Guvernul francez își bate joc de ciobanii francezi. Administrația franceză îi tracasează în fel și chip, le interzice transhumanța chiar și de pe un munte pe alt munte vecin, sub diferite pretexte și le impune tot felul de norme absurde și restricții, în urma cărora mulți ciobani și agricultori ajung la faliment. Oile franceze sunt duse la ecarisaj, ca să le transforme în conserve pentru pisici și se importă cu avionul oi congelate din Australia și Noua Zeelandă. Probabil că cineva profită din asta. Și cine profită din faptul că sute de țărani francezi ajunși la disperare se sinucid în fiecare an, cam doi pe zi, iar familiile lor sunt expropriate și rămân pe drumuri, cu datorii financiare rămase pe seama urmașilor? Când România exporta tractoare, 17% din populația Franței lucra în agricultură. Azi doar 3%. Ce s-a întâmplat cu 14% din populația Franței? Au trecut în industrie? Industria Franței aparține trecutului, ca și a țării noastre. Dar numai în Franța se duce o politică împotriva țăranilor? O fi ura orășenilor față de țărani un fenomen european?
De unde vine ura orășenilor noștri față de ciobanul din Miorița? De ce a devenit politic corect să își bată joc toți nătărăii de Miorița, de Eminescu și de toate valorile noastre culturale? Știu birocrații de la Bruxelles mai bine decât știe ciobanul din Carpați, câți câini îi trebuie ca să se apere de lupi, de urși și de hoți? În ce scop li se impune ciobanilor noștri să rămână stânele fără câinii necesari? În ce scop se iau măsuri devastatoare, pentru ca țara noastră și toată Europa să devină o stână fără câini? După cum bine a arătat Ion Creangă, Prostia omenească e fără limite. Dacă prostie este, sau poate că dușmănia împotriva țăranilor pornește de la interese suprastatale, care or fi acelea. Țăranul din orice țară este talpa țării și a națiunii sale. Iar acum se merge orbește spre desființarea țărilor și a națiunilor. Strategia este de a începe cu a nimici talpa fiecărei țări, care asigură hrana tuturor, iar apoi se aplică tactica etapelor destructive, teoretizată și practicată de Lenin, aplicată acum în capitalismul sălbatic.
Abel din Biblie era cioban, iar Cain agricultor. Constantin Noica scria în 1944: „Tot ce e nostalgie și libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi – spun unii – ține la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului și l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.” Vedem toți cum profeția lui Noica e pe cale de a se împlini.
Ciobanii noștri arhaici au creat și ne-au transmis poemul Miorița, giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nicio altă țară nu mai are așa ceva. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au fost de acord ca românii să aibă un stat național, când s-a făcut Unirea de la 1859. Asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale dușmanilor tradiționali ai României. Și încă le mai deranjează. Miorița a fost și este utilizată de politicieni și de cozile lor de topor, în scopuri dăunătoare poporului care a creat-o, mai exact dăunătoare nouă, care am primit-o moștenire.
Mulți savanți români au citit Miorița cu ochelari afumați de propriile lor fumuri. În apărarea lor, nu cred că erau răuvoitori sau vânduți, ci doar superficiali, întrucât aveau preocupări mai importante și nu i-au acordat atenția necesară. Nu au luat în seamă cuvinte esențiale din versurile Mioriței. Nu au fost conștienți că ne-au băgat pe gât o doctrină falsă, dușmănoasă individului și națiunii. Unii savanți luminați au răspândit întuneric, fără să își dea seama de răul pe care ni-l făceau. Nu au înțeles despre ce este vorba în Miorița și au tras concluzia greșită că ciobanul nostru e ucis, e resemnat și pesimist. Savanți de bună credință nu au observat că nimic din Miorița nu este realitate, ci totul e fantezie poetică. Nu și-au dat seama că toate cuvintele în Miorița sunt simboluri cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai e dispus azi să citească cum trebuie o poezie înălțătoare? În orice caz nu oamenii corecți politic, care urăsc identitatea noastră culturală și care cu bună știință sau din naivitate fac jocul vrăjmașilor României.
Varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă pentru a înțelege Miorița. Cercetătorul Adrian Fochi a spus că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. De ce s-au mărginit savanții la varianta lui Alecsandri? Multe alte variante sunt cel puțin la fel de frumoase și de emoționante și pline de sensuri luminoase, înălțătoare. Rareori savanții au mai luat în seamă vreo altă variantă, adesea neautentică sau nicidecum variantă a Mioriței, ci simplă poezie pastorală. În exegeza lui Eliade sau a altora, nu există nicio dovadă că au citit măcar o singură variantă a Mioriței din antologia lui Fochi. Iată cum au fost neglijate câteva cuvinte cheie, pe lângă multe altele, și care sunt prezente în aproape toate variantele Mioriței:
a). Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul din Miorița testamentul: Dacă o fi să mor. Cine mai poate spune că ciobanul din Miorița e pesimist, fatalist și cum a mai fost calomniat? Cercetarea anterioară nu a băgat în seamă conjuncția condițională dacă și ne-a îndoctrinat că Miorița ar fi relatarea unei crime murdare, adevărate.
Scoțianul Victor Turner scoate în evidență ceea ce noi toți știm: că în realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). El ne atrage atenția că acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive, pentru acțiuni neîndeplinite. Pornind de la observația lui Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:
– în cele mai multe variante, verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc,
– în altele, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,
– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În aceste variante, este cât se poate de evident că el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici, din alte culturi vechi.
Variantele din primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.” Moartea simbolică are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. Unii dintre cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul, cu moartea simbolică a lui Zalmoxis sau cu mituri din alte culturi, au fost discreditați. Ultimii trei menționați mai sus fac parte din cercetarea post-eliadiană și nu i-a mai defăimat nimeni.
b). Până chiar și Ovid Densusianu a crezut că lege din variantele Mioriței are sens juridic. El, un mare lingvist, cât și alte celebrități universitare, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. În concluzie, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. La aceeași concluzie ajunseseră Caracostea și Constantin Noica, care au arătat că lege din Miorița nu poate avea sens juridic, nu reglează relații sociale, ci are același sens ca nomos din greaca veche: lege ce reglează relația omului cu cosmosul. Însă nu au fost luați în seamă.
c). Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre.
Continue reading „Victor RAVINI: De unde atâta ură pe ciobani?” →
Să scrii este cu adevărat o artă atunci când reușești să ajungi la sufletul cititorului, iar dacă ceea ce scrii îi stârnește cât de cât și interesul este cu atât mai bine și mulțumitor.
Din ramuri petale de flori
A fost o zi a începutului, a fost o zi a cuvântului și a puterii de a începe o nouă acțiune. O zi benefică pentru a-mi urma visurile și a le pune în practică. A fost ziua care a adus cu ea libertatea sufletului meu prin libertatea cuvântului, prin care mi-am exprimat experiența, exuberanța, individualitatea și entuziasmul în fața altora, chiar dacă uneori m-am închis și încă mă mai închid în mine.
În lumea pe care o străbatem, între alte aberații mult vehiculate, o putem auzi și pe cea tăgăduind existența și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruință căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh și esență a răului, negativitate pură, el dorește starea de secreție și chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie și rănește în masă.
