Mircea Dorin ISTRATE: 1 Noiembrie – ZIUA TUTUROR MORȚILOR

   Mai veche decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul comemorării  morţilor  ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica  existenţă, pentru că mereu şi mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul şi pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitaţii noştri îşi torc somnul de veci, dimpreună cu toţi cei pe care neamul acesta i-a avut, născând şi umplând din fântâna timpului acea neştiută lume pe care noi ne-o dorim mai bună şi mai frumoasă decât cea în care vieţuim acum.

               Pe ei, lăcrimaţii noştri cei dragi îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le cu creştinească smerenie şi sfiiciune iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate şi adevărate înălţate la Măritul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun, să-i  fi pus pe toţi în raiurile Sale cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.

              Şi poate tocmai de aceea în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca în miez de toamnă, lor, celor plecaţi spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzit o zi anume de cinstire, zi în care noi, norocoşii cei vii să-i căutăm pe ei veşniciţii nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Şi acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să punem rugă şi iertare, smerenie şi recunoştinţă pentru tot şi toate câte ei ne-au dat şi ne-au lăsat în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasă şi nemernică lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut pe-aici în mişcătoarea vreme cea plină de trudă şi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că ne-am făcut datoria creştinească, să nădăjduim  că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care izvorăsc toate cele pe care Măritul le aşteaptă să le facem în faptele noastre cele de zi cu zi.

            Iar dacă noi, cei întomnaţi în vreme suntem îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei la însfinţitele morminte, pentru a-i învăţa că neamul nostru dimpreună cu toți cei mutați la ceruri, trebuie cinstit şi preţuit pentru toate câte a făcut pentru noi în această lume, pentru toate comorile de gând şi faptă pe care ni-i le-au lăsat, pentru mierea de învăţătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate să-i învăţăm pe nepoți a simţi că pe umerii lor stăm noi şi vor sta deopotrivă şi ei, că din firava lor Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 1 Noiembrie – ZIUA TUTUROR MORȚILOR”

Simon JACK: Poeme

Colț

 

Nevrednică umbră înzorzorând cu eritreea
pustiului unui tărâm de dincolo de cerul
unui promis pământ,
inchipuire de balsam al liniștii de toate
foame, atingeri și despoți,
stigmate ferecate, parii la stâlpul unui
nimic cuneiform inventat
de cei ce-au mers pe ape,
pescari de orologii cu orele sărind pe
andromede cu cerdac
eu, cel care vifor sunt în nemișcarea vântului
cărturar de anotimpuri împăiate
cu sori aprinși în căușul poalelor plesnind
de luturi ne-ntrebate,
nevrednicia în sine și ea un fel de înger
ingropat în bastioanele steagurilor albe
ridicate între plutire și abis,
necălcare ademenind aprozi din ceruri
strâmte
asemenea unui colț de silabă în pronunțare
ridic ciob cu ciob din rămășițele
cuvintelor suspendate de exegeza unei
nopți în care gura povestitorului era burlanul
rămas în ploi ce nu-și știau căderea…

 

 

Îngeri pe poante

 

scrisul meu se termină aici
mai departe, ixuri pe ziduri fără soț
sub piatră lumina capătă trup
cuvintele prin talpă se iau odată cu lutul
unui asfalt de rezonanță,

Continue reading „Simon JACK: Poeme”

Aurel CONȚU: Undeva, pe o pagină

Undeva, pe o pagină

 

poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie
fără excepție

își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții

scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă…

——————————–

Aurel CONȚU

Vasilica GRIGORAȘ: Floare de colț

FLOARE DE COLȚ

 

potop în cer
şi pe pământ
plouă întruna
frigu-mi paralizează
măduva caldă a oaselor
şi clipe neînchipuit de lungi
domnesc în adâncă tăcere

gândul îmi e împroşcat
cu noroiul din băltoace
irişii uscaţi varsă
şuvoaie de lacrimi
fruntea îmbrobonată de riduri
văi între dealuri
adumbrite de nori

veştile bune se lasă
demult aşteptate
privesc în inima mea
şi văd cum licăreşte
floarea de colţ
feştilă de opaiţ aprins
marele simbol
al albastrului curat

—————————–

Vasilica GROGORAȘ

Vaslui

Octombrie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Rolul tău între minuni…

Rolul tău între minuni…

 

– Expulzat dintr-o cavernă, de o slugă cam mirată!,

… ce credea că e stăpâna … care valida minciuni.

(coloram orbit de-o frunză, umbra-ţi încă depravată),

… tălmăcind în horoscoape … rolul tău între minuni.

 

Cititorii de răvaşe … ce nu ştiu interpreta,

(derizorii idealuri, din cununa lor de spini).

… ne mimează fericiri … ce apoi le-or regreta,

Răstignind, în viu, speranţa, plină de amărăciuni.

Văd în ochiul tău căprui … un gheţar de sentimente,

”- Ce-mi provoacă nenorocul, să purceadă în pustiu!”.

(ca să-şi întâlnească dorul, bandajând la complimente)

… amăgit cu o ţigară … şi un zâmbet fistichiu.

 

… turmentezi tu minţi pierdute, cu-nclinări bahusiene,

(sau smulgi ropotul de ploie … din galopul tău troian).

… decorând cu întristarea-ţi, lacrimile de pe gene,

”- Ca să vezi dacă acestea … îţi vor curge an de an!”.

 

Un garou tot face staţii … pe aortele perene,

– Întrebând dacă speranţa, este visul din răbdări!.

(ca să ştie când aceasta, dreptul meritat … va cere),

… concluzionând că viaţa … e motiv de supărări.

 

Eu în munţii tăi de gheaţă, am aprins focul dorinţei,

… cu apusul unor gânduri … poposite-n amintiri.

(străpungând, la întâmplare, consecinţele căinţei),

… chiar cu spada ta de vise … izvorâte din priviri.

 

– Expulzat dintr-o cavernă, de o slugă cam mirată!,

… ce credea că e stăpâna … care valida minciuni.

(coloram orbit de-o frunză, umbra-ţi încă depravată),

… tălmăcind în horoscoape … rolul tău între minuni.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

30 Octombrie 2019

Mariana POPAN: Scrisorile toamnei

Scrisorile toamnei

 

Știi? Natură,

de câte ori ți-a scris

toamna cu gustul de mură

și cer reaprins?

Știi? Din câte spații

te-a însemnat,

dându-ți vibrații

pe cer întunecat?

Știi? Cu raza din soare

te-a încondeiat,

lăsăndu-te-n zare,

cu pași spre…Iernat?

Știi? C-o aripă-n ceruri

te-a-ndepărtat…Te-a plecat,

amintindu-ți eteruri

care le-ai întunecat?

Știi? Toamnă aurie,

rugină din vis,

plecat-ai în pustie…

Fii de neatins!

Știi? Sau nu știi

că timpul ți s-a scurs…

Nopțile reci sunt făclii,

amintind că… Te-ai dus…

… Știi?

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

Vasile LUNGEANU: Amprenta digitală

Amprenta digitală

 

Nu-mi venea să cred că mă placi
era bizar, mă simțeam ciudat și încordat,
un val de întrebări m-au lovit cu răcoarea unei pale de vânt,
între cânt și cuvânt
”Tu m-ai ales pe mine?
”Adică cum?”
”Te-am visat”, mi-ai șoptit în săruturi cuminți
cu arome de fragă,
tremurând, fără vlagă
sprijinit de cuvânt, în rafale de vânt
”Cine ești?
Cine sunt?”
Grațios, c-un gest misterios,
prietenos, mi-ai mângâiat palma stângă,
ai privit inelarul
căutând în semne tiparul
”Deltă cu nucleu spiralat,
ești bărbatul visat,
Eu am fost momeala, eu îți sunt pescarul,
Dulcele și amarul
Ana și zidarul,
În păduri, pândarul,
Eu sunt lutul tău, tu îmi ești olarul”
”Femeie frumoasă, zâmbet de satin
Visul tău ciudat este clandestin
solfegiu, nuanță,
compendiu, destin”

—————————-

Vasile LUNGEANU

Octombrie 2019

Elena VOLCINSCHI: Sărută-mi buzele…

SĂRUTĂ-MI BUZELE…
 
Sărută-mi buzele ce-și ard,
Febril carmin, fremătător
Ca floarea semețului nard,
În așteptare… Doru-mi dor.
Sărută-mi sânii care tac,
În rotunjimea lor fierbinte
Și pleoapele ce triste zac,
Pe apa ochiului cuminte.
Sărută-mi umeri-n chemarea,
Palmelor tale moi, sfioase…
Coapse ce-și unduiesc dogoarea,
Sub faldul fustei de mătase.
Și-n zori când vălurim scântei,
Când fluxul febrei ne unește,
Fă-mă să simt că iar mă vrei,
Sărută-mi buzele și, mă trezește.

————————————-

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Iubită doamnă”, 2016)

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Zâne din păduri fermecate

Zâne din păduri fermecate

Din munți coboară pe cărări înguste
zâne din păduri fermecate
ce nu se mai ascund vederii
și îi iubesc pe oameni.

Am pornit să le întâlnesc fără reticențe,
frumosul capătă contur și formă
în fiecare femeie
cu pieptul înflorit în lumină.

În amiaza mea se înalță cântări,
mă regăsesc în sunete sculptate
pe chipul tău de zăpadă
și mă îndrăgostesc.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Octombrie 2019

Alexandru NEMOIANU: O stâncă de neclintit

Ceea ce caracterizează Neamul Românesc este statornicia lui, în Ortodoxie, în Tradiție, în mod de gândire,în aprecierea diferenței dintre bine și rău și încăpățânarea de a fi același mereu. Românii nu au doar calități, dar nu au numai defecte. Au și defecte și moduri specifice de a reacționa, care pot fi enervante. Dar acest mod de comportament s-a alcătuit într-o istorie de mii de ani. O istorie care a cunoscut mai multe nenorociri și necazuri decât bucurii. Acestea au fost circumstanțele exterioare și prin ele au trecut Românii cu voință neclintită de a răzbate și de a dăinui; „am fost și om fi”. Dar aceste defecte minore sunt din plin compensate de omenie, echilibru psihic, generozitate, toleranță și neclintita viețuire în Ortodoxie.

Aceste trăsături românești, cu bune și mai puțin bune, sunt cele care ne definesc ca Neam, unic, fermecător, surprinzător. În momentul de față, sub cea mai nătângă lozincă posibilă, se caută distrugerea acestei identități.

Există în momentul de față două tendințe, am putea spune încă mai exact, două ispite, de-a stânga și de-a dreapta, în exprimarea relațiilor cu realitatea covârșitoare numită “țară”. Iar în spațiul românesc, după cum se știe, ”țară” este și patria dar și țărișoarele-văi, din Maramureș și până în Țara Almăjului.

Ispita ‘de-a stânga” află de bine să ponegrească tot ce se referă la “țară”.

Tot ce este românesc, după acești înverșunați, este rău, superficial, neautentic, înapoiat, etc.etc. Aceste generalități negative sunt rostite cu glas tare, fără drept de apel, cu anume bucurie și, culmea, cu aerul unor înțelepciuni speciale. Punctele de referință existențiala pentru Neamul Românesc, de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale, sunt minimalizate, calomniate, întinate. Este o manifestare de, cum ziceam, înverșunare fără argument; afirmație și atâta.

Este de spus că orice generalitate, orice afirmație “la grămadă”, este din capul locului suspectă.

Ce înseamnă “tot”? Cine sunt acești “toți”? Care este relația dintre inverșunații cu pricina și restul “toților”?

Fără îndoială cei căzuți în asemenea strășnicie ar trebui să își facă, din când în când, un examen de conștiință, ar trebui să se privească în oglindă și, de vor putea fi sinceri, măcar atunci când sunt singuri, vor vedea stultitia căreia i-au căzut pradă.

Dar în plus de asta cei care se avântă în asemenea aproximații intelectuale sunt chiar cei care pierd. Deci cei care s-au erijat în procurori, avocați și judecători sunt cei care arată întunericul lor interior. Căci capacitatea de a produce doar venin arată frustrare, oportunism, infantilism râzgâiat și neputință existențială. Chiar venite din partea unor opozanți din temperament asemenea afirmații arată lașitate, ranchiună și elementară lipsă de bun simț. Acești oameni practică cu pasiune autofagelarea degradantă.

Cumva în contrast, dar un contrast de coloratură, nu de fond, se află cei care promovează un sovinism tribal, înveșmântat în fraze sforăitoare, neconvingătoare și goale de conținut. Mai grav acești nefericiți leagă dragostea de țară de o anume și vremelnică stăpânire administrativă sau o anume ideologie.

Acești indivizi sunt stăpânitori ai sistemului de injurii, amenințări și promotori ai unei neputincioase uri față de alte neamuri sau față de minoritari. Sunt sinistra adunătură a fanaticilor.

Toți cei pomeniți mai sus nu înțeleg adevărul elementar rostit de către P.P. Carp, ”primul semn al lipsei de civilizație este intoleranța”.

Și mai este un lucru pe care îl uităm.

În cea mai mare măsură necazurile în spațiul românesc sunt datorate unei înclinații bolnăvicioase a celor care s-au erijat în “eminența cenușie” a Românilor (s-au auto uns,fără merit cel mai adesea în această “eminența”) de a imită cu ploconeală modele străine. Această tendința bolnăvicioasă poate fi urmărită de la “bonjuristii” veacului al XIX-lea și până la actualii ‘deja europeni”. Indivizi care nu prea știu nimica despre cele pe care le predică și care nu știu Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O stâncă de neclintit”