DUDUIE, DUDUIE…
Duduie, duduie,
Ce te-aş bate-n cuie,
La mine pe trup…
Aprig, să mă-nfrupt.
Dulce duduiţă
Cu maci la cosiţă,
Ce te-aş răstigni,
Colo, sus, la vii.
Vară, cer topit,
Vreme de iubit,
Cu duduia-n fân,
Jar, amor păgân.
Buze, gust de fragi,
La umbră de fagi,
Lemnul clocoteşte,
Inima-mi dospeşte.
Râul, jind de iarbă,
Sângele să-mi fiarbă,
Dulce nebunie,
Tandră feerie.
Nopţi, alei cu stele,
Mângâieri rebele,
Pajişti cu amor,
În floral decor.
Duduiţă dragă,
N-oi sorbi în grabă…
Din aroma ta,
Lin, voi savura.
Arşita e mare…
Simt a ta răcoare,
Nesfârşit izvor,
Cald… Gemând uşor.
Goi, spre dimineaţă,
Îngeri ne răsfaţă
Rouă, dor încins,
Lud decor… De vis…
–––––––––––
Mugurel PUȘCAȘ
Reghin
26 mai, 2018
Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea unei realități căreia i se explorează marota identității, o încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă, fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul literar, ci ascund posibile deschideri simbolice. La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate ființială, punct și contrapunct. Asemeni dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie freudian, totul alunecă într-un parcurs ascendent, viziunile sunt ficțiuni, fascinație și deopotrivă experimentări. Dar sinele pozitiv e și în esența lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria ne conține, perversă e numai minciuna realității. Poezia aceasta încalcă, am zice că programat, scenariul spectacolului din real, pune voalul pudibonderiei acolo unde nu mai este nevoie decât de depășirea mesageriei idealităților, ea, idealitatea inspiră un alt miracol ( „Străbaţi furtuna deşertului în căutatea celei care/ ţi-a răscolit visele noapte de noapte,/ cascadă curgând/ în carnaţia coapselor/ răsucite din unda de dragoste.”), poveste de dragoste fără sfârșit. Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția” universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă, filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni. Autoarea este protagonista unui metadiscurs iar metaforizarea e mai degrabă concentraționară. Inconfundabilă, însă, pare poetica subsumabilă, stilul pulsează aluvionări de imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul înseamnă un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening de răscumpărări ale ființei în relația cu universalul. 
SITUAŢIA DIN ARDEAL
FLĂMÂNDUL BUZELOR MUȘCA DIN CURCUBEU
În peisajul comentatorilor de pe paginile virtuale pot fi întâlnite cele mai diverse personalități. Putem găsi aici oameni foarte buni, doritori să stea în tihnă la sfat, putem întâlni oameni care simt nevoia să își exprime ideile, sentimentele, gusturile. Putem întâlni foarte mulți oameni de cea mai bună credință și, din păcate, putem întâlni oameni de înverșunată rea credință. Aceștia din urmă alătură unor frustrări și complexe dureroase un soi de intoleranță fără rost. Este drept că ei au, până la un punct, anume circumstanțe atenuante, de regulă sunt oameni reduși la minte, plafonaţi, oameni care au citit puțin și nu au înțeles nimic. Ei sunt jalnica specie a troglodiţilor limfatici depășiți de tot: de haz,de pricepere,lipsiți de familie, divorțați de profesie (asta și datorată inadecvării lor intime, hormonale). De cele mai multe ori sunt recrutați dintre absolvenți de școli profesionale sau dintre “ingineraşi” nedeterminaţi.