O scriitoare profundă transmite prin poemele sale, în număr de 101 sonete, din cartea „Pelerin pe Calea Luminii”, o liniște a veștii găsirii Căii, care a dus-o spre lumină. Ne plămădim în întuneric, iar după ce ne naștem orbecăim într-o lume în care oamenii se caută și-și întăresc convingerea că drumurile vieții duc spre o cale a luminii.

Poezia „Eu”, cu care volumul de sonete se deschide în fața cititorului, concentrează în cele zece versuri o existență, este experiența de viață a poetei Maria Filipoiu. Aplecată asupra unei cugetări de-o viață, poeta inspiră și expiră din interiorul versului ei fapta ca regret al unei dorințe prin care voiește perfecțiunea întru credința că lumea își poate găsi calea spre lumină, dorind-o, așa cum și-a dorit-o scriitoarea în interorul fiindului ei: „Însuflețită-n chip de pelerin,/ din universul spiritelor vin/ cu pana gândului de bun creștin/ și lacrimile cerului senin/ pe-al timpului răboj să-mi scriu destin,/ spre proslăvirea Tatălui divin,/ când viața mea se află în declin;/ din preaplinul pocalului de vin/ golesc licoarea cu gust de pelin/ să nu mai simt amarul din suspin”.

Observăm că după fiecare titlu dat poeziei urmează destăinuirea a ceea ce poeta dorește să reverse în sonetul creat. Astfel, incursiunile în cunoştință de cauză în sonetele Mariei Filipoiu sunt singulare, dar cu atât mai necesare, căci cititorul este lipsit de multe ori şi cu atât mai nefericit, de sprijinul studiului teologic, indispensabil înțelegerii depline a ceea ce dorește să transmită poeta în înțelegerea poeziei religioase.

În excursul de față ne propunem să expunem câteva din temele pe care le considerăm majore în poezia Mariei Filipoiu şi nu atât temele, cât modalitatea literar-poetică, expresie a inefabilului-trăirea religioase, cât şi viziunii creştin ortodoxe asupra a tot ceea ce ține de existența şi experiența umană. De asemenea, în consonanță cu felul în care stihuitoarea consideră poezia ca artă, vom încerca să ne eliberăm de limitativa considerare a acestei trăiri ca o simplă atitudine estetică și îi vom acorda importanța cuvenită unei mărturisiri de credință şi de viață.

În volumul de sonete al poetei Maria Filipoiu, omul este definit de caracteristicile sale, de făptură creată de Dumnezeu. Deşi este, de fapt, pământ însuflețit, omul poartă ontologic, în sine, reflexele divinității. Nu reprezintă decât adevărul dogmatic al vieții şi al morții – părți ale unui singur întreg care formează soarta şi destinul omului, vremelnicie în veşnicie. Imaginile simbolice trimit către adevăruri biblice revelate, adevăruri de nezdruncinat şi imposibil de evitat, rânduite de Dumnezeu într-un plan veşnic imuabil, adevăruri pe care poezia le ia cu asalt prin mijloace specifice.

„Dedicație” este mărturisirea adâncă și legătura egoului teluric cu eul cosmic, este întrepătrunderea și cugetarea poetei spre binecuvântarea Creatorului, este o iubire dăruită scriitorului, dorința ca cel ce îi citește sonetele să se contopească întru cuvântul divin. Mesajul poetei Maria Filipoiu este direct și unul singur acela de a căuta „Cărarea spre Absolut”, calea divină, despre care ne atrage atenția că „nu este netezită pentru toţi pelerinii. Unii caută toată viaţa, dar nu desluşesc traseul corect, prejudiciind, astfel, propria veşnicie. Alţii o găsesc la jumătatea vieţii, iar puțini zăresc ţinta şi tot traiectul de la început până la final. Aceştia se pot considera, cu adevărat, norocoși. Cei care bâjbâie își pot atinge ținta doar pe calea spirituală, cu lumina unei călăuze divine, care să le lumineze drumul cel bun”.

Primul sonet, „Iubirea de Dumnezeu”, este sonetul învățăturii creștine după cum însăși poeta mărturisește și întră într-o melancolie a aducerilor aminte pe când mama sa o ducea în vremea copilăriei să se roage, făcându-și semnul crucii în casa primitoare a lui Dumnezeu – Biserica Domnului Nostru Iisus Hristos. Legătura aceasta, a ființei cu Duhul Sfant, o va călăuzi întru armonia minunată a vieții în iubire, dându-i „Pacea sufletească” pe care o descrie în cel de-al doilea sonet: „Însemnați cu mirul purificator/ Și pe chip făcând semn de închinare,/ Creștinii duc taină la casele lor”.

Maria Filipoiu își desăvârșește Calea și este conștientă că drumul vieții ei este însoțirea permanentă cu „Îngerul ei păzitor” pe care îl simte în toată ființa ei, cântându-l în „sonet spiritului creștin”: „În suflet îl duc pe cărări de stele,/ Când cursa vieții ajunge la sfârșit,/ Iar chipul meu va fi lut de ulcele”.

După ce parcurge un drum al purificării minții, poeta încearcă să-și apropie spiritul de Poarta Raiului și, atunci, „Cu inima pe cerul din ochi vibrând,/ Privesc nedumirită spre Dumnezeu/ Și-l rog săngăduie sufletului meu/ Să se înalțe pe-o aripă de gând”.

Aceste sonete, scrise într-o măsură de 11 silabe, cu rimă îmbrățișată definesc prin formă, poezia canonică, specifică creațiilor poetice religioase, iar faptul că rima alternează de la verb la substantiv evidențiază dinamismul tabloului descris.

Luat în parte, fiecare sonet reprezintă un tablou, o pictură murală a unor timpuri care au fost și există în prezent prin creația poetică a Mariei Filipoiu, care a dorit să deschidă, cu aceste sonete, o Cale a adevărului, a mărturisii, a ceea ce a simțit și simte când inima ei primește semnul existenței divine. Poeta cugetă cu fiecare sonet și în fiecare poezie trăim momente în tablouri diferite, unde, prin fiecare în parte, domnia sa își trăiește timpul exitenței. Fiindul său teluric este o nădăjduire a curățirii sufletului: „Nădăjduiesc în Tine, Sfânt-Părinte,/ Că-mi vei duce sufletu-n alt început/ Să-mi veșnicească gânduri în cuvinte”. Poeta este conștientă că, într-un moment al existenței telurice, vine și acea trecere dintr-o lume într-alta, despre care filosoful Constantin Noica, în studiul său „Sentimentul românesc al ființei”, spunea:

„În fapt, înţelesul deosebit al fiinţei, la noi, este poate lucrarea înţelesurilor deosebite ale lui întru, care a venit să exprime fiinţa dinăuntru parcă, sugerând că a fi înseamnă a fi întru ceva, adică a fi în și nu pe deplin în ceva, a se odihni, dar a și năzui, a se închide dar şi a se deschide. Fiinţa a fost astfel scoasă din încremenire şi s-a clătinat. Dar dacă nu s-ar clătina, ar fi cu adevărat? Ce fel de fiinţă este aceea în care nu e loc pentru nicio vibraţie şi nicio devenire?” Acest rit de trecere este o traversare a Căii pregătită încă din starea fiinduală, o cale despre care poeta vorbește și amintește cititorului, în fiecare sonet, anume, ispășirea. Cuvintele nu sunt totuna cu vorbele, Cuvântul este însuși Fiul lui Dumnezeu, care a venit ca Om să ne binecuvânteze într-o lume multă cu oameni puțini. Dacă menirea creștină are rolul de a pune omul în legătură cu Dumnezeu, consider că poezia ascetico-mistică constituie cel mai înalt grad al poeziei de factură religioasă. Este punctul în care Maria Filipoiu, curățindu-se pe sine prin asceză, se întâlnește cu Dumnezeu, participă la această comuniune în mod conștient și, mai mult, îl caută pe Dumnezeu, ajungând să spună precum psalmistul David „gustați și vedeți că bun este Domnul”. Pe Dumnezeu ajungem să îl vedem după sârguința și iubirea noastră, spun Sfinții Părinți: „Rugăciune duc la Poarta Domnului,/ Când intru în Templul din Ierusalim,/ Că-n ea am pus ofranda sufletului”, mărturisește poeta în poezia „Ofrande Mântuitorului (sonet creștinătății)”.

Am putea asemăna poetica volumului „Pelerin pe Calea Luminii –  101 de sonete creștine“ cu un templu al rugăciunii începutului lumii creștine.

Prima parte a volumului de sonete ne-am putea-o imagina ca pe un pronaos, acest fapt îl constituie chiar sursa de inspirație a acestui volum de sonete creștine, partea de șlefuire a sufletului și căutarea cuvântului în liniștea interioară a minții. În naos regăsim partea pregătitoare, o deschidere spre urmarea primirii cuvântului divin și participarea la taina lui Hristos. Este momentul căutărilor poetei, al incertitudinilor, al revoltei, al mesajului creștin transmis prin simboluri. Este perioada omului modern care caută și dorește să aibă certitudinea luptei sufletului: „Cu ispita, lupta nu e ușoa- ră;/ Când intră în om, îi umbrește traiul/ Și cu gâlceavă îi ascute graiul,/ Având porniri de sălbatică fiară”, spune poeta în sonetul „Dumnezeu e aripa Duhului Sfânt”.

Sonetele acestui volum de inspirație religioasă își au sursa în imnurile religioase ale Bisericii primare creștine, după cum am observat, deoarece, din epistolele Sfântului Apostol Pavel vedem că în adunările de cult se citeau „Psalmii” -cântările din Biblie.

Fie că este vorba despre invocarea Divinității prin rugăciune, fie că este vorba de întâl- nirea omului cu Dumnezeu, poeta a trăit duhovnicește aceste momente și a reușit să transmită cititorilor parte din lumina și bucuria acestei trăiri unice.

Ce poate fi mai frumos decât să te întâlnești în rugăciune cu Dumnezeu și să te împărtășești de slava Lui?

Poeta Maria Filipoiu a reușit să facă din versurile sonetelor sale adevărate rugăciuni și trăiri tainice, împărtășind și cititorului din această bucurie. Părintele Rafail Noica afirma că „ortodoxia este firea omului”, iar „adevărata cultură a omului este cultura Duhului”, cel care descoperă tainele dumnezeiești în chip minunat.

Maria Filipoiu a reușit să descopere taina cuvântului divin, să îl trăiască în liniștea creației sale și să îl transmită iubitorului de poezie creștină.