Autor: logosadm

Valeriu DULGHERU: 28 de ani de la încetarea războiului pe Nistru

Astăzi, 21 iulie se împlinesc 28 de ani de la semnarea Acordului moldo-rus din 1992 de încetare a focului de la Nistru. Documentul, denumit oficial „Convenția cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a R. Moldova”, a fost semnat la Moscova de președinții Boris Elțin și Mircea Snegur. Prin semnarea acestui document, Federația Rusă de fapt și-a recunoscut calitatea de agresor în războiul din 1992.

Acordul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei zone de securitate, constituirea unor forțe de menținere a păcii din militari ruși, moldoveni și ai regiunii separatiste transnistrene. După semnarea acestui acord, o parte din teritoriul R. Moldova a rămas sub controlul regimului ilegal de la Tiraspol.

Iar talimbul pseudopreședinte Dadon declara zilele trecute: „Conflictul din 1992 a fost provocat de declarațiile iresponsabile ale unor lideri ai Frontului Popular de la Chișinău”, făcându-i de fapt agresori pe bravii combatanți, care au manifestat zilele trecute în fața parlamentului-președinției, nu pe bandiții – Armata a 14-a, cazacii și toată strânsura din fosta urss de la Tiraspol.

Să încercăm să facem un scurt excurs al evenimentelor, care au precedat declanțarea războiului Rusiei și semnarea Acordului moldo-rus.

În a. 1987 (pentru Dadon explicație: la începuturile deşteptării naţionale la Chişinău, când încă nu erau „declarații iresponsabile ale liderilor FPM” ) tocmai din Extremul Orient la Tiraspol este catapultat în funcţia de director al uzinei „Litmaş” Igor Smirnov. Deja în a. 1989 Igor Smirnov este unul din organizatorii acţiunilor de protest a aşa numitelor „colective de muncă” (OSTK) de la uzinele şi fabricile din Tiraspol (inclusiv de la uzina condusă de I. Smirnov) contra limbii române şi „românizării poporului moldovenesc” (varianta oficială). La congresul deputaţilor din întreaga URSS din a. 1990 tov. Lukianov (pe atunci preşedintele sovietului suprem al URSS) îi avertiza pe delegaţii moldoveni, care împreună cu colegii lor din ţările baltice ridicau tot mai frecvent problema independenţei republicilor unionale: „Dacă ve-ţi insista asupra problemei independenţei, vă vom organiza 2 republici”.

Prima confruntare serioasă dintre cele două tendinţe (radicală şi conservatoare) a politicii de restructurare în Moldova s-a manifestat prin aşa-zisele greve lingvistice de la Tiraspol din anul 1989. La chemarea OSTK, în 16 august a fost organizată o grevă preventivă de 2 ore, la care s-a cerut amânarea sesiunii SS al RSSM din 29 august 1989, iar la 21 august a fost declanşat un val de greve instigate de directorii tiraspoleni. Printre primii a intrat în grevă uzina „Tochlitmash”, condusă de către unul din liderii Interfrontului, A.I. Bolşakov. Drept replică la grevele orientate împotriva emancipării naţionale a fost Marea Adunare naţională de la 27 august 1989 de la Chişinău – o manifestare de proporţii, inegalabilă după numărul participanţilor şi importanţa deciziilor adoptate. Motivul adevărat l-a confirmat şi Preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, Gh. Seleznev în timpul unei vizite oficiale la Chişinău în anul 1992: „Noi, ruşii, a trebuit să susţinem Transnistria în conflict. Dacă nu i-am fi susţinut pe transnistreni în conflict, Moldova ar fi fost acum integrată în Romania“.

Anul 1990 a devenit hotărâtor în transformarea Transnistriei  şi Găgăuziei în enclave contrarevoluţionare ale Moldovei. În lunile februarie-martie 1990 în Moldova au avut loc primele alegeri parlamentare democratice. Un succes al Interfrontului a fost manipularea minorităților naționale din Republică, în special a celei găgăuze, și atragerea lor de partea forțelor conservatoare.

La sfârşitul lui decembrie 1990 liderii separatişti organizează în Transnistria aşa-numitele alegeri în pretinsul Soviet Suprem al RSSMN. În cadrul campaniei preelectorale, propaganda separatistă s-a axat pe exagerarea pericolului unirii Moldovei cu România şi în consecinţă pe o românofobie crasă. În aceste condiţii, parlamentul Moldovei a fost obligat să adopte o declaraţie, în care dezminţea afirmaţiile provocatoare despre unirea Moldovei cu România şi sublinia că asemenea zvonuri sunt „născocite şi răspândite în mod intenţionat de anumite forţe ostile proceselor de democratizare”.

Pe parcursul anului 1991 forțele separatiste au continuat expulzarea organelor puterii constituţionale din Transnistria. „În ianuarie-martie, pretinsul Soviet Suprem al auto-proclamatei RSSMN a adoptat o serie de hotărâri orientate spre demontarea sistemului monetar-bancar unic şi al celui fiscal al Republicii Moldova. În aceeaşi perioadă la Tiraspol, Dubăsari şi Râbniţa s-au creat detaşamente paramilitare, fiecare având câteva sute de oameni. Acestea, dotate cu arme din depozitele Armatei a 14-a, se supuneau OSTK și aveau drept scop declarat apărarea populaţiei”. În acest scop un rol important l-a avut „faimoasa” Galina Andreeva, care cu „comitetul de grevă al femeilor”, avea scopul de a provoca forţele de ordine „la reprimare brutală a civililor”.  Vorbind despre evenimentele din septembrie 1991, Galina Andreeva susţine: „Comitetul de Grevă, alături de Consiliul unit al colectivelor de muncitori s-a implicat imediat în mod activ în munca ideologică şi organizaţională privind consolidarea statalităţii transnistrene. Acestea au acţionat îndată în mai multe direcţii, inclusiv în cele mai importante. Procurorul tiraspolean Pascari a încercat să stea cu fundul în două luntre. Din 17 septembrie a fost fixat un pichet feminin în faţa procuraturii. Grupuri mobile de femei au început să apară în faţa judecătorilor, sediilor MGB, miliţiei, centrelor militare, cerând trecerea acestora în jurisdicţia Transnistriei”.

Puciul comunist din 19 august 1991 de la Moscova a adâncit şi mai mult criza dintre cele două maluri ale Nistrului. Chişinăul a condamnat vehement puciul. Tiraspolul însă a susţinut puciul. Încă din a doua jumătate a zilei de 19 august, la adunarea liderilor întreprinderilor transnistrene în conformitate cu indicaţiile puciştilor a fost format un comitet extraordinar din 10 persoane, în frunte cu vicepreşedintele consiliului municipal, Rîleakov. Preşedintele OSTK al Transnistriei, Emelianov, a expediat în adresa liderilor puciului o telegramă, în care exprima susţinerea şi adeziunea organizaţiei pe care o reprezentă la acţiunile puciştilor. În aceeaşi zi, preşedintele aşa-numitului Soviet Suprem al RSSMN, G. Maracuţa a semnat, în numele organului legislativ separatist, o declaraţie privind susţinerea puciului. Exemplul separatiştilor transnistreni l-au urmat şi liderii auto-proclamatei republici Găgăuzia. Însă puciul comunist din august a eșuat, fapt care a grăbit dezintegrarea URSS. Cu toate acestea Moscova a continuat să sprijine regimul separatist.

Declararea, la 27 august 1991, a independenţei Republicii Moldova a marcat începutul etapei de trecere definitivă a conflictului transnistrean la faza de confruntare armată. În 6 septembrie 1991, pretinsul Soviet Suprem al aşa-numitei RMN a luat hotărârea privind trecerea tuturor organelor puterii constituţionale din Transnistria sub jurisdicţia pretinsei RSSMN. Tot atunci s-a adoptat hotărârea privind crearea „gărzii republicane” (explicații pentru Dadon: Repubklica Moldova încă nu avea armată”), care a atacat pe tot frontul organele de stat din regiune rămase fidele Constituţiei Moldovei. Acestea, având datoria să apere instituţiile statale din Transnistria, au fost nevoite să riposteze provocărilor militare ale separatiştilor, fiind astfel antrenate în confruntări armate contrar voinţei lor.

Astăzi sunt suficiente dovezi despre întâlnirile din vara anului 1990 a grupului condus de I. Smirnov (un simplu!!! director de uzină trimis la Tiraspol cu puţin timp înainte tocmai de la Kamceatka) cu A. Lukianov şi M. Gorbaciov cu ministrul Apărării al URSS, D. Iazov, cu preşedintele KGB, V. Kriucikov, cu comandantul trupelor Interne, Şatalin. Peste câteva luni, Şatalin a sosit la Comrat cu unităţi de trupe interne ale MAI din URSS, sub paza cărora s-au desfăşurat alegerile în aşa numita „Republică Găgăuză”. Astfel, la 19 august 1990, la Comrat, a fost declarată Republica Sovietică Socialistă Găgăuză în componenţa URSS, iar la 2 septembrie 1990 la Tiraspol a fost anunţată crearea Republicii Sovietice Socialiste Transnistrene Moldoveneşti în componenta URSS. O serie de documente semnate cu indicaţii personale ale lui A. Lukianov (documente extrase în aprilie 1992 de anchetatorul din oficiul procurorului general al Republicii Moldova, Pavel Lutenco, din arhiva lui Lukianov, arestat după eşecul puciului din august 1991): „Tov. Nisanov! E necesar de a studia chestiunea aceasta şi de a elabora o strategie de participare a Republicii Transnistrene la semnarea Tratatului unional”. Acest fapt îl recunoaşte indirect şi însuşi liderul separatiştilor tiraspoleni I. Smirnov care mărturiseşte: „A trebuit să mă întâlnesc atunci cu Lukianov, Nişanov, cu conducătorii ministerelor de forţă Krucikov, Iazov, Şatalin, Gromov”.

Aşa a început secesiunea regiunii transnistrene. Pentru a apăra „interesele vorbitorilor de limbă rusă din RSSM” „Comitetele muncitoreşti”, O.S.T.K., „în ajutorul miliţiei”, formaţiunile paramilitare, batalioanele şi detaşamentele de gardişti erau înarmaţi şi instruiţi de ofiţeri ai Armatei a 14-a. Acest lucru a fost recunoscut într-un interviu pentru „Moskovskie Novosti” din octombrie 1993 de Vadim Bakatin, fostul presedinte al KGB-ului din URSS că „fronturile internaţionale” în republicile unionale au avut drept scop dezbinarea societăţii din aceste republici în două tabere adverse, generând greve şi punând la îndoială legalitatea organelor puterii alese (explicație pentru Dadon: interfrontul tov. Dadon nu Frontul Popular). În regim de urgenţă la Tiraspol sunt formate toate instituţiile caracteristice uni stat: armată, trupe de interne, servicii secrete (în fruntea cărora a fost numit Antiufeev-Şevţov, căutat de serviciile din ţările Baltice pentru crime efectuate contra populaţiei paşnice), guvern, preşedinţie etc.

Merită toată atenţia o analiză referitor la rolul Transnistriei independente, aflată într-o formă „îngheţată”, pentru Rusia: „Existenţa Transnistriei independente de facto îi permite Rusiei, fără a se împovăra cu cheltuieli şi eforturi cât de cât serioase, să-şi păstreze anumite poziţii geopolitice într-o regiune destul de importantă a Europei de Sud-Est, care e pentru ea şi una dintre importantele „ferestre” spre Europa. Rusia nu este deocamdată în stare să-şi apere în măsura cuvenită interesele în această regiune de mare importanţă strategică. De aceea, se pare că nesoluţionarea problemei transnistrene va rămâne un fapt pozitiv pentru Rusia până în momentul în care ea va dobândi forţe noi şi va putea să-şi apere plenar aici interesele”. Adică până vor veni „timpuri mai bune” pentru Rusia. Acest lucru va fi mai evident în evoluţiile ulterioare în această regiune.

De unde aveau aceste bande arme? De la Armata a 14-a a Feceraţiei Ruse. Conform colonelului de poliţie în rezervă, dr. în drept V. Ciorbă „…la 14 martie 1992, Galina Andreeva, lidera organizaţiei separatiste „Asociaţia femeilor”, împreună cu alte 50 de persoane au ridicat din cazarma unităţii militare a Armatei a 14-a din Parcani 1307 automate Kalaşnikov, 255 de pistoale Makarov, 1200 de grenade F-1, 15 aruncătoare de mine tip ROG 5 şi ROG 7, precum şi 30 de lansatoare de rachete, 1,5 milioane de cartuşe pentru pistoale automate şi mitraliere”. De asemenea, conform datelor oferite de comandantul militar al Armatei a 14-a, colonelul Bergman „…în perioada noiembrie 1991 – august 1992, formaţiunilor militare separatiste le-au fost predate, cu întocmirea actelor de primire-predare (dispunem de copiile acestor acte), de la unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate în Transnistria: 19 tancuri, 51 de maşini blindate, 242 aruncătoare de mine, 14. 199 unităţi de armament şi 15.564.708 muniţii, 50 de automobile, 31 unităţi de tehnică de geniu, 281 unităţi de tehnică de telecomunicaţie, 15 unităţi de tehnică pentru transportare şi alimentare cu petrol şi altă tehnică militară”.

          Pe lângă înarmarea acestor bande, diverselor bande sosite de pe întreg teritoriul URSS, Armata a 14-a a participat direct în acest război pentru Apărarea Patriei de către forţele militare ale Republicii Moldova, constituite în mare parte din voluntari, din ţărani care cumulau lucrările agricole cu apărarea satului natal de bandiţi, și polițiști. Aşadar, pe lângă suportul trupelor sovietice existente în Transnistria încă din 1990 (circa 3000 de ofiţeri şi peste 12000 de cadre militare în termen sau în bază de contract, dispunând de un uriaş arsenal de arme şi muniţii), în primăvara anului 1992 separatiştii mai contau pe următoarele forţe „auxiliare”, care fuseseră concentrate între timp: 8000 de ofiţeri activi, rezervişti şi militari în termen, care formau aşa numita „gardă transnistreană”; 5000 de angajaţi ai trupelor de interne; peste 3000 de cazaci şi mercenari sosiţi „în ajutor” din Rusia şi Ucraina; peste 300 de puşcăriaşi puşi în liberate din penitenciarele ruseşti, cu condiţia de a veni în sprijinul enclavelor separatiste; 200 de voluntari veniţi de la Comrat. Toate acestea formau o întreagă armată.

          Conform ordinului ministrului Apărării al Federaţiei Ruse, P. Graciov, adresat, la 19 mai 1992, comandantului Armatei a 14-a, generalul I. Netkaciov, se menţiona: „Având în vedere că Transnistria este pământ rusesc şi situaţia de acolo s-a agravat, trebuie să-l apărăm cu toate mijloacele şi pe toate căile. Pentru aceasta vi se cere: să fie completate din rezervele pentru mobilizare toate unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei; să fie aduse în stare de pregătire deplină de luptă toate unităţile militare; să fie deblocate toate unităţile militare, făcând posibilă deplasarea tehnicii de luptă”. Astfel la 19 mai 1992, Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, dislocată pe teritoriul Republicii Moldova, se implică direct în conflict, de partea separatiştilor (explicații pentru Dadon: Armata a 14-a a intrat oficial în război împotriva Moldovei, citește Ordinul lui I. Netkachiov). Iar preşedintele Mircea Snegur adresează un mesaj şefilor de state şi guverne, comunicând despre declanşarea acţiunilor militare deschise ale Armatei Ruse împotriva Republicii Moldova şi solicitând ajutor. Însă la 21 iulie 1992 preşedintele Snegur este forţat să semneze Convenţia cu privire la principiile „reglementării paşnice a conflictului armat din zona transnistreană” în condiţii umilitoare pentru noi.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 28 de ani de la încetarea războiului pe Nistru” →

Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală

Miorița a fost înțeleasă greșit pentru că s-au făcut multe erori metodologice, iar concluziile savanților s-au bazat pe păreri. Printre multele greșeli, s‑a crezut fără temei că mioara ar fi un oracol ce îi prevesteşte ciobanului viitorul şi îi spune ce să facă pentru a se apăra. Nu s‑a observat că mioara nu se încadrează în funcţia unui oracol. Ciobanul o întreabă de ce nu‑i mai place iarba. Nimeni nu o întreba pe Pythia dacă îi plăcea mâncarea. Oracolul de la Delfi nu spunea nimănui exact ce avea să se întâmple şi nicidecum ce anume să facă. Mioara este termenul concret într‑o metaforă, care simbolizează ceva abstract. O să vedem ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Câinele de care vorbeşte mioara este o altă metaforă, care simbolizează altceva. Vom vedea ce. Vorbele mioarei nu se referă la o realitate concretă, ci la o experienţă psihologică, prezentată sub formă alegorică. Mioara îi spune ciobanului să‑şi cheme un câne, cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc (versurile 40‑42, în varianta Alecsandri). Deci cel mai… dintre mai mulţi. El are câini mai bărbaţi (v. 21), la plural, şi spune: Să‑mi aud cânii (v. 58). De ce să‑şi cheme numai un singur câine şi nu toţi câinii pe care îi are? E ştiut că nici cel mai puternic câine nu îşi poate distribui atenţia ca să facă faţă la doi adversari. Câinii sunt eficienţi în haită. Dacă ar fi fost vorba să se apere, mioara i-ar fi spus să își cheme toți câinii. Câinele aici nu are menirea să îl apere, ci este un simbol pentru o bine‑cunoscută realitate psihologică. Cercetarea anterioară nu a observat că dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter‑egoul său, la fel cum Virgiliu e alter‑egoul lui Dante sau Mefisto e alter‑egoul lui Faust şi al lui Goethe. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numeşte Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Nimic în Mioriţa nu este realitate, ci fantezie poetică. Totul în Mioriţa e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălţătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie profundă și înălţătoare? Ciobanul din Mioriţa nu este o persoană concretă, care să fi trăit cândva cu adevărat, ci e un personaj literar imaginar idealizat. Ciobanul este un exponent al bunătăţii şi perfecţiunii omului în general, un erou din mitologia pre‑creştină a ciobanilor, la fel ca eroii din alte mituri antice. Confundarea mitologiei arhaice din Mioriţa cu acţiunea din Baltagul, sau cu alte crime asemănătoare de la tribunal, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Mioriţa nu prezintă o crimă, ce s‑ar fi petrecut cândva prin Carpaţi, ci un ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Cele mai vechi variante ale Mioriţei sunt colinde din Transilvania, ce se cântă la casa fiecărui ţăran, în fiecare iarnă, ca să îi ureze belşug în anul ce vine. Colindătorii nu urează nimănui să fie ucis.

La o lectură neatentă, Mioriţa dă impresia că ar fi o naraţiune care povesteşte ceva ce s‑ar fi întâmplat în realitate, într‑un spaţiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului şi este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic paradisiac şi astrele de pe cer sunt metafore pentru raiul ce este în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriţei amestecă imagini interne şi imagini externe, cu aceeaşi virtuozitate derutantă ca şi la Petrarca, la Eminescu sau alţi mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracţiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii şi ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, ce conţin aceleaşi procedee literare ca în Mioriţa.

Frumuseţea peisajului geografic din Mioriţa simbolizează metaforic frumuseţea şi armonia sufletească a ciobanului. Peisajul din versurile Mioriţei îmbină peisajul din Carpaţi şi cel sufletesc cu o desăvârşită măiestrie. Tot ce pare că s‑ar petrece în jurul ciobanului se petrece, de fapt, în inima lui şi se adresează inimii noastre. Spaţiul mioritic este atât cel ce se poate vedea cu ochii şi poate fi reprodus într‑o fotografie, cât şi cel pe care îl putem simţi doar cu inima şi este deja reprodus în versuri. Mioriţa poate fi înţeleasă ca un imn închinat omului şi naturii, ce arată înalta măsură a capacităţii omului de a se minuna de măreţia naturii. Am arătat în carte că Mioriţa poate fi înţeleasă şi ca un ghid spiritual de înălţare în cele mai înalte sfere ale poeziei şi ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreţia naturii şi a Mioriţei după măsura atenţiei pe care o acordăm versurilor şi după puterea cugetului nostru. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracţiuni luminoase, poezie sublimă şi o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Fiecare poate vedea într‑o poezie, ceea ce poate vedea. Iar ce nu poate vedea, nu poate.

Strămoşii ne‑au lăsat moştenire o vastă literatură orală, în versuri şi în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi, astăzi, prea îngâlviţi cu cultură modernă şi ahtiaţi după bunuri materiale, lăsăm să se aştearnă praful pe moştenirea primită din vechime, iar unii chiar dau cu noroi în Mioriţa, ba chiar şi în Eminescu, şi în tot ce avem mai valoros. Petru Ursache scria despre felul în care receptăm noi Mioriţa: „Merităm lecţia. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenţia, civilizat şi discret, asupra propriului tezaur cultural şi artistic”.

Avem datoria să repunem Mioriţa pe piedestalul pe care au pus‑o traducătorii şi cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste 2000 de variante sunt capodopere. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Fiindcă ar fi editată în prea multe volume? Avem o datorie morală faţă de strămoşii care au creat Mioriţa şi ne‑au lăsat‑o nouă şi lumii întregi. E o datorie faţă de civilizaţie, să împărtăşim tuturor bogăţia culturală a străbunilor noştri, aşa cum împărţim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt Luceafărul lui Eminescu şi Mioriţa. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea naţională, unitatea etnică şi trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul şi din afara ţării. Ne regăsim în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creaţiilor sale literare, culte şi populare, cât şi a credinţelor sale. În primul rând, credinţa în tine însuţi ca individ şi credinţa în poporul din care faci parte. Credinţa în valorile morale şi culturale româneşti, bine recunoscute în Occident.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (1)

Argument: La venerabila vârstă de 80 ani, când mulți dintre semenii mei se gândesc preponderent la eternitate, eu încă mai simt chemarea și fiorul versurilor  frumoase și imboldul de le analiza critic, așa cum am învățat cu mulți ani în urmă la facultate, iar apoi în calitate de profesor de limba și literatura română. Mi-am regăsit această pasiune nestăpânită comentând poezii și poeme apărute în diferite reviste literare on-line, precum Confluențe Literare, Logos și Agape, Armonii Culturale, Parnas XI etc. Aceste creații literare, distribuite de autorii lor pe Facebook, mi-au oferit plăcutul prilej de a le analiza și a le comenta, făcându-mă să retrăiesc clipele minunate petrecute odinioară la clasă în fața elevilor mei. Unii autori au găsit utile comentariile mele și chiar mi-au răspuns, fiecare în felul său, de cele mai multe ori exprimându-și gratitudinea. Am avut și am în continuare o comunicare valoroasă cu poetul Corneliu Neagu, profesor universitar emerit al Politehnicii din București și om de știință recunoscut.

Consider că dialogurile noastre literare pot constitui un model nou de comunicare poet-critic literar, în folosul tuturor acelora care îndrăgesc poezia și literatura română, sub toate formele sale.

Consemnat, Tatiana Doina Popovici

Dialoguri literare – partea întâia

În această primă parte a dialogurilor literare, am ales trei poeme ale lui Corneliu Neagu.

TUNETUL

(Armonii Culturale, 05.07.2020, http://armoniiculturale.ro/2020/07/05/tunetul/)

 

Tunetul căzut din norul strâmb

mi-amintea că încă este vară ,

luna prinsă-n colţul unui dâmb

cobora pe umbra de la scară.

 

Dar deodată, parcă din senin,

dinspre munţi venea o vijelie

aducând cu ea numai venin

peste aşteptarea mea târzie.

 

Şi în roata vântului cuprins,

auzeam urări venind din flintă

în adâncul gândului desprins

din zăpezi căzute peste nuntă.

 

Am simţit cum cerul se rupea

peste umbra ei întârziată,

vântul peste umăr îmi striga:

nu se va întoarce niciodată!

 

Tatiana Doina Popovici: „Tunetul” este o elegie în care eul liric , deși în plină vară, simte rotirea anotimpurilor și, odată cu această rotire, Selena, tânăra și frumoasa vestită pentru iubirile sale, dispare. Această trăire este puternic subliniată de fenomenele naturii: tunet, vijelie, vânt, zapezi , cer. Întregul cosmos participă la furtuna sentimentelor eului liric, care nu este altceva decât vocea poetului. In general, eul liric vorbește în numele tuturor. De aceea mulți dintre noi, cititorii, ne regăsim în majoritatea poeziilor. De data aceasta cred că autorul vorbește în nume propriu. Simțind trecerea timpului, crede că Selena nu „nu se va întoarce niciodată”. Eu cred ca da. Sentimentele nu sunt dictate de vârstă , ci de trăiri ale sufletului pe care nu le putem explica. Observam că , așa cum se întâmplă la marii creatori, natura participă la starea sufletească a eului liric. Tunetul trezește spaima, vijelia arată un suflet răscolit de amintiri, iar vântul anunță schimbarea anotimpului. Întregul text este construit din imagini motrice și auditive, singura imagine vizuală se refera la „zapezi” ce sugerează puritatea. Cromatica este înviorată de albul zăpezilor. Un rol aparte are „umbra” devenită metafora pentru retragerea discretă a Selenei. Autorul mă surprinde de fiecare dată cu abordarea aceleași teme – iubirea – surprinsă în raport de trăirile personale. Așa cred. Iată de ce: în tinerețe (aveam 28 ani) am cochetat cu poezia. Șeful Colectivului de antropologie din cadrul grupului nostru de cercetare de la Academia Română, profesorul Horia Dumitrescu a citit versurile mele și a spus ca nu sunt credibile pentru că eu nu iubesc, sunt potrivite, mai degrabă, ca texte de romanțe. Lucru care s-a dovedit a fi real. În cazul dumneavoastră, domnule Corneliu Neagu, se poate vorbi despre poezie. Vă recomand evitarea pleonasmelor.

Corneliu Neagu: Comentariile dumneavoastră, distinsă doamnă Tatiana Doina Popovici, sunt întotdeauna o revelație majoră pentru mine. În conținutul lor regăsesc, de multe ori, interpretări care dau lumină suplimentară versurilor mele. Prin aceste interpretări, dumneavoastră reliefați, cu răbdare și migală, o mulțime de mesaje la care nici chiar poetul nu s-a gândit. De fapt, în opinia mea (spusă și cu altă ocazie), poetul nu lucrează după un plan, precum inginerul (deși eu sunt, în primul rând, inginer !) Categoric nu ! – poetul este învăluit de karma muzei sale și se lasă purtat prin spațiu și timp fără să știe, de la început, unde va ajunge, sau cum se va termina poemul său. Criticul, privind din afară, cu mai multă detașare, desigur, poate surprinde ceea ce poetul nici n-a întrevăzut că poate sau vrea să spună. De aceea vă mulțumesc, din nou, pentru această frumoasă analiză literară, care poate fi de folos nu numai cititorului neavizat, ci și creatorului. Mărturisesc, cu regret, că nu am găsit pleonasmul la care vă referiți. Dar îl puteți semnala direct, iar eu vă voi mulțumi pentru serviciul făcut. Fără resentimente,  ca între oameni cu educație aleasă. Vă mulțumesc foarte mul!

 

TIMP ȘI DESTIN

(Confluențe Literare, 17.07.2020, https://confluente.org/corneliu_neagu_1594957999.html

 

O, cum se duce timpul pe căile astrale

și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,

lăsând-ne în gene repere ancestrale

să jaloneze calea urmașilor ce vin.

 

Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele,

fără să știm, anume, ce fi-va după noi,

călătorind cu gândul spre neștiute stele

la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.

 

N-ajunge nici lumina acolo unde gândul

ne poartă într-o clipă prin spațiul infinit,

să ne aducă taina ce-a zămislit Cuvântul

la marginile lumii în timp nedefinit.

 

Cuvânt-dumnezeire, ce arde ca o torță

în sufletele noastre, orfane pe pământ,

ca să primim în cuget nemuritoarea forță

din veșnicia sacră a Duhului Cel Sfânt.

 

Tatiana Doina Popovici: Poet, om de știință, atent la tot și la toate, profesorul Corneliu Neagu este un punct de reper în viața culturala contemporană. Cu graba creatorului de a realiza cât mai mult, în timpul cel mai scurt, autorul Corneliu Neagu îmi amintește de un interviu în care profesorul Neagu DJUVARA (ce coincidență de nume) preciza reporteriței că după 80 de ani aproape că nu mai doarme pentru că nu i-a mai rămas timp sa spună câte încă mai are de spus. Sper să nu se supere domnul profesor, dar de multe ori l-am comparat cu Neagu DJUVARA

Am făcut acest preambul deoarece „Timp și destin” este o elegie în care eul liric își exprimă sentimentele de tristețe simțind cum trece timpul „pe căile astrale”. Curgerea timpului transmite caracterele eredității care marchează: „calea urmașilor ce vin”. Strofa a doua subliniază curgerea vieții „fără sa știm, anume, ce fi-va după noi”. Aceasta topică inversă accentuează nesiguranța îndeplinirii misiunii pe pământ. Ultimele două versuri ale strofei a doua sugerează evoluția sau involuția unui destin care călătorește într-un univers necunoscut.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (1)” →

George ROCA – REMEMBER: O VIZITA LA MUZEUL „IOSIF VULCAN”

În urmă cu câteva luni am vizitat Oradea, oraşul copilăriei mele. L-am găsit mai curat, mai vesel şi mai emancipat. Oamenii locului se bucură în continuare de accesul la cultură, reprezentat prin aşezăminte de tradiţie, precum trei teatre, o filarmonică, nenumărate cinematografe, muzee, galerii de artă, biblioteci. Universitatea din Oradea este binecunoscută atât în ţară cât şi dincolo de hotarele perimetrului naţional, de unde mulţi studenţi vin să studieze. Pe stradă se vorbeşte frecvent nu numai româna şi maghiara, ci şi germana, engleza şi franceza, subliniind tradiţionala imagine cosmoplită a vechiului târg. De asemenea în oraş funcţionează bine cunoscuta Academie de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), care la numai 12 ani de la înfiinţare are o armată de membrii de valoare, literaţi, artişti, oamenii de ştiinţă, dascăli universitari, personalităţi marcante din peste 30 de ţări ale lumii. Pe parcursul istoriei, oraşul a fost cunoscut sub mai multe nume, precum Varadinum – denumire latină rămasă încă din 1584, care mai apoi s-a transformat ba în Oradea Mare, ba Grosswardein, ba Nagyvárad, ca apoi să se oprească la toponimul simplificat, Oradea.

Am ţinut să subliniez calităţile culturale acestei urbi deoarece încă din vechi timpuri în creuzetul acesteia s-a produs o cultură de calitate. Pe aici s-au perindat mulţi oameni de seamă, care şi-au însemnat trecerea cu urme de aur pe floasterul (caldarâmul) oraşului de pe malul Crişului Repede. Pe aici şi-a primblat paşii debutului Mihai Eminovoci, un tânăr poet de 16 ani care mai târziu a devenit luceafărul poeziei româneşti. Abia sub poezia „De-aş avea”, publicată în revista locală „Familia” (nr. 6, la 25 februarie/9 martie 1866) semnătura acestuia devine „Mihai Eminescu”, primind astfel botezul literar al directorului revistei, orădeanul Iosif Vulcan, persoană cunoscută în epocă pentru actele de mecenat şi pentru ataşamentul la idealurile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria.

Debutul lui Mihai Eminescu în revista „Familia” a fost urmat în acelaşi an, la 15/27 mai, de apariţia poeziei „O călărire în zori”. La 16/29 iulie i-a mai apărut „Din străinătate”, iar la 14/26 august „La Bucovina”. A urmat la 11/23 septembrie „Speranţa”, iar la 16/28 octombrie „Misterele nopţii”. În cinci numere consecutive din octombrie şi noiembrie, „Familia” l-a mai publicat pe Eminescu şi ca traducător, cu nuvela „Lanţul de aur”, tradusă după suedezul Adam Onkel. Mulţi poeţii şi scriitori români au fost promovaţi şi ajutaţi de marele Vulcan, la rândul său un mare producător de literatură de calitate. Printre aceştia Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Revista „Familia” a fost mărturie a unor evenimente importante: războiul pentru independenţă şi mişcarea memorandistă. Pentru meritele sale, Iosif Vulcan, a rămas înscris în cartea de aur a oraşului Oradea, fiind cinstit precum se cuvine, cu o statuie, o stradă şi un muzeu care îi poartă numele.

Muzeul memorial „Iosif Vulcan” a fost inaugurat în anul 1965 cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui veac de la apariţia revistei „Familia”. Este situat în centru oraşului pe o stradă cu acelaşi nume, foarte aproape de malul Crişului Repede, de care îl desparte doar un mic parc unde se află şi statuia marelui cărturar român. Cladirea a fost construită pe la sfârşitul secolului al IXX-lea, fără etaj, doar cu un subsol boltit, posibil la origine, fostă cramă a casei, unde funcţionează în prezent un mic teatru-restaurant, „Evergreen”, proprietatea talentatului actor orădean Daniel Vulcu şi unde joacă actorii renumitei trupei „Iosif Vulcan”. În această sală l-am admirat în toamna anului 2003, în cadrul Festivalului de Teatru Scurt, pe Florin Piersic Jr. (laureat al premiului UNITER) într-un spectacol de zile mari numit „Sex, Drugs & Rock and Roll” de Eric Bogossian.

Atunci am aflat că clădirea principală este destinată în exclusivitate muzeului. Aceasta se compune dintr-un vestibul, cinci săli expoziţionale şi dependinţe. Încăperile au găzduit în perioada 1896-1906, locuinţa lui Iosif Vulcan şi redacţia revistei  „Familia”.

Prima sală cuprinde documente care ilustrează viaţa şi activitatea editorului. Acolo vom face cunoştinţă cu scrieri despre locul unde s-a născut acesta, despre familia sa şi şcolile urmate. Într-o vitrină vom găsi informaţii relevante cu privire la activitatea sa publicistică, începuturile editării revistei „Familia”, cărţi publicate, printre care  lucrarea istorică „Panteonul Român”, volumul de poezii „Lira mea”, romanul „Ranele naţiunii”, piese de teatru, note şi comentarii literare, marturii importante al evenimentelor istorice ale acelor vremuri, precum războiul de independenţă. Într-o altă vitrină vom găsi o seamă de informaţii despre acţiunea memorandistă care a avut loc în Transilvania şi Banat, între anii 1887-1895, mişcare care a dus o luptă viguroasa împotriva politicii de deznaţionalizare a românilor de către autorităţile maghiare. Printe semnatarii memorandumului (scris în trei limbi şi depus depus la 1 iunie 1892 la cancelaria Curţii imperiale din Viena) îi recunoaştem pe George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani, Iuliu Coroianu, Ioan Raţiu şi alţii.

În cele trei săli dinspre stradă se află expus mobilier original din locuinţa familiei Vulcan, precum un birou din lemn de esenţă nobilă cu entarsii, scaune stil, canapele şi obiecte de epocă, sfeşnice, un orologiu de perete, tablouri, rame cu fotografii şi gravuri şi bineînţeles faimoasa pălărie ţilindru, jobenul editorului revistei „Familia”.

Ultima sală a muzeului este organizată cu precădere ca sală de documentare, oferind însă şi elemente expoziţionale: imagini din vechile tipografii orădene şi documente referitoare la cele trei serii interbelice ale revistei „Familia”, precum şi la actuala serie a revistei – ce-a de-a treia. Tot aici îşi are biroul custodele muzeului, profesor universitar dr. Blaga Mihoc, scriitor şi istoric, care împreună cu muzeograful Sebastian Săşeanu şi supraveghetoare Rodica Toderaş au grjă de buna funcţionare a importantului lăcaş de cultură.

Continue reading „George ROCA – REMEMBER: O VIZITA LA MUZEUL „IOSIF VULCAN”” →

Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești

Diversitatea stilurilor poeziei și a prozei noastre necesită o amplasare în zonele geografice ale spiritualității românești, ceea ce înseamnă identitate culturală, adică redescoperirea  unei îndelungate tradiții de gândire ajunsă să se exprime în chip original, prin operă. Analizând profund poezia cultă și proza scrisă în unele zone ale țării au sensibile deosebiri, ținând cont de spiritul poetului și al prozatorului influențat de tradițiile locale, geografia locului și folclorul zonei.

 Spiritul principiilor democratice ajută literatura  să-și regăsească rădăcinile și formele verificate de ordonare, astfel încât a vorbi de diversitate înseamnă, de la un punct încolo, a vorbi și despre identitate: o identitate în termenul specificului fiecărei zone din spațiul national, o artă, întemeiată pe tradiții specific zonei, interesată de mișcarea universală de idei și, deopotrivă, utilizând aceste documentări cu intenția de a se defini cu mai multă exactitate decât în alte vremi…

Diversitate  înseamnă a lăsa liber să vorbească sufletul poetului și prozatorului în ceea ce are eul inconfundabil, identitate-a propune, cu deosebire, ceea ce e capabil să exprime și să ajute creația locală și națională de valori. Acest proces conjugat redescoperă lumea românească în ansamblu și în dimensiunile ei fundamentale, adică în vremuri și zonă geografică. Se valorifică, la început, civilizația cu origini ancestrale și cu evoluție organică, adăugând la substanța inițială straturi noi de cultură, a căror contribuție la configurarea  unui spirit autohton e sigură.

În aceste condiții apare poezia originilor, a lumii daco-getice, resucitând, după documente, imaginea unor strămoși cu demnitate, apți de atitudini de gând, a căror conformație sufletească era senină și pură, dezvoltând un ireductibil spirit etic pe care îl respectau grecii și romanii. Acest substrat cultural, de unde ne vin valorile cele mai scumpe în ordinea morală a lumii, dintre ele, sentimentul vieții libere, independența, mai înainte de toate, se alătură, în această formula sufletească ideală, cu esențiala component folclorică, restituind o epocă literară de oralitate a  cărei valoare e deopotrivă aceea de Ev Mediu și de clasicism poporan.

Născut în Bârlad Cezar Ivănescu în poezia sa păstrează nostalgia dealurilor molcome. Municipiul Bârlad se situează, din punct de vedere geografic, aproape de intersecția paralelei de 46º latitudine nordică cu meridianul de 27º longitudine estică. În cadrul țării ocupă o poziție estică. În unitatea fizico-geografică a Podișului Moldovei, se situează în zona de contact dintre dealurile Fălciului la est și colinele Tutovei la vest. Este așezat pe valea consecventă a râului Bârlad (de unde a împrumutat și denumirea).

În zonă sunt mai multe văi în confluență: dinspre est valea Popeni, a Trestianei și a Jăravățului; dinspre nord văile Horoiata și Simila; din nord-vest râul Tutova și altele. De-a lungul văilor, din totdeauna, s-au organizat drumuri, permițând orașului bune legături cu așezările din preajmă și de la distanțe apreciabile: din valea Prutului, a Dunării de Jos, a râul Siretului. Analizând geneza localității, geograful Vintilă Mihăilescu apreciază Bârladul ca târg de vale tipic. Altitudinea maximă din aria urbană este de 172 m, iar cea minimă de 89 m.De aici vin lirica vizionară și adânc muzicală a poetului, din La baaad și Doină, ca și poezia limpezimilor simbolice și ritualistica lui Cezar Baltag din Madona din dud. Peisajul podișului Getic al Piteștiului unde s-a născut. Cezar Baltag a influențat vibrația eului în poezia sa.Municipiul Pitești este situat în partea central-sudică a României, între Carpații Meridionali și Dunăre, în nord-vestul regiunii istorice Muntenia. Orașul se află la confluența râului Argeș cu Râul Doamnei, în punctul de intersecție al paralelei de 44°51’30” latitudine nordică cu meridianul de 24°52′ longitudine estică.

Municipiul Pitești se află la o altitudine de 250 m, la nivelul albiei minore a râului Argeș (sud), care urcă până la 356 m, în cartierul Trivale (vest). La nord-vest de terasa Trivale-Papucești se află cota de 373 m, iar la est de Valea Mare-Podgoria, cota de 406 m. În sectorul de vest-sud-vest al satului Mica, în comuna Bascov, se găsește cota de 439 m (Pădurea Bogdăneasa). Suprafața municipiului Pitești este de 11117,13 ha, 111,17 km², inclusiv parcul Trivale de 7000 ha (calculată în anul 2014)..În poeziile sale se simte aerul pe care l-a respirat la naștere. Până și păsările Piteștiului au o personalitate în orizontul unde soarele se rotește în timp ce prieteni dispar.

“Dezgheață-te, lume, dezgheață,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceață,
inima e tot mai departe.

Rotește-te, lume, rotește
și tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăsește
prietenii încep să dispară.”

Ioan Alexandru, cel din Vămile pustiei aduce aerul Ardealului cu nuanțe folclorice. Versurile  se decantează treptat și ajung să revigoreze un lirism de tradiție bizantină, care aplică mult din materia pe care cel puțin câteva secole de literatură românească o vehiculează în aspectul lor cult. Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990–1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992–1996. În legislatura 1990–1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia. Topa Mică, unde s-a născut poetul în maghiară se numea Pusztatopa, și în germană Kleinbun, este un sat în comuna Sânpaul din județul Cluj, Transilvania, România. Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate, saramura fiind întrebuințată din vechi timpuri de către localnici.

“Se schimba frunzele-n paduri
Crestetul verde-ncepe sa paleasca
Se-ntâmpla-n vietuirea tuturor
Un fel de împacare nelumeasca”(6 August )

Se spune că prima bulă de aer pe care o respire pruncul la naștere, viitorul poet, îl vace să-și amintească în versuri de locurile natale, chiar să se întoarcă mereu la locurile natale.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești” →

Aurelia GROSU: Dacă ai putea bănui…

Cum ai putea bănui câte lumi există într-o raza de soare, câte lupte se dau într-o gaură de furnici, câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită și câte doruri se pot naște într-un suflet de copil, câte nopți îngenuncheate în inima unei bunici sau câte lacrimi pe obrazul unui tată care se frământă cum să își îngrijească familia cea dragă pentru care a sperat și visat, cum ai putea să înțelegi zbaterea aripilor unui fluturaș prins între degetele unui copilandru rătăcit pe câmpie.

Cum ai putea înțelege singurătatea care este atunci când strigi şi nimeni nu aude, fiindcă doar sufletul tău strigă… în tăcere deplină?

Dacă viața ar fi atăt de simplă și de roză, am împacheta-o în panglici de mătase aurie și am sărbători-o în fiecare zi ca pe ceva special și minunat!

Viața are grijă să fie provocatoare, șerpuitoare și neliniștită… cu suișuri și coborâșuri, cu petale albe de trandafiri sau cu spini uscați și răi, o poveste personală ce trebuie scrisă frumos și corectată cât mai des!

——————————————-

Aurelia GROSU

Galaţi

Iulie 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

NIMICUL   CE  SE-ADUNĂ

 

Făcut-am mai de toate în lume, fără rost

Și sclav în lanțuri fost-am și împărat am fost

Și sfânt cum sunt doar sfinții și mare păcătos

Și bun cu toată lume și rău și mincinos.

 

Și bogății avut-am cu nimeni nu mai are,

Și-am fost săracul lumii, lihnit, fără mâncare,

Am împărțit bănetul la toți ce-au sărăcit

Și înc-am fost o vreme proscrisul ce-am cerșit.

 

Ceream la drumul mare, la bieții trecători,

O clipă fiecare să-mi de-a din viața lor,

Nu bani fără de număr, nu apă și nici pâine,

Ci doar o simplă clipă din viața lor de mâine.

 

Și-așa, pe negândite, am strâns ce nimeni n-are,

O boabă de vecie, să-mi fie de-amânare,

Atunci când știrba coasă va fi în preajma mea

Să-i dau ceva ca plată, ca Ea pe loc să-mi stea.

 

Toți ce mi-ați dat pomană clipita trecătoare

Ați zis că-i o nimica, n-o simți și nici nu doare,

Clipită ceea însă voi pune-o înnădită

Când ce am eu se gată, la rând fie trăită.

*

Vedeți cum cel nimicul  cu altul când se-adună

Îmi iasă bună plată, ce poți s-o dai arvună

Atunci când e nevoie s-o înădești un pic,

Deși  cu ce se-adună, la urmă-i tot….nimic.

 

 

AJUNS-AȚI  RĂU

 

Mi-aduc aminte cum pe-atunci,

fiind copilul fără vină,

În veri, când dup-o sfântă ploaie

tot frământam a lumii tină,

Cu alți ca mine, toți prin șanțuri,

noi voiniceii pui de lele

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme” →

Victor RAVINI: Variantele Mioriței

Personalități competente din Occident consideră că Mioriţa este o capodoperă universală. Ei aveau la dispoziție doar traducerea variantei publicate de Vasile Alecsandri, ce conține doar 123 de versuri. Cercetătorul Adrian Fochi ne atrage atenția că, pentru a ajunge la o înțelegere mai aprofundată asupra Mioriței, trebuie să pornim de la cât mai multe variante ale ei, nu doar de la varianta publicată de Alecsandri.

Am analizat diferite elemente sau aspecte din 973 de variante ale Mioriței și am obținut astfel o privire de ansamblu asupra lor. Privirea sinoptică mi‑a dat posibilitatea să văd că în variante revin mai multe cuvinte-cheie, cărora nu li s‑a dat suficientă atenţie. În cele mai multe variante, ciobanul îşi începe aşa-numitul „testament” cu cuvintele: Dacă o fi să mor. Nu s‑a luat în seamă conjuncţia condiţională dacă. Deci, este vorba de o eventualitate, iar ciobanul nu este ucis. Verbele ce se referă la uciderea ciobanului sunt la modul condiţional‑optativ, ce redă o acţiune prezumtivă şi neefectuată. În multe alte variante, ciobanul porunceşte să fie ucis. El foloseşte modul imperativ, dar cu aspect modal şi înţeles prezumtiv. Nici în aceste variante el nu este ucis cu adevărat, ci în toate este vorba de un ritual ca o reprezentare teatrală a uciderii sale. Mioriţa prezintă înscenări teatrale, un ritual în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic ce este ucis periodic, la anumite ceasuri din zi sau zile din an, în fiecare an. Această datină era un fel de liturghie pre‑creştină a ciobanilor arhaici. Adesea, cei doi ciobani îl întreabă cum vrea el să fie ucis. Niciun ucigaş care vrea să jefuiască pe cineva nu îl întreabă cum vrea să fie ucis. Ciobanul le răspunde cum vrea el să fie ucis, iar adesea chiar le porunceşte să fie ucis. Nicio victimă a unui omor nu apucă să spună cum să fie ucis şi cu atât mai mult nu porunceşte să fie ucis şi în ce fel. Este vorba de pregătirea unui ritual tradiţional, de ucidere simbolică a unui personaj mitologic, care se poate desfăşura cu mici variaţiuni. Uneori, ciobanul porunceşte să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază şi la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Nimeni nu a mai auzit despre un asemenea obicei de înmormântare în realitate. Numai la teatru sau într‑un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori şi îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeaşi zi. Ciobanii discută calm, ca la pregătirea a ceva sfânt, nu a unei crime.

Ciobanul adesea cere să fie ucis sau îngropat în anumite locuri cu o importanţă specială, cum ar fi locul unde se făcea sărita berbecilor sau jocul mieilor. Scopul ritualului poate fi de a asigura fecundarea oilor, proliferarea şi înmulţirea turmei. Cei doi ciobani îl vor omorî cu securi şi cu topoară şi cu bolovani de moară. De ce aşa multe obiecte ucigătoare? În altă variantă, îl vor ucide cu nouă topoare. Cum să folosească doi ucigaşi nouă topoare? Nu ar fi ergonomic să comită cineva o crimă cu atâtea obiecte. Deci, nu poate fi vorba de o ucidere reală. E vorba de un ritual pre‑creştin, în care scena uciderii e repetată, aşa cum repetă preotul în biserică anumite gesturi şi vorbe importante, de un anumit număr de ori. Moartea şi îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iaşi de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau aşezate în cerc, ca nişte raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificaţie ritualică, masculină”, afirmă Senica Ţurcanu, arheolog şi şefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

În multe variante ciobanii suflă în buciume sau în trâmbiţe pentru a înştiinţa locuitorii de pretutindeni că vor trece la acţiune. Niciun criminal nu anunţă societatea că va comite o crimă. Ei anunţă că vor efectua ritualul conform datinii cunoscute de toţi cei din vremea lor. Cercetătorul Ion Filipciuc afirmă că „ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunităţii”. Toate aceste variante relatează nu uciderea lui în realitate şi nici măcar efectuarea ritualului, ci pregătirea lui psihologică pentru a intra în rolul principal pe care îl joacă în acel ritual sau viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Mioriţa se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că nu despre uciderea lui reală este vorba în text, ci e vorba de o ucidere simbolică, părelnică, a ciobanului ca actor într‑o piesă de teatru popular, unde el joacă rolul unui personaj mitologic.

Variantele, în care ciobanul este cu cea mai mare claritate un personaj mitologic, prezintă omorul la modul indicativ trecut, omorul e înfăptuit, el e îngropat. Însă ciobanul este reînviat de mama lui, iar el îşi reia activitatea. Asemănarea cu alţi eroi mitologici, din alte culturi vechi, este evidentă. Moartea simbolică şi reînvierea au loc şi în jocul căluşarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. În aceste variante, ciobanul din text este, fără îndoială, un erou mitologic sacrificat, care a biruit moartea, e reînviat şi îşi reia activitatea. Este ucis personajul mitologic din text, dar nu şi vreun cioban în realitate. Ciobanul din realitate joacă rolul eroului mitologic, ca într‑o piesă de teatru popular. Ciobanul din text este unul din mulţii eroi mitologici de acest fel din istoria religiilor şi din diferite culturi străvechi. Strămoşii noştri l‑au identificat pe Iisus cu ciobanul din Mioriţa şi astfel mesajul umanist al creştinismului nu li s‑a părut ceva contrar mitologiei lor, ci l‑au acceptat de bună voie şi fără poruncă sau cu vărsări de sânge, cum a fost la alte popoare. Străvechea mitologie pre‑creştină din variantele Mioriţei, obiceiurile şi tradiţiile strămoşilor noştri sunt baza fundamentului şi fundamentul bazei pe care s‑a încetăţenit creştinismul la români. De aceea biserica ortodoxă română nu a avut nevoie să folosească violenţa pentru a întări credinţa, cum a făcut biserica catolică, cu Inchiziția și arderile pe rug.

O regretabilă confuzie de definiţii i‑a făcut pe cercetătorii anteriori ai Mioriței să nu observe că aşa‑numita alegorie a morţii şi nunţii cosmice a ciobanului este compusă, de fapt, din două alegorii diferite. Ciobanul vorbeşte de o moarte simbolică, la fel cum spune apostolul Pavel, din Biblie, când zice că el moare în fiecare zi pentru a se uni cu Dumnezeu şi recomandă credincioşilor să facă şi ei la fel (1 Cor. 15:31, Rom. 6:11, Col. 3:3, Gal. 2:19), sau cum zice evanghelistul Ioan că a trecut prin moarte la viaţă (1 Ioan 3: 14). Moartea ciobanului este alegoria ce reprezintă o etapă din ritul lui de iniţiere în tainele mitologiei pre-creştine: îndepărtarea de bunurile lumeşti, etapă prin care trec şi unii creştini. Nunta cosmică e alegoria despre ultima etapă de iniţiere a ciobanului, la nivelul cel mai înalt: unirea psihologică cu divinitatea. Mândra crăiasă din cer (o divinitate uranică) e înlocuită în multe variante cu o Fată frumoasă ce apare din senin pe munte, împodobită cu simboluri solare (divinitate chtonică), nicidecum o nimfomană, cum au crezut unii savanţi. Ambele sunt apariţia (hierofania) unor divinităţi din mitologia ciobanilor arhaici. Nunta cosmică a ciobanului este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea în care crede, ceea ce îi dă o stare de fericire supremă, cu senzaţia de nemurire şi că timpul s‑a oprit în loc. Ciobanul a reuşit ceea ce nu au reuşit Gilgamesh, Dante Aligheri nici măcar ca personaj în propria sa operă sau Faust al lui Goethe şi multe alte personaje din literatura universală. Am explicat aceste alegorii în patru capitole din Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Continue reading „Victor RAVINI: Variantele Mioriței” →

George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”

M-am întristat atunci când am aflat vestea trecerii în nefiinţă a maicii Benedicta, adică a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acest fapt a declanşat derularea prin memorie a unor amintiri care mă legau de această personalitate românească, de această doamnă a literaturii române. Cu toate că am avut intenţia să scriu acest eseu imediat după ce am auzit de plecarea domniei sale spre grădina Edenului, mi-a venit totuşi aşa de greu „să mă pornesc”, să scriu despre dânsa. Sunt convins că lucrarea mea va părea foarte modestă pentru descrierea unei asemenea fiinţe. Ferice de cei care au cunoscut-o mai bine, i-au fost în preajmă, ca prieteni, colegi, sau ca simpli studenţi.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga! De acest nume sonor mă leagă mai multe amintiri plăcute. Parcă mă văd tânăr, student la filologie, la limba şi literatura română, când preparatorul nostru, Aurel–Dragoş Munteanu1, tânăr şi el la vremea aceea, acum plecat de câţiva ani buni în lumea celor drepţi, ne-a vorbit la mai multe seminarii despre Mihai Eminescu şi cei care s-au dedicat să-i dezvăluie tainele: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Murăraşu, George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mulţi alţii. Însuşi profesorul nostru de la catedra de istorie a literaturii române, Lucian Drimba, admirând scrierile Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ne-a atenţionat şi ne-a făcut cunoscut în termeni foarte elogioşi că trebuie să disecăm şi să apreciem studii literare ale acestei doamne, meţionând, încă din aceea vreme, că face parte din elita eminescologilor. Mai ţin minte ca vorbindu-ne despre prima dragoste a lui Eminescu, ne-a dat spre studiu o lucrare proaspăt apărută, având titlul „Eminescu”2, iar eu m-am necăjit foarte tare deoarece nu puteam face rost de aceea carte care dispăruse din librării imediat după apariţie.

Anii au trecut. Prin primăvara anului 1972, o însoţeam pe maestra de balet, Viorica Cişmigiu, la o expoziţie de grafică mică şi ex-libris la Sala Dalles din Bucureşti. De cum intrăm în sală aceasta îmi spune:

-Uite-o pe Zoe Dumitrescu! O ştii?

-Nu! i-am raspuns repede fără să îmi dau seama despre cine este vorba. Ne apropiem de o doamnă brunetă, suplă, înaltă…

-Bună Zoe, ce mai faci?

-Oh, bună Viorica! Ce surpriză! Sunt bine!

-Ţi-l prezint pe …  a spus doamna Cişmigiu, înclinând capul spre mine.

Doamna necunoscută, mi-a întins o mână puternică, aproape bărbătească şi m-a privit scrutatător cu ochii ei expresivi şi inteligenţi. Mai întâlnisem o asemenea privire la o altă Zoe3, o fostă profesoară de-a mea, cu care semăna aidoma. S-a prezentat aproape în şoaptă:

-Zoe Dumitrescu Buşulenga!

Am rămas înmărmurit, surpris, aproape fără glas… Deci, doamna din faţa mea era faimoasa profesoară universitară, cea care scria în acei ani cele mai interesante studii despe Mihai Eminescu! „ZeDeBe”, cum o porecleam noi studenţii de la filologie! Emoţionat, mi-am bâiguit aproape numele şi i-am sărutat mâna. Ne-a însoţit apoi prin sala de expoziţie, dându-ne chiar unele explicaţii despre exponate, după care am ieşit împreună toţi trei, oprindu-ne pe trotuarul din faţa sălii de expoziţie, unde au mai sporovăit o bucată bună de timp cu prietena ei Viorica, bineînţeles asistate de mine. Se cunoşteau de multă vreme, mai ales că tatăl doamnei Cişmigiu, fusese şi dânsul (parcă!) un important om de litere. Din când în când îmi arunca câte-o privire cu ochii aceia adânci şi expresivi şi încerca politicos să mă introducă în conversaţie cu câte un „Nu-i aşa că…?” sau cu „Sunteţi şi dumneavoastră de acord…?”. Eu eram fascinat, pierdut în spaţiu… Parcă mă hipnotizase! Poate pentru că îi purtam un respect deosebit! Poate pentru că îi citisem unele lucrări, poate pentru că profesorul Drimba, sau preparatorul Munteanu îmi vorbiseră prea la superlativ de dânsa. Îi vedeam doar mâinile, mâinile-i expresive, mâini care parcă vorbeau. Da! Doamna Buşulenga, vorbea cu mâinile! Prin mişcarea lor creea imagini plastice, care se armonizau perfect cu vocea-i caldă, aproape şoptită. Eram impresionat! Nu mi-o imaginasem niciodată cum arată fizic. În aceea perioada fotografiile erau destul de rare, inclusiv în cărţile autorilor, iar la televizor nu o văzusem niciodată, chiar dacă avusese deja câteva apariţii. După un timp, ne-am despărţit, iar însoţitoarea mea mi-a vorbit foarte elogios de doamna Zoe. I-am făcut cunoscut tulburarea prin care am trecut şi mi-a spus, la rândul ei, că nu sunt singurul… Înca de când era foarte tânără, Zoe Dumitrescu, impunea respect şi ascultare! Poate din cauza acelei priviri penetrante, poate din cauza mâinilor care vorbeau. Cine ştie! Mi-a părut rău că am fost atât de timorat. Aş fi avut atâtea întrebări să-i pun… mai ales că „ne” povestise cu lux de amănunte despre un proiect al dânsei care prinsese viaţă, înfiinţarea de la Facultatea de filologie din Bucureşti, a unei catedre „Mihai Eminescu”…

Atunci a fost prima şi ultima dată când am fost atât de aproape de dânsa. Am mai văzut-o de câteva ori, ba la un spectacol, ba la o conferinţă. Am întâlnit-o într-o iarnă la un restaurant din Poiana Braşov. Era însoţită de soţul dânsei, domnul Apostol şi de un grup vesel de prieteni. M-a observat, m-a salutat făcându-mi cu mâna. Eram impresionat şi mândru că mă recunoscuse. De data aceasta, de emoţie, am salutat-o cu o voce foarte tare, poate prea tare! Îmi era parcă jenă să mă apropii de dânsa, să mă duc să o întreb de sănătate sau cum se simte la munte. Îi purtam un respect deosebit, respect şi admiraţie care mă inhiba, cu toate că în general nu sunt un individ timid. Dar dânsa era pentru mine era ceva special, era marea doamnă Zoe Dumitrescu- Buşulenga, om de litere, eminescolog de prestigiu, profesor universitar, autor a mai multor cărţi, un model demn de urmat…

A trecut o perioadă destul de lungă, timp în care nu am mai auzit noutăţi despre dânsa, deoarece pe la începutul anilor ’80 m-am strămutat în Australia. Aici penetrau foarte greu ştiri şi informaţii despre cei de-acasă, despre cei care i-am admirat, despre cultura, literatura şi arta ţării care am lăsat-o în urmă, ţară care am parăsit-o de fapt din motive destul de nefericite, dar şi din dorinţa de-a ne contopi cu valorile spirituale ale lumii, din dorinţa de a cunoaşte mai multe secrete ale acestui pământ. Mă bucuram din toată inima atunci când venea cineva din ţară şi aducea un ziar, o revista literară, o carte sau un almanah românesc. Le citeam pe nerăsuflate dându-le din mână în mână şi altor conaţionali. Mai păstrez şi acum în biblioteca personală câteva reviste literare româneşti de prin anii ’80, primite cadou de la un domn în vârstă, pe care le-am citit şi răscitit. Revista „Manuscripum”, „Viaţa Românescă”, „Cinema” şi altele. Dintre autori  nu lipseşte nici doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga! M-am bucurat mult că am avut privilegiul să citesc aici la Sydney, câteva rânduri scrise de dânsa. Duceam atât de mult lipsa literaturii române!

Apoi, într-o zi, undeva la capătul lumii, am reîntâlnit-o iar pe marea doamnă! Am reîntâlnit-o acolo unde mă aştepam mai puţin, sau poate nu mă aşteptam de loc! Am reîntâlnit-o la Wellington în Noua Zeelandă. Desigur, câţiva cititori mai sceptici îmi vor sări imediat în spinare şi vor încerca să spună că sunt neserios, că îi păcălesc, ca doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost niciodată în Noua Zeelandă! „Ei nu!” voi zice eu încercând să fac pe ghiduşul! Am întâlnit-o pe coperta unei cărţi! Scria acolo clar: „Zoe Dumitrescu-Buşulenga… The Bro…”. Şi cartea era în mâna unui domn cu părul roşu, cu trăsături de irlandez autentic. Dar să vă povestesc mai în detaliu! Sunt sigur că merită!

Prin luna martie a anului 2000, mi-am luat soţia şi băiatul şi am făcut o excursie de trei săptămâni în Aotearoa sau Ţara Lungului Nor Alb, cum îi zic băştinaşii maorii Noii Zeelande. Am zburat cu avionul de la Sydney la Auckland, iar de-acolo cu trenul şi cu autocarul am vizitat mai multe oraşe ale insulei de nord. După o vreme, am ajuns şi la Wellington, capitala ţării. Am tras la o pensiune din centru oraşului, şi înarmat cu un aparat de filmat atârnat pe un umăr, precum toţi turiştii care se respectă, am început să vizităm muzee, să ne urcăm în turnul de televiziune, să căscăm gura la nu ştiu ce clădiri exotice fără o valoare istorică bine definită, să cunoaştem cât mai mult din cultura poporului kiwi4 şi a băştinaşilor maori.

Ajungând în marea piaţă centrală de lângă Wellington Warf, vizităm nou-nouţul muzeu naţional de artă, numit foarte simpatic  pe maoreşte „Te Papa”, apoi o luăm spre „Civic Square” să admirăm şi „Wellington’s City Gallery”, o faimoasă galerie de artă contemporană, a doua ca mărime după „Te Papa”. În faţa acesteia un afiş enorm cu titlul „Viva la vida!” te invita să intri şi să faci cunoştinţă cu Frida Kahlo şi cu Diego Rivera. Expoziţia era organizată cu exponate originale aduse din Mexic. De Rivera, excentricul pictor muralist devenit faimos încă din prima jumătate a secolului trecut, mai auzisem, mai ales datorită festei care i-o jucase miliardarului John D. Rockefeller Jr., atunci când acesta i-a comandat o lucrare (Man at the Crossroads) pentru a înfrumuseţa pereţii faimosului „Radio City” din centrul care îi poartă numele, iar pictorul făra ştirea platnicului l-a pictat pe Lenin în centru lucrării, fapt care i-a făcut pe toţi anticomuniştii americani ai acelor vremuri să-şi pună cenuşă-n cap. Despre doamna cu o singură sprânceană, Frida Kahlo, citisem o carte. Ştiam ca îşi trage „rădăcinile” după tată din România. Picturi „pe viu” ale celor doi (soţi – că au fost însuraţi de vreo două ori) nu văzusem încă! Am intrat deci în muzeu! De la intrare ne-a luat în primire un zdrahon de maor, care ne-a spus foarte politicos să lăsăm la garderobă, aparatul… „de fotografiat”, umbrelele şi sacoşa!

Expoziţia a fost superbă! Am admirat câteva ore lucrările celor doi, după care ne-am reîntors la garderoba pentru a ne lua obiectele lăsate acolo. În faţa noastră un domn roşcovan la păr, cu trăsături de irlandez autentic aştepta şi dânsul la rând! După cum v-am mai spus, acesta avea în mână o carte semnată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „The Bronte Sisters Critical Approach”! O lucrare în engleză despre surorile Bronte. I-am spus în şoaptă soţiei de miracolul care-l văzusem în mâna domnului care îşi lua umbrela de la garderobă.

-Zoe Dumitrescu-Buşulenga? întreabă soţia mea mirată! În acel moment domnul cu carte se întoarce şi se uită cu mirare la noi.

-Vorbiţ rumaneste?

-Da! Şi dumneavoastră?

-Mic, very mic! (Vroia să spună „puţin”, traducând din engleză cuvântul „little”)

Am început să conversăm în engleză şi am aflat acolo la capăt de lume lucruri interesante despre români, despre literatura română, despre Eminescu şi bineînţeles despre autoarea cărţii care o ţinea în mâna dreaptă, doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga.

Domnul Anthony Morris, că aşa ne-a spus că îl cheamă atunci când am făcut cunoştinţă, ştia multe despre România. Am văzut că îi face plăcere să converseze cu noi şi deoarece nu cunoşteam pe nimeni în capitala Noii Zeelande, l-am invitat la o cafea să mai sporovăim. A acceptat bucuros. Acolo la masă, ne-a povestit că este profesor de limba franceză şi italiană la un liceu din oraş, că a studiat la facultatea de filologie din Auckland, că după terminarea căreia a făcut un an de studii post universitare la Paris, specializându-se în limbi romanice. Ne-a povestit cum acolo, l-a descoperit pentru prima dată pe poetul Mihai Eminescu, într-un studiu de Alain Guillermou5, apoi cum a fost într-o vacanţă la Bucureşti, unde a vizitat şi universitatea şi în special facultatea de filologie.

După terminarea studiilor la Paris a mai rămas doi ani în Europa de care se îndrăgostise. De dragul acesteia, a plecat în Italia şi a predat limba engleză la o şcoală din Roma. Şi-a perfecţionat foarte mult şi limba italiană, cu toate că specialitatea lui era franceza. Un prieten de-al Rosei del Conte6, o faimoasă eminescoloagă italiană, l-a luat cu el la „Accademia di Romania in Roma”, unde se ţinea o conferinţă despre latinitatea românilor. Acolo a întâlnit-o pe academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga care era directoarea acelui lăcaş prestigios de cultură. A cunoscut-o şi a fost fascinat nu numai de academica limbă engleză care aceasta o vorbea, ci şi de cultura ei „gigantă” (acesta a fost cuvântul folosit de interlocutorul meu!).

Profesorul Morris ne-a mai spus că la Roma a citit mai multe cărţi ale ilustrei doamne şi că autoare i-a şi făcut cadou câteva, care le-a adus cu dânsul la Wellington. Cartea care o avea în mână o ducea unui coleg care lucra la un studiu despre romanul „Jane Eyre” şi care avea nevoie de nişte informaţii şi comentarii „mai speciale” despre Charlotte Bronte şi surorile ei. Atunci, în aceea zi de martie, a anului 2000, pe terasa unei cafenele din centrul oraşului Wellington, un domn roşcovan, cu trăsături de irlandez, profesor de franceză şi italiană la un liceu din oraş, pe nume Anthony Morris, a rostit o frază remarcabilă care mi-a rămas până astăzi în memorie: „In my opinion, Zoe Dumitrescu Bushulenga is the great dame of Romanian literature!”7 Puteam oare să-l contrazic?

Ar fi fost normal să mă opresc aici cu povestirea mea, pentru a da o mai mare importanţă celor spuse de acest om străin, aruncat la un capăt de lume, la douăzeci de mii de kilometri de meleagurile mioritice, dar simt că lucrarea mea ar fi fost incompletă dacă nu aş mai fi adăugat câteva date despre această mare doamnă a literaturii româneşti, date care, consider, că e bine să le ştim.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”” →

Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?

Paşoptismul este paradigma României moderne. Fără corifeii revoluţiei de la 1848, România nu ar fi existat. România este o creaţie ideologică a acestor gânditori care au ales sincronismul cu Occidentul pentru evoluţia şi propăşirea societăţii româneşti. Ioan Stanomir în cartea „Aşteptând revoluţia. Paşoptismul şi vocile sale” (Ed. Humanitas, 2020) reuşeşte să ofere o isagogie a paşoptismului românesc şi implicaţiilor sale în evoluţia României moderne. Cartea se vrea demitizatoare şi o încercare indelebilă a vechilor interpretări istoriografice despre acest fenomen major. Stilul cărţii este cursiv şi pe alocuri fermecător, autorul reuşind să surprindă tensiunea ideologică a creaţiei paşoptiste care străbate secole. Personalităţile paşoptiste au ceva din IL Caragiale, prin discursul lor grandilocvent. Par personaje de teatru, care nu au nicio îndoială privind credinţa lor reformatoare a României pe culmile progresului. Ioan Stanomir reuşeşte să surprindă exhaustiv discursul complex şi complicat al paşoptistilor. Însăşi ideea de România şi români este o creaţie livrescă a acestor patrioţi, care „peste noapte” devin din munteni şi moldoveni adevăraţi români patrioţi. S-au născut în Moldova şi Muntenia şi au murit în România, creaţia lor politică. Autorul evită să facă o analiză a rădăcinilor numelui de român din „rumân”, formă socială a statutului ţăranului din spaţiul danubian. Portretele lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, Alecu Russo, Ion Brătianu sau Ion Ghica ne oferă radarul simţămintelor acestor corifei fanatici ai înnoirii sociale prin revoluţie. Caragiale avea dreptate privind inconsecvenţele morale aşe paşoptiştilor; anarhistul radical CA Rosetti devine catalizator al parlamentului care girează monarhia. Ioan Stanomir surprinde disjuncţia dintre revoluţionarii moldoveni şi cei munteni. Cei din Ţara Românească erau adepţii radicali ai proiectului mazzinian, nişte conspiraţionişti de tip carbonar, faţă de revoluţionarii moldoveni, care au acceptat proiectul evoluţionist al reformelor graduale şi modelul prusac de societate, bine conturat de Mihail Kogălniceanu. Până la urmă, marea parte a revoluţionarilor au devenit oameni de stat autocraţi, punând în practică cu autoritate proiectul paşoptist: unirea de la 1859, principele străin, războiul de independenţă şi proclamarea regatului. Ion Brătianu este cel mai peren exemplu, cum un anarhist revoluţionar devine un om de stat autocrat. Până la urmă ideile revoluţionare depind de ce parte a baricadei eşti. Radical în opoziţie, autocrat la putere, cu instrumentele dictaturii la mână. Paşoptismul nu a fost doar fundamentul liberalismului, radicalismului roşu, dar şi al conservatorismului modern. Imaginarul colectiv al României contemporane este rodul gânditorilor paşoptişti. Dincolo de „formele fără fond” paşoptismul a fost o paradigmă structurală a schimbării societăţii. Nu s-a trecut doar de la işlic la ţilindru în modă, ci şi în instituţii noi create.

Ioan Stanomir reface şi un excurs istoriografic al paşoptiştilor în viziunea istoriografică comunistă. Nicolae Bălcescu care a murit sărac şi „la timp”, fără să beneficieze de deliciile ajungerii la putere, a devenit pentru comunişti, radicalul ideal, părintele proto-comunsimului social, în schimb Ion Brătianu, care a „trădat idelul social al anului 1848” pentru burghezie şi a instaurat monarhia, a fost perceput ca un „trădător” al celor mulţi, de către istoricii comunişti. Nu toate vedetele de la 1848 au rămas în panteonul panegiric al istoriei. Un Dimitrie Brătianu sau Cezar Bolliac, deşi în viaţă erau eroii sau literaţi de succes, după moarte devin „pigmeii” istoriografiei comuniste sau post-decembriste. Vasile Alecsandri este perceput parnasian, ca un poet raţional, blocat în seninătatea pastelurilor de la Mirceşti, un colţ de rai al ieşirii din bătălia politică şi a istoriei. Ioan Stanomir îşi face o obsesie din Al. Ioan Cuza, pe care îl percepe în termenii istoriografiei comuniste, personaj de piese de teatru ideologice, ca un părinte al patriei osificat de propagandă sau tezism. La propriu, istoricul se luptă cu imaginea idilică a domnitorului creată de istoricii comunişti, dar care în realitate era altceva. Să te războieşti pasional cu imaginea lui Cuza creată de către comunişti este o formă de alterare şi întunecare a adevărului istoric. Simpatia monarhistă a autorului crează idiosincrazii false privind reperarea corectă a domnitorului Cuza, un reformator profund al României moderne, care nu poate fi confundat cu viaţa sa privată, facilă. Şi Kogălniceanu îşi nota în jurnal cu fidelitate adulterele, dar asta nu înseamnă că nu a fost un mare om de stat care s-a legat reforma pământului pentru ţărani de la 1864 şi declaraţia de independenţă de la 1877. „Filo-germanismul” monarhic al autorului răzbate sporadic în carte, considerând eşecul paşoptismului ca eşecul României Mari. Critica lui Cuza fiind în oglindă cu realizările lui Carol I, în realitate regele a dus mai departe cu succes politica începută de paşoptişti şi de către Cuza, omul de la 1848. „La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Continue reading „Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?” →