Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.

Oamenii sunt ceea ce învaţă în timp. În această cheie îl privim şi pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învăţat şi învaţă, ci pentru harul şi iscusinţa manifestate în arta scrisului. Apariţia volumului „Anaforisme…“ nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului şi criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale şi spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creaţie a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera şi-i conferă strălucire.

Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raţionamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp şi spaţiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuţioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini şi manifestări, variate prin culoare şi lumină, intensitate şi diluare, sonoritate şi tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaşte. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate şi definite într-un context socio-uman. Nu se opreşte însă aici. Analizează atent faptele şi acţiunile care prezintă o anumită certitudine şi pregnanţă şi le dă forme abreviate, miniaturizate şi esenţializate şi după ce dă enunţului o formă coerentă, le oferă celorlalţi. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staţionări nepermise la mintea şi sufletul cititorului. Ne pun în mişcare, ne provoacă să gândim şi pe măsură ce înţelegem, simţim cu adevărat mesajul lor intrinsec.

Autorul se dăruieşte pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecţie. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire, ne mirăm de măreţia Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.

Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu şi cititorul la o agapă, în care protagonistă este înţelepciunea. Fiecare participă cu tot potenţialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citeşte, unul comunică, altul învaţă, unul pictează altul pune în ramă, unul măsoară, croieşte şi coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primeşte… Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Girel Barbu sub zodia înțelepciunii” →