana! Pe dealuri sunt alți copii … Adriana Popa Timișoara,
Prietenia, pilonul rezistent al vieţii „Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă să ajungi la deznădejde.” – Honore de Balzac Mi-aduc aminte de oamenii dragi mie, prieteni care deşi au fost departe fizic, mi-au fost aproape sufleteşte. Ei au fost ca nişte păsărele ce şi-au făcut cuib în sufletul meu. Și chiar dacă au ,,zburat” spre alte zări, au lăsat urme adânci… Dar, de fapt, ce este prietenia?
Prietenia înseamnă două inimi care bat în acelaşi ritm şi cântă amândouă pe notele iubirii. Prieten e acela care îţi cunoaşte povestea, îţi înţelege trecutul şi te ascultă fără să te judece. Când eşti istovit şi nu mai poţi înainta, el îţi dă din energia sa. Un prieten adevărat îţi ştie gustul lacrimilor şi surâsul inimii. Plânge cu tine, râde cu tine şi împarte cu tine, nu doar clipele de azi şi pe cele de mâine. Atunci când greşeşti prietenul adevărat cu blândeţe te ceartă şi întotdeauna te iartă. Uneori nu e nevoie de cuvinte pentru a atinge inima unui prieten. Putem deschide uşa sufletului său cu o simplă privire scăldată de razele suave ale dragostei. Prietenii sunt două soluri diferite, udate de aceleaşi ploi. Un prieten/ o prietenă este un înger ce te acoperă cu aripile încrederii şi te luminează cu candela speranţei. O astfel de prietenă, supranumită Poeta cu Suflet de Înger, avea să apară în calea mea. În viaţă avem parte de întâlniri emoţionante care nu sunt întâmplătoare. Ele ne încarcă sufleteşte. Am învăţat că orice om care apare în drumul nostru are un rol bine determinat în misiunea şi viaţa
noastră. Un astfel de om a fost poeta și jurnalista Mariana Gurza, care mi- a întins mâna ,,prieteniei” și mi-a oferit posibilitatea de a fi redactor al
revistei „Logos și Agape”.
Deși timpul nu ne-a oferit ocazia să ne cunoaștem foarte bine, din puținele conversații în mediul online am înțeles ce fel de om e Mariana – un Om ce cunoaşte fericirea de a dărui, de a iubi şi care reflectă multă lumină și optimism. Ea vibra prin toți porii ei sensibilitate, altruism, delicatețe sufletească, fiind un autentic promotor al frumosului. Consider că Mariana Gurza a avut același crez ca și mine. A crezut în oameni, în Dumnezeu, în bine, în iubire, în poezie.
Crez Cred în alb, deși pe alocuri e și puțin de gri. În adânca noapte zăresc un strop de zi. Cred în Dumnezeu, pesemne și El crede-n mine, de m-a creat dintr-un gram de cer și tină. Cred în poezie, Demiurg de ,,feeling” ce mă ajută stelele dimineții să ating. Cred în iubire, vis ancestral, bucată de timp real-ireal, clipa ce (mă) scrie pe fibra inimii: Există și mâine! Există poeții pentru a pune un frumos epitet vieții! În încheierea acestui eseu, îi dedic Marianei Gurza poezia
,,Cei care nu mai sunt…”
Cei care azi nu mai sunt i-am cuprins în cuvânt, să nu moară niciodată, într-o poveste cu ,,a fost odată”.
Cei care azi nu mai sunt ascunși de-al eternității vânt, sărută petale de cer printre valuri de înalt mister și-mi lasă gust de infinit în toamna unui vis iubit. Pe o frunză strivită de dor îmi las sufletul călător și sper că lumina nu e ucisă de beznă când viața mai face o poznă. Cei care azi nu mai sunt trăiesc mereu în al meu gând.
Sensul vieții se risipește, motivul existenței dispare și e suportabil, nu ne speriem de drumurile fără obstacole, știind că ele nu duc nicăieri, trăind fără rațiuni precise. Atunci ajungem la un mod insolit de a analiza propria viață, iar uneori frica de viață o dedicăm unui destin pasiv, extins asupra unei generații. Aș dori să prezint acum un portret original, fără a căuta termeni de comparație, al unui om adevărat, care ne-a transmis emoții, într-o multitudine de culori și acesta este Mariana Gurza. Eliberată din lumea materială, lipsită de bucurii și de iubire, plină de violență, îngerii au dus-o spre inima mării și a cerului, în lumina cunoașterii și de aici spre un nou început, o nouă viață.
Am cunoscut-o pe Mariana Gurza, prin intermediul scriitorului Ioan Popoiu. Era director la revista „Logos și Agape”, pe care, cu multă generozitate, talent și multă înțelegere o conducea și prin ea promova literatura, oameni cu har, talentați. De la-nceput, s-a legat între noi o prietenie liniștită, loială, ca un singur glas, apreciind, cu o precizie aproape filosofică, scrisul meu, cărțile mele, pe care, ulterior mi le-a publicat, comentat, făcându-le cunoscute. Am simțit lângă mine un om bun, cunoscând măruntaiele scrisului, așa cum sunt uneori oamenii sau pâinea caldă, așa cum, blândă și superbă, poate fi natura. În revista, pe care cu cinste și dăruire o conducea, citeam opere, nume de valoare și noi, imagini și cuvinte episodice, pentru anumite momente, o povestire mereu deschisă vieții, o ultimă imagine, un ultim cuvânt, o succesiune veșnică a anotimpurilor și a generațiilor.
Am remarcat acea culoare vie a dreptății și valorii, cu o minte sclipitoare, pentru ca soarele să ne poată lumina, fără a i se acoperi razele de către norii cenușii, de sabia lașității din jur. Am descoperit noțiunea sublimului, acea fascinantă îmbinare diversă a spațiului cosmic, acel drum interminabil către o planetă fără nume. Simbolic vorbind, era ambiția de a atinge perfecțiunea, la un nivel înalt al dezvoltării și conștiinței spirituale. Neobosită, mereu optimistă, nu gândea că timpul se odihnește la un moment dat, că-și schimbă
culoarea, astfel reușind să deschidă poarta unei rezistențe într-un mister inexprimat, acea mângâiere cu suferința, mai mare decât multe secole. Încerca să găsească miracolul vindecării, aproape de divinitate dar și de știință, într-o fascinantă paletă a vieții și a întrebărilor existențiale. Parcă experimenta cum să supraviețuiască, să fie puternică în suflet și trup, prietenoasă, frumoasă, elegantă, blândă, să știe cui să ofere, fără a fi dezamăgită. Numele său a pătruns până departe, prin revistele cu care colabora și prin numele scriitorilor de elită din toată lumea. Nu vorbea mult despre trecut, nici despre viitor sau de drumurile tinereții, de orizontul așteptărilor; căuta o anumită cale, pe care a găsit-o în lumea de acolo, de sus. Cunoștea și-nțelegea minuțios problemele existențiale, realiste și pătrunzătoare. Avea mândrie, suflet mare, stil, naturalețe și curaj. Și pe aripa ușoară a unui pescăruș plutitor în jurul meu, îi dăruiesc recunoștință, cărțile mele, toată considerația, aprecierea și prețuirea.
Dragostea de oameni și-o manifesta fulgerător, prăbușindu-se peste viață, ca un uragan, care o supăra, o smulgea din ea, ca un cer de frunze
purtându-i lumina în abis, și niciodată nu era prea târziu să-nceapă să ne- ndrepte către direcția bună. Verticalitatea îi aducea rădăcini adânc înfipte
în pământ, ca unei grădini veșnice, înaltă și-ndrăzneață, plină de binecuvântare, din care va răsări timp. Poemele sale sensibile, pline de talent și experiențe existențiale, înnoitoare – vor călători în universuri, căutându-și confirmarea poetică, departe de crunta și grotesca realitate. Devenim oameni în măsura în care îi iubim pe ceilalți, să ne-nălțăm ca plutele peste ape, ieșind curați din întuneric, din toate judecățile și veacurile. Astăzi îi voi trimite Marianei Gurza, un zâmbet însorit, un buchet de ghiocei și viorele, prin mesagerul primăverii răsărit din judecata luminii. Acum trăiește în liniște și se roagă pentru sănătatea și pacea lumii și a pământului, în spirit liber, zâmbind, în sfere înalte… în acel soi de bucurie întemeiată sau din convingerea de a fi lăudată pe pământ, unde tăcerea ar putea fi un discurs puternic, fără emoții… Pentru mine, Mariana Gurza a însemnat prietenie sinceră, devotament, iubitor de frumos și cultură, un miracol, un veșnic neobosit călător, plutitor ca o umbră benefică, fără spaime, mereu discretă și strălucitoare, așa cum se aude muzica într-o scoică… Trimit de aici, din colțul scrisului meu, câteva versuri din ultimul meu volum: „Să ne dăruim zâmbetul celor care merită, să-l oferim cu ambele mâini
Dac-am fi îngeri am vorbi în fiecare seară cu cerul, cu ferestrele lui Nu vorbesc nimănui de sus, asta înseamnă o foarte mare nepolitețe Voi încerca să rămâm departe de cei care sunt repetabili, neplăcuți Nici măcar: ,,Ce mai faci”. nu mă voi interesa de alții – doar de mine Mai mult decât de ei – cu ocazia asta îmi voi vedea adevărații prieteni. Printre oameni sunt tot felul de șarlatani, cu greu urcând drumul cunoașterii Imaginați-vă ziua iluminării, a orologiilor încremenite de urmele orelor”…
