SE  RISIPEȘTE  NEAMUL

 

Mai de mult, cât țin eu minte din a mea copilărie,

Neamul nost’ era-naintea orișicărui pe pământ,

Ne făleam cu ei, cu moșii, ce-au trăit în vrednicie

Și strămoșilor mai încă le-ntorceam al nostru gând.

 

Țara ne era în toate și-o vorbeam numai de bine

Și-o plângeam când în necazuri era dânsa în nevoi,

După mamă, ea, smerita, pentru mine și oricine

Venea-n rând la cea iubire fiecăruia din noi.

 

Și-apoi satul, cu-ale sale, nu-l dădeam pe lumea toată

Că aici era vecia și întorsul de oriunde,

Ne ținea legați de dânsul, toate cele adunate

În minunea tinereții, ce aicea se ascunde,

 

În aroma primăveri din cea brazdă răsturnată

Și în colbul verii care ne topea-n călduri de soare,

În mirosul fără seamă din gutuia îmbrumată

Și în gustul de sarmale ce pe lume preț nu are.

*

De oriunde doar aicea ne-ntorceam să fim ACASĂ

De oriunde doar aicea ne-adunam la-ceeași MASĂ,

De orinnde doar de-aicea, din a casei  noastre TNDĂ,

Ascultam smeriți chemarea din bătrâna cea COLINDĂ.

 

Astăzi încă m-aș întoarce să mai fiu odat’ acasă,

Să ne povestim cu neamul adunat l-aceeași masă,

Dar de-acum mai câțiva suntem din ce-am fost cândva, odată,

Neam cu nume, vechi pe humă, veșnicie înnodată.

 

Risipiți îmi sunt cu toții prin a lumii sihăstrie,

Înrobiți îmi sunt cu munca, nici pe unde cine-mi știe,

Locul cela de născare îl mai țin în a lor gând,

Tot mai dus în cea uitare și s-o șterge în curând.

 

Când nu e s-avem ACASĂ și nici NEAMUL împrejur,

ȚARA  ni se risipește, gol de face-n al nost’ jur,

Nu mai e în noi tărie, suntem frunze duse-n vânt,

Nume  fără de istorii, loc uitat, pe-acest pământ.

***

Când nici morții nu vă-ndeamnă să-i cătați în cimitire

Și-o lumină să le-aprindeți, să le faceți pomenire,

Dezlegați sunteți de neamul, ce va fost reazem odată

Și de țară, Maica noastră, ce-i de-acum, ÎNSTRĂINATĂ.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Septembrie  2019