Daniela PÂRVU DORIN: Sufletul ca o pasăre mică (poeme)

Motto:

,,Iertarea e regăsirea unei averi înstrăinate“(Schiller)

Lumina cade pe noi ca pe-o cicatrice veche

mărind fiecare bob de sânge

Și-n toate scenariile noastre de iertare

există o listă neagră cu rânduri ce trebuie șterse

pentru că viața trebuie curățată! Dar în cea mai deplină liniște

până când iertarea nu va mai fi un act de dreptate

ci unul de dragoste…

ierți și ai impresia că-l imiți, o clipă pe Dumnezeu…

și înțelegi de ce îmbrățișarea oprește timpul în loc

de ce uneori ți se năruie în inimă un cer întreg

te poți pierde și-n minutul marii Regăsiri

cu tine, cu Dumnezeu și cu celălalt

e un fel de Sfânta Treime a iertării, în fiecare rană

sufletul e o pasare mică pe care o strângem prea tare,

uneori, chiar neștiind dacă sau când am omorât-o…

neiertând…

Poem de stare

Avem nevoie de un act de identificare,

trece ceva vreme pana-nvatam

despre aspectele subtile ale lumii noastre interioare

tot ce ne defineste e lumina in care ne percepem

tot ce ne bantuie ne dezvaluie bucuria

traita scenic fara sa vrem,

fără sa știm

ca dincolo de inima e lumea ta

o lume nebănuit de-ncăpătoare…

in care toata viata te poti rataci…

dar numai într-o anumita zi …te pierzi!

Răsărit de soare( interior)

Despre respirația inimii se tace!

sentimentele ce pun stăpânire pe tine

sunt brodate sub patrafir

suntem două ființe de nisip

cu vieți sfărmate(avem Raiul închis)

așa că vom cere unui preot bătrân

să ne deschidă, la amândoi, aceeași Carte…

suntem rezultatul unei unice simulări

trăite în lumea demult bandajată

în care nimeni nu te poate-mbrățișa

venim amândoi din aceeași înstrăinată

singurătate,

nu mai recunoaștem supliciului nici o unealtă,

chiar dacă viața, subtil de tot, ne poate încătușa!

***

(abia) mai disting o urmă de glonte

Pictez pietre

Pictez pietre

decând simt că cineva îmi risipește timpul

trăit în lanțuri cu fiecare za

cu inima afară din cămașă,

eh, e o piatră pictată și ea!

a sare amară miroase

în culori pun din durerea lumii ceva…

dacă nu simți

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Sufletul ca o pasăre mică (poeme)” →

Al. Florin ŢENE: Dimensiuni esențiale pentru România – cultura, democrația și conștiința

În vasta literatură de filosofie și sociologie a culturii din țara noastră au fost puse în circulație sute de definiții și accepțiuni ale termenului de cultură. Unii filozofi români ca Zoe Dumitrescu Bușulenga, (comparatist și critic literar de formație anglo-germană, a manifestat preocupări de interdisciplinaritate și de filozofie a culturii. Este autoarea unor lucrări de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice și memorialistică. Își începe cariera traducând din rusește în 1949 „Poemul pedagogic” al lui Anton Semionovici Makarenko) definește cultura drept totalitate a valorilor materiale și spirituale ale societății..

Unii înțeleg prin cultură modelele (pattern-urile) de comportament social cum este Alexandru Nemoianu care publică eseuri culturale, articole istorice, respectiv variate analize politice la diferite reviste și publicații din Statele Unite, multe editate în limba română. Astfel, colaborează la „Information Bulletin” (unde este editor), „Solia„, „Lumea liberă românească„, „America„, „ARA Journal„, „Origini” și „Micromagazin„, devenit ulterior „Meridianul românesc„. În Canada colaborează la „Cuvântul Românesc” și „Alternativa”, respectiv în țară la „Tribuna„, cu rubrica permanentă „Corespondență din SUA”, și respectiv la revistele „Orizont„, „Almajul” și „Altarul Banatului„.

Teoreticienii contemporani ai culturii din țara noastră pun în evidență, în acest sens, cunoașterea, valoarea, creația și comunicarea ca dimensiuni esențiale ale culturii, așa cum o fac: Mircea Vulcănescu (1904–1952), Mircea Eliade (1907–1986), Emil Cioran (1911–1995), Constantin Noica (1909–1987) și Petre Țuțea.

Acest mod de abordare a culturii și preocupările pe care le determină se bazează, nu în ultimul rând, pe anumite disticții operate între cultura spirituală și conștiința socială. Recunoscând o suprapunere între cultura spirituală și conștiința socială, avându-se în vedere și ceea ce le deosebește, relevându-se faptul că prin cultura spirituală se înțelege totalitatea crețiilor din sfera spirituală, conținuturile obiectualizate, materializate în opere ale subiectivității umane. Acest fel de abordare o face Andrei Pleșu care sub îndrumarea filosofului Constantin Noica, s-a bucurat, alături de Gabriel Liiceanu, de o pregătire umanistă de excepție, fundamentată pe cunoașterea limbilor clasice și pe accesul direct la marile tradiții ale gândirii filosofice europene, în special a celei grecești.( Opera lui Andrei Pleșu este impozantă cantitativ și diversă din punct de vedere tematic: Călătorie în lumea formelor (1974), Pitoresc și melancolie: o analiză a sentimentului naturii în cultura europeană (1980), Francesco Guardi (1981), Ochiul și lucrurile (1986), Minima moralia (elemente pentru o etică a intervalului), (1988), Dialoguri de seară (1991), Jurnalul de la Tescani (1993), Limba păsărilor (1994), Chipuri și măști ale tranziției (1996), Despre îngeri (2005), Obscenitatea publică (2004) Comèdii la porțile Orientului (2005), Despre bucurie în Est și în Vest și alte eseuri (2006), Note, stări, zile (1968 – 2009) (2010), Despre frumusețea uitată a vieții (2011), Față către față. Întâlniri și portrete (2011), Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste (2012), Din vorbă-n vorbă (2013), Neliniști vechi și noi (2016), Despre inimă și alte eseuri (2017). Multe dintre aceste volume au avut mai multe ediții în România și, de asemenea, au fost Continue reading „Al. Florin ŢENE: Dimensiuni esențiale pentru România – cultura, democrația și conștiința” →

Olimpia MUREȘAN: Convorbiri cu Îngerul meu Mihail

Motto:

„Am primit Darul de a fi Oameni, pentru a putea deveni Îngeri, ori de câte ori dorim, fără să ne doboare povara aripilor lor…” Gheorghe A. Stroia

Fiecărui om i s-a trimis un înger care să-l însoțească de-a lungul vieții și cu care poate să vorbească atât în stare de veghe, cât și pe durata somnului; totul este ca să știi să înțelegi răspunsurile acestui duh imaterial și inteligent-adaptat ființei tale umane; în cele ce urmează voi încerca să redau mai multe întrebări și răspunsurile îngerului la problemele care mă frământă.

-Toți vom avea aceeași soartă nemiloasă?

-Da, cu toții vom muri, se vede la orizont această posibilitate, dar nu știm când și cum se va întâmpla acest lucru. E un miracol și ca toate miracolele rămâne și este un mister.

Viața nu face zgomot, trece atât de ușor, încât dacă nu suntem atenți, ne scapă printre degete!

-De ce trece timpul de viață atât de repede? Acum am fost tânără, apoi adolescentă plină de viață și cu multe planuri de viitor… și dintr-o dată mă trezesc la vârsta senectuții și nu-mi dau seama cum a trecut timpul!

-Cu cât ai fost mai fericită-cu atât a trecut mai repede timpul. El poate să stea și în loc sau să treacă mai greu, mai încet- ca atunci când ai fost bolnavă…

-Când mă gândesc la moarte inima-mi bate ca nebuna în piept!

-Nu te gândi la„ Ea”, numai Domnul știe când va veni, de aceea n-are rost să te neliniștești!

-Să ne resemnăm?

-Da, n-are rost oboseala, neliniștea, gândul!

-Dar cu timpul?

-Ce e cu timpul? El e nemilos, nu ne lasă prea mult „timp”; adevărul e ascuns în interiorul omului, în subconștient, el trebuie descoperit!

-Dar cu coșmarul de azi noapte cum rămâne? Aveam un puternic sentiment de ușurare, chiar pluteam…și acum că s-a sfârșit visul. Se făcea că eram moartă și trebuia să fiu îngropată, dar nu eram eu în corpul meu, eram undeva în afară și știam tot ce se întâmplă. Eram ca un lujer cu rădăcini adânc înfipte în pământ și cu capul în afară. Mă îngropau în pământ, eram din nou „EU”-alături, din nou mă îngropau, eram ca un bulb de ceapă cu vârful în afară, la soare, se făcuse în exteriorul pământului un rând de ceapă de primăvară. Am deschis ochii și am văzut lumina realității…deci totul a fost un vis… dar „EU” existasem departe de trupul meu, îl vedeam acolo jos, deci „EU” ca poziție în spațiu eram mai sus, vedeam tot ce se întâmplă, dar ceilalți nu mă vedeau pe mine!

-Cred că noi suntem mai mult decât corpul nostru, ne aflăm în trup, dar suntem mai mult decât un trup, probabil că acel „ceva” mai mult decât trupul ne reprezintă, se numește „suflet” sau anima și după unii cercetători care au studiat oameni muribunzi ar avea și greutatea de douăzeci de grame. „Acea parte din noi care se regăsește în sufletul celorlalți este cea mai adevărată și cea mai profundă parte a sufletului nostru”. (I. G. Herder)

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Convorbiri cu Îngerul meu Mihail” →

Dorel SCHOR: Două fețe (ziceri)

* Îl suspectez pe unul fără mască, dar dacă poartă mască îl suspectez și mai mult.

* Există inteligența multilateral dezvoltată, dar și cea unilateral dezvoltată.

* Dacă cere nu înseamnă că nu are…

* Sănătatea pe care o pierdem noi nu o găsește nimeni.

* De-a lungul vieții vei întâlni mai multe măști decât chipuri (Luigi Pirandello).

* Majoritatea laurilor nu ajung în coroană.

* Nu e om serios cine nu știe să râdă.

* M-am transformat radical. Dintr-un optimist moderat am devenit un pesimist moderat.

* S-a aprobat în parlament o Loțiune de încredere.

* Unii arată așa de bine cu mască încât n-ar trebui s-o dea jos niciodată (Beatrice Vaisman).

* Se poate pune bază pe el? Unii spun că mai degrabă se poate pune acid!

* Cei cu două fețe au nevoie de două măști?

* Ziua cea mai lungă se ascunde după noaptea cea mai scurtă.

* Pentru cei ce cumpără conștințe, toate conștințele sunt de vânzare.

* Unul aruncă o piatră în făntână și douăzeci de deștepți așteaptă să vadă cine o va scoate.

* Unii sunt proști, dar noroc tot nu au.

* Respectă-te reciproc…

* Optimist de nevoie.

* Spune-mi cine te laudă, ca să-ți spun cât valorezi.

* Urma alege! Dacă mai rămâne ceva.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Al. Florin ŢENE: “Testamentul pescarului de vise” de Mihaela- Alexandra Rașcu

Autoare de volume de proză, poezie, povești, antologii, Mihaela-Alexandra Rașcu, membră a Ligii Scriitorilor Români, dăruiește din nou cititorilor săi, un nou volume de versuri, al patrulea la număr, intitulat simptomatic “Testamentul pescarului de vise “, apărut la Editura Cezara Codruța Marica, Târgu Mureș, 2020. Cartea ne-a fost trimisă cu următoarea dedicație: “Doamnei Titina și domnului Alexandru Florin Țene cu tot dragul vă doresc o viață plină de vise împlinite. Ss Mihaela-Alexandra Rașcu, Târgu Mureș, 2020. “

“Testamentul pescarului de vise“ cuprinde 73 de poeme, deschzându-se cu un text explicativ, de două pagini, și nuanțat cu trimitere la titlu, fiindcă poeta își explică intenția cu sinceritate spunând: ”Cuvintele mele, însă, înseamnă ceva pentru mine, sunt notele care compun o muzică la care rezonează sufletul meu.” Închizând impresionantul text cu aceste cuvinte patetice“Doar fetelor mele (… ) le voi lăsa câte o undiță de vise, în speranța că se vor dovedi mai iscusite decât a fost mama lor și vor ajunge mai în larg, acolo unde nici vânturi și nici furtuni nu-ți pot lua urma.“ Cartea încheindu-se cu un text elogios semnat de Elena Stan.

Cartea se deschide cu poemul ”Testament“ care prin metaforă explică ceea ce dex-ul spune: “ Act juridic unilateral, revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. ◊ Testament olograf = testament scris în întregime, datat și semnat de testator “: “Mă las pe mine vouă,/ copiii mei din Lună/ să-mi împletiți amintirile/ în loc de “Nopate bună!“(Testament ). Încă de la pictura coperții, semnată de poetă, redând pene căzând ale unei păsări a cărei zbor s-a frânt, ne dăm seama de metafora pe care dorește s-o trasmită autoarea.

Discretă biograficește și fără petulență, părând a cultiva absența ca un budist, eul poetei trăiește clipe irepetabile combinând esteticește materialul cu metafizica, inclusive cu o viziune adânc scientist, oscilând între viață și speranță: “Se-ntorc să încolțească-n timpul/ care, bolnav, pulsează-n așteptare/ sperând să regăsească ritmul/ de vindecare“.( Pași) Spre a atinge anxietatea lui adâncă spiritual fuge în descripția unui teritoriu absolut, închipuind utopii, în gustul unei lirici obiective de natură metafizică, unde noțiunea de peisaj s-a dizolvat într-o concepție spiritualistă:“Tată-Cer și Mamă-Pământ/vreau să mă-ntorc acasă/să dorm în leagănul ierbii,/să mă simt frumoasă/ să cânt în frunza iubirii/ cât e ziua de lungă/și vântul uitării să nu mă ajungă! “( Dor)
Poeta mai dorește să doarmă în lumină în “…somnul acesta plutind în lumină,/ cu aripi de înger ne-am fi trezit/“ sau auzind “lebede albe cântând/ pe lacul lacrimilor noastre “.Când un poet își scrie ultima carte, se spune că este „cântecul său de lebădă”, ceea ce pare bizar, din moment ce lebedele nu sunt renumite pentru prezenţa lor în pagini de poezie. Aşadar, de unde provine exact această expresie?Originile sale sunt legate de o legendă veche de aproape două mii de ani care spune că lebedele cântă foarte frumos chiar înainte de a muri. Deşi, practic, acest lucru nu e chiar corect, există un sâmbure de adevăr. De exemplu, o anumită specie de lebădă (Cygnus cygnus) emite un sunet puternic în ultimele clipe de viaţă. Şi asta pentru că expulzează tot aerul din Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Testamentul pescarului de vise” de Mihaela- Alexandra Rașcu” →

Mircea Dorin ISTRATE: Lada de zestre

LADA DE ZESTRE

,,În lăda cea de zestre, stă TIMPUL adormit,

Miroase-a levănțică, a smirnă și-a smerit”,

A stat acolo-n vremuri, ca pân’ la noi s-ajungă,

Torcându-și veșnicia cuminte și prelungă.

Acolo e FRUMOSUL, CURATUL di-nceput,

IUBIREA și AMARUL și LACRIMA-n durut,

SPERANȚA, BUCURIA și VISUL și-NĂLȚAREA

Și toate ale vieții, să nu-i uităm CĂRAREA.

Să știm că noi venit-am din TIMPUL de demult,

Din vremea când străbunii chiar ei l-au început,

Și-n VREDNICIT trecut-au prin toate negrăbit,

Cu Domnul lor din ceruri, cum vremi s-au nimerit.

Acum, în lada ceea, cât toate-s adunate,

ICOANE-mi sunt de SUFLET, pe-altare-nlăcrimate,

Să ne-nchinam la ele cum facem la ceresc,

Că-n ele e SCÂNTEIE și DUH DUMNEZEIESC.

În lada cea de zestr-i, un BOB DE VEȘNICIE,

TRECUTUL scurs smerelnic în lungă vrednicie,

Mereu jertfita VIAȚĂ pe humă de lumesc,

Să fim, de merita-vom, în Raiul din ceresc.

***

Când ne-mbrăcăm cu straiul de bunii mei purtat,

Trăi-vom o clipită în lumi de preacurat

Și n-om lăsa uitarea să șteargă cel trecut

În care ei, cu toții, o vreme-au încăput.

Așa vom sta de-apururi aicea laolaltă,

Cu toți din neamul nostru ce-au fost aici vre-odată,

Cu toate ce-au fost bune și rele la un loc,

Trăite în smerelnic sub umbră de noroc.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

4 iunie, 2020

Adrian BOTEZ: Unelte Sfinte (poeme)

COLONIALĂ

…Sora mea Vitregă – văzându-i pe

Servitorii noștri Negri – pe

Bunii noștri Servitori Negri – continuând să deretice

liniștiți – prin Ogrăzi și prin

Case – CA ȘI CUM NICIUN CORB NU-ȘI

VIBRASE – PESTE EI – VESTEA FURTUNII DE

MOARTE (…Negrii Oameni continuând A FACE – senini – cu

UNELTELE SFINTE – intrate în

Carnea Mâinilor – a Ochilor și a

Trupurilor lor de

Abanos – Lucind în Sudoare – …UNELTELE LOR SFINTE – una

făcute – cu Mâinile – Ochii și

Trupurile lor de Abanos…) – …văzându-i Sora mea

Vitregă – pe

Servitorii noștri Negri continuând

să-mplinească – prin Ogrăzi și prin Case (cu

Carnea și Uneltele lor

Sfinte – întrepătrunse!) – tot ce se

Cerea – în Legea și

Liturghia unor

Tărâmuri Vii – ale

Bunei Cuviințe – înăbușind în ei orice

Rază Firavă de

Bocet – deși primiseră

TOATE VEȘTILE MORȚII NĂPRASNICE – ALE

NEAMULUI LOR – în Focul

Dement – în Dansul Satanic al

Războiului – ținând de

Nenumărabile Vecìi… – …Sora mea Vitregă

(…cu Chipul Luminat de-o

Minune în Curs…) – mi-a șoptit la

Ureche – ca-ntr-o Minunată și Îngrozitoare

Viziune – mi-a șoptit ca-ntr-o

Incantație (…auzită de

dincolo de Stele…):

”…fără nicio îndoială – acești Bieți

Oameni au ajuns – ÎN SFÂRȘIT – la Străfundul

Nenorocirii – Străfund Învârtejit – Cumplit

Întunecat – și de la care Străfund

nu te mai poți întoarce – decât

Înțelept – Împăcat întru

Vecie – și

Orbitor Luminat”…

…așa și era: deci – m-am alăturat – tăcut și

grav – liniștit – lor – Bunilor noștri Servitori

Negri – din Ogrăzi și din

Case: am pus – și eu – Mâna pe

SFINTELE LOR UNELTE – și am început să

deretic – să trudesc – întru

Desăvârșit Senin – simțind cum

Mâinile – Ochii și

Trupul meu – devin una cu

SFINȚENIA MUNCII

UNELTELOR…

așa și era: SIMȚEAM – CRÂNCEN – CUM SE

POGOARĂ TOȚI

CORBII LUMII – PESTE MINE – ȘI N-AU CE-MI

RĂPI (…căci Sufletul meu nu se

Vede…nu s-a văzut

Niciodată…) – dar – totdeodată – la Temeliile

Tăișului Zărilor – fulgerau – în fața

Ochilor-Mei-Fără-Carne: Porțile de Diamant ale

Cerului – dincolo de orișice Nevoie de

Suspin – dincolo de Orice

Înlănțuită – Nevoie de

Libertate…

…acum – se-ntredeschideau Porțile de

Diamant ale Cerului – către Viziunea mea din

Copilărie: Lacul de

Lumină – Brăzdat

Ritualic – de Regine-Lebede – Lacul de

Lumină – de la Poalele unor

Munți Însoriți – unor Munți

Nevăzuți – decât de

Ochii mei – înlăcrimați de cea mai

Absurdă și mai

Uriașă – Dumnezeiesc

Invadatoare – dintre

Posibilele Bucurii date

Omului – spre

Învățul Extazului Celui Dintâi…

…Servitorii noștri Negri – fără niciun

Cuvânt – m-au primit între Țărmii

Străvezii – ai

Nenorocirii și ai

Copilăriei Sufletului

Lumii…

…de la Servitorii noștri

Negri – am căpătat – printre

Extatice Lacrimi de

Inexplicabilă Bucurie a

Deznădejdii: PRIMA MEA

ÎNALTĂ ÎNVĂȚĂTURĂ!

…în unele Nopți – fără Lună – Servitorii noștri

Negri scot Fum pe Nas – și

Flăcări pe Gură – ca

Balaurii Subpământului – Cel

Divin-Înțelept și

Tainic…

EXASPERAT

m-am uitat – exasperat – la cei Doi

Infractori Cosmici (Unul de Zi și

Unul de Noapte!) – care fuseseră

prinși – apoi

aduși – de Poliția Stelară – în

fața mea:

Infractorii Priodici – care

umblaseră la ”Dosarul Cărților Mele ” – având în

El – Prorocirile mele – și

pe toate – le eliberaseră – le

zburătăciseră – de pe Hârtie – spre

Lumi (și retur…) – întru Gigantic-Asasina lor

Împlinire

îi privesc – mohorât și

neputincios – pe cei Doi

Demenți Ciclici: de-acum

Totul se va urma – se va

împlini – întocmai după cum am spus și am

scris – eu

”Acolo”…

…dar eu le pusesem – de Gât

Prorocirilor mele – Bolovanii Neputinței de a fi

citite și eliberate spre

Bezna Înțelegerii

lor…

acum – asta-i: ”Apocalipsa după

Botez” a-nceput – și Nimeni din

Univers – n-o mai poate

opri…

Infractorii Cosmici vor fi aneantizați – Ciclic – prin

însăși Făptuirea lor – vor fi

aneantizați – zdrobiți și

pulverizați în Concasorul Sorții și al

propriei lor Fapte

Demente (…conforme – adică

Tradiției…)

…Grădina Zoo-Cosmică își eliberează – astfel

Tigrii-Zilele Divine – spre Panterele-Nopțile Divine – Nopțile

Divine-Pantere spre Tigrii-Zilele Divine – de fiecare dată când

Demiurgul suspină – între Ciclurile:

Ultimul Necunoscut – și

Ultimul Provizoriu – ale Fiecărui

Manvantara^[1]…!

SUNT SINGUR – NU-NGENUNCHEAT – DAR SCHILODIT

sunt singur – nu-ngenuncheat – dar schilodit

de-Aducerile-Aminte – ce năvălesc în Valuri

(…îmi năvălesc prin Răni – ca-n Vaste Baluri…):

n-am fost iubit – nu am iubit – prea îndesat urâi pripit

am înotat Oceane: nu m-am atins de Maluri…

Dureri m-au ostenit – iar Nerecunoștința

m-a doborât – pervers – din Piscuri-de-Visare…

pot – de pe-acum – la Cap să-mi pun o Lumânare:

nu ești sfruntat: te-a sugrumat Știința…

…e mult trecut de Miezul Nopții: Lacrimi

făr’ de folos – mi-au sufocat Credința:

căci în Plămada-mi – Frunte fosta-mi Umilința

și Lovituri Continue – ”FĂRĂ CRATIMI”…

cerșesc pe Drumul Nesfârșit al Firii

Regeștii-mi Megieși își primesc Musafirii:

eu sunt Calic în Calea Razelor de Lună

nu voi primi – măcar – o Veste Bună…

…n-avui Părinți – n-am Rubedenii și nici Liniști:

tot caut – Șarpe Hulit – Găuri – să mă ascund prin Miriști…

N-AM ÎNȚELES NIMIC – NIMIC – DIN VIAȚA ASTA

n-am înțeles nimic – nimic – din Viața Asta

decât că are Fìride – Bezne-n Cotloane

Ascunzători de tine însuți – Grotești Toane

și Labirinturi de Arcane și Capcane – -n Coasta

Morții – care-o-nsoțește – amuzată – spre Fruntàrii

pân’ se-ntâlnesc la Hat – lovind cu Fier – precum Plugarii…

stau – umilit de multe Ne-Nțelesuri – trist și slab

sub Lemne ce-mi vor arde Amintirea – un Năglab…

e Noapte-n Viață – Noapte e și-n Moarte

nu mai e mult până va fi Prea Greu Departe…

poate n-aș sufoca Nădejdea – dacă n-aș urî

toată-Omenirea – dar și Zeii: complici ce vor târî

în Neființă – toată Truda-mi Oarbă – Cumplita Osteneală

de a cinsti – nedrept – pe Sclavii-de-Dârvală…

CĂLĂTORUL SPRE LUMINĂ – GREU TRUDIT

Călătorul spre Lumină – greu trudit

va ajunge – dintre toate – la un Schit:

e Schitul de Tămâie – din Poveste

și Călătorul când mai e – când nu mai este…

văd Munții și mă tăvălesc în Ierburi ‘Nalte

de pretutindeni – Focurile-ncep să salte

căci simt cum Zânele se pregătesc de Bal

Matrozii Vieții se-ndârjesc în Vâsle: vin spre Mal!

…eu – Călător fără de Zare – popas făcut-am pe Tăpșan:

nu mă mai simt nici Singur – nici Schilod – și nici Golan…

pogoară Mâini de Crist – din Toiul de Lumină

și-mi potrivesc Arìpi – pe Umeri-Focul-de-Hermină…

…sunt pregătit – în Noua Lume – Ucenic de Regi:

deci – strădui-m-oi să învăț Cântece-Ntregi…

SORĂ MĂTRĂGUNĂ

Soră Mătrăgună

mie – Mumă Bună

du-mi Duhul în Lună

în Luna Străbună:

acol’ va zăcea

Lumina-l răcea:

Duhul meu de Gheață

Bezna îl răsfață…

NU TE DA – NU TE LĂSA

nu te da – nu te lăsa

de-or veni – pe Urma ta

Trei Păcate fără Șa

și-un Păcat Împărătesc

(…Râuri-Bezne se-mpletesc…)

nu te da – nu te lăsa

a murit Mireasa ta:

Luna-i doar o Șoaptă-n Cer

Soarele – un Gust de Fier!

…nu te da – nu te lăsa

Crist – pe Cruce – iar va sta:

vei fi Rana Lui Adâncă

și Corabie – și Stâncă!

…nu te da – nu te lăsa

chiar de vezi vreo Zână Rea:

treci și Val și treci și Zare

ajungi la Lumini de-Altare!

MÂHNIT ȘI CRUD – SPINTEC – ZORIT – DIHORUL OMENESC

mâhnit și crud – spintec – zorit – Dihorul Omenesc:

tot ce nu se-armonizează cu Psalmi arzând Ceresc…

Plugar și Gâde – în Văzduhuri – am binecuvântat

doar Cântecul de Cununie: Tronuri de Împărat!

în Holda Sfântului Cuvânt intrai cu Seceri de-Aur

cu Nicovale-Diamante și Meșteșug de Faur:

Hristos mi-e Ucenic și Frate – semnat pe orice Carte

prin care fac – din Ape: AER! – …din Foc: CRINĂ CETATE!

…așa-i ACOLO: Dumnezeul ți-e – iar – Învățăcel

și orice Rană și Durere o-mparți – senin – cu El!

…nu mă chemați: am Slujbă Sfântă pe-Ogorul Selenar

nu pot să-L las pe Crist – pricepe! – -n Eoni: SINGUR PLUGAR!

…vom isprăvi – până-n deseară – Cetatea-Cea-De-GRÂU

iar Duhul nostru s-oglindi-va-n ICOANA DE LA RÂU!

URECHILE MELE

Urechile mele au deprins (…și-l exercită

entuziast și

umilo-febril!) – un

”job” strașnic: SĂ SE PLEOȘTEASCĂ

mereu!

de-o viață

întreagă – îndeplinesc ele acest amarnic

”job” – încât

PLEOȘTIREA a devenit

”a doua lor natură” – și

dintr-o oarecare

”Profesie Pleoștitoare” – au transformat-o în

singura lor Rațiune de

a se ține de

Capul meu!

DE FAȚĂ CU „DOMNUL GENERAL”

L-am întâlnit pe Dumnezeu : slujea o Liturghie

nu avea Timp să îmi acorde – cât de cât – și mie…

stăteam mâhnit – sub Raza Lui: semănam a Momâie…

…și mă uitam – în sus – la Plopi: cât Frunza-o să rămâie ?

dacă nici El nu are Vreme să bage-n seamă Lumea

(…căci a creat-o – pieptănat-o – i-a arătat Pășune…)

la ce-ți bați Gura – -n van – cu Semeni – Plèvele cele multe

și-aștepți – boldind din Ochi – atenți să te asculte ?

deci – pentru cine cânți – Scripcare – cu Dibla-ți Rablagită ?

cât e de ocupat Slăvitul – poa’ s’ facă…Meningită…!

…cânt pentru Ape și Izvoare – cânt pentru Munți și Vânturi:

acolo văd Neliniști Multe – și Adâncate Gânduri…

…și – cine știe ? – într-o Pauză-a Delirului Sacral

va auzi vreo Notă Sfântă – și…”Domnul General”!

LA COLȚ DE STRADĂ

la Colț de Stradă – singur îmi vând Droguri

să mai uit de Lume – să mai uit de Focuri…

tare-i bine să călătorești – Singur – spre-alte Lumi:

e mai bine chiar decât la Casa de Nebuni!

de-atâta Mizerie Divină – de Perverși Cerești

ajuns-ai să vrei doar Drum să cucerești:

e atâta Bălegar în Sentimente

Diavoli te-nconjoară – mii de regimente!

vino spre o Zare a Beției – Crin-Bonomă

vino să dai Mâna – pașnic – cu Orice Fantomă:

nu vei mai afla Onoare – Altruism – decât la Morți

hai – veniți cu mine – lăsați alte Sorți…

…s-a făcut Lumină: să îi fie-n Nas

Zeului de Lână – Nesimțit și Gras!

DESLUȘIRI

(altfel de rugăciune…)

Tu ești Dumnezeul Milei – Îndurării și

Iubirii – dar când mă

lovești – eu – întâi și înainte de

toate – te-ntreb

mâhnit și

mirat:

”-de ce mă lovești – dacă Tu ești

Dumnezeul Milei – Îndurării și

Iubirii ?”

de ce să pierdem

vremea – eu slăvind în Tine – ceea ce

Tu ești – și

știi bine că

ești…și știi că știu

și eu… ?

viața mea e scurtă – laudele mele

și ele – sunt

scurte și

inutile: ori sunt

lingușitoare – ori repetându-Ți ceea ce

Tu deja ai înălțat – imuabil și

Etern – în ființa Ta – și

știi asta…precum știi că

știu și eu…

hai – Iisuse Dumnezeule-Unu – să nu pierdem

infinitezimala mea

viață – cu

ploconiri – inutile

grețos-convenționale – și – mai bine și mai

folositor – pentru amândoi: să

deslușim Umbrele Cele

Adevărate – discutând – amândoi – despre

alte Dureri – Nedumeriri – Noduri Gordiene ale

Sorții Omului (…și ale Zeului…) – da – să

discutăm – febril – și despre altele decât

Cele ale

Mele…

…eu nu Te răstignesc – prin

faptele mele – ci mă

alătur Ție – pe Drumul

Calvarului: amândoi – sub Greutatea și

Ascuțișul Crucii – icnim

Sângerăm (eu – pus în locul dobitocului de

Simon din Cyrene!) – dar – ca să

Uităm – cât de cât – de

Truda Urcușului – mai și

tăifăsuim:

de una – de alta – până

vine ceasul când – cu adevărat – simt

Nevoia de a Te Slăvi – căci

Pipăi – sub

Cruce – un al

Treilea umăr – acela al

MORȚII – prin care

Tu mă slobozești – Generos și

Altruist – de sub

Toate Durerile

Tale – și ale

Lumii – care au fost

mereu – și ale

mele…

eu nu am fost prea

plângăcios – de felul meu: când

am început să citesc în

Cărți – plângeam

Personajul – mie drag – care

Murea Frumos – la

Ceas Sortit – sau – dimpotrivă

revoltător murea – fără păsarea

nimănui…

dar – cea dintâi

oară – am plâns când

NU știam să citesc în

Cărți – și Mama mea mi-a

Povestit – mâhnită și

cu ochii umezi – despre

Continue reading „Adrian BOTEZ: Unelte Sfinte (poeme)” →

Voichița Pălăcean-Vereș – Un debut mult întârziat: Camelia Florescu, „Nu-s o fată ca oricareˮ

Am cunoscut-o pe Camelia Florescu în urmă cu câțiva ani, prin intermediul câtorva poezii pe care mi le-a trimis spre publicare în antologia pe care o păstoream. De la prima lectură, versurile sale și-a dovedit incontestabila calitate de a ajunge la suflet, constatare ce i-am comunicat-o imediat. Răspunsul său la feedbackul oferit m-a uimit: „Nu m-am gândit până acum să public poezie, nu știu dacă am talent, dacă…ˮ.

Iată că în rodnica toamnă 2019, după ce, vreme de câțiva ani, Camelia Florescu a fost efectiv o prezență ferventă în lumea literară, regăsindu-i numele în publicații tipărite și virtuale, dar și în cronicile consemnând evenimente culturale din toată țara, chiar și Europa, a debutat editorial. Prezență fizică absolut cuceritoare, cu o energie demnă de un tânăr debutant, Domnia Sa a dovedit că spațiul nu este o justificare în a menține distanța, atâta vreme cât avionul te poartă fără probleme până în miezul fierbinte al lucrurilor, până în locul unde cultura „se întâmplăˮ. Astfel, clujenii s-au bucurat de prezența printre ei în trei ocazii importante, încântându-ne la lansarea Antologiei Napoca Nova „Casa mea, România Mareˮ, la Festivalul Național „Satiriconˮ al epigramiștilor (o creație a sa a fost textul-suport pentru secțiunea de parodie a concursului) și la aniversarea „rotundăˮ a profesoarei Lucia-Elena Locusteanu, poet și critic literar important. La aceste evenimente ale urbei transilvane, efervescenta Camelia Florescu a recitat din propria creație, dar a și interpretat piese de muzică ușoară. Fiindcă numele său este legat, în primul rând, de muzica pop, de Festivalul „Mamaiaˮ, unde s-a făcut remarcată în anii adolescenței și a primei tinereți. Amintindu-mi performanțele ei din acel timp (suntem de aceeași vârstă), mă gândesc că nu a ajuns în prima linie a muzicii datorită neșansei de a fi colegă de generație cu o altă tânără purtând același nume, dar căreia i s-au deschis și altfel porțile celebrității…

Înaintea sărbătorile pascale, în plină pandemie, volumul de debut al Cameliei, recent apărut, mi-a parvenit însoțit de o superbă felicitare. Citisem poeziile sale înainte, în postările din spațiul virtual și pe șpaltul ce mi l-a trimis cu săptămâni înainte, însă versurile ei întrupate în carte au reușit să-mi transmită emoția mai pregnant, mai profund.

Volumul, cu titlul „Nu-s o fată ca oricareˮ, apărut la Smart Publishing, are 116 p. format A5 și poartă girul criticului Alex Ștefănescu (prefațator) și al poetului Lucian Avramescu (coperta a IV-a). Titlul simpatetic nu a fost întâmplător ales: el sintetizează un destin și sugerează mereu amânata clipă a întâlnirii autoarei cu cititorii.

Închinată mamei sale, cartea este secționată în cinci cicluri: Anotimpuri, Rădăcini, Zona confuză a dragostei, Serpentine, Nelocuită.

Prima poezie reia substantivul din titlul volumului: Zână primăvară, fată despletită este cea pe care toate elementele naturii „Te vestesc mireasă, tainică ispită/ Pentru balul vieții neconvenționalˮ.

Un „bal neconvențional al viețiiˮ este întreg volumul Cameliei Florescu, care prin stih celebrează bucuria de a trăi fiecare clipă ca pe ultima, mulțumind destinului pentru tot ceea ce i-a presărat în cale, fie bune, fie rele. Tonică, optimistă, poeta transmite din fiecare pagină aproape energie vitală și dau aici exemplu textele din care se articulează grupajul Anotimpuri.

Uneori, tristețea se face stăpână pe inimă. Figura paternă, de pildă, ce tezaurizează milenara înțelepciune populară („Nu te-opri s-adulmeci banii/ Mergi ’nainte, numa-n față!ˮ), trezește în sufletul Camelie o nostalgică rememorare, el fiind „lut nedat uităriiˮ (Rădăcini), dar și „arc aburind tomnatic,/ sub pământul viorii taleˮ (Fără tine, tată). Timpul, în inexorabila sa trecere, lasă urme adânci, astfel că înșine am devenit „acești saci de oase,/ desfrunziți, despletiți, aplecați de oaseˮ, cărora „ne lipsește curajul/ de-a merge mai departe de marginea păduriiˮ (idem).

Continue reading „Voichița Pălăcean-Vereș – Un debut mult întârziat: Camelia Florescu, „Nu-s o fată ca oricareˮ” →

Cosmin DARIESCU: Frângerea dragostei victorioase

De câteva luni încoace, Îngerul Despărțirii răscolește toate ungherele lumii! Imaginile cutremurătoare ale stivelor de sicrie și ale mormintelor înghesuit săpate mărturisesc efectele extreme ale bolii Covid-19. Pare că întreaga omenire a devenit adoratoarea lui Azrael (unii se roagă pentru cei trecuți în lumea drepților, alții pentru a se fofila din ghearele lui)! În afară de moartea fizică, zilele acestui leat mustesc de despărțire! Unii patronii s-au despărțit de angajați, iar fluxurile de știri semnalează creșterea numărului de divorțuri. Incertitudinea viitorului, umbra lungă a Morții, traiul forțat și îndelungat în același spațiu restrâns sau dimpotrivă separarea forțată timp de săptămâni și luni le-au accentuat oamenilor senzație de sufocare morală. Monotonia, dificultățile suplimentare ale traiului în pandemie, combinate cu posibilitatea îmbolnăvirii au crescut încărcătura psihică a partenerilor. Descătușarea acestei tensiuni a produs ruptura definitivă în urzeala și așa slăbită a multor cupluri contemporane!

Despărțirile îndrăgostiților sunt întotdeauna traumatizante cel puțin pentru unul dintre ei și de regulă, pentru amândoi. Lumea interioară este cuprinsă de flăcările durerii și ale incertitudinii! Până acum câteva zile, îți construiseși în minte o imagine a unei vieți în doi care, prin liantul iubirii și întrajutorării, reușește să depășească obstacolele vieții. Și iată că, deodată, această certitudine este hăcuită de Soartă! O vorbă spusă pe un ton mai altfel, o glumă nereușită, rostită într-un moment neinspirat sau moralul scăzut al unuia dintre îndrăgostiți, căutând în van consolarea în brațele celuilalt sunt tot atâtea scântei care declanșează explozia afectivă a cuplului…Ani de relație se prefac în scrum în câteva clipe!

De unde își trage, oare, forța misterioasă această energie distructivă ce pulverizează punțile închegate între două inimi? Viktor Frankl constata că o reacție anormală într-o situație anormală este, de fapt, un comportament normal. Cum tot mapamondul trăiește încă anormal, firescul reacțiilor neobișnuite nu trebuie să mai mire pe cineva.

Sub tot acest morman de scrum, mocnește jarul suferinței! După epuizarea furiei inițiale și chibzuirea deciziei separatorii, sufletul și trupul ți se revoltă! Tânjești după atingerea celuilalt, după mirosul lui! Unde mai pui că noaptea, îi priveghezi stafia care îți domnește gândurile, iar după un scurt și agitat somn, trezindu-te speriat îl cauți prin așternut fără rost…! Este perioada lungă și epuizantă a servajului după cel sau cea pe care o aleseseși ca Zeitate a Speranței într-un Mâine mai luminos!

Continue reading „Cosmin DARIESCU: Frângerea dragostei victorioase” →

Al. Florin ŢENE: Romantismul permanent în poezia Corinei Matei Gherman

Am primit de la poeta Corina Matei Gherman volumul bilingv de poezie (română-franceză), intitulat surprinzător, “Rătăciri/ Errants “ , apărut la Editura Pimcopy, Iași, 2020, știind că, așa cum ne spune DEX-ul, “Rătăciri” înseamnă călătorie spre departe cu multe ocolurĭ din cauza pierderiĭ drumuluĭ: rătăcirile luĭ Ulise. Colindare, umblet fără căpătâĭ, vagabondaj, haĭmanalâc: aberațiune, părere falsă, în acest context pot spune că rătăcirile poetei sunt acele călătorii printre cuvinte, aventurile eului prin subânțelesurile metaforei.

Cartea primită cu următoarea dedicație: “Poetei Titina Nica Țene, Academician Alexandru Florin Țene, Cu multă considerație, Iași, 30 martie 2020 “, se deschide cu patru analize obiective, semnate de Benone Tiron, Nicolae Suciu, Calistrat Robu, Doina Guriță, după care urmează un buchet de poeme în limba română și traduse în limba franceză de Lăcrimioara Deliu, încheindu-se cu aprecierile Doinei Guriță intitulate “Corina Matei Gherman în peisajul cultural și științific national. “

Poemele se deschid cu un “Autoportret” în stil postmodernst, însemnând a privi la ora sufletească a timpului nostru, un mecanism etern de ceasornic uman, pe care mișcările istorice nu îl preschimbă fundamental ci îl ajută să răspundă coerent în termenii unei determinări noi: “…În care și luceferii cad/ Privesc spre râul de speranță/ Un râu ce curge fără vad. “(Autoportret ). Descoperim la Corina Matei Gherman o direcție puternică a poeziei ce valorifică, într-un anumit sens, dimensiunea romantică, un romantism permanent, ce a trecut din pura istoricitate într-o memorie activă a creației: “Aș vrea să construiesc/ O nouă lumină/ Din cioburile răsăritului/ Gândul răspunde…posibil “( Invenție)

În micropoemele din acest volum descoperim o conștiință care lucrează, ce investighează nevăzutul cu un romantism subtil, perceptibil:“ Ai plecat/ Și acum mai visez/ Departe…departe…departe/Se naște ziua/ Din pleoapa ta/ Și eu… nu sunt acolo/ Să te văd…aproape.”( Plecare). Convulsia acestei frumuseți baroce a ieșit din sentimentul acut al sentimentului ce-și trădează iubirea. Poeta este obsedată de aventurile cuvântului animat de spaima biologică al naufragiului: “ În naufragiul cuvântului/ Identific existența/ Gata de confruntare/Sparge geamul zorilor“(Identificare ), dar, este conștientă de viața universală ce pulsează de o energie panteistă înaintea căreia eul e mereu în a cotrobăi precum o “corabie” ce caută “mersul în adâncul uitării. “

Poezia Corinei Matei Gherman este o memorialistică a eului, a clipei trăite de acesta.Originile acestei creații este , de bună seamă, în Minulescu, însă un minulescianism ce a trecut dincolo de “Puține priviri…/Puține cuvinte…/Puține speranțe… “( Regăsire) și s-a contaminat de ritmurile sufletești din lumea propriului egou. Versul este precis, materializat în suflet, întruchipând o Continue reading „Al. Florin ŢENE: Romantismul permanent în poezia Corinei Matei Gherman” →