La Începutul începutului, în lumea abia trezită din somnul cel lung al facerii, Înaltul se dezvălui aprig într-un tumult de sunet și culori, trosnind din încheieturi aștrii ce-și căutau, parcă,  calea pe cer, iar Timpul – dezmorțit și el –  începu a curge prin firele Torcătoarelor.

 Pe  întinderea grea  a obârșiilor  apăru Găinușa[1] … și  Ciobanul ce-și aduna turma lui de stele arzânde[2]  … și  Lebăda ce țâșni din străfunduri în zborul ei  pe cerul nopții…și Omul[3] în dezlegarea tainelor….și Carul cu oiștea frântă de atâta tumult …și Toate cele știute ori neștiute,   ce  bâjbâind în căutarea cereștilor căi, păreau a se împotrivi curgerii Timpului, ori încătușării  Spațiului.

Atunci  – spun bătrânii noștri – ”pe cerul peste cer ” se pierdură stele pe calea lui Troian:            ”după ce iese Găinușa  se fă așa pe cer, peste cer, Calea lui Troian cu paiele. Am auzât din bătrâni că și-o pierdut paiele pe cale ”[4]

Din OUL cel născător de ceruri și stele se făcu – mai apoi – Pământul  ”priponit de patru stâlpi de argint” și o osie de aur [5] , ce a fost ”măsurat” și  ”îmbulzât”,  ridicându-se astfel munți și dealuri, numite încă de atunci gruie, gruiețe, măguri, bulzuri, ouțe…

            În legendara Țară a O(u)așului există încă credința că  Pământul  născut din Ou  ”stă”, plutește  pe unda Apelor Primordiale ; ”pe apă săm noi –  spun bătrânii – câteodată, cândva, cândva se clatină pământu ..atunci se-ntorc peștii…pe  trii pești stă pământu, mari  câtu-i  lumea”[6]

            Un mit cosmogonic exclusiv românesc – după Victor Kernbach – redă sugestiv imaginea creșterii pământului din ”sămânța de pământ” adusă de pe fundul Apelor Primordiale: ”pământul crește deci din sine însuși în virtutea unei entelehii și el de fapt nu este pământul ci Lumea, așadar cosmosul care se dilată  așa cum se dilată în concepția modernă universul” [7]

La Cămărzana există un loc de o serenitate impresionantă numit ”Ouțul”, care pe lângă faptul că  îţi sugerează imagini legate de Oul Primordial, de Cuibare Stelare şi Ouă din Piatră, adică de „cărămizi” aflate la fundamentul Universului,  aşa cum îl ştim noi astăzi, pare a fi și spațiul pur de consacrare a ”insulei de piatră”,  acolo unde  „măicuţa din piatră”  a născut  „pruncuţ din piatră” [8]

”Ouțul” ivit atunci la începutul lumii, sau poate chiar mai înainte, ne aține calea cu amintirea unui  Rai pierdut prea devreme, cu rânduieli, rosturi și pravile scrise sub cumpăna  altor zodii, cu stele arse pe lutul, ori piatra, ori iarba unor ceruri bătrâne. ”Ouțul” , ”Geamăna”, ”Cetățuia”, ”Cremenea”, ”Ursoii”, ”Măgura”, ”Tâmpa”, ”Somosul”, ”Belavara” , ca și mulțimea de dâmburi, gruie, bulzuri, măguri, răspândite pe întreg arealul oșenesc,  aduc în lumea noastră misterul unor timpuri mitice.

            Ele sunt ”pietrele martori” cum ar spune prof. Eliade, având  ”calitatea de scară ce unește Cerul cu Pământul”[9], întocmai scării cu fuștei, ce înnobilează încă oul împistrit la Cămărzana.

[1]  Din cele 7 stele ale Pleiadelor – simbol solar atlantic –  țăranii formează o constelație aparte numită Closca cu Pui sau Gainusa sau Stelele Ciobanului.   De ”Găinușă” sunt legate vechi credințe și eresuri inclusiv cele privind ”Cloșca cu Puii de aur” din Tezaurul de la Pietroasa.

Rombul constelaţiei LIRA, uşor de identificat pe cerul nopţilor, se află alături de „crucea” Lebedei, şi linia şerpuindă a Dragonului. Ţăranii cunosc constelaţia Lirei sub numele de „CIOBANU CU OILE”, în care steaua Vega este ”Ciobanul”  iar restul de patru stele sunt oile.

[3] Constelația Orion

[4] Ion Mușlea – Cercetări etnologice în Țara Oașului și la minerii din nordul Transilvaniei, ed Dacia xxi, 2011,

[5]Într-o colindă din Oaș:  De când Domnu s-o născutu /Domn din ceriu/ Şi pământu l-o făcutu/ El bine l-o priponitu  / De patru stâlpi de argintu …

[6] Ion Mușlea – Cercetări etnologice în Țara Oașului și la minerii din nordul Transilvaniei, ed Dacia xxi, 2011, fila 211

[7] Victor Kernbach – Universul mitic al românilor, ed. Științifică 1994, pag 195

[8] Într-un colind din Racșa (Oaș): Scoală gazdă nu durmi /          Mă corindă-mă doamne mă co  / Decât scoală slugile / Să măture curţâle  / Cât gunoiu măturară / Tăt pe piatră-l aruncară  / Piatra-n patru să crăpară  /  Pruncuţ de-aculu zburară …

[9]Mircea Eliade, Tratat de Istorie a Religiilor, editura Humanitas 2005, pag 243

 

Din ”coasta” Oului cosmic, din greul de foc și tumult, pe bolta cerului timpuriu se ivi  însăși Soarele, fapt rămas în memoria bătrânilor, ce cred că totul s-a întâmplat ”de-adevăratelea”, reiterând astfel cosmogonia:  a fost odată un Om ce avea un Ou: el a fost încuiat Oul într-o ladă, și altul, ce știa când s-a dus Omul de acasă,  i-a dat drumul și din acela s-a făcut mai apoi Soarele pe cer.[12]

Pe căile vremii – cele abia bănuite – Soarele a fost și el Om…și-o fost rândunica o fată frumoasă; și Soarele a luat-o de soție… [13]

Tudor Pamfile consemnează că în credința țăranului român Soarele era steaua lui Dumnezeu ”deoarece la răsărirea ei, toate celelalte stele pier şi i se şterg din cale”

[1] După o legendă mitică consemnată de Elena Niculiță Voronca în Romulus Vulcănescu – Mitologie Română , edit Academiei 1987, pag  368

[2] Ion Mușlea – Cercetări etnologice în Țara Oașului și la minerii din nordul Transilvaniei, ed Dacia xxi, 2011, fila 137

În testamentul scrierilor vechi, lăsat nouă moștenire  de înaintașii noștri, Soarele era reprezentat  prin însemnul Vârtelniței, denumită și Morișca, denumiri sub care este cunoscut și în străvechiul O(u)as);  odată cu pătrunderea creștinismului acest simbol, va fi înlocuit în mare parte de cel al Crucii.

În Zorii Istoriei, omul „vârstei de aur”, contemplând cerul nopţii şi pe cel al zilei, ori răsăritul şi ră-pusul Soarelui, a perceput fenomenul de Rotaţie, de mişcare al Pământului şi Stelelor, ”întrupându-l” în memoria pietrei, ori pe vasele de ceramică ale cucutenilor, ori înnobilând universul sacru al oului scris de la Cămărzana.

Altfel spus a transferat ”crucii pelasge” reprezentată  de cei doi Zalmoxis (gemenii divini invocați încă în colindele noastre )[15] ideea de mișcare, suflul divin dătător de viață, atotcuprinzător, fără început, fără sfârșit.

 

[15]  Nașterea gemenilor cerești Apollo și Artemis, rămasă în amintirea colindelor noastre: Doamne Ler Domnului Doamne/  Ia-n ieşiţi boieri afară /De videţi ce să scoboară / Să scoboară două flori /           Da nu-s flori, că-s frăţiori;  sau: În ieşiţi boieri afară /  Şi videţi cum să scoboară / Doi luceferi gios pe scară;  sau: Colo sus în râturele /   Zâurel de zâuă / Răsărit-o două stele

[16] Un întreg Univers în mişcare, cu Soarele în centru şi spirale galactice, aşa cum au fost descoperite pe vasul  neolitic la Hăbăşeşti (cultura Cucuteni) datat cu 5700 î.d.ch

Asocierea unor elemente primare cu adânci semnificaţii, cum ar fi Oul ca simbol primordial al genezei şi regenerării cosmice, cu mişcarea de Rotaţie, ne fac -pe noi cei de azi – contemporani cu miracolul „întrupării” Universului. Este „cronica” unui Timp tânăr, aflat la începuturile sale şi – de ce nu – cronica unei Revelaţii transmisă nouă printr-o formă de scriere primară

            Toate aceste semne și simboluri vin înspre noi din adâncul mileniilor și poartă cu ele mesajul emoționant al moșilor și strămoșilor ce încă ne vorbesc despre Rânduială și Rost , lăsându-ne codul  ce ne așează iar și iar  înlăuntru Ființei.

 Remarcăm în simbolistica semnelor sacre înscrise pe oul ”împistrit” și pe acela al cocoșului , simbol solar, prezent în toate mitologiile, ” întruchipând lumina cu toate valențele ei cosmice și spirituale”[17]

În  credințele românilor  cocoșul e un animal apotropaic, apărător atât împotriva spiritelor rele, cât și împotriva bolilor de tot felul.[18]  El este cel care – prin cântecul  său –  alungă înapoi în morminte strigoii și duhurile rele cuibărite prin cotloanele nopții; tot el – spun bătrânii – este cel care va vesti cea din urmă Zi a Lumii, lăsând Umbrele să cadă în torente peste cerurile noastre răzvrătite.

Vechi credințe leagă însemnele solare ”scrise” pe oul pascal de ”găinușa cerului”, purtătoare a Oului Cosmic, pe care o regăsim în colinde ”desferecând porțile” Hiperboreii și deopotrivă  trezind din ”somnul cel greu” (inițiatic desigur) pe ”stăpânii curților”. [20]

Găinușa  este asemuită Păsării Phoenix,  fiind descrisă de prof Densușianu ca  având un pat, sau un leagăn,  umplut cu pietre preţioase, în mijloc se vedea o piatră mare albastră de forma unui OU…pasărea Phoenix era consacrată Soarelui. Când i se apropia sfârşitul îşi făcea un cuib din ramuri şi plante frumos mirositoare, după care se aşeza în el şi îşi termina viaţa. Din măduva sa se forma un OU din care  ieşea un nou Phoenix. Prima grijă a noului Phoenix era să ridice cuibul tatălui său şi să zboare cu el până la altarul Soarelui, unde îl ardea[21]

      

 

Ea Pasărea Phoenix – purtătoarea Oului Cosmic –  cea cu „peniţe zugrăvite / cu ochii-n cap de pietre scumpe”, va salva chintesenţa învăţăturilor sacre hiperboreene, într-un ritual de vindecare a lumii şi regenerare a vieţii, folosind întocmai ca ţăranul nostru de azi, puterea tămăduitoare a „apei vii” , cea care – spun bătrânii – sfarmă neputinţa şi bolile, pregătindu-ne pentru o nouă naştere.

Nunta ca rit de trecere  păstrează și ea reminiscența unor ritualuri străvechi ce țin de cultul solar – stranii  și de neînțeles pentru omul modern –  ce vin înspre noi din adâncul mileniilor, cum ar fi acela al ”danțului găinii”, ori cel al ”trecerii mirilor pe sub cununa de bărbinoc” la Racșa[6], sau ”colacul soarelui” prin care priveau mirii  de pe pragul bisericii spre Soarele Tată (Moișeni), obicei consemnat de Ghe Focșa în ”Spectacolul nunții în Țara Oașului”.

Momentul aducerii găinii ”câtingănaș” la masa mirilor, prin scoborârea ”socăciței” de  pe Prag, marchează  ritual așezarea în aceeași matrice a Timpurilor noi și vechi, unind astfel  căile Oului Cosmic.

De altfel însăși împletitura capului la tinerele din Oaș, având aspectul unei site foarte dese, fie că  era împodobită cu așa numitele  pletence, fie că se așeza peste împletitură o cunună, aduce cu ea imaginea familiară a Marii Zeițe Pelasge purtătoare de simboluri cosmogonice, întâlnite încă pe întreg arealul Oașului în geometria cusăturilor (brăduțul, heliile, unda apei, spirala, sau altfel spus Arborele Cosmic, Roata, Apele Primordiale  și Ascensiunea), pe lemn (dinții de lup, zig-zagul, rozeta, vârtelnița), pe ceramică (unda apei, cocoșul, omul, crucița).

            

Toate aceste semne și simboluri ne aproprie de misterul genezei.

 Ele spun povestea omului ce a văzut primul Răsărit şi întâiul Apus al lumii, primul cer încărcat cu stele şi cea dintâi Dimineaţă, omul ce a simţit căldura primei Zile şi fiorul celei dintâi Nopţi.

–––––––––

Ana CICIO