În privința vremii, datei, când s-a organizat Biserica ierarhică, Ortodoxă, nu sunt îndoieli. Izvoarele istorice ne arată că acest lucru s-a petrecut la Cincizecime, Pogorârea Duhului Sfânt, Ispas. Aceleași izvoare istorice ne dovedesc că Episcopii, Preoții și Diaconii au fost așezați încă din vremea Apostolilor și prin ei. Epistole ale Sfântului Irineu (circa 180 A.D) ne oferă liste ale acestor Episcopii și jurisdicțiilor lor. Iar încă mai înainte Sfântul Ignatie Teoforul (cel care ca prunc a fost purtat în brațe de Mântuitorul) vorbea despre importanța Episcopilor și a faptului că acolo unde ei se găsesc se află Biserica în plenitudinea ei. Deci vorbăria “sectantă” despre o Biserică “primitivă” și apoi preschimbată de Ierarhi, se vădește vid informațional. În termeni istorici, “tehnici”, este un caz clar de anacronism, proiectarea unor realități dintr-o perioadă istorică recentă în trecut. O greșeală a celor care sunt necunoscători ai istoriei și metodelor ei de aflare a adevărului. Încă mai mult diferite teorii despre “cauzele” apariției creștinismului se dovedesc la fel de false. Se spune că apariția creștinismului ar fi fost o reacție “ascetică” față de decăderea vremii respective. Este foarte adevărat că din primul moment Creștinismul a fost pentru decență și respect pentru morală, dar nici un singur moment creștinismul nu a condamnat materia și lumea. Creștinismul voia să le restaureze în starea lor dintâi, nu să le elimine. Mai mult, a existat în acea vreme un atare curent, ”maniheismul”, care condamna materia că impură și căsătoria, ca formă de desfrânare. Ei bine exact creștinismul a fost cel care a respins cu vehemență asemenea aberații. Deci cei care pretind că ar fi fost creștinismul o reacție “ascetică” sunt contraziși de faptul istoric că exact creștinismul a respins cu mai mare vehemență acel “ascetism” maniheu de care pomeneam. La fel și în cazul “arianismului”, cel care tăgăduia co-eternitatea Fiului cu Tatăl. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Izvoarele Ortodoxiei”
Autor: logosadm
Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mihai I şi augusta sa domnie între ADEVĂR, MIT și MISTIFICARE
„Naţiunea reprezintă pentru individ izvorul vieţii şi garanţia eternităţii sale. Nimenea nu va putea explica prin raţionament de ce un individ îşi jertfeşte cu drag viaţa pentru naţiunea sa, dar întrebând sentimentul, această jertfă ni se va părea naturală şi necesară.”
(Filosoful creştin Traian Brăileanu)
„Nu importă pe ce cale ai ales să cobori şi să te cobori pentru că toate coborîrile duc la iad.”
(Marcus Tullius Cicero, 106-43 în Hr.)
„Istoria, nu numai că este sau trebuie să fie cea dintâi carte a unei naţiuni”, dar această expresie fenomenală impune dreptul ei princiar, dinastic de moştenire a Tronului naţiunii însăşi, de slujire a Mântuitorului Hristos şi ca atare, expresia în sine are valoare absolută în contextul istoric al oricărui neam, al oricărui popor, al oricărei seminţii.
Istoria şi Teologia Creştin Ortodoxă sunt însăşi Crucea acelui Neam creştin care, prin cele două reprezentări axiologice, vertical: dreapta-credinţă-teologia şi orizontal: istoria, izvorâtă din adevăr, nu din „documentele” aparţinătoare puterii, securităţii, camarilei, voinţei oculte din lăuntru şi din afară, obedienţei „binecuvântării sinodale”, omisiunii, bombănirii, tăcerii, amorţirii, încremenirii, infirmităţii sufletului, ori defăimătorilor şi calomniatorilor etc, din orice subclasă a Neamului sunt.
Cele două Arhetipuri ale Dreptăţii, Libertăţii şi Iubirii, Istoria şi Teologia, au valoare eternă, definitorie şi imprescriptibilă de Testamente evanghelice, Mărturisiri de Credinţă, Apologii şi Adevăruri de necontestat, circumscrise numai Adevărului absolut întru Iisus Hristos întru Care sălăşluieşte Adevărul-Calea-Libertatea-Iubirea şi Viaţa veşnică.
Alexandru NEMOIANU: Exemplu de ipocrizie și rea-credință
Vedem de aproape un an tot soiul de cete năucite care #rezist. Întrebați de ce, răspunsul este incoerent sau mai rău. Adevărul este că #rezist deoarece așa li s-a comandat prin Organizațiile Ne-Guvernamentale, finanțate de către demoniacul George Soros, și, cum zicea bătrânul General: ”dacă-i ordin, cu plăcere”.
Din câte pot înțelege motivația acestui # rezist ar fi opoziția față cu anume reforme, ajustări ale legiuirilor privind aplicarea Justiției, mai exact modificarea lor formală și necesară în viată unui Stat. Între altele acești protestări și #rezist comandați, protestează cum că organelor de urmărire penală li s-ar cere “prea multe probe și măsuri procedurale” pentru a pune sub acuzație. În alte cuvinte după acești #rezist, poliția ar trebui să aibă puține probe pentru a pune sub acuzare. Evident este un raționament complentamente anapoda. Abuzurile și excesele se comit mai ales acolo unde poliția poate pune sub acuzare cu puține probe sau fără probe. Să ne amintim că în comunism zeci de mii de oameni au fost trimiși în universul concentraționist fără probe, sau cu “probe” obținute prin confesiuni smulse sub tortură. Mai pe scurt, abuzurile poliției au loc acolo unde regulile de urmărire și probele necesare unei condamnări sunt puține. Acolo unde poliția trebuie să prezinte probe numeroase și a căror validitate poate fi discutată în Curtea de Judecată, acolo abuzurile sunt cu mult mai puține. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Exemplu de ipocrizie și rea-credință”
Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (1)
La 10 Mai 1866, principele Carol de Hohezollern, ndupă ce părăsea patria sa prusiană, pătrundea în Bucureşti şi depunea jurământul ca domnitor al României în faţa reprezentanţilor naţiunii. Însă drumul care a dus la acest triumf politic a fost lung, sinuos, cât se poate de dramatic.
După înăbuşirea revoluţiei din 1848-1849, prin intervenţia imperiilor vecine, Rusia, Turcia şi Austria, tribunii naţionalişti români au părăsit ţara şi au plecat în exil, în Apus. Ei au încercat, în noile condiţii, să continue lupta pentru cauza naţională şi constituirea unei patrii române. Însă abia după izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856) şi înfrângerea Rusiei, percepută până atunci ca ,,jandarmul Europei” absolutiste, a apărut posibilitatea reală a unei reuşite în lupta naţională. Pentru prima dată s-a vorbit despre situaţia Principatelor Române şi viitorul lor în timpul Conferinţei de la Viena (martie-iunie 1855). Dar situaţia lor politică şi organizarea lor viitoare a fost analizată meticulos în timpul lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, care s-a încheiat prin semnarea Tratatului din 18/30 martie 1856. Conform prevederilor acestuia, în cele două Principate urmau să se constituie adunări ad-hoc, reprezentative, care să exprime interesele tuturor claselor societăţii româneşti şi aspiraţiile lor. Se mai hotăra ca Principatele să rămână sub suzeranitatea Porţii, dar, în acelaşi timp, ele intrau sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene, fiind desfiinţat protectoratul exclusiv, apăsător, al Rusiei.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (1)”
Mariana GURZA: Ctitorie / Monastry
Ctitorie
Iubitul meu, tu eşti o temelie
a mănăstirii noii ere,
eu mă simt ca Ana lui Manole
jertfindu-ți
toate dorurile mele.
De mă vei striga în noapte
prin clopot eu îţi voi răspunde
şi fiecare clinchet e o şoaptă,
lumini te vor cuprinde.
Voi sta de veghe la poarta ta;
din înălţimi te voi urmări
îţi voi apăra cetatea
te voi feri de amăgiri.
Din când în când aş vrea
să-ngenunchezi pe lespezile albe
să- ţi laşi şi tu iubirea
în zidurile sacre.
Monastry
My lover, you are a foundation
of the new era’s monastery,
I feel like Manole’s Ana
sacrificing
all my longings for you.
If you call me in the night
I’ll answer you through a bell
every clink is a whisper, lights will surround you.
I’ll stand on watch at your gate;
I’ll watch you from up high,
I’ll defend your fortress
and protect you from deceptions.
From time to time I would like you to kneel on the white slabs
and leave your love
in the sacred walls.
–––––––––––
Mariana GURZA
Traducere: Valentina TECLICI
Timișoara / Noua Zeelandă
Mary CRESSWELL: Poetical Bridges – Poduri Lirice
In this book, Valentina Teclici has assembled, edited and translated three poems each from 12 Romanian and 12 New Zealand poets. This first volume of Poetical Bridges – PoduriLirice is published in New Zealand and printed in Romania; it has been reviewed (in print and on the radio) in Greece, Australia and Canada, as well as in its two parent countries. The Romanian/New Zealand community numbers several thousand people, and – in a country that professes support for community languages – bilingual publishing should be supported wherever it exists or is trying to exist.
So, about the poems. As far as the translations go, I can’t comment. Certainly the translator has matched lines, structures, and rhyme patterns, but it’s for more educated reviewers than I am to judge. It looks like an amazing job, not least in that the poems are presented in such as way that no one language looks like the dominant one.
The content, however, is a different matter entirely – I had a lot of surprises and learned a lot, always a good thing. First of all, the scenery. I have been many years in New Zealand and had stopped noticing how pervasive the landscape is in poetry. Nature is out there all over the show, and there is no getting away from her. Ever.
Reading the Romanian selections is a reminder that the world contains buildings, cities, skies:
For a while I feel my wings growing
And I try them out – as a young lark,
Stolen by misunderstood bravery,
That bolts him into an unnatural sky.
I am distancing myself from people, rising vertically
Towards a shore of infinite joy … (‘“The Burden” of Today’s World …”, Tudor Opriş, p 23).
Continue reading „Mary CRESSWELL: Poetical Bridges – Poduri Lirice”
Camelia FLORESCU: Sens giratoriu
Sens giratoriu
Uite, pleacă bătrânii pe rând
pudrați la tâmple, eleganți,
ca mieii plecând la tăiere
și ne amăgim în urma lor
că vor crește copiii noștri înțelepți
și vor conduce lumea
cu dreptul, cu dreapta, cu dreptate.
Copacii îmbolnăviți de var Continue reading „Camelia FLORESCU: Sens giratoriu”
Flora Mărgărit STĂNESCU: Poesis
Urare de sărbători
Din inima Bărăganului
la sfârşitul anului,
fii din fiii neamului,
vă urăm de sărbători,
să aveţi la muncă spor,
Vasile FILIP: Rădăcinile şi izvoarele
Dinspre rădăcini şi izvoare vin, şi se duc, mărturisirile pe care Vavila Popovici ni le dăruie, cu binecunoscuta-i generozitate, în acest prim volum de „Note de jurnal american”, apărut în anul 2017 în U.S.A. Cartea de faţă cuprinde, în cele vreo 300 de pagini, o perioadă de timp scurtă (august 2008 – decembrie 2009), ceea ce înseamnă că autoarea mai are multe de mărturisit până ce va atinge pragul de faţă. Faţa, în dorinţa mea, fiind cât mai mult extinsă în viitor. Dar nu distanţa în timp are cea mai mare importanţă, ci substanţa paginilor. Ca informaţii, trăiri şi reflecţii.
„De ce scriu?” se auto-interoghează Vavila Popovici pe coperta a patra a cărţii. Şi ne lămureşte: „Scriu pentru că sunt încă vie,/ pentru că scrisul este al celor vii…” „De ce jurnal?” – intuieşte o eventuală întrebare, venită din partea cuiva. „Răspunsul este simplu – ne lămureşte în continuare – deoarece am avut din nou prilejul unei călătorii, a unui transfer al sufletului în această existenţă ce mi s-a dăruit (…) Motivaţia am găsit-o chiar în definiţia jurnalului, cea de redare a realităţii (…) Jurnalul este mai liber (…) Cel ce scrie un jurnal găseşte uşor o motivaţie de destăinuire…”
Cunoscând cât de cât îndelungata şi rodnica activitate literară a apreciatei scriitoare, nu risc deloc dacă trag concluzia că acest Jurnal este, de fapt, o recidivă. Evident, una care adună, în sinteză, o viaţă de om, aşa cum a fost, dacă îmi este îngăduit să-l chem în sprijin pe maree Nicolae Iorga. Revăzând nu numai lista celor patruzeci de cărţi publicate anterior, dar şi rememorându-le pe unele dintre ele, remarc faptul că Vavila Popovici s-a mărturisit pe sine în tot ce a scris, nu doar în „File de jurnal” (proză, 2002), „Jurnalul unei veri” (proză, 2005), „Jurnal American” (proză, 2007). Nu pot să trăiesc fără să mă destăinuiesc – este declaraţia pe care scriitoarea o face, ca şi cum şi-ar rosti numele: Mă numesc Vavila Popovici.
Gheorghe Constantin NISTOROIU: Rândunicile de la Vladimirești
Se strâng în stol, în duh de Veronică, Măicuţa lor cu sufletul de pâine,aleargă toată ziua ca harnici albinuțe, să-ofere tuturor prinosul lor de mâine.
Sclipiri de cer şi zămisliri de rai se cern de sus, maramă de azur, iar gânduri albe înmugurite-n grai liturghisesc natura şi oamenii din jur.
Măicuţa Mihaela din ceruri lin suspină, trimiţând fior şi haruri de miresme,pe inimile dalbe ’nălbite de lumină, ce-n suflete răsar fierbinţi catapetesme.
Salcâmii toamnei cu şoaptele-n surdine adună cerul-roadă în mantia lor, frunzele mai poartă un zumzet de albine înflorind ruga dorului sângeriu de petală.
Chivernisesc şi-n toate dau dăruire, mai zămislesc un psalm prin chiciură şi sloată, mai ’nalţă la Măicuţa adânca mulţumire şi-opresc pentru odihnă, fărâme, câteodată…
Teodosia, măicuţa-zori de lacrimi şi zăbrele, strânge-n suflet suferinţa şi-ale ţării oseminte iar din lanţuri şi furtuni, toate-nfrângerile grele le cuminecă în viaţa sufletelor dragi-cuvinte.
Cu paşi înceţi, mărunţi, cadenţa lor blajină strânge soarele la piept şi câte-o mare stea, stau adunate toate-n cor ca florile-n grădină şi cerul de deasupra în cânt divin se minuna.
Mai vine câte-un Sfânt de ziua Sfântului Andrei, coboară legiuni de îngeri, serafimi şi oftează…Maicile-rândunici pun în colinde scântei iar Cerul se pogoară, pământu-înseninează.
Văzduhu-n straie noi se primeneşte împrejur, Colindele lor sublime sunt sufletele-psaltire,pământul lăcrimează iar cerul-de-abajur s-aşterne lucind peste inimi în nepreţuite safire.
Veghează-asupra lor maica Mihaela Portase… maicile-rândunici se-aprind ca spicul în soare, pe toate le cuprinde-n brâul-tricolor de mătase, pe toate le-adună la sân în sfântă-mbrăţişare.
Se strâng apoi în stol sau zboară una câte una, aşezând peste timp slujirea de nemărginire, Rândunelele s-au logodit cu îngeri totdeauna, trăind pururi sublimul întru Hristos-Iubire!
Bat clopotele, porţile se deschid, văzduhul răsună, Sfântul Grigorie Decapolitul a venit la Vladimireşti. Obştea maicilor-rândunici cântă Colinde cu voie bună, pământul Patriei dragi se-mbracă-n veşminte cereşti.
Colindele lor ne aprind şi ne dau fiori de topaze, noaptea surâde şi ne prinde-n mlădierea de ciută,toate sufletele lor albe, ard ca într-o horă de raze, credincioşii vin şi se-nchină şi sfintele moaşte sărută.
Legiunea Albă, cetate semeaţă a Crucilor de foc stau de veghe noapte de noapte în trupurile dalbe.
Nu mai sunt aprinse de mult, nu se mai prind în joc dar toate sufletele lor sunt în ceruri curcubeie de salbe.
—————————————-
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Sf. Mănăstire Vladimireşti , chilia Albă, 1 Decembrie 2017
+ Sf. Prooroc Naum; Sf. Cuv. Filaret Milostivul + Ziua Naţională a Dacoromâniei.