Alexandru NEMOIANU: Izolarea

În Pateric aflăm o foarte pilduitoare apoftegmă legată de viața Sfântului Macarie Egipteanul,veacul al IV-lea d.Hr. : ”Povestea avva Macarie: umblând odată prin pustie am găsit o căpățână de mort aruncată la pământ. Și clătindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpățâna. Și am zis ei: tu cine ești? Și mi-a răspuns căpățâna: eu am fost slujitor al idolilor și al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu ești Macarie, purtătorul de duh și în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru dânșii, se mângâie puțin. I-a zis ei bătrânul: care este mângâierea și care chinul? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului și nu este cu putință să se vadă cineva față către față, ci fața fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva fața celuilalt. Această este mângâierea. Și plângând bătrânul, a zis: vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă această este mângâierea muncii! I-a zis ei bătrânul: este altă muncă mai rea? I-a răspuns lui căpățâna: noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puțin suntem miluiți, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu și S-au lepădat de El și nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Și luând bătrânul căpățâna, a îngropat-o.”

Această apoftegmă cuprinde o învățătură de cea mai mare actualitate, referitoare la izolarea dintre oameni.

În momentul de față, în cele mai multe țări ale lumii, s-au introdus măsuri drastice de izolare a oamenilor. Până una altă oamenii sunt lăsați să trăiască în casele lor. Nu știm până când și nu știm dacă și atâta va mai fi îngăduit. Putem să ne facem iluzii câte vrem, putem să credem în bunele intenții ale guvernanților (deși, în urmă experiențelor acumulate, asta este efectiv dovadă de prostie), dar să nu ne imaginăm că izolarea este altceva decât o crâncenă pedeapsă. Aici trebuie să facem o foarte necesară precizare.

Molima care bântuie în lume este reală și împotriva ei trebuie luptat cu toată hotărârea dar, în același timp,măsurile luate de “putere” sunt exagerate și categoric au o motivație ulterioară.

În universul penitenciar sau concentrationist, una dintre cele mai aspre pedepse suplimentare, menită să fărâme voința celui deținut, este “izolarea”. Punerea celui pedepsit în imposibilitatea de a comunica, de a avea legături inter-umane. O altă formă, frecvent folosită în infernul concentrationist comunist, era izolarea a doi deținuți pentru luni, sau ani, în aceiași celulă. După câteva Săptămâni de izolare, cei deținuți ajungeau să se dușmănească. Să se dușmănească pentru orice, pentru felul în care mănâncă, pentru felul în care dorm, pentru felul în care își suflă nasul, pentru faptul că există. Mulți ajungeau să se bată între ei, să se autodenunțe pentru vini imaginare, să își dorească reciproc moartea.

În momentul de față țări întregi, și asta înseamnă oamenii, fiecare dintre ei, sunt siliți la izolare. Nu știm cât va dura această izolare. ”Motivul “este o gripă care, în rare cazuri, are forme grave și are forme grave pentru cei care au condiții medicale preexistente. Numărul celor morți în urmă acestei gripe este absolut minuscul, raportat la populației planetei. ”Groaza” de această gripă este creată și întreținută la nivelul unei isterii colective. Urmările acestei izolări și stagnări vor fi dramatice. În Toamnă vor fi uitate efectele gripei, dar consecințele economice vor fi teribile. După părerea mea această isterie are, un scop limpede: să pună populația cu “botul pe labe”, să o reducă la control total, să reducă persoana umană la degradantă stare de individ, număr socio-economic, singur și la voia “puterii”. Încă mai mult, să inducă un sentiment de totală dependent față de “stat” și să creeze, prin aceasta, direct sentimente pentru statul care a creat situația în primul rând, clasicul sindrom Stockholm. Este de la sine înțeles că într-un asemenea climat excesele și abuzurile factorilor de putere, poliție, armată, jandarmerie, vor crește peste măsură și nu va fi cale de apărare pentru cel “izolat”. Legat de această stare ne putem aștepta la înmulțirea actelor de tâlhărie și un început poate fi văzut în actele masive de dezobediență ale unor grupuri “marginale”, spre exemplu ale etniei ‘rom”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Izolarea”

Nicolae BĂNICIOIU: Taina scrisului (107) – Piatra prețioasă și arta scrisului

Mă numesc Nicolae Bănicioiu, sau mai bine spus Nicu, după cum îmi spuneau părinții, frații și cunoscuții, și-mi place a mă caracteriza ca fiind un modest actor al Artei Scrisului, precum o „piatră prețioasă” învăluită într-o carcasă balastică, care-și arată strălucirea, dup-o muncă de șlefuire de zeci de ani.

De mic copil mi-am găsit refugiul în arte, respectiv în Arta Scrisului sau în muzică. Mi-amintesc de copilăria mea de vis, într-un „colț de rai”, binecuvântat de Dumnezeu, acolo unde am văzut lumina zilei pe 30 Martie 1953. Probabil că și locul, te influențează și-și pune amprenta asupra, „a ceea ce va urma în viață”! Este adevărat că locul unde m-am născut, pe care, cu drag l-am numit „colț de rai”, se cheamă Fedeleșoiu, un sat din județul Vâlcea, scăldat de valea Oltului și așezat între dealurile Vâlcei, la finalul defileului munților Cozia, după ce Oltul răsuflă ușurat c-a scăpat de povara munților, relaxându-se spre câmpia Râmnicului și a Drăgășanilor.

Copilăria mi-a fost de „vis”, așa cum am spus, pentru că am avut posibilitatea să iau „viața în piept” de la vârstă fragedă. Printre drăgăleșeniile și ghidușiile copilărești pe care le-mpărțeam cu cei doi frați ai mei dar și cu alți copii din sat, erau responsabilitățile pe care mi le asumam, sau mi le repartizau părinții, odată cu creșterea în vârstă. Dar asta, parcă nu era o povară. Era o trăire firească care se împletea și se armoniza cu joaca și bucuriile copilărești. Prima responsabilitate „gospodărească” de care mi-amintesc este aceea de a avea grijă de bobocii de gâscă, pe care-i însoțeam în ogradă și trebuia să-i păzesc și protejez de pericole.  Dar bobocii de gâscă, cum era și firesc, aveau familia lor, o gâscă și-un gâscan feroce, care și pe mine m-atacau, dacă m-apropiam de acele „minunății” galbene și pufoase! Gâsca m-amenința întinzându-și gâtul și sâsâind cu ciocul ei înfiorător precum un șarpe care încearcă să se apere. Dar dacă gâsca m-amenința, gâscanul m-alerga, mă mușca de fund sau de picioare cu ciocul și mă lovea cu aripile. Totul s-a terminat într-o zi, când tatăl meu m-a instruit, cum să-l apuc de gât și să-l învârtesc până când acesta amețește. Mi-am luat inima-n dinți, l-am așteptat nemaidând „bir cu fugiții”, l-am apucat de gât și m-am învârtit cu el, până când am amețit amândoi. Era prima victorie pe care o obțineam împotriva unui adversar. Mă simțeam puternic la nici cinci ani, iar gâscanul mă recunoștea de stăpân, cu care, în scurt timp am devenit prieteni.

Apoi, a urmat perioada mirifică cu vaca „Frumoasa” și vițelul său „Ursu” de care mă atașasem în minunatele vacanțe de vară când mă cufundam în miracolul basmelor sau al cărților pe care le citeam, în paralel cu paza celor două ființe necuvântătoare pașnice. Practic, îmbinam utilul cu plăcutul, drămuind și valorificând la maxim timpul, pe care trebuia să-l organizez și ordonez eficient ca să fac față exigențelor școlare, provocărilor copilărești, inclusiv tentațiilor cu scăldatul la Olt, pe timpul verii.

Părinții mei erau extrem de ocupați, trudind din zori și până-n seară; mama era casnică și se ocupa de munca câmpului iar tatăl meu, avea o slujbă modestă la Căile Ferate Române dar era o persoană extrem de ingenioasă și inventivă, cu reale abilități tehnice. Cunoștea multe meserii pe care le dobândise pe timpul stagiului militar sau pe timpul vieții. Era un veritabil ceasornicar, dar se pricepea și la mecanică, construcții, prelucrarea metalelor fine și altele. Cum era și firesc, abilitățile tatălui meu ne-asigurau un trai, cât de cât decent, deoarece câștiga bani pe ceasuri sau alte servicii pe care le presta oamenilor, în afara serviciului la CFR, și conform zicalei, „dacă nu curge, tot pică”, reușeam să trăim mai bine într-un regim totalitar cu multe constrângeri. În acest mediu am crescut și mi-am dezvoltat personalitatea, marcat fiind de toate aceste elemente, dar mai cu seamă de învățăturile și sfaturile înțelepte ale tatălui meu.

Am urmat cursurile Școlii Generale în satul natal până la clasa a Vlll-a.  Concomitent cu Școala Generală, mi-am descoperit vocația spre muzică, fapt pentru care am urmat Școala de Muzică, specialitatea vioară, la Râmnicu Vâlcea. N-a fost deloc ușor, trebuind să fac naveta, de două ori pe săptămână la Râmnicu Vâlcea, circa 10 km, pentru lecțiile de vioară. Eram un elev foarte bun, dornic de-a cunoaște cât mai mult și cu aplecare clară, spre arte. Citeam mult, de la basme și povești până la beletristică, literatura română sau universală. Nu lipsea nici studiul Bibliei creștine, deoarece tatăl meu, ne dădea sarcină de citit cu „porția”, precizându-ne „de unde… și până unde”! Era un bun creștin și ne îndruma spre biserică, duminica sau cu ocazia sărbătorile creștine. Studiul Bibliei, și mie dar și fraților mei, ne-a fost benefică deoarece ne-a semănat în suflet ideea nobilă a înțelepciunii, care ne-a călăuzit viața și activitatea. Nu întâmplător unele din cărțile mele scrise mult mai târziu, aveau să se numească, „Picătura de Înțelepciune”.

În privința scrisului mi-am dat seama că sunt o „piatră prețioasă neșlefuită”, chiar pe parcursul Școlii Generale, atunci când profesorul de limba română Nicolae Popa (unchiul meu), mă îndruma să scriu compuneri pe diverse teme; unele mi le stabilea Domnia Sa iar altele rămâneau la alegerea mea. De fapt erau mici eseuri, pe care le făceam cu plăcere, și mare-mi era satisfacția, când mi le analiza din punct de vedere literar, cu mintea lui de profesor talentat, și-mi spunea: „scrii foarte frumos”!

Dar realitățile vieții m-au determinat să abandonez muzica deoarece nu exista liceu de muzică în Râmnicu Vâlcea iar eu nu puteam să mă despart, atât de timpuriu de locurile natale. Decizia mea de-a abandona muzica l-a revoltat pe profesorul de vioară Ion Semenic, care și-a luat „inima-n dinți”, a trecut Oltul și-a venit „val vârtej”, cu argumente la noi acasă, în ideea că va putea schimba decizia noastră. Deși mi se rupea inima la ideea că abandonez studiul la vioară, am cântărit ca un om matur privind spre viitor, motivația fiind că perspectiva unui spirit încorsetat de chingile comuniste, nu duce la o viață decentă și frumoasă. Iar tatăl meu, la reproșul făcut de profesorul de vioară, cum că-mi strică viitorul, i-a replicat: „eu nu am văzut artist fericit”!  Apoi mi-am asumat cel mai greu liceu, cu mare concurență la admitere și cu mult volum de învățătură. Așa se face că am urmat Liceul Economic în Râmnicu Vâlcea, liceu nou înființat care-mi deschidea perspective spre studii superioare, dar care-mi asigura și-o profesie onorabilă, mult căutată la acea vreme, adică aceea de contabil. Gândeam matur și-mi luam viața-n piept cu bărbăție, analizând cele mai bune variante, pentru a-mi fi bine mai tårziu. Dar și aici pe băncile liceului, printre multele îndatoriri școlare îmi găseam timp pentru mici eseuri pe care i le prezentam, de data aceasta distinsului profesor de limba română Ion Bondoc, cu care aveam o relație apropiată și frumoasă, stabilită chiar de când ne-am văzut pentru prima dată la liceu, pe timpul când a citit catalogul. Împreună cu profesorul am creat un monolog în versuri „Un oltean de demult la București”, pe care l-am interpretat chiar eu cu prilejul unei manifestări culturale, în fața elevilor și părinților. Nu pot să uit câtă pasiune a pus pe acest personaj, pentru că m-a îmbrăcat cu straie oltenești, paporniță, pălărie și opinci, de care Domnia Sa s-a ocupat personal.

Dar cum era firesc, și frumoșii ani de liceu s-au dus și trebuia să hotărăsc, ce voi face mai departe. De mic copil tatăl meu îmi inoculase picăură cu picătură, sentimentul patriotic, respectul pentru fosta instituția monarhică, pentru armată și biserica creștină. Și în ultimul an de liceu, după o discuție mai directă, mi-a spus: „eu în locul tău m-aș duce la armată și m-aș face ofițer; armata este onorată și câte necazuri ar avea țara, armata tot va avea resurse”! Și atenție… aceste lucruri mi le spunea cel care făcuse trei ani de război.  Astfel am ajuns la Școala Militară Superioară de la Sibiu, după trecerea cu brio a unor concursuri de admitere iar apoi la Academia Militară de la București.

Ajuns în armată constatam că-mi plăcea și că eram făcut pentru ea. Primii ani de activitate ca ofițer i-am efectuat la Infanteria Marină, o specialitate de elită unde formam și instruiam trupele speciale de pușcași marini, ca desant aerian și maritim. Acționam în Delta Dunării și pe coasta Mării Negre. După o perioadă de șapte ani petrecuți la Trupele Speciale, am fost trecut la Apărarea Civilă, numită mai apoi Protecția Civilă, o activitate extrem de complexă care avea ca misiune, protecția vieții, a mediului și bunurilor materiale în caz de război sau dezastre. După anul 2005 această componentă a fost trecută la Inspectoratele pentru Situații de Urgență. În aceste domenii am îndeplinit funcții de conducere, Inspector (Comandant) județean o perioadă lungă de timp, aproape 20 de ani, în care am manageriat și gestionat foarte multe Stări și Situații de Urgență, salvând mii de vieți din calea inundațiilor, viscolelor și a altor fenomene meteorologice periculoase. Am avut și o prestigioasă activitate internațională, după Revoluția din Decembrie 1989: un proiect de colaborare cu Franța, pe linie de Protecție Civilă și pompieri (cu Departamentul Oise, de lângă Paris), care s-a desfășurat pe o perioadă de zece ani; cu schimburi de experiență, exerciții și aplicații în comun (în România și Franța), cursuri și stagii de perfecționare, dar și cu Elveția, unde am efectuat un stagiu de pregătire.

Odată intrat în domeniul militar, pasiunea mea pentru scris s-a limitat doar la publicațiile militare la care adresam articole în mod punctual, pe teme de specialitate. Dar cel mai important demers literar a fost un proiect publicistic, care s-a întins pe o perioadă de peste zece ani și a constat în apariția unui ziar care se numea „Protecția Civilă”, și cuprindea tematică referitoare la măsurile de protecție și apărare împotriva dezastrelor, sau pentru situații de război. Jurnalul se adresa publicului larg iar eu îndeplineam funcția de Președinte al Colegiului de Redacție, funcție onorifică neretribuită, pe care o desfășuram pur și simplu din pasiune, dar și pentru că-i vedeam rolul benefic al jurnalului, pentru instruirea populației. Totuși, dintotdeauna am fost preocupat de lectură și cultură generală, pentru care-mi făceam timp, chiar și-n condițiile unei activități militare extrem de complexe, iar multe informații mi le ordonam și le consemnam în diverse jurnale personale, la care țineam ca la ochii din cap. Altfel spus, agoniseam „brumă” spirituală pentru „atunci când voi fi la pensie”, și-mi voi îndeplinii anumite vise literare, lucru care a prins contur după anii 2010. Drept urmare, m-am aplecat asupra vechilor mele însemnări dar și de actualizarea și completarea acestora cu alte informații pe care le căutam prin cărțile din librării sau biblioteci.

Temele pe care vroiam să le dezvolt, erau din domeniul: istoric, folcloric, al marilor descoperiri geografice; din lumea necuvântătoarelor (fabule); învățăminte și maxime cu tâlc și înțelepciune dar și anecdote cu „picul” de umor, absolut necesar tuturor oamenilor. N-am neglijat pe marii eroi ai neamului, Mihai Viteazul sau Sfinții Martiri Brâncoveni, pe Iancu Jianu și mulți alți eroi; pe geniile neamului, Mihai Eminescu și George Enescu. Apoi trebuia să-mi dezvălui trăirile mele sentimentale față de marile genii universale Leonardo Da Vinci și Michelangelo, descriindu-le viața și opera. Despre Istoria Bucureștilor, iarăși trebuia să scriu, pentru că era de bun simț.  Este o obligație și o responsabilitate de român, care trăiește pe aceste meleaguri, care zilnic se întâlneșe cu istoria acestei cetăți și trebuia să scriu, ca să rămână pentru urmași. Dar printre însemnările mele prăfuite și învechite de timp, se aflau și multe informații referitoare la geografia și istoria universală.

De mic copil visam să cunosc lumea iar pe timpul regimului comunist era imposibil. Așa se face că  după 1990, acest vis a-nceput să se contureze. Astfel am avut multe vizite în Europa generate de colaborările pe linie de serviciu dar și unele cu scop turistic. Însă marile „aventuri” geografice le-am întreprins după ieșirea la pensie, când dispuneam bine-nțeles, de timpul necesar. Drept urmare mi-am dezvăluit visele și am început să mi le duc la îndeplinire, unul câte unul. Le-am luat pe rând, după priorități. Mai întâi a fost America De Sud și Cuba, apoi Asia cu Orientul Apropiat și Îndepărtat, iar în plan tot după priorități, ar urma Australia-Noua Zeelandă și Africa De Sud, bine-nțeles dacă Domnul îmi va ajuta. Pentru că am iubit mult drumețiile și aventura, încă din copilărie de când tatăl meu mă lua cu el în călătorii prin țară, acum când am posibilitatea să explorez pur și simplu lumea, am marea plăcere și pasiune să-mi dezvălui gândurile scriind  Note de Călătorie. Și-o fac de fiecare dată când plec undeva departe, în stilul meu propriu, de povestitor în versuri ușoare accesibile tuturor. Bine-nțeles că la narațiunea versificată atașez fotografii care-l captează ușor pe cititor, ducându-l cu gândul pe-acele meleaguri.

Dar stilul meu poemic de povestitor în versuri, nu-l folosesc numai la Note de Călăorie, ci la toate poeziile și poemele cărora le dau viață!  În ultimul timp, constatând că unele informații nu pot fi pe deplin versificate, am introdus și o parte de proză, care completează întregul ansamblu, și amândouă se armonizează. Așa am procedat la Note de Călătorie Japonia-Coreea de Sud. Pot aprecia că „piatra prețioasă” neșlefuită care se ascundea  în spiritul meu, din copilărie, adolescență și mai apoi pe timpul activității militare, a parcurs un adevărat proces de valorificare sau „șlefuire”!  Și încă nu s-a terminat. După fiecare poezie sau poem, constat că am făcut un progres, de care mă bucur și care însemnează că „piatra…” își îmbunătățește calitățile iar procesul continuă, și probabil că pentru a deveni „diamant”, mi-ar mai trebui o viață!  Dar important este faptul, că eu mi-am descoperit „piatra prețioasă” și am valorificat-o șlefuind-o permanent în domeniului magnific al Artei Scrisului, într-o manieră proprie și modestă.

Sunt conșient că parcursul meu a fost modest, că iluștrii înaintași și actuali, „actori” ai Artei Scrisului, au fost iar alții sunt acum, adevărate „pietre prețioase” sau chiar, veritabile „diamante”. Dar cum în viață este și reversul monedei, există din nefericire, pietre prețioase nedescoperite și nevalorificate. Iar povestea modestei mele contribuții în Arta Scrisului este dezvăluită în colecțiile „Picătura de Înțelepciune”; Note de Călătorie America de Sud, Note de Călătorie Japonia-Coreea de Sud și volumul „Misterele Bucureștiului”.

Continue reading „Nicolae BĂNICIOIU: Taina scrisului (107) – Piatra prețioasă și arta scrisului”

Daniel LUCA: Metafora naturii

            După un volum de debut cu foarte puține reușite (poemele tanka), intitulat Îngerii la drum (2015), David Boia propune un al doilea volum de versuri, Portal cu îngeri (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016).

            Atunci când în prim-plan este sufletul, David Boia este mai atent cu cuvintele, deși se întâmplă și acum să creeze confuzii (cum este cazul afirmației „Mi-am dedicat prezentul la infinitiv” – Autodedicație) ori să nu iasă din sfera obișnuitului (în poeme precum Artă pentru artă, Test idilic, Adunare cu râvnă).

            Totuși, aici se simte în largul său, poemele tanka salvându-l și de această dată, în majoritatea lor surprinzând trăiri interioare, ori în relație cu natura.

            Firesc, întrucât natura reflectă ceea ce simte omul, este în permanentă consonanță cu acesta, fiind o adevărată metaforă („Azi în mod subit / O metaforă cântă / Doar aprioric / Peste tagma florilor / Prizoniere în gheață”).

            Într-un prezent unde predomină noaptea, întunericul („Vin nopțile din abisuri / Depășind / Grave suișuri / Evocând doruri și visuri” – Nopți telurice), este căutată lumina („Am conceput scenarii de lumină / Pentru noi și destinul munților” – Filmul vieții), îngerul veghind de sus asupra noastră („Printre tumulturi / Îngerul ne veghează / Blând prevăzător / Discipolul lui Iisus / Un străjer de lumină”) și izbutind să păstreze vie speranța („Când speranța e pierdută / Dar și viața-i decăzută / Mai bine, Doamne, ajută!” – Doamne Doamne).

            Viața este scurtă, timpul fiind pe cât de înșelător, pe atât de necruțător („Clipele mocnind / Iar roiesc în evantai / Arcuri peste timp / Niște fâlfâiri tandre / Se tăvălesc în zare”) și trebuie să primeze iubirea pentru semeni, natură și Dumnezeu („Sentimente vii / Din tagma iubirilor / Călătorii hoinare / Prin văpăi ad litteram / Însuflețiri ardente”).

            Chiar dacă singurătatea persistă, în doi nu poate fi niciodată deplină, iubirea ieșind întotdeauna învingătoare („Poate fi singurătate / Dar cel mult pe jumătate” – În doi).

            Iubirea și credința sunt căile prin care omul poate să atingă fericirea („Eterne doruri / Ne inundă sufletul, / Iar conștiința / Ne îndeamnă cu aplomb / Spre tărâmul fericirii”), cu condiția de a rămâne mereu copil („Ducem în taină / pe tot parcursul vieții / Suflet de copil”).

            Aforismele nu sunt relevante („Natura-i mamă adoptivă / Și gazdă bună deopotrivă” – Natura), așa cum nici poeziile cu tentă socială, unde truismele sunt la ele acasă (de pildă, în Evoluție, Am fost traduși, Amendamente, O pajură ori Aleșii noștri, pe care o cităm în întregime: Din cinci în cinci / Provoacă un clinci, // Din patru în patru / Ăştia joacă teatru, // Iar din trei în trei / Se ceartă între ei, // Apoi din doi în doi / O pun de tărăboi, // Dar mai au un ţel / Fiecare pentru el”). Continue reading „Daniel LUCA: Metafora naturii”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (102)

România între 1944-1947

Regimul politic, instalat la 23 August 1944, a acţionat rapid pentru revenirea la monarhia constituţională, parlamentară şi democratică, anterioară anului 1938. Prin Înaltul Decret Regal, din 31 august 1944, publicat în 2 septembrie, se stabilea:

Art. I – Drepturile românilor sunt cele recunoscute prin Constituţia din 1866, cu modificările aduse de Constituţia din 1923, Art. II. Puterile statului se vor exercita după regulile stabilite în Constituţia din 1923, Art. III. Un decret al Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională. Până la organizarea acesteia, puterea legislativă se exercită de către rege, la propunerea Consiliului de Miniştri, Art. IV. O lege specială va statornici inamovibilitatea magistraţilor.

Prin acest act semnat de rege erau abolite toate reglementările (deciziile) din perioada 10 februarie 1938-23 august 1944, şi se revenea la viaţa politică normală din anii 1866-1938. Drepturile românilor însemnau libertăţile constituţionale, guvern reprezentativ, sistem politic bazat pe alegeri libere şi pluripartitism, separarea puterilor în stat, dreptul de proprietate, biserică, învăţământ şi cultură liberă, drepturi generale cetăţeneşti. Pe aceste concepte şi valori fundamentale urma să evolueze viaţa politică a României, după Proclamaţia regelui Mihai I din 23 august 1944.

Însă Rusia comunistă urmărea să instaleze regimuri politice aservite intereselor ei, în toate ţările unde pătrunsese Armata Roşie. Aceasta o spune direct însuşi Stalin, într-o convorbire cu Milovan Djilas: „ În războiul acesta (al doilea), nu este la fel ca în cel trecut, cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa“.55

Dar încă înainte de enunţarea acestor intenţii, evoluţia situaţiei politice în sud-estul Europei fusese reglementată prin înţelegerile dintre marile puteri. Astfel, după expirarea acordului de trei luni, iulie-septembrie 1944, (vezi capitolul VIII), prezenţa trupelor sovietice la frontierele Greciei, după ocuparea Bulgariei, l-a determinat pe Churchill să reglementeze personal cu Stalin, delimitarea sferelor de influenţă în sud-estul Europei. Profitând de absenţa  lui Roosevelt, care nu a îngăduit nici măcar ambasadorului american, Averell Harriman, să participe la discuţii, la 9 octombrie 1944, la Moscova, Churchill i-a transmis lui Stalin un document „destul de murdar şi de grosolan“, care conţinea delimitarea influenţei celor două state, Rusia şi Anglia, în „România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria şi Grecia“. Churchill a propus următoarele cifre pe tabelul ţărilor balcanice: „România-Rusia 90%, Alţii (Anglia) 10%; Grecia-Anglia 90%, Rusia 10%; Iugoslavia-Rusia 50%, Anglia 50%; Bulgaria-Rusia 75%, Anglia 25%; Ungaria -Rusia50%, Anglia 50%“. Ulterior, prin negocieri, procentele s-au agravat în favoarea Rusiei (80% în Bulgaria şi în Ungaria), însă esenţialul a rămas: România în schimbul Greciei !

În urma înţelegerii realizate, Churchill şi Stalin au trecut la aplicarea „acordului secret de procentaj“. După ce Churchill, sosit la Atena, în decembrie 1944, a acţionat, prin intermediul forţelor militare britanice, pentru împiedicarea accesului comuniştilor greci la putere, Stalin, la rândul său, a convocat la Moscova, pe reprezentanţii PCR, pentru instrucţiuni în vederea declanşării luptei pentru cucerirea puterii în România. După ocuparea ţării de către  armata roşie, Rusia comunistă exercita un control total asupra ţării, aşa cum în anii războiului nimeni nu şi-ar fi imaginat că poate fi o ocupaţie străină. Intrarea în vigoare a Convenţiei de armistiţiu, în septembrie 1944, marca sfârşitul independenţei politice a statului român. Învinsă în război, România trebuia să suporte consecinţele îngrozitoare ale ocupaţiei sovietice. Partidul Comunist din România, care avea în august 1944, sub o mie de membri, profitând de conjunctura internă şi externă extrem de favorabilă (ocupaţia sovietică), a început lupta pentru acapararea puterii în statul român.

Mai întâi, la începutul lui septembrie 1944, a fost înfiinţată „Comisia de organizare a mişcării sindicale unite din România“, formată din reprezentanţi ai P.C R şi ai P.S.D. Formal, cele două partide îşi împărţeau locurile în mod egal în comisie, dar foarte curând sindicatele vor fi controlate de comunişti. A urmat, curând, declanşarea artificială a unei crize politice, sub pretextul de „a curăţa“ instituţiile şi administraţia de „fascişti“ şi elemente „antonesciene“. Textul Convenţiei de armistiţiu prevedea în mod expres o asemenea epurare, însă motivaţia reală era acapararea puterii de către comunişti.

La 24 septembrie 1944, la un miting desfăşurat pe stadionul A.N.E.F., liderul P.C.R., Gh. Gheorghiu-Dej, spunea că „această acţiune de curăţare nu poate fi făcută de către acest guvern“. Comuniştii aveau un reprezentant în guvernul constituit la 23 august (Lucreţiu Pătrăşcanu), dar acesta nu era acceptabil, pentru că nu era controlat de ei. Epurarea aparatului de stat era formula politică perfidă, prin care P.C.R. urmărea de fapt să-şi elimine adversarii, indiferent de apartenenţa politică.

În acest timp, guvernul român democratic, instituit la 23 august 1944, se afla pe poziţii diametral opuse cu autorităţile sovietice de ocupaţie, instalate prin Convenţia de armistiţiu. Dezacordul dintre cele două părţi era total. În timp ce guvernul român acţiona cu bună credinţă pentru instituirea unei administraţii normale în ţară, armata roşie care ocupase întinse suprafeţe româneşti, desemnate ca „zone militare de operaţii“, numise cu de la sine putere, sfidând suveranitatea statului român, oficialităţile locale. Practic, guvernului român i-a fost cu neputinţă să stabilească o administraţie normală în ţară şi să aplice politica sa în afara Bucureştiului Administraţia centrală şi cea provincială au fost obligate să suporte intruziunile ocupanţilor sovietici în rezolvarea treburilor lor. De pildă, în octombrie 1944, preşedintele (sovietic) Comisiei Aliate de Control a înmânat guvernului român o listă de 47 de persoane, pe care figurau şi miniştrii Economiei şi Educaţiei, care au fost denunţaţi drept criminali de război şi a cerut arestarea imediată a acestora. Alte acţiuni similare (interdicţia unei demonstraţii, suspendarea temporară a ziarului „Universul“, etichetarea unui miting al P.N.Ţ. ca antisovietic) ilustrau dispreţul ocupanţilor sovietici faţă de România şi interesele ei. A. I. Vîşinski, sosit în noiembrie 1944, la Bucureşti, pentru a supraveghea aplicarea strictă a armistiţiului, a angajat negocieri dure caracterizate de guvernul român ca „negocieri prin ultimatum“.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (102)”

Al.Florin ȚENE: Cunoașterea rațională sau discursivă la jurnaliști și scriitori

            Cunoașterea rațională constă în obținerea de cunoștințe despre obiect, fenomen și acțiune, pornind de la cunoștințe anterior existente, prin aplicarea unor operații și procedee logice care aparțin gândirii. Cunoașterea rațională poate avea loc și în absența obiectului cunoașterii, ea efectuându-se fie pe baza studiului informației existent în cărți, presă, radio, televiziune, sau comunicată intersubiectiv, fie în dialogul interior al subiectului cu el însuși. De aceea, cunoașterea rațională este mediată ea se realizează prin intermediul limbajului scris sau vorbit, astfel încât semnele și expresiile lingvistice sun substituienții obiectelor reale și ai experiențelor anterioare ale subiectului. Astfel, cunoașterea se  detașează de perceptibil, de variabil și individual, devenind social-istorică și generală.Posibilitatea  subiectului de a lua în considerare cât mai multe obiecte crește nelimitat: el se poate referi la experiențele sale trecute, la experiența prezentă sau trecută a altor subiecți, dar mai ales se poate  referi la posibil și viitor. Prin  intermediul cunoașterii raționale se pătrunde la cele mai profunde niveluri de organizare a realității, structuri necesare, esențiale și generale care sunt exprimate în enunțuri testabile din punct de vedere al valorii lor de adevăr. Gândirea este operatorie: cu ajutorul conceptelor și al enunțurilor se realizează o serie de operații complexe și calcule prin care este prelucrată informația, în vederea decantării adevărului de fals, pentru a-i prescrie o ordine gneosologică, pentru a-i mări volumul și pentru a putea fi aplicată. Cu ajutorul gândirii subiectul obține maximum de creativitate și obiectivitate , realizând o altă lume, de natură ideală, prin care sunt dezvăluite semnificațiile cele mai profunde ale lumii reale.

            Operația prin care se realizează penetrarea esenței se numește abstractizare. Esențele nefiind dezvăluite dintr-o dată, nici noțiunile nu sunt fixe, imuabile, ci suferă transformări în conținutul lor, având un caracter istoric, și fiind în concordanță cu evoluția cunoștințelor despre obiect. Astfel, a conceptualiza înseamnă a gândi esența lucrurilor.În acest domeniu manualele de logică formală ale logicianului P.Botezatu, printre care și Cursul de logică de la Universitatea din Iași sunt exemple pentru tema noastră.

            Ca forme ale gândirii, noțiunile au o structură proprie care rezultă din însăși geneza noțiunii, din însăși împrejurarea că noțiunea exprimă clasele de obiecte în esența lor. De aceea, orice noțiune are o sferă, extensiune, în care sunt exprimate obiectele ce alcătuiesc clasa respectivă, și un conținut , în tensiune, prin care sunt exprimate proprietățile comune și esențiale ale obiectelor care alcătuiesc clasa noțiunii.

            Cele mai importante operații logice constructive sunt generalizarea și determinarea, diviziunea și clasificarea, analiza și sinteza. Diviziunea și clasificarea sunt operații logice prin care sunt ordonate obiectele realității în clase. Un merit mare al structuralismului  este de a fi sesizat necesitatea ordinii gnoseologice chiar în gândirea sălbatică, de unde ideea că oricărui act uman îi este specifică o anumită ordine.Gândirea cultă a impus inițial modelul aristotelic  de sistematizare științifică, prin ordonarea obiectelor reale, a lucrurilor, despre care știm ceva.Metodă folosită în Continue reading „Al.Florin ȚENE: Cunoașterea rațională sau discursivă la jurnaliști și scriitori”

Mircea Dorin ISTRATE: Oare așa să fie?

OARE  AȘA  SĂ  FIE?

 

Un nevăzut îmi umblă prin lumea celor vii,

Ca hoțu-n ea îmi intră, cu zecile de mii,

Și-apoi, pe din-lăuntru atacă mișelește

Și viețile de-arândul încet le nimicește.

 

Vedeți, ne pustiește  ceva ce-i mai nimic,

Un virus, ori atomul, nimicul cel mai mic,

Mușcat-am noi din mărul acela interzis,

Neascultând ce Domnul, cu gura Lui a zis?

 

Ce va rămâne Doamne de-acum în urma noastră?

O omenire nouă, iar la-nceput întoarsă?

Că noi nu respectat-am poruncile cerești

Și-așa Mărite Doamne din nou ne pedepsești?

 

O, pentr-a câta oară rescriem cea poveste

Cu-Adamul și cu Eva din Raiul ce-amăgește,

Că nu-nvățăm odată porunca ce-o primim,

S-o respectă întocmai, să nu mai tot crâcnim.

 

O fi Apocalipsa? alt început de lume?

Ce-acuma iată, vine? nu-s nesărate glume?

Răgaz să-i de-a la huma atât de frământă

Să se-nnoiască iară, cum a mai fost odată?

 

Vor trece iar milenii de-apururea la rând

Și ce-am trăit acuma uita-va al nost gând?

Va fi cu noi alături nimicul cela mic

Ce de greși-vom iară ne-o face iar nimic?

*

Nu știu care-s răspunsuri la aste întrebări,

Eu doar gândesc când ochi-mi privesc spre ’nalte zări,

Gândiți și voi ca mine, vedeți ce va ieși,

Avem vinovăție? Iertări putem cerși?

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Aprilie 2020

 

Paraschiva FLORESCU: Taina scrisului (106) – Dincolo de iubire

Motto:

„Eu am crezut în jocuri de copii

În faţa casei mele zi de zi

Şi am crezut că primăvara vine

Să mă sărute doar pe mine,

Că florile de câmp nu mor nicicând,

Doar anotimpuri se succed râzând…”

(Paraschiva Florescu – „Copilărie”)

 

Gânduri învălmăşite într-un şuvoi de lumină, emoţii, trăiri şi cuvinte nerostite încearcă să se aştearnă într-o ordine pământeană pe foile imaculate din faţa mea. Odată cu ele, destinul avid de netimp îmi soarbe clipele ca o lacrimă înrourată într-un finit răsfăţat între fraze cu înţeles profund, aproape un privilegiu ce mă ţine idee în propriul meu timp, al măsuratelor iubiri şi al căutării sensului existenţei pe pământ.

L-am căutat de când mă ştiu, am căutat în cărţile din şcoli stabilind pe veci categorii, am socotit în postulate şi-n erori răsturnându-le cu pledoarii, am aruncat regretele-n cuvânt şi am zburat ca visul unui râu…

M-am reîntors mereu la propriul meu surâs, am învăţat să plâng, să ştiu, să simt dorul şoaptelor din teii îngânduraţi ce străjuiau casa părintească unde am zărit lumina la 31 octombrie 1949, în satul Răchita, judeţul Timiş. O zi ca oricare alta, dintr-o toamnă înmiresmată de roadele bogate, o zi în care se spune că se despart două lumi, una percepută ca reală şi cea a veşniciei tăcerii. Foşnetul frunzelor, adierea vântului printre florile fragile, iernile cu ţurţuri de cristal atârnând la streaşina casei, doinele de dor şi jale ce se tânguiau pe dealurile satului mi-au sensibilizat sufletul, atunci şi pentru vremea viitoare. Îmi aduc aminte de năzbâtiile făcute împreună cu alţi copii când devastam grădinile de fructele coapte şi necoapte pe care le înfundam în gură cu pumnul, de magia alunecatului pe sloiuri de gheaţă, sau în covata ce plutea pe valea din faţa casei, spre disperarea părinţilor noştri, trăindu-ne copilăria într-o neştiinţă şi fericită naivitate.

Am crescut înconjurată de dragostea nemărginită a mamei mele, de îndemnul permanent al tatălui care preţuia învăţătura privită ca un beneficiu pentru un trai demn şi decent. Mi-au îndrumat paşii spre devenirea spirituală dascăli dăruiţi de Divinitate cu har pedagogic şi dragoste infinită pentru vocaţia lor: Biţoianu Elena, Munteanu Ion, Ciorogariu Gheorghe, Păuncu Aurel, Iarmaţchi Margareta, Bulea Ion. Mă plec în faţa părinţilor şi dascălilor mei cu respectul şi recunoştinţa învăţăcelului.

A venit apoi vremea să dau lumii ceea ce am primit cu generozitate lucrând ca profesor suplinitor, dirigintă, educatoare, inspector şcolar de specialitate, director la Grădiniţa de Aplicaţie numărul 22 din Timişoara îndrumând practica pedagogică a sute de elevi şi studenţi. M-am risipit conştient şi voluntar în activitatea didactică conducând cercuri pedagogice, făcând parte din comisii de specialitate, conducând sesiuni de comunicări, perfecţionându-mă prin zeci de cursuri de management educaţional, implicându-mă în programe care au vizat formarea, bunăstarea şi educarea copiilor.

Continue reading „Paraschiva FLORESCU: Taina scrisului (106) – Dincolo de iubire”

Corneliu NEAGU: Veșnicie

 

VEȘNICIE

 

Statui rămase-n neuitare

cu ochii rezemaţi pe cer

citesc poeme milenare

aduse de un dor stingher.

Din ritmurile lor celeste,

cu rime faste pe contur,

adună magică poveste

în ochii din granitul dur.

 

Se rupe vraja nevăzută

din rima unui vers rănit,

un geniu urcă în volută

pe brâul magic din zenit.

Lumină sacră se adună

pe chipul său netulburat,

ajung statuile-mpreună

să țină de pe socluri sfat.

 

Din amintirile umbrite

setează visuri de amor,

cu neuitate dulci ispite

dintr-un trecut amăgitor.

O lună plină se ridică

lângă pădurea de stejar,

statuile-n rotonda mică

din poezii își fac altar.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

13 aprilie 2020

Nadia TANASA: Copilul, tema majora pentru literatura universală

Literatura pentru copii cuprinde și opere literare în care personajele sunt oameni maturi sau ființe fantastice, ba chiar și plante, animale sau lucruri, care prind viață în fabule.

Spre deosebire de domeniul amintit mai sus există și un domeniu al literaturii care zugrăvește chipuri de copii al cărui evantai se adaugă în cea mai mare parte la literatura pentru copii. Această literatură în care copilul apare ca personaj principal al unei opere literare și care zugrăvește aspecte ale copilăriei este de dată mult mai recentă și alcătuiește un sector aparte al literaturii.

În secolul al XIX-lea, copilul devine personajul principal al unor povestiri și romane de reputaţie universală. Charles Dickens, în literatura engleză, este cunoscut prin acele opere ale sale în care zugrăveşte aspecte ale copilăriei: David Cooperfield, Oliver Twist

Un loc aparte în această perioadă ocupă acele opere ale lui M.Sadoveanu în care e zugrăvită copilăria unor fiinţe ca Lizuca, Benoni, Băieţel, Niculăieş Onişor, etc, din opere ca Măria sa Puiul Pădurii, Dumbrava minunată, Cele mai vechi amintiri, Ani de ucenicie, Un om necăjit, în care înfăţişează cu măiestrie neegalată lumea deosebită a copilăriei. La rândul lor, Ion Agârbiceanu, Ionel Teodoreanu (în Uliţa copilăriei şi La Medeleni) ne-au lăsat o frescă artistică reuşită a copilăriei.

În literatura italiană s-a impus pe plan mondial cartea lui Edmondo de Amicis: Coure-Inimă de copil, iar în literatura nordamericană, cărţile lui Mark Twain: Prinţ şi cerşetor, Hucklebery Finn şi Tom Sawyer.

Tema copilului este abordată şi de Marin Preda care prezintă copilăria lui Nicolae Moromete, aşa cum Titina Nica Ţene oglindeşte propria sa copilărie într-o carte de excepţie, Viaţa ca o punte.
În literatura rusă a secolului XIX-lea au apărut o serie de cărţi în care este descrisă copilăria: Cronica unei familii semnată de Acsakov, Copilăria lui Nichita de A. Tolstoi. La aceste opere s-ar putea adăuga acele romane ale lui Dostoievski, care prezintă psihologia unor copii cu o sensibilitate bolnăvicioasă, ca: Suflet de copil şi Precocii.

Aceste opere contribuie la redimensionarea spirituala a oamenilor, la asanarea morala a societatii.

În literatura română, Creangă scrie- în această perioadă a secolului XIX-lea-Amintiri din copilăriei, operă intrată de mult în patrimoniul literaturii universale. După el abordează tema copilului Ion Slavici, Al.Vlahuţă, I.L.Caragiale şi Barbu Delevrancea.

Continue reading „Nadia TANASA: Copilul, tema majora pentru literatura universală”

Vavila POPOVICI: Egoism, teribilism

„Egoistul împarte cu ceilalți doar grijile și supărările.” – Honoré de Balzac

   Dicționarele definesc Egoismul ca fiind atenția exagerată față de sine însuși, manifestată prin căutarea satisfacerii exclusive a intereselor și a plăcerilor personale (în detrimentul celorlalți); egocentrism, egotism, individualism. Egoismul este o trăsătură morală care provine din dorința unora de a avea din ce în ce mai multe lucruri materiale; persoana se concentrează asupra propriei persoane, fără a ține cont și de dorințele celor din jur. Egoistul este obsedat de gândul cum să facă că aibă o viață sigură, din care să nu-i lipsească nimic. Câștigul de bani mulți este mobilul principal care îl face să acorde mult timp acestei probleme. Persoana egoistă fiind lipsită de modestie, cere un respect exagerat din partea celorlalți. Ea se crede puternică ca un „leu”, are întotdeauna dreptate, ea știe totul, nu are nevoie ca cineva să-i acorde vreun sfat.

   Sunt unii oameni egoiști care conștientizează că muncesc mult și obțin cu mare greutate ce au și atunci refuză cu îndârjire să dea altcuiva din surplusul pe care îl au. Încet-încet dispare la ei sensibilitatea față de cei din jur, nu mai văd că există oameni neajutorați, nu se gândesc că ar putea să facă ceva pentru ei, să le ofere un ajutor: o vorbă bună, un zâmbet, un salut, un dar material. Există o lipsă de empatie față de nevoile celorlalți. Astfel se produce o separare, o tulburare a relațiilor dintre oameni, dintre cei cu nevoi, mai mici sau mai mari și cei care țin totul pentru ei. Totul depinde cum ai fost învățat să gândești, să simți. Rațiunea și sensibilitatea își pun amprenta asupra ființei în acest sens.

   Egoiștii își determină scopuri bine definite și au o capacitate impresionantă de a-i manipula pe ceilalți în favoarea lor, pentru a-și atinge scopurile. Sunt preocupați strict de persoana lor, nu empatizează cu ceilalți, nu țin cont de doleanțele altora. De asemenea, ei au tenacitatea de a folosi orice resursă exterioară, materială, umană, psihologică în interesul propriu, fără a avea remușcări sau sentimente de vinovăție atunci când cei folosiți se simt lezați. Consideră că li se cuvine totul, în mod absolut. În viața de cuplu, un partener egoist îl determină pe celălalt să se mulțumească cu foarte puțin, cu lipsa de afectivitate și de empatie, cu indiferență și neimplicare. În sfera muncii, egoiștii sunt cei pentru care „scopul scuză mijloacele“, iar în sfera socială și a prieteniei adesea au prieteni doar de conjunctură, în funcție de resursele pe care aceștia le aduc în folosul egoistului.

   Dacă ne gândim bine, căutarea propriului interes este totuși un act rațional și nu poate fi exclus din viața noastră. De aceea s-a ajuns la concluzia că există diferite forme de egoism: egoism bun și egoism rău; egoism rațional și egoism irațional; egoism etic și egoism psihologic (primul este strâns relaționat cu conceptul moralitate, și cel de al doilea are strânsă legătură cu conceptul motivației).

   Egoismul bun înseamnă să-ți cunoști foarte bine limitele și resursele, să discerni între nevoia ta personală și nevoile grupului din care faci parte, să găsești căile potrivite prin care să păstrezi echilibrul între nevoi, fără a-i leza pe ceilalți și fără a-ți leza interesele, ajută la o mișcare sănătoasă, din punct de vedere fizic și mental. Cea mai simplă explicație a „egoismului bun“, am găsit-o exemplificată cu privire la cei care îi ajută acum pe cei afectați de această boală Corona-virus, punându-și ei întâi costumația de protecție și numai apoi ocupându-se de pacienți. Despre egoismul cel rău am scris mai sus.

   Intensitatea egoismului este importantă la delimitarea egoismului bun de cel rău. Lipsa totală de egoism, altruismul perfect, devine, și el, un defect când uităm total de sine și ne punem mereu în slujba altora.

De asemenea, egoismul de intensitate ridicată devine un defect; este posibilă apariția frustrărilor, sentimentelor de inferioritate, care pot fi mascate prin comportamente din ce în ce mai egoiste.

   Limitele sunt necesare în ambele direcții și diferă în funcție de indivizi. Ar trebui să se acționeze conform expresiei românești: „Nici prea-prea, nici foarte-foarte”, ceea ce înseamnă potrivit, așa cum se cuvine.

   Egoismul rațional este un comportament virtuos prin intermediul căruia fiecare individ are un țel suprem al vieții lui, și luptă pentru satisfacerea proiectelor sale raționale, fără a folosi violența împotriva drepturile raționale ale altora, și în același timp fără să accepte a fi violentate propriile sale drepturi.

   Ayn Rand (1905-1982) scriitor și filozof ruso-american a condamnat egoismul irațional, numind această atitudine adorația/cultul capriciului, iar practicanților ei le dădea numele de „egoiști fără ego”. Ea spunea, referitor la țel – scop, că „Există doar o singură formă de depravare umană: să nu ai nici o țintă”. Iar cu privire la egoism: „Omul, fiecare om, este un scop în sine, și nu un mijloc (o unealtă) pentru scopurile altora. Omul trebuie să existe de la sine și pentru sine, fără a se sacrifica el pentru alții și fără a sacrifica pe alții pentru el. Căutarea propriului interes rațional și a propriei fericiri trebuie să-i fie cel mai înalt scop moral al vieții sale”.

   Psihologii au căzut de acord că ființele se nasc egoiste, iar înțelegerea și respectarea drepturilor celor din jur reprezintă un comportament învățat. Astfel, pe parcursul vieții, există, sau mai bine zis ar trebui să existe, o balanță între a urmări propriile interese și a le respecta, în același timp, pe ale celorlalți.

   Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr. – 322 î.Hr.) a scris două Etici, cea Nicomatică și cea Eudemică. Termenul originar al primei era „Despre problemele caracterului”. A fi „eudaimon” înseamnă a prospera, a avea o viață împlinită. Nu este o stare, ci o activitate „în concordanță cu desăvârșirea”. Chiar dacă în anumite studii Aristotel este considerat depășit, nu trebuie scăpat din vedere că el, prin scrierile sale și prin viața sa, ne-a zugrăvit un ideal al desăvârșirii umane.

   Jonathan Barnes (n. 1942), profesor de filozofie antică la Universitatea din Geneva, în cartea sa despre „Aristotel” afirmă că un om care-și exercită facultățile sale într-un mod ineficient sau chiar rău, nu va putea spune că și-a transformat viața într-o reușită. Ne relatează spusele lui Aristotel în „Etica către Nicomac”: „Drumul de mijloc este în toate ce trebuie lăudat mai mult. Extremele nu sunt de lăudat, dar nici de condamnat. În ceea ce privește adevărul, cel care ține calea mijlocie, ar fi numit sincer, și mijlocia – sinceritate. Deformarea ei în sensul excesului, este numită lăudăroșenie și cel căruia îi aparține, în propriu, este numit lăudăros; în sensul lipsei, ironia, care este o ascundere a unei neștiințe. În ceea ce este plăcut în relațiile sociale, în general, este prietenos cel care uzează de ele într-un fel drept și mijlocia se numește aici prietenie. Virtutea este o cale de mijloc, este mijlocia între două erori, a excesului și a lipsei, de aceea este mai greu să fii virtuos. Căci vom întâlni mijlocia în măsura în care ne depărtăm de ce este opus ei, tot așa după cum îndreptăm un lemn care este strâmbat. Aceasta poate fi în multe cazuri deosebit de greu”.

   Aristotel situează egoismul între serviabilitate și demnitate, iar cumpătarea între desfrâu și insensibilitate, dar dacă te abții de la orice exces, spune el, fie din frică sau dintr-un sentiment analog, nu mai este vorba de cumpătare.

   În acest sens, orice măsură care se aplică în situația crizei mondiale apărute, este luată pentru a determina binele, și mulți nu înțeleg, chiar intelectuali care se grăbesc a critica sub diferite forme pe cei ce administrează măsurile populației, aceștia fiind puși să ia măsuri determinate de situații nemaiîntâlnite până acum în viața noastră. Le-ar trebui și criticilor – cumpătare!

   Deci, pe Aristotel nu l-a interesat să cerceteze virtutea doar pentru a afla ce este aceasta, ci, mai ales, spre a arăta cum putem deveni virtuoși. El s-a străduit să convingă că iubirea de sine trebuie înțeleasă ca iubire a „părții celei mai înalte a sufletului”, cea care ne îndeamnă să fim interesați de fericirea celorlalți ca de cea a unor „alter-egouri”, afirmând că iubirea pentru ceilalți chiar provine din iubirea de sine. Este vorba despre o afirmație privind natura umană, o observație de raționalitate practică. Aristotel și-a dat seama că dacă încercăm să ne maximizăm fericirea, vom intra, uneori, în conflict cu noi înșine cât și cu ceilalți. Cu toate că explicațiile lui Aristotel l-ar anatemiza drept susținător al egoismului prin afirmația că ar trebui să acordăm fericirii proprii o importanță mai mare decât fericirii celorlalți, totuși când vorbește despre prietenie susține că „în prieteniile adevărate, prietenii se bucură de dragul celuilalt”.

   Un filozof idealist italian amintește de cuvintele din Biblie „Vai celui singur” și spune că, atunci când le grăim nu ar trebui să ne referim la acela care nu e capabil să strângă relații sociale cu alți indivizi în mod empiric determinați, ci la acela care nu știe să strângă legături, să se înfrățească, să se unifice cu „prietenul” și cu „judecătorul” pe care-l găzduiește în sine. „Vai celui singur” însemnând, în concepția filozofului, vai celui ce este gol pe dinăuntru, care nu poate sta de vorbă cu sine, nu se poate sfătui cu el însuși, nu-și poate judeca faptele, gândurile sale. Vai celor ce sunt în acest mod singuri, adică fără Spirit, goi înlăuntrul lor!

   Dar, singur și în alt mod, este și cel care nu recunoaște pe celălalt, fiindcă de la celălalt pot veni ideile, și împreună cu celălalt se pot defini judecățile, dreptatea, între eu și celălalt poate acționa liantul numit Iubire.

   Teribilismul este atitudinea (sau vorba, sau fapta) care șochează, care iese din comun. Este un comportament bizar, excentric; un amestec de ambiție și spirit ludic.

   Răutatea, teribilismul adică lipsa de reținere, și gesturile primitive trebuie pedepsite, pentru ca ele să trezească conștiința omului, ca acesta să nu repete greșelile, să nu îndemne și pe alții de a face aceleași greșeli. Deci, cei care dau dovadă de teribilism nu ajută pe nimeni cu această atitudine, ci dimpotrivă, bulversează atmosfera!

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Egoism, teribilism”