Poet și cercetător literar al poeziei ebraice din perioada renașterii. S-a născut în orașul RĂDĂUȚI din Bucovina-România pe data de 16 octombrie 1930. La vârsta de 4 ani ,după ce a rămas orfan de mamă, care se îmbolnăvise, a fost crescut de bunici. –familia Auslander. În 1940 odată cu cedarea Bucovinei –Uniunii Sovietice – ,evreii din Bucovina și Basarabia au fost evacuați –în condiții neumane, respectiv au fost urcați în vagoane de marfă, fără a avea posibilitatea de a lua cu ei decât un rucksac sau o valiză cu cele strict necesare. Pe data de 13 oct.1941 ultimii 4000 de evrei au fost transportați la Atacki și de acolo în Transnistria. Dan, rămase în seama bunicilor de la o vîrstă fragedă, deoarece tatăl său emigrase în Palestina încă în anul 1939. După eliberarea din lagărele Transnistriei bunicii cu micul Dan s-au întors în România. În 1946 Dan a emigrat singur în cadrul Emigrației tineretului –Aliat Ha-Noar,, în Eretz Israel. Legătura cu tatăl său a fost dificilă. Tănărul Dan a intrat în kibuțul Gad integrîndu-se în acest mediu. Apoi, a învățat la Seminarul kibuțurilor. Ca absolvent –educator a intrat în învățămînt. A fost mai întîi învățător. După absolvirea Seminarului kibuțurilor,ca profesor a predat la Kiriat Gad. În 1956 se mută la Ierusalim și studiază la Universitatea Ebraică. A predat ca profesor la Gimnaziul Rehavia. În 1976 devine profesor în cadrul Univesității din Ierusalim și cercetător al poeziei ebraice din Evul Mediu…Primele sale poezii le-a publicat în 1949 și mai apoi în 1956. Toate aceste versuri de început au apărut în ziarele și revistele acelor ani. Dar, prima carte ,,ȘAON haȚEL,, (Ceasul din umbră) în care a selectat o parte din operele sale a cunoscut lumina tiparului în 1959 .Pe parcursul anilor au cunoscut versurile sale noi apariții prin cele șase cărții. După fiecare carte , cronicari au analizat , la vremea sa,mănunchiul de poezii,în revistele vremii. Dan Pagis avînd o formație intelectuală și cunoscînd cîteva limbi germana, franceza și engleza-fapt care i-a permis și abordarea profesiei de traducător și redactor. O ultimă carte a sa a apărut în 1991- Lucrarea conține numeroase versuri din arhiva personală cît și fragmente de proză. O preocupare deosebită a poetului a fost perioada,,CATASTROFEI HOLOCAUSTULUI,,a anilor cînd evreii –nu numai din Bucovina ,Basarabia ,ci și din unele țări din Europa precum Ungaria,Polonia au fost măcelăriți fie în Camerele de gazare,îngropați de vii în urma nenumăratelor boli infecțioase, a lipsei de hrană elementată (Transnistria). Unul din primele sale versuri în care se reflectă suferințele celor evacuați ,,Scris cu creioane pe vagon,, a apărut în 1970. Trebuie subliniat faptul, aceste versuri ,prin puternicul lor mesaj au fost alese de a străjuii pe Andarta de la YAD VA ȘEM din Ierusalim. Le vom găsi deasemenea pe Andarta fostului lagăr de la Bîltzi. În cartea,, Poetul cu cerneală secretă,, vom citi versuri tăioase,precum ,,Nopți sigilate/În fumul tăios,de oțel/ în rătăcirea pescărușilor,fără țintă/la răspîndirea bărcilor negre. Amintim lectorilor, poetul se referă la trecerea forțată a Nistrului, unde și-au găsit pieirea numeroși deportați. În alte versuri ,,Fabricantul de arme,, exprimările sunt tăioase,, Aruncat ca un instrument în lingura războaielor/ Și tot ce-am trăit încet/ S-a dărămat. Menționez în mod deosebit,,Poetul cu ceneală secretă ,,în care poezia ,,ULTIMA rugăciune a lui Saul,, este sguduitoare prin imaginile adînci ,influențînd cutremurător, lectorii. ,,Portretele poeților,, în curs de apariție la editura ,,Bialik,, în care cronicara face o analiză substanțială –comparativă a poeților de origine romînă Paul Celan și Dan Pagis. Cu mulți ani înainte ,pe cînd la un seminar al Universității din Ierusalim au participat cei doi poeți de origină romînă-amintiți mai sus- la care li s-a alăturat scriitorul și cronicarul Iehuda Amihai. Ceea ce a determinat-o ,în ultimă instanță a scrie despre Dan PAGIS șI Celan a fost mediul,educația primită de aceștea în anii 20.Ambii au fost educați în limba germană-ani 20 a secolului trecut. Ambii au părăsit Romînia după perioada fascistă. Celan poposind o perioadă în Germania, după care s-a stabilit în Franța, iar Pagis a fost educat și s-a integrat în mediul israelian. De altfel, cu prilejul vizitei lui Celan la Ierusalim, s-a constatat că limba ebraică nu ia fost străină. Ambii scriitori au primit o educație religioasă, în vremea copilăriei. În ceea ce privește activitatea educativă a lui Pagis, e demn de menționat perioada cînd a fost cercetător al ,,copilăriei poeziei ebraice (PIUT) și a predat la catedra ,,literatura ebraică primitivă,, a Universității în paralel cu literatura Baroc. De altfel, chiar în școlile din Germania sunt analizate unele poezii ale lui Pagis ,în special cele care se referă la perioada holocaustului .Poezia sa,,Lovitura de moarte(Pogaat mavet)-textul a fost tradus pe note muzicale ,iar în unele școli a devenit foarte cunoscut. Împreună cu versurile amintite mai sus,,,,Scris cu creionul pe vagon și semnat,, au devenit foarte cunoscute în școlile din Germania. Continue reading „Paul LEIBOVICI: Dan Pagis”
Autor: logosadm
Galina MARTEA: Ziua Națională a României la a 30-a aniversare – importanță și necesitate
Dacă să pornim de la înțelesul cuvântului „necesitate”, atunci esența fenomenului exprimă latura fundamentală a unui lucru destul de important în existența individului. Acest lucru se plasează între utilitate și semnificație, aspecte ce satisfac anumite exigențe ale omului și societății acestuia. În contextul dat, fenomenul de necesitate și importanță are tangență majoră și cu zilele de sărbători ce au loc în cadrul unei societăți, – acestea satisfăcând cerințele spirituale ale cetățenilor. Sărbătoarea din cadrul unei societăți este o zi prin care se comemorează un anumit eveniment istoric, religios, cultural, iar omul este acel care își întrerupe activitatea obișnuită de muncă pentru a se bucura de manifestările organizate cu acest prilej. În asemenea mod se sărbătorește și așa-numita Ziua Națională – zi în care un popor își marchează o întâmplare foarte importantă din istoria propriei țări. Așa fiind, vom vorbi despre Ziua națională a României, 1 decembrie, eveniment sărbătorit de întregul popor român, eveniment de o mare pondere ce caracterizează și reprezintă identitatea unui stat și a unei națiuni.
Ziua națională a României este ocazia unde fiecare cetăţean se simte onorat de febra sărbătorilor, de febra emoţiilor de a fi român și, nu în ultimul rând, de febra afectivă faţă de valorile naţionale românești. Ziua de 1 decembrie, sărbătorită din 1990 și până în prezent, este o chestiune istorică ce se asociază cu ziua de 1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu România, eveniment extrem de important pentru poporul român. Prin urmare, ziua de 1 decembrie a devenit sărbătoarea națională a României şi după evenimentele istorice petrecute de după anii 1989. Astfel, poporul român îşi sărbătorește cu multă demnitate ziua naţională, aceasta fiind deja la a 30-a aniversare. De fapt, în anii precedenți, de până la 1990, Ziua națională în România a fost marcată în diverse perioade, toate fiind corelate pe anumite evenimente istorice. Confirmarea poate fi următoarea: Ziua națională a României din anii 1948-1989 a fost sărbătorită la 23 august, – eveniment ce se asocia cu semnificatul de zi a eliberării României de către armata sovietică și, totodata, de răsturnare a regimului antonescian; iar Ziua națională a României din anii 1866-1947 a fost sărbătorită la 10 mai, zi festivă ce se asocia cu trei momente importante și anume: începutul domniei lui Carol I, independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării.
Cât privește ziua de 1 decembrie, înregistrată ca sărbătoare națională a României din anii 1990 și până în prezent, este un eveniment nespus de însemnat din istoria românilor, acesta fiind marcat în 1918 prin unirea Transilvaniei cu România. Deci, România timp de 30 de ani își marchează ziua națională în data de 1 decembrie, dată ce reprezintă coeziunea și unitatea tuturor românilor de pretutindeni. Unitatea poporului român, dobândită prin anii istoriei, reprezintă bogăția spirituală și culturală a națiunii române. Istoria, fiind un proces vital al unui popor, este o temelie de rezistență pe care se poate sprijini o societate, o țară. Corespunzător, se consolidează unitatea națională a românilor, iar semnificația zilei naționale reprezintă identitatea națiunii române. Totul este o construcție unitară-identitară trecută prin filtrul istoriei și prin viața strămoșilor noștri. În așa mod, generația de astăzi este obligată să cunoască integral istoria națională, – lucruri care trebuiesc știute și respectate cu mare sfințenie. Cât despre sentimentul și devotamentul național, acestea sunt aspecte pe care orice om de naționalitate și origine română trebuie să le valorizeze la cel mai înalt nivel. Numai așa se va oferi soliditate demnă în existență, numai așa se va câștiga respectul față de sine în corelație cu respectul față de întregul popor, consolidându-se reciproc fenomenul de unitate autentică națională.
Al. Florin ȚENE: Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge…
Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge…
României de ZIUA EI
Mi-e dor pe-un ștergar de turta arămie
Pusă de țărancă în țest să crească
De trilul coborât din înalt de ciocârlie
În Transilvania, Moldova și Țara Românească.
E anotimpul când satul îl colind
Și-l înveșnicesc în vers pentru mâine,
Prin centenarul acesta suferind
Mă întorc acasă pe-o punte de pâine.
Ziua scrie cu lumină în brazde poezie
Holda aurie mai trece și-n povești,
Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie
Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.
Izvoarele susură imnuri sub nuci
Iar ceasul bate secundă de popas
Pe când ascult cânt de guguștuci
Și dorul nestins în vers rămas.
Mi-e dor pe ștergar de turta arămie
Pusă de țărancă în țest să crească
De trilul coborât din înalt de ciocârlie
În Transilvania, Moldova și Țara Românească.
Prin răscrucea de veac trec cirezi,
Dinspre ogradă urlă un câine,
Sunt singur și tu mă visezi
Întorcându-mă în Țară pe-o punte de pâine.
Ziua scrie cu lumină în brazde poezie
Holda aurie mai trece și-n povești,
Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie
Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.
Caut în Biblie vibrații de iubire
Și munții memoriei în noapte dor
Când sfinții îmi toarnă argint în potire
Nopțile albe își pun la vis tricolor
Din albastru aerului scriu acum
Călare pe-o lună roșie ce curge
Deasupra galbenului holdei pe drum
Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge….
Mi-e dor pe ștergar de turta arămie
Pusă de țărancă în țest să crească
De trilul coborât din înalt de ciocârlie
În Transilvania, Moldova și Țara Românească.
———————–
Al.Florin Țene
Ionuț ȚENE: Război între stat şi Biserică. Cine va câştiga?
După 1989 asistăm la primul război între stat şi Biserica Ortodoxă Română. Închiderea bisericilor în perioada stării de urgenţă a iritat clerul şi mirenii ortodocşi. Lumea a înţeles cele două luni de recluziune pandemice, dar nu interzicerea Paştilor şi a slujbei de Înviere. Fără credinţă omul este un robot. Nu mai are speranţă. După starea de urgenţă, Biserica şi credincioşii ortodocşi s-au aşteptat să le fie respectate drepturile şi libertăţile religioase, conform Constituţiei României. Clerul şi mirenii s-au simţit persecutaţi de stat, când poliţia a intrat peste enoriaşi ca să „spargă” slujbele religioase şi să fie amendaţi preoţii şi credincioşii, asta în timp ce se organizau alegeri locale şi campanii electorale pentru alegeri parlamentare. Dubla măsură a statului faţă de Biserică şi partide a enervat poporul credincios creştin-ortodox. Întrunirile electorale fără rerspectarea indicaţilor sanitare au fost permise şi politicienii nu au fost amendaţi, iar credincioşii au fost amendaţi pentru că se rugau respectând un drept constituţional. Mall-urile şi marketurile au devenit noile „biserici” laice, unde consumatorii se pot îmbulzi, iar slujbele sau pelerinajele religioase sunt percepute de stat ca inamicul statului. Pelerinajele au fost restricţionate, ca cel de la Sfânta Parascheva de la Iaşi, când mirenii au trebuit să participe doar cu buletinul din localitate, fiind o decizie discriminatorie faţă de alţi creştini din ţară, fără ca CNCD să facă scandal. Identic s-au impus restricţiile şi la Sf. Dimitrie, patronul Bucureştiilor. Încălcarea libertăţii religioase a culminat cu perturbarea unei slujbe religioase la Constanţa, care s-a lăsat cu amenzi grele. A fost picătura care a umplut paharul, mai ales pentru IPS Teodosie, cel mai vocal apărător din ierarhia BOR, pentru drepturile religioase ale românilor. IPS Teodosie îi scria premierului Ludovic Orban că nu va îngădui ca dreptul de a-l cinsti așa cum se cuvine pe Sfântul Andrei să fie „călcat în picioare de cei care nu au frică de Dumnezeu și se închină unei științe absurde, care nesocotește pe om în integralitatea sa: trup, dar și suflet”: „Ce veți face? Ne veți bate, amenda, aresta și executa pe toți cei care vom merge să ne rugăm la Mănăstirea Peștera Sfântului Apostol Andrei, în ziua prăznuirii sale ?!? Veți asmuți justiția și forțele de ordine împotriva propriilor frați și surori pentru a vă atinge scopurile fixate?”. El avertiza Guvernul să nu subestimeze dorința oamenilor de a striga din nou în stradă.
ÎPS Teodosie se luptă de unul singur cu restrângerea dreptului la libertate religioasă și a anunțat că în ciuda interdicțiilor impuse pentru pelerinaje, în ziua de 30 noiembrie, credincioșii se vor aduna la peştera Sfântului Apostol Andrei din comuna Ion Corvin. ÎPrelatul a trimis un document oficial tuturor protoieriilor din cadrul Arhiepiscopiei Tomisului în care toți preoții, diaconii, monahii și monahiile din cuprinsul eparhiei vor fi „delegați în interes profesional să săvârșească în sobor Sfânta Liturghie la Mănăstirea Peșterea Sfântului Andrei din localitatea Ion Corvin, județul Constanța”. În document se precizează că pe 30 noiembrie, toate bisericile vor rămâne deschise pentru rugăciune. După ce a transmis o adresă tuturor preoților din Arhieposcopia Tomisului pentru a participa la slujba de la Peștera Sfântului Andrei, Arhiepiscopia revine şi transmite că slujbele vor fi oficiate și în biserici. „Urmare a apariției în presă a unui document intern insuficient formulat, Arhiepiscopia Tomisului precizează că în ziua cinstirii Sf. Andrei, Sf. Liturghie se va oficia și la parohiile din cuprinsul Arhiepiscopiei. Regretăm faptul că s-a putut înțelege eronat că la parohii nu se va mai oficia Sf. Liturghie”, transmite Arhiepiscopia Tomisului. Patriarhia Română a reacţionat hotărât după ce solicitarea Arhiepiscopiei Tomisului de a permite pelerinajul de Sfântul Andrei a fost respinsă, susținând că Secretariatul de Stat pentru Culte trebuie să implice. „Este foarte bine cunoscută poziția publică a Patriarhiei care pledează ferm pentru respectarea cu rigoare a tuturor regulilor sanitare, pentru ordine, echilibru și dialog instituționalizat cu autoritățile, pentru împrietenirea credinței cu rațiunea, pentru discernământ personal și instituțional. Ceea ce pot adăuga este că, într-o situație cu potențial conflictual ca cea apărută la Tomis, așa cum este firesc să o facă în orice perioadă de criză care suscită discuții și momente tensionate în spațiul de intersectare a cultelor cu statul, organismul care trebuie să se implice ca mediator în inițierea și întreținerea unui dialog instituționalizat între guvern și Cultele religioase este Secretariatul de Stat pentru Culte”, transmitea Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Acest organism guvernamental are ca datorie fixată de lege inclusiv amenajarea acestui necesar și firesc dialog în vederea identificării unor soluții adecvate realității create de o criză și a obținerii predictibilității legate de măsurile ce se impun și trebuie aplicate în ea. Pentru că este o datorie a statului să fie predictibil în relația cu cultele și să protejeze libertatea religioasă de orice posibilă lezare a acesteia sau de suspiciunile ce pot apărea in legătura cu ea. Patriarhia a surprins perfect constituţional obligaţia statului român de a apăra Biserica, nu de a o prigoni.
Pelerinajul la peştera Sfântului Andrei face parte din mitul fondator al poporului român, acela că, noi, „românii ne-am născut creştini”, datorită apostolatului Sfântului Andrei, ucenicul direct al lui Iisus Hristos. Asistăm la primul conflict între stat şi Biserică după 1989. BOR nu este împotriva unui partid anume, ci a unui stil de a face politică care încalcă Constituţia ţării. Politicieni de la USR/PLUS refuză să jure pe Biblie ca pe vremea lui Pauker şi Dej. De fapt, cred că este şi un conflict între drepturile religioase ale poporului în faţa federalismului european, care impune structural un ateism gregar de factură sovietică în complilaţie cu un islam incipient. Acest conflict stat-biserică ar trebui rezolvat prin negocieri. Cele două părţi să se pună la masa de dialog şi să găsească soluţii care să ducă la organizarea unor pelerinaje cu respectarea măsurilor igenico-sanitare şi de distanţare aşa cum au mai fost. Biserica a dovedit că se poate adapta noilor măsuri impuse de pandemie cu seriozitate. Din păcate statul român influenţat de un orgoliu superior, insuflat de birocraţii de la Bruxelles, ce percepe religia ca pe vremuri la Moscova, nu reuşeşte să aibă o atitudine de corectă legalitate şi smerenie faţă de poporul român ortodox şi Constituţie. Dacă nu va înţelege guvernul, că Biserica este parte fundamentală a poporului român şi pilon al identităţii şi libertăţii religioase funciare recunoscute prin Constituţie, atunci sigur va pierde. Din conflictul stat – biserica întotdeauna statul a pierdut. Însuşi tiranul IV Stalin a trebuit să facă apel în 1941 la Biserica ortodoxă să revină în prim plan ca să nu piară URSS-ul, utopia demenţei distopice a lui VI Lenin. Dacă Ludovic Orban sau Dan Barna, la braţ cu Marcel Ciolacu, ar citi „Istoria ideilor şi credinţelor religioase” a lui Mircea Eliade ar înţelege şi răspunsul de ce nu e bine să te pui cu credinţa omenilor. Transcendentul este motorul care fiinţează societatea umană și prefigurează imanentul. „Numinosul”, explicat genial de Rudolf Otto, nu-l înţeleg cei fără cultură şi cei care nu merg la biserică. Dar în funcţiile de stat, din păcate, nu mai ajung politicieni care citesc, iar unii au doctorate plagiate.
––––––––
Ionuţ Ţene
Gheorghe DRAGOMIR: Invitație la balul mascat al pandemiei!
Motto:
„A vrea să înabuși revoluțiile pacifiste, faci să devina inevitabile, revoluțiile violente.” J.F.KENEDY
Trăim vremuri caracterizate de confuzie, de teama, nervozitate și lipsa de încredere într-un viitor prosper și pașnic, când „păstorul își vinde și trădează oile„, ținea să ne atragă atenția duhovnicul românilor, cuviosul părinte Iustin PÂRVU.
Asistam cu neputinta la agonia democratiei occidentale care, treptat a fost inlocuita cu o adevarata dictatura a tehnocratiei care sugruma drepturile si libertatile cetatenilor, ajungandu-se la un control total, inclusiv a vietii personale, folosind drept pretext, apararea si securitatea colectiva in fata terorismului, crimei organizata, anarhiei si pandemiilor.
Cetateanul occidental si nu numai, a descoperit cam tarziu ca este inselat in asteptarile sale de catre cei carora le-a incredintat mandatul sa le apere interesele in fata abuzurilor de putere din partea autoritatilor si institutiilor statului, sa-i asigure prin elaborarea de legi drepte, accesul la sanatate si educatie in conditii decente, sa-i fie protejat dreptul la munca si la proprietate privata, sa fie respectat si consultat in treburile cetatii.
Din pacate, realitatea dura pe care o traim, a trezit din adormire, constiinta si respectul de sine al oamenilor, care treptat au gasit drept solutie, organizarea de proteste stradale pentru a-si face auzite nemultumirile si a-si exprima ingrijorarea privind directia in care se indreapta societatea umana, aflata deja in plina „schimbare la fata” a modului de guvernanta si organizare spirituala a lumii contemporane, sub controlul si atotputernicia Inteligentei Artificiale si a roboticii, care in mod pervers au patruns in viata noastra cotidiana.
Ca sa reiau ideea parintelui PARVU, cei alesi ca „pastori” sa conduca destinele popoarelor, le-au vandut si tradat corporatiilor transnationale, care fasoneaza in functie de propriile interese, politicile sectoriale guvernamentale.
„EUROPA sociala„, sau „EUROPA cetatenilor”, s-a transformat astazi, asa cum o caracteriza europarlamentarul britanic, Nigel FARAGE, parintele BREXIT, in: „EUROPA tehnocratica care a devenit un monstru, care sub aparenta blanda, ascunde o dictatura de cea mai rea speta…popoarelele nemaifiind stapane pe propriul destin.”
La vremea respectiva aceasta atitudine a fost taxata drept extremista si provocatoare, dar, iata ca astazi in plina criza sanitara si economica, EUROPA se manifesta ca un organism suprastatal, un adevarat CRONOS hotarat sa inghita copiii neascultatori si sa pregateasca o lege a „securitatii globale”,un fel de Patriot Act, pentru ingradirea dreptului la exprimare libera a presei si cetatenilor in timpul manifestatiilor stradale si confruntarilor cu fortele de ordine.
Ca sa fie „tacamul complet”, la nivelul Consiliului European, sefii de state si guverne, cu exceptia POLONIEI si UNGARIEI, au fost de acord ca accesul la fondurile de relansare economica si pentru combaterea pandemiei de covid-19, sa fie conditionat de modul in care sunt respectate normele statului de drept, fara insa a se preciza, care sunt criteriile de evaluare ce vor sta la baza acestor verificari, cine va fi insarcinat cu aceste anchete si in ce texte din tratatul european, sunt stipulate asemenea prevederi.
Realitatea este clara si amara, si ne demonstreaza inca odata ca aceste „inovatii” in mecanismul de functionare al UE, au fost introduse si sustinute de GERMANIA si Tarile Nordice care vor sa limiteze la maximum accesul la fonduri, tarilor din sud-estul EUROPEI, considerate ca fiind vulnerabile la coruptie si irosirea banilor europeni pe proiecte neviabile.
Ca urmare,bugetul pe 2021-2027 nu a putut fi votat, cautandu-se acum solutii pentru a ocoli avizul negativ al celor doua state, ori de a spori presiunile asupra lor pentru a le „convinge” sa cedeze. Potrivit ministrului polonez de justitie, ZBIGNIEW ZIOBRO, „Criteriul statului de drept este doar un pretext, un cuvant frumos care suna bine la urechi, dar este vorba de o aservire institutionala”.
Pe un alt plan, nici situatia din SUA nu este mai roza, campania pentru alegerea presedintelui adancind si mai mult fractura existenta in societatea americana, radicalizand sustinatorii celor doua forte politice aflate intr-un razboi deschis si fara menajamente, pentru acapararea puterii in stat. Charles SANNAT, diplomat al Scolii Superioare de Comert si al Centrului de Studii Diplomatice, sublinia ca: „Actuala criza din SUA nu este numai de incredere, ci este o criza de sistem si de model. Relansarea economica este doar un vis, o promisiune din partea administratiei americane.”
Daca „pastorii” care conduc destinele popoarelor s-ar apleca pentru a studia modul in care ,in vremuri de cumpana pentru istoria umanitatii, adevaratii lideri, atasati idealurilor supusilor lor au gasit solutii pentru iesirea din situatii complexe, ar putea intalni exemple de urmat in gandirea plina de intelepciune a lui PITAGORA, ARISTOTEL, PLATON, sau SOCRATE, ca sa ne referim doar la cateva figuri emblematice ale filosofiei antice. Vom reaminti in randurile ce urmeaza, cateva sfaturi intelepte pentru conducatori si pentru electorat, din partea lui PITAGORA, care sunt utile si actuale:
…”Un Senat de 100 de capete e mult prea mult! Putini legiuitori, dar intelepti! Putini razboinici, dar viteji! Putin popor, dar multi cetateni”…”. Poporule! Daca iti doresti buna randuiala in ce priveste politica, fereste-te de o organizatie fara vlaga, administratie fara putere si de luxul ospetelor. Acestea trei dau intodeauna nastere la vrajba in viata civila si in gospodarii si ca urmare la naruirea statului si a familiei.”… „lucrul cel mai rusinos al unei stapaniri este pandirea si spionarea oamenilor.”
In secolul XXI, agresiunea „statului de drept” pradator asupra libertatilor cetatenilor, se va baza pe trei dezvoltari practice ce vor schimba sistemul de organizare spirituala a societatii omenesti in contextul globalizarii si atotputernicia Inteligentei Artificiale.
Yuval Noah HARARI, premiul Nobel pentru literatura, le explica astfel in cartea sa„Homo Deus-une breve histoire de l avenir” (Ed.Albin MICHEL,2017):
” – fiintele umane isi pierd valoarea economica si militara, iar sistemul politic si militar va inceta sa-i mai acorede mare valoare;
– sistemul va continua sa acorde o valoare fiintelor umane numai in mod colectiv, nu individului, dar vor pierde autoritatea lor individuala pentru a fi gerata prin algoritmi exteriori;
– sistemul va continua sa gaseasca valoare si utilitate practica individului unic, dar acesta va fi noua elita a oamenilor hibrizi, a supraoamenilor, mai degraba decat a maselor populare.”
Aruncand o privire scrutatoare asupra evolutiilor politice,economice, sociale si militare ale primelor doua decenii ale secolului XXI constatam cu ingrijorare ca am pasit deja spre o noua etapa a civilizatiei post-umane, marcata de: criza economica (2008); resetarea geopolitica a Orientului Mijlociu („primavara araba” si recentul acord incheiat de ISRAEL cu EAU si BAHREIN la WASHINGTON la 15. 09.2020, urmat de negocieri secrete pentru a fi semnat si de SUDAN, ARABIA SAUDITA, YEMEN; razboiul din SIRIA); ocuparea CRIMEEI de catre RUSIA; pandemia de covid-19; razboiul ARMENIA-AZERBAIDJAN pentru Nagorno-Karabach; tensiunile TURCIA-GRECIA privind exploatarea gazelor, tensiuni CHINA-INDIA s.a.m.d.
Toate aceste evolutii incarcate de energii negative sunt de fapt rezultatul confruntarii biblice intre copiii luminii si copiii intunericului, este o inclestare ale fortelor globalizarii si a celor care para suveranitatea natiunilor, identitatea lor spirituala, obiceiurile si traditiile. Este o lupta spirituala a fortelor vizibile, luminoase cu cele oculte, care a trezit din somnambulism popoarele europene si nu numai, in momentul in care adevaratul stat de drept a fost acaparat de statul subteran a carui domnie deasupra legii, a devenit sufocanta, oamenii nemaiputand respira in voie, aerul reconfortant al libertatii.
Continue reading „Gheorghe DRAGOMIR: Invitație la balul mascat al pandemiei!”
Vavila POPOVICI: Scos / scoși de la naftalină
„Mulți nu înțeleg binele nici măcar atunci când îl au la îndemână.” – William Faulkner
Naftalina, ne spun dicționarele (greacă naphtha – petrol, țiței) este o substanță cristalizată, lucioasă, albă, cu miros pătrunzător, extrasă din gudroanele de la distilarea uscată a cărbunilor de pământ și folosită în industria chimică, ca insecticid, la conservarea blănurilor și a materialelor textile etc. Este o hidrocarbură aromatică cu două nuclee ciclice, o substanță dăunătoare sănătății și mediului înconjurător. A fost izolată din cărbune în anul 1819 de un chimist englez, iar formula chimică a fost descoperită în anul 1866 de un chimist german. Naftalina este considerată în mod tradițional o hidrocarbură aromatică policiclică, fiind compusă din două nuclee alipite de benzen. Oricine își poate imagina formula, întrucât ciclul benzenului a fost ușor de reținut din timpul școlarizării noastre.
În comparație cu benzenul, naftalina are un caracter mai puțin aromatic.
Moleculele de naftalină, acea substanța din dulapul bunicilor, au fost descoperite în constelația Perseu, la distanță de sute de milioane de ani lumină de Pământ. Cercetătorii spanioli au arătat că aceste molecule sunt cele mai complexe blocuri organice descoperite până acum în spațiul interstelar. Substanța a fost descoperită și în meteoriții care au căzut pe Pământ. Potrivit cercetătorilor, este foarte probabil ca în regiunile din jurul cărora a fost descoperită naftalina, să fie posibilă existența vieții. Expusă la raze ultraviolete și în combinație cu apa și alte substanțe, naftalina poate produce o gamă largă de aminoacizi, din care se alcătuiesc proteinele, molecule de dimensiuni mari, considerate esența vieții, întrucât sunt necesare funcționării celulelor.
În trecut Naftalina era un produs de combatere a moliilor, astăzi este înlocuită de alte substanțe. Este utilizată în special la sinteza unor diluanți, coloranți sau adezivi în industria de mase plastice, la elaborarea insecticidelor din grupa carbamaților (compuși organici derivați ai acidului carbamic) și la fabricarea săpunurilor. Când se prepară sau se utilizează, naftalina poate provoca intoxicații acute sau cronice, pătrunzând în organism pe cale respiratorie, cutanată și rar pe cale digestivă, eliminarea făcându-se pe cale renală.
Când Naftalina este inhalată, organismul o descompune în substanțe chimice care reacționează cu celulele din țesuturile corpului, rănindu-l. Inhalarea vaporilor produce cefalee, grețuri, transpirații, lezare renală, cataractă.
Naftalina a fost și este încă folosită, în principal, pentru a ține moliile la distanță. Nu se știe de ce și cum aceasta omoară moliile, dar cu siguranță acestea găsesc atât de respingător mirosul, sau le face atât de rău, încât se retrag.
Ca orice alt insecticid, Naftalina este periculoasă dacă o inspirăm pentru un timp îndelungat sau accidental, dacă mâncăm sau bem un produs ce conține Naftalină sau orice alt produs pesticid. Ea reprezintă un risc pentru copii sau animalele de companie, deoarece este asemănătoare bomboanelor. Ca simptome ale otrăvirii apar: dureri de cap, grețuri și/sau vărsături, diaree, febră și dureri abdominale. Câinii care au mâncat această substanță pot suferi de letargie, vărsături, diaree și tremurături.
Este de preferat să spălăm hainele care au stat cât de cât în apropierea Naftalinei, înainte de a le purta. Această substanță rezistă în aer cel mult 24 de ore, iar pe, sau între diferite materiale, rezistă mult, până se dezintegrează.
Ei, dar după chimismul Naftalinei, ar trebui să amintesc ceva despre expresia familiară „Parc-ar fi scos de la naftalină” care se rostește despre ceva învechit, demodat, desuet; se mai spune despre ceva revenit în atenție după o lungă uitare. Să amintesc deci, despre chimismul comunismului – al regimului a cărui ideologie impusă a lăsat urme adânci în viețile oamenilor care au trăit în acea perioadă a comunismului.
Dar am făcut-o în alte eseuri. Acum aș vrea să spun câte ceva despre scoaterea de la naftalină a iluziei (fantomei) comuniste. Ați auzit bine! Fiindcă se văd cele „două nuclee alipite” (Socialismul și comunismul) și se simte mirosul „naftalinei”, în unele locuri pe Terra. Copii ale proiectului au fost scoase de la naftalină, și au început să fie puse în practică în mai multe locuri de pe glob. De curând, unde nu ne puteam aștepta. Într-o țară bogată cu un popor tânăr și dotat din punct de vedere intelectual, „țară a tuturor posibilităților”, țintă a emigranților proveniți de pe toate continentele. Țară la care mulți au visat, și visul lor a fost posibil de îndeplinit datorită sistemului economic, veșnic prosper.
Și… fantomele au devenit obsedante, au cucerit anumite spații, anumiți locuitori. „Suntem altfel de socialiști”, vor să ne spună ei acum. Da, adevărat, sunt Socialiștii iubitori de aur și diamante.
„Catastrofa ce va veni în urma lor, există deja – iar noi ne aflăm pe linia de prăbușire a unei civilizații”, semnala un politician. Graba cu care acționează în prezent ne arată că nu suportă nici o amânare, că expectativa, așteptarea unui moment prielnic pentru a acționa, a și venit, chiar cu riscul unei revoluții, a unei apocalipse nucleare sau a mișcării sociale. Puterea, aurul și diamantele contează acum! „Haideți să ne împăcăm și lăsați-ne să furăm!”. Cam așa sună una dintre lozincile noi.
Și odată tăvălugul pornit, se pare că nu mai este ieșire; cine propune soluții este dat la o parte, ca și cum ar exista un consens ca totul să meargă și mai prost. Pentru ei – „stângacii” – Gulagul, falimentul socialismului real experimentat nici nu a existat; ce există este de admirat, ca și cum în fața ochilor nu am avea dezastrul din unele țări… Înțeleg: nu ai trăit acele vremi, le percepi mai greu, dar nu vezi consecințele? Ei cred în posibilitățile încă „neexploatate” ale defunctului sistem, scoțând de la naftalină sistemul, dar și oamenii, aflați încă în viață. Da!, uimitor cum au fost scoși oamenii de la naftalină!
Argumentele, cuvintele, frazele sunt reminiscențe ale unor lecturi din Nietzsche, Marx, Spengler etc – ne spune un scriitor, om politic și intelectual de dreapta din România – ce conferă textului un patos (urlet) revoluționar-intelectualist, întrucât de la finele secolului 19 religia a început să fie pusă în discuție; s-a născut îndoiala, îndoiala a creat un gol care, în condițiile morții lui Dumnezeu (Nietzsche), a fost umplut cu ideologiile lui Freud, Marx și continuatorilor ideologiei marxiste. Se încearcă acum cu disperare resuscitarea comunismului, ca și cum ar fi sunat goarna, iar un vânt împrăștie acest sunet. Instigatorii uită că această ideologie nici măcar reformabilă nu este, mirosul de „naftalină” din „fibrele” sistemului fiind pătruns puternic, necesitând spălarea ideilor pentru a ajunge la normalitate. În plus, se vede clar că în timp ce unele state s-au descreștinat sub privirile noastre cu urmări ale decăderii morale, altele se recreștinizează puternic. Iar Continue reading „Vavila POPOVICI: Scos / scoși de la naftalină”
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 433(1 –15 Noiembrie)
Dragii mei enoriași!
Om fericit. S-a stins bietul moș Gheorghe! S-a dus ca o părere, ca un glas de clopot ce-și sună adierea peste lume, pierzându-se cu-ncetul.
Vânjos la vremea sa, desprins din cremenea de munte, ai fi crezut că nimeni și nimic nu-l vor pleca vreodată. Și nu l-au plecat! Doar timpului ia dat tributul cuvenit după rânduială.
Când s-a apropiat ceasul, moș Gheorghe era gata. Și le așezase pe toate la locul lor, ci doar mireasa și-o aștepta să vină. Copiii, nepoții și strănepoții își aveau fiecare rosturile lor. Veneau doar din când în când pe la casa bătrânească să mai întrebe de sănătate, să le mai spună ce-i în lume și să le pună pe masă din roadele pământului și ale sufletului. Moș Gheorghe și maica Ana îi ascultau cu zâmbetul pe buze, cu lacrimile-n ochi și cu inima plină de ceva fără nume, scuipându-i doar din când în când, ca să nu-i deoache. Le erau dragi, mai ales când veneau acasă. Bătrânii îi credeau străini în lume și mai cu seamă prin orașele acelea mari, unde s-așezaseră și-și făcuseră rostul. I-ar fi vrut pe toți acasă, lângă ei, i-ar fi vrut să se adune la masă ca la praznic și ca la nedeie și să fie zilnic sărbătoare sub acoperișul lor. Nu a fost să fie așa. Doar cea mică, Măriuța, a rămas în sat și și-a făcut casă prin apropiere.
Acum, la încheierea socotelilor, moș Gheorghe nu voia să rămână nimănui dator. Își alesese loc în cimitirul satului, își comandase o cruce de piatră în oraș. Pusese pe cruce o fotografie din tinerețe. Ehei, măiculiță Doamne! Ce vremuri și ce oameni erau pe când moș Gheorghe și maica Ana erau în floarea vârstei, așa, ca-n poza de pe cruce. Vremurile acelea s-au dus ca un vis, iar oamenii s-au așezat pe rând la odihnă sub pământul negru, clisos.
Moș Gheorghe avea o vorbă, pe care și-o amintea destul de des: ,,Ferice de cel pe care-l cunoaște pământul!” Unii râdeau când îl auzeau, alții clătinau cu înțeles din cap, alții rămâneau nedumeriți. Moș Gheorghe era cumpănit și știa ce vorbește. Avea dreptate. Pentru el hotarul satului era ca un frate. Îl răscolea cu tot felul de unelte din primăvară până toamna târziu, ,,îl țesăla”, cum glumea el câteodată, se înfrupta din roadele pământului, îl frământa sub picioare în vârtejul horii sau în praful drumurilor, îl iubea și-l ocrotea părintește.
În tinerețe, moș Gheorghe căzuse prizonier și fusese nevoit să muncească departe, în țări străine. Mare chin! Pământul acela îi era străin, îl ura el și, la rândul său, simțea că și pământul îl urăște pe el. Moș Gheorghe nu știa să fi făcut vreodată vreo rugăciune mai fierbinte ca atunci, în pământ și sub cer străin. Se ruga în truda zilei și în frigul nopții să nu-l lase Dumnezeu să moară acolo. Ar fi fost al doilea și cel mai greu prizonierat. Mai mult decât de copii și de nevastă bătrânul simțea pe atunci dorul satului. Așa era el și nu putea înțelege pe alții, care erau altfel.
Când s-a întors din prizonierat, a ajuns în sat noaptea. Înainte de a ajunge acasă, a apucat-o pe Drumul Mare, a văzut locurile, semănăturile, pârâul, iazul, moara, pădurea, izlazul, fiecare potecă. Din când în când se apleca și, în lumina lunii, își încleșta adânc degetele în țărână și atingea cu buzele lacome pământul. Îl regăsise și se regăsise. Din pământ parcă treceau seve nevăzute prin degetele acelea lungi, negre, crăpate de bătături și pătrundeau până la inimă, până în suflet, redând vlaga fiecărui mădular. Pământul tresărea înfiorat sub sărutarea înfrigurată și parcă lăcrima și el regăsindu-și fratele hăituit atâta vreme. Când s-au revărsat zorile, moș Gheorghe era de nerecunoscut. Era cel mai fericit din lume, iar noaptea aceea i-a fost mai scumpă decât noaptea nunții. Când s-a reîntors în sat, știa toate despre toți: câți muriseră, câți trăiau, cum o duc și cum e vremea. Nu-l mai mira nimic și chiar sufletele morților le simțea aproape.
De atunci au trecut anii și moș Gheorghe le destăinuia feciorilor săi cheia fericirii adevărate: ,,Când te cunoaște pământul, și-n viață și-n moarte ești fericit!” Nu oricine ar fi putut să creadă că moș Gheorghe a fost fericit în viață. Aceasta dacă ar fi socotit totul după casă, după mobilier, după haine și mâncare. Moș Gheorghe știa el ce știa și, surâzându-și sieși, mormăia în barbă pentru gurile rele: ,,Ce știți voi, prăpădiților, ce-i mulțumirea!”
Când a simțit să sfârșitul îi este pe aproape, moș Gheorghe a mers la bisericuța satului, s-a spovedit, s-a grijit după rânduială, s-a așezat apoi în genunchi și a stat așa, nemișcat, în fața icoanei Mântuitorului o vreme. Nu a zis nici o vorbă, nimeni nu i-a văzut buzele mișcându-se, ci rugăciunea lui a fost ca o prezentare la apel. S-a ridicat într-un târziu, a făcut trei cruci mari și s-a retras încet spre ieșire. Privirile îi alunecau însă peste chipurile îmbătrânite de vreme ale sfinților, peste strane și scaune, peste fiecare lucru din biserică. Parcă-și lua rămas bun.
Când a ieșit în curtea bisericii, și-a ridicat capul spre turla în care era așezat clopotul cel mare. Acolo se urca în copilărie la Vinerea Mare, când, după cântarea Prohodului, preotul ieșea din biserică și mulțimea îl urma. Se umplea curtea de făclii aprinse și apoi, în convoi, ocoleau biserica, în timp ce clopotul bătea cu putere și dangătul lui răscolea văzduhul până departe. Tot acolo se urca moș Gheorghe la anii copilăriei și în noaptea de Paști, când glasul clopotului se împletea cu sutele de glasuri ce cântau înfiorate ,,Hristos a înviat!” O lacrimă s-a rostogolit sfioasă pe obrajii bătrânului, dar tocmai atunci se apropia dascălul Matei, trezându-l din amintiri. Moș Gheorghe l-a privit așa, ca niciodată, și i-a zis: ,,- Când oi muri eu, tu să-mi bați clopotul, nepoate! S-audă lumea c-am plecat și eu la ai bătrâni!”
N-a trecut mult de atunci. Moș Gheorghe a trimis o telegramă copiilor: ,,Dacă vreți să mai vorbiți cu mine, vă aștept, dar grăbiți-vă!” I-a așteptat. S-au adunat toți în câteva zile. Doar Nicolae era dus departe și n-a putut să vină. Moș Gheorghe a avut câte o vorbă bună pentru fiecare. ,,- E singura zestre ce v-o las!” le-a precizat bătrânul ironic. Au făcut apoi o masă de praznic, prelungită mult cu amintiri adunate de-a lungul anilor.
Deodată, bătrânul s-a ridicat de la masă liniștit. Abia atunci au observat copii că e îmbrăcat cu ițari noi cu găetane, cum se purta odată și cu cămașă cusută de maica Ana cu șabaci de mătase. ,,- Rămâneți cu bine, eu mă duc că sunt ostenit, dar să nu uitați vorba mea și să vă cunoașteți pământul! Rămâneți cu bine, copii!”
Moș Gheorghe a trecut în odaia de-alături. Doar maica Ana a înțeles adevărul și s-a dus îndată după el. Într-un târziu, copiii i-au găsit stând parcă de vorbă. Moș Gheorghe ședea întins pe patul curat, cu capul pe căpătâiul frumos țesut. Ținea în mână o lumânare aprinsă. Murise demult, dar mâna îi rămăsese încleștată pe lumânare, ca o mărturie a vieții.
S-au adunat repede vecinii, iar până seara oborul era plin. La priveghi au fost mai bine de două sute de săteni. Fiecare era legat prin câte o amintire de moș Gheorghe. Mulți povesteau, puțini aveau timp să asculte. Doar moș Gheorghe ședea liniștit între flori și făclii, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cântecele ,,Zorilor” au răsunat trei zile la rând la casa lui moș Gheorghe, apoi, cu toată cinstea cuvenită, un convoi lung de săteni, având în frunte steag frumos împodobit și cruce nou croită, l-au dus la biserică și apoi la cimitir, în timp ce dangătul clopotului se rostogolea prin văzduh până la marginea hotarului, vestind trist oamenilor și pământului că moș Gheorghe a plecat.
Părintele a ținut un cuvânt frumos după slujbă și oamenii au ascultat cu sfințenie.
Sicriul a fost lăsat în groapă de bărbați vânjoși, cu peșchire pe umăr, ca la nuntă. Moș Gheorghe a fost îmbrățișat cu voluptate de lutul acela negru și bogat, ca un vechi cunoscut revenit după o lungă călătorie în lume. După ce a fost așezat steagul și crucea, toți ce-l însoțiseră s-au depărtat cuviincios, șoptind: ,,Dumnezeu să-l ierte!”
Maica Ana avea să facă toate rosturile, toate parastasele și soroacele, să-i poarte sâmbetele și să-i sloboadă apele; să-i facă turtițele și gulerașele, ca să aibă merinde pentru drum. Șapte ani de aici-nainte rânduielile din bătrâni aveau să-și urmeze cursul, căci doar moș Gheorghe fusese creștin și om de omenie în satul lui!
*
Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos câteva reflecții ale marelui cunoscător al religiilor, Profesorul Mircea Eliade despre Ortodoxie, însemnate de el la 12 Noiembrie 1927, sub titlul Profetism românesc. Iată-le:
,,E nevoie de o serie întreagă de experiențe sufletești pentru a căpăta acea stare de spirit care e Ortodoxia. Conștiința, funcționând pe toate planurile și cu toate ramificațiile, își găsește firesc echilibrul în Ortodoxie. Nu trebuie să precipitam „convertirea”. Ea se va împlini, așa cum înfloresc pomii – când sufletul se va fi îmbogățit îndeajuns, suferind îndeajuns.
Ortodoxia e, pentru noi, Creștinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete și calde fapte sufletești. Trebuie să fim creștini – pentru a găsi un sens vieții, sens care să întreacă simpla umanitate și să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creștinismul ne luminează o axă centrală în Univers și în noi înșine. Acele conștiințe care trăiesc efectiv o viață sufletească nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenței decât prin creștinism. În dreapta și în stânga nu e decât gol. Alunecăm în gol și sfârșim roși de disperare, chinuiți de o problematică filosofică greșit pusă, sau oprindu-ne pe poziții sceptice, sau evadând într-un păgânism senzual, care nu poate dărui nici încai uitarea.
Firește, vorbesc aici despre acele puține conștiințe de elită, care înțeleg să-și valorifice viața și să o viețuiască după un tâlc metafizic. Conștiințe care sufereau tragica izolare în fața unui Destin orb – înainte de Hristos. Dar Hristos a coborât asupra omenirii mântuirea. Apariția Lui înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește realitatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiența religioasă. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile – nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoașterea lui Hristos – deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic – transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos – e un om cu măduva spinală întreagă. Creștinul înțelege viața – fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții – care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.
Să lămurim. Înțelegeți tragicul insurmontabil al grecului – singur în fața unui destin irațional, imoral, străin? Tragicul creștin e altul: neputința de a rămâne întotdeauna creștin, dualismul carne-duh, slăbiciunea care îl târăște – și e bine să-l târască – în viața păgână, senzuală. Tragicul vieții creștine e fecund. Pentru că pe acest dualism dureros carne-duh se întemeiază cel mai mare bine al umanității: personalitatea. Eu cred că numai un creștin poate avea o personalitate, care, pentru mine, înseamnă: echilibrarea într-o sinteză originală a celor două tendințe potrivnice.
Viața creștină înseamnă siguranța valorii sufletești și a permanenței acestei valori. Așadar, optimism, încredere, drum-drept, rodnicie. Așadar, orice drum ar apuca, o conștiință contemporană ajunge la creștinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârșit de viață tristă. Dar se va împlini. Și el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii, se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alții va transfigura viața, făcând-o rodnică, adâncind-o, lărgind-o și exaltând-o până la proporții de vis. Iar la alții, luminarea va aduce hotărârea renunțării la viață. Renunțarea eroică, pe care toți trebuie s-o jinduim, și către care nu se înalță decât personalitățile autentice și crunt încercate în lume.
*
Unde, Doamne, să mă duc? Redăm mai jos o poezie excepțională a poetului creștin Traian Dorz, devenită priceasnă, care traduce gândurile și sentimentele multora din noi. Iată:
,,Unde să mă duc eu, Doamne,
Când mi-e sufletul zdrobit
Și când inima mea varsă
Plânsul cel mai chinuit ?
Unde pot să aflu milă
Și dreptate, şi alin,
Când nu-i nimeni să-mi asculte
Greul inimii suspin ?
Unde-mi pot afla iertare,
Când toţi calcă viaţa mea ?
Cine altul decât Tine
Mă mai poate ajuta ?
Unde să mă duc, când toate
Uşile mi se închid
Și când chiar cel mai de-aproape
Mi-e mai rece ca un zid ?
Numai mâna Ta-mi ajută
Inima-n durerea ei,
Numai gura Ta-mi sărută
Lacrimile-n ochii mei!
Unde Doamne, unde Doamne, să apuc?
N-am la cine, n-am la cine să mă duc…!
Numai Ţie, numai Ţie, Domnul meu,
Pot să-Ţi spun necazul greu!
*
Suflet călător. O mare parte din bocetele din Mehedinți, cuprinse în cartea Domnului Cornel Boteanu vorbesc despre lumea de dincolo. Omul se desparte cu greu de lumea aceasta, de oameni, de casă, de lucruri, de locuri și animale și pleacă într-o lume necunoscută. Bocitoarele, prin cântecele Zorilor, îi dau celui plecat toate îndrumările. În primul rând, cântecele acestea funebre nu pun la îndoială nici o clipă existența sufletului omenesc. Trupul rămâne curat și primenit, dus la groapă cu tot respectul cuvenit, dar sufletul își continuă viața și prin el însuși Omul, eul lui. Sufletul reprezintă pe om complet, cu toate cunoștințele, amintirile și sentimentele lui. Bocitoarele îi dau îndrumările necesare cu privire la drumul ce trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge în rai.
Lumea de dincolo, așa cum este zugrăvită în Zorile din Mehedinți, este foarte asemănătoare cu cea de aici. Acolo este o natură asemănătoare, vegetație asemănătoare, animale identice cu cele de pe pământ. Acolo sunt drumuri și poteci, care duc spre ținte mai mult sau mai puțin cunoscute și tocmai de aceea sufletul are nevoie de îndrumări, de călăuză. În lumea de dincolo este soare, lună și stele, sunt munți și câmpii, ape și văi. Imaginea lumii de dincolo este ca un tablou extraordinar al unei naturi primăvăratice. Este ceva aparte, complet deosebit de imaginea lumii de dincolo, așa cum este ea zugrăvită în alte culturi. Să ne amintim de lumea îngrozitoare din Infernul lui Dante Alighieri, să ne amintim de tenebrele de nedescris, pline de pericole și capcane, pe care le întâmpină Enkidu, eroul sumerian din poemul mesopotamian Epopeea lui Ghilgameș. Nimic din toate acestea în viziunea românească. Între lumea de dincolo și cea de aici este o comuniune bazată pe dragoste și dor. Sufletul călător este întâmpinat la tot pasul de cete ale celor răposați, formate din rude apropiate și depărtate ale celui decedat, de foștii lui consăteni plecați mai demult dincolo. El era așteptat acolo cu dragoste și cu dor, ca după o lungă despărțire. Locatarii lumii de dincolo nutresc o curiozitate impresionantă, încercând să afle cât mai multe despre cei dragi lor, rămași în viață în lumea aceasta, despre bunurile lor părăsite în ceasul morții. În viziunea românească, sufletul nu merge într-o lume a groazei, ci într-o lume a celor dragi, care-l așteaptă cu dor de multă vreme.
Avem și aici cele două locuri în care sunt repartizate sufletele, respectiv raiul și iadul. În rai intră cei spovediți și cei împărtășiți(grijiți), cei ce-au făcut bine, copiii; în iad intră cei nespovediți și neîmpărtășiți, ucigașii, răii de tot felul. Autorul anonim nu se oprește prea mult să descrie chinurile iadului, nici frumusețea și dulceața raiului. Acestea există și funcționează ca niște instituții ale justiției, ca o normalitate, în care se pune ordine în lucruri, în relațiile interumane.
Nu știm cât este de lung drumul prin lumea de dincolo, până când sufletul călător ajunge la Dumnezeu ca să-și afle odihna. Dar, având în vedere că la toate pomenile și parastasele ce se fac pentru sufletul celui decedat se pune, obligatoriu, și ,,toiag”, ne dăm seama că drumul acela este destul de lung, dacă sufletul are nevoie de așa multe toiege. Toiagul este o creangă de măr de aproximativ un metru, cu câteva crăcane în vârf. De această ramură se leagă lână, prosop la bărbat, basma la femeie, dulciuri și fructe. În crăcanele toiagului se înfig mere, iar de la Paști la Înălțare ouă roșii. Toiagul trebuie să aibă neapărat lumânare aprinsă. Iată cum, sufletul călător al celui decedat merge înaintea lui Dumnezeu cu ,,dovada” păcatului dintâi al neascultării strămoșilor, păcat șters prin patimile și învierea Domnului Hristos. Dumnezeu este lumină; lumina din lumânare simbolizează pe Hristos cel răstignit și înviat pentru mântuirea neamului omenesc căzut în păcat. Sufletul călător manifestă astfel umilința fiului rătăcitor întors acasă la tatăl său, dar și dovada că a fost reabilitat de însuși Fiul lui Dumnezeu, iar prin aceasta speranța lui în mântuire. Sentința urmează să fie dată de Împăratul Cerului și al Pământului, al Vieții și al Morții. Sufletul călător nu mai este singur. Le duce și celorlalți răposați rugăciunile și lumânările primite de pomană pentru ei, ca o reînnoire a dovezii că sunt mărturisitori ai lui Hristos și beneficiari ai operei Sale mântuitoare și străbate cu lumina Învierii în mână drumurile acelei lumi până la liman(Va urma).
*
In memoriam – Acad. Ștefan Pascu(IV). Așa cum precizam în secvențele trecute, Domnul Acad. Ștefan Pascu acceptase să-mi facă prefața și referatul la cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică. Problema dificilă a fost creată de redactorul Ion Rusu-Șirianu de la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova, care m-a dus cu vorba mai bine de un an că va trimite sau că a trimis manuscrisul la Cluj, creându-i și Domnului Pascu serioase neplăceri. Lucrul acesta a generat și mai multe drumuri ale mele la Cluj, cheltuieli inutile, supărări etc. A trimis-o însă până la urmă, cu puțin timp înainte de a se spânzura!
La 6 iulie 1981 am vorbit la telefon cu Domnul Acad. Ștefan Pascu. Cred că am nimerit-o rău. Era supărat. Mi-a zis: ,,Lasă-mă, domʼle, să mă adun de pe drumuri, că de două săptămâni sunt plecat de-acasă! Dă-mi telefon peste câteva zile și vom vedea!”
Parcă n-a mai avut noroc lucrarea asta a mea cu Iorga!
La 29 iulie 1981 constatam cu durere că am mai încercat de câteva ori să iau legătura cu dânsul, dar n-am reușit. Ba că doarme, ba că e la Sibiu sau la Iași, ba că e la examenele de admitere, ba că-i una, ba că-i alta.
Naiba știe, dar lucrarea asta a mea parcă n-a mai avut noroc!
La 27 august 1981 l-am întâlnit din nou pe Domnul Acad. Ștefan Pascu la București, la Congresul Internațional de Istoria Științei. Era foarte bine dispus. M-a întrebat de ce nu i-am mai dat telefon; dacă ar fi știut că veneam la congres, îmi aducea lucrarea cu Iorga. Zice că mi-a citit-o și mi-a făcut toate însemnările. În jurul datei de 10 septembrie să-i dau telefon și să stabilim când voi putea să mă duc să iau lucrarea.
La 16 septembrie 1981 am vorbit cu Domnul Ștefan Pascu la telefon. Mi-a spus că pe 16-17 septembrie îmi șade la dispoziție în legătură cu cartea.
În dimineața zilei de 20 septembrie 1981 eram la Cluj. Ne-am întâlnit. Când a început să-mi facă analiza lucrării, mi-a înghețat sângele. A făcut trei observații mari: 1. Inutilitatea tabelului cronologic; 2. Inutilitatea bibliografiei; 3. Numărul exagerat de mare al notelor de subsol. Mi-a spus că se preconizează să se scoată toate notele, iar textul să rămână ,,curat”. În felul acesta, autorul își aduce maximum de efort. ,,Citatomania” nu mai e la modă, nici pentru tezele de licență și de doctorat. Mi-a dat manuscrisul, îndrumându-mă să merg la biblioteca de alături și să-i văd însemnările făcute pe marginile filelor, apoi să mă întorc și să-i spun concluziile la care ajung. Nu aș fi crezut că un om cu atâtea preocupări ar fi putut avea timp să citească bazaconiile mele. Dimpotrivă. O virgulă dacă a fost lipsă, creionul său a adăugat-o. Însemnările pozitive sau negative de pe manuscris dovedesc cu prisosință un profund cunoscător al problemelor istoriografiei românești și universale. Nimic nu i-a scăpat neobservat.
Al. Florin ȚENE: Amintire din perioada când “Gaudeamus Igitur “era interzis să-l cântăm
Dezghețul după perioada stalinistă nu apăruse. Când am absolvit liceul din Drăgășani în anul 1960 nu am avut voie să cântăm celebrul “Gaudeamus Igitus “, pe care l-am auzit prima dată cântat de tatăl meu, Ion.
Într-o seară de vară a anului 1960, stăteam sub nucul din ograda casei împreună cu regretatul coleg de clasă Lică Liviu, alături fiind tata. După un timp a venit și mama cu sora mea Violeta. Părinții erau bucuroși că terminasem liceul și luasem examenul de maturitate, după modelul impus de sovietici, (acum se numește bacalaureat). Tata absolvent de Științe Economice în București ne-a povestit că atunci când au terminat facultatea au cântat împreună cu profesori imnul “ Gaudeamus Igitur”. Pe care l-a cântat cu vocea sa caldă de bariton.
-Copii, a continuat tata, profesorul nostru la cursul de istoria economiei ne-a vorbit în ultima lună de an, despre istoria acestui Imn al studenției.
-Te rog să ne-o spuneți domnule Țene! A intervenit Liviu.
-Iată despre ce este vorba…Popularul cantec academic „Gaudeamus igitur” , în traducere „Să ne bucurăm, aşadar”, sau doar „Gaudeamus”, era cântat sau recitat mai ales la ceremoniile de absolvire, pe vremea mea.
-Acum, tată, cântăm Imnul României, intitulat “Te slăvim, Românie! “, este imnul național al Republicii Populare Române între 1953 și până om vedea… Versurile au fost scrise de Eugen Frunză și Dan Deșliu, iar muzica a fost compusă de Matei Socor. Acest imn subliniază „prietenia” cu Uniunea Sovietică și ideologia leninistă, adică a celor care ne exploatează și ne fură bogățiile țării.
-Taci din gură! Vrei să ne audă vecinii de la bloc? m-a dojenit tata. Cum vă spuneam
numeroase scoli, colegii, universități sau societăți academice îl considerau cântecul lor oficial.
De fapt este un cântec despre viața și durata ei: „De Brevitate Vitae”, adică „Despre scurtimea vieții”.
Face parte din tradiția „CARPE DIEM” („TRAIESTE CLIPA”) și elogiază bucuria vieţii.
S-a cântat prima data in secolul al XVIII-lea, pe la 1781 și are la bază un manuscris în limba latină din 1287. Unele surse de informare susţin că acest cântec a fost inspirat de un imn medieval compus de Strada, un episcop din Bologna în 1267. C.W.Kindelben ( 1748-1785) descoperind manuscrisul cu cântece datând din perioada 1723-1750 şi scris de un student german. Acesta va face modificări importante textului aducându-l oarecum aproape de forma modernă cunoscută astăzi şi publicându-l ulterior în culegerea de cântece “ Studentlieder “, în 1781. Originea germană a textului adaptat explică strecurarea unui cuvânt în a şaptea strofă- “antiburschius “,care este o latinizare a cuvântului german care se referă la frăţiile studenţeşti.
Eeee, copii, poate o veni vremea să-l cântați din nou.
-Să dea Dumnezeu! noi vom fi pământ pentru oale și ulcele…A conchis mama.
*
Iată că a venit și acele vremuri sperate de părinți și de noi.Suntem bătrâni, părinții nu mai sunt, dar mă bucur că nepoților le pot trasmite acest cântec în limba latină și română. Sper că niciodată o cizmă de rus și al altui cotropitor să ne interzică bucuria tinereții.
1 Gaudeamus igitur,
Juvenes dum sumus;
Post icundum iuventutem,
Post molestam senectutem
Nos habebit humus.
Să ne bucurăm, aşadar,
Cât încă suntem tineri
Fiindcă dup-o tinereţe agitată,
Şi-o bătrâneţe-ngreunată,
Ţărâna ne va avea pe toţi.
2 Vita nostra brevis est,
Brevi finietur;
Venit mors velociter,
Rapit nos atrociter;
Nemini parcetur
Viața ne este scurtă
Va fi terminată prea curând,
Moartea vine fulgerător
Atroce ne agață-n ghearele-i.
Nimeni nu-i cruțat de-aceasta
3 Ubi sint qui ante nos
In mundo fuere?
Vadite ad superos,
Transite in inferos
Hos si vis videre.
Unde-s, oare
Cei ce-au trăit înainte-ne?
Poți s-ajungi până-n Ceruri
Sau să păşești prin Iad
De dorești să-i revezi.
4 Vivat academia,
Vivant professores,
Vivat membrum quodlibet,
Vivat membra quaelibet;
Semper sint in flore!
Trăiască universitatea!
Trăiască profesorii!
Trăiască fiecare student!
Trăiască fiecare studentă!
Fie ca ei să-nflorească de-a pururi!
5 Vivant omnes virgines
Faciles, formosae.
Vivant et mulieres
Tenerae, amabiles,
Bonae, laboriosae.
Trăiască toate fecioarele
Binevoitoare și frumoase!
Trăiască, de-asemeni,
soţiile tandre, iubitoare,
Cinstite şi pline de hărnicie!
6 Vivat et res publica
et qui illam regit.
Vivat nostra civitas,
Maecenatum caritas
Quae nos hic protegit.
Trăiască patria
Și cei ce-o conduc!
Trăiască-ne orașul
Și binefăcătorii acestuia
Care, prin caritatea lor, ne oferă siguranță!
7 Pereat tristitia,
Pereant osores.
Pereat diabolus,
Quivis antiburschius
Atque irrisores!
Fie ca tristețea să piară!
Fie ca urâtorii să piară!
Fie ca Diavolul să piară!
Fie ca oricine-i împotriva frăţiei noastre,
Oricine-ar râde de-aceasta, să piară!
Anna KEIKO: Un vas gol
Pictură, Detaliu de Jennifer Stottle
***
Un vas gol
Cupa cu apă dulce de izvor
E parte din ființa mea.
Am dat s-o beau,
Dar când am încercat,
Am găsit vasul gol.
Unde a pierit apa din el
Așa de timpuriu?
Oare înseamnă viața mai mult
Decât un simplu vas cu apă?
E totul straniu și incert.
Ce s-a schimbat?
Ieri, ca acum, eram aici
Umplându-mi cupa.
S-ar fi păstrat intactă apa
De mă opream și eu?
Spirit întemnițat
Sorbit…?
Anna Keiko, China
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Sonnenberg
Pentru poezia „Un vas gol”, autoarea a fost distinsă în anul 2020
cu Premiul Literar Guido-Gozano în Italia
Eleonora SCHIPOR: Odă Bucovinei
Bucovină – mândră floare
(pe motive populare)
Bucovină, Bucovină,
Mândră floare din grădină,
Mândră floare ca-n povești
Bucovina mea tu ești.
Bucovină, Bucovină,
Mândră floare din grădină.
Colț de rai, picior de plai,
Cântată la fluer și nai.
Țara fagilor iubită,
Bucovină primenită
În strai țesut cu flori
Pe la nunți și șezători.
Cântă păsările-n fag,
Pe-al nostru scump meleag,
Cântă păsările-n grădină
Pentru dulcea Bucovină.
Tu ești mândră și frumoasă
Dragă, Bucovina mea,
Cum nu-i alta-n lumea toată
Numai țărișoara mea.
Bucovină, plai de stele,
Leagăn visurilor mele,
Bucovină, plai de vis
Mândru ca un paradis.
Bucovină, plai cu albi cireși,
Bucovină, plai cu apă de izvor,
Bucovină, plai cu doine haiducești,
Bucovină, plai cu cântece de dor.
Bucovină, plai cu flori,
Mândri sunt ai tăi feciori,
Mândre sunt a tale fete,
Care poartă flori în plete.
Floare albă din grădină,
Bucovină, Bucovină,
Ești ca floarea de bujor
Când o prinde roua-n zori.
Bucovină, zi frumoasă,
Pâine caldă-n orice casă,
Cu câmpii, livezi, poiene,
Feți-Frumoși și Cosânzene.
Mândră țară-i Bucovina,
Are spicul ca lumina,
Cine pe-al ei Pământ trece
Nu-i mai vine ca să plece.
Bucovina mea bogată,
Azi îți cânt ca niciodată,
Că îmi ești străbună vatră
Toată numa-n flori scăldată.
Bucovină, plai iubit,
Tot mereu întinerit,
Ca o mândră Primăvară,
Ca o floare, dulce, rară.