Specialiștii și artiștii greșesc profund considerând seria de sculpturi ”Pasărea Măiastră” a celui mai mare sculptor modern din lume Constantin Brâncuși, ca fiind sub o influență livrescă, a artei moderne sau a unor curente și tendințe novatoare. ”Măiastra” reprezintă seria de treizeci de sculpturi de păsări în bronz și în marmură realizate de Constantin Brâncuși între anii 1910-1918, afirmă specialiștii. Când am vizitat acum câțiva ani atelierul lui Brâncuși de la Paris, de lângă Centru Pompidou, am fost uimit de varietatea și diversitatea ”păsărilor măiestre” ale olteanului din Hobița. Acolo m-am simțit, paradoxal, nu într-un atelier modern sau contemporan, ci într-o poiată țărănească din Oltenia sau din sudul Transilvaniei. ”Măiastra” este printre primele sculpturi ale lui Brâncuși, în care acesta a folosit forma abstractă a unei păsări. Lucrarea ar fi fost inspirată de pasărea legendară a folclorului românesc ”Pasărea măiastră”, o creatură mitică cunoscută pentru penajul de aur și cântece fermecate. Unii critici de artă cred eronat că Brâncuși ar fost influențat și de baletul ”Pasărea de Foc” cu muzica lui Igor Stravinski, bazat pe versiunea rusă a unei păsări mitice similare, care a avut premiera la Teatrul Național de Operă din Paris, în 1910. Adevărul că sculptorul Constantin Brâncuși a fost un sculptor al arhetipalului și ancestralului românesc. Influența ”păsării măiastre” ca și a Coloanei Infinitului a venit chiar de lângă el, din preajma satului natal Hobița din nordul Olteniei. Constantin Brâncuși a sculptat în piatră, bronz, marmură și lemn moștenirea originară și originală milenară a poporului român, nici vorbă de influențe moderne din operele europene ale începutului secolului XX. Brâncuși a sculptat arhetipul sufletului românesc și a adus prin artă trecutul în prezent și viitor. Sculptura lui este despre românul absolut din toate timpurile. Inspirația a venit pe filiera firească a etno-folclorul românesc. El a restabilit legătura sufletească cu străbunii. Un cercetător cunoscut al folclorului românesc Gheorghe Pavelescu consideră indirect că stâlpii funerari și pasărea sufletului l-ar fi influențat pe marele sculptor în reprezentarea ”păsării măiastre” și a ”coloanei infinitului”. De cele mai multe ori pe stâlpii funerari din Oltenia și sudul Transilvaniei se află porumbelul cu aripile întinse, gata de zbor, iar coada este răsfirată ca a unei rândunele. Porumbelul este vopsit în albastru închis sau în cenuşiu. El se punea numai la feciori neînsuraţi şi niciodată la neveste sau bărbaţi căsătoriţi. Acești stâlpi fuenrari l-au inspirat în copilăria și tinerețea zbuciumată pe Constantin Brâncuși. Imaginea lor a dus-o sculptorul la Paris. „Semnificaţia acestui porumbel este strâns legată de mentalitatea arhaică a poporului, care îşi imaginează sufletul sub formă de pasăre, credinţă la fel de veche a popoarelor indoeuropene”, a arătat Gheorghe Pavelescu într-o monografie etnofolclorică despre „Valea Sebeşului”.

Conform cercetătorului Gheorghe Pavelescu, stâlpii funerari sunt un obicei precreştin, de origine indoeuropeană și se păstrează încă și azi într-un sat din Munţii Sebeşului, în Loman, acolo unde, spre deosebire de mormintele femeilor, cele ale bărbaţilor nu au cruce, ci un stâlp de lemn, cu bogate ornamente geometrice, rareori cu motive vegetale, iar cele al tinerilor necăsătoriţi se remarcă prin porumbelul pus în vârful stâlpului. La Brâncuși porumbelul a devenit ”pasărea măiastră”, iar ”stâlpul funerar„ un laitmotiv pentru ”coloana infinitului”, care leagă centrul pământului de cer. Odinioară ”stâlpii funerari” erau răspândiți în multe sate din regiunea subcarpatică, în sudul Transilvaniei şi, sporadic, în sudul Carpaţilor. Obiceiul a dispărut, fiind păstrat cu sfinţenie în Loman până în 1950, în special satul de munte, în care predomină păstoritul şi creşterea vitelor. (vezi Bilțiu, Pamfil, Studii de etnologie românească, vol. IV, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2015 și mai ales Pavelescu, Gheorghe,”Pasărea suflet. Contribuții pentru cunoașterea cultului morților la românii din Transilvania, în Anuarul arhivei de folklor, VI, 1942, Ethnos. Studii de etnografie și folclor, I, Sibiu, 1998) Stâlpii, ciopliţi de obicei din lemn de stejar, de salcâm sau frasin, pentru a fi mai rezistenţi, erau în formă de obeliscuri în patru sau şase feţe, cu un diametru de 12-15 centimetri. Dimensiunile lor variau, în funcţie de vârsta celui decedat, la copii şi bătrâni fiind mai mici decât la feciorii morţi înainte de căsătorie. Feţele stâlpilor erau sculptate de jos până sus cu diferite motive geometrice, cum ar fi rombul, rozeta, cercul, crucea, linia zig-zag, elicea şi elemente florale. La fel ca pe o cruce, pe stâlpi se sculpta sau scria cu vopsea numele celui decedat, precum şi anul naşterii şi al morţii. Pe stâlp era pus porumbelul sau pasărea morții, iar unii țărani o numeau ”pasărea sufletului”. „Semnificaţia acestui porumbel este strâns legată de mentalitatea arhaică a poporului, care îşi imaginează sufletul sub formă de pasăre, credinţă la fel de veche a popoarelor indoeuropene”, sublinia Gheorghe Pavelescu. El a menţionat că păsările funerare, stilizate de meşteri anonimi milenii de-a rândul, au atras şi lui Lucian Blaga, care le evocă în poezia „Pasărea sfântă”.

Etnologul Romulus Vulcănescu publica, în 1972, o serioasă cercetare ”Coloana cerului”, în care-şi propunea să reconstituie „forma originală şi conţinutul mitologic al uneia dintre cele mai vechi şi mai semnificative monumente ale culturii arhaice româneşti.” Se referea la coloana cerului, ca o „instituţie culturală” de sorginte mitologică sub inspirație uraniene. Romulus Vulcănescu considera stâlpul funerar fiind mitic și interpreta din această specie suliţa, săgeata, bradul mortului şi stâlpul. Stâlpul era și parul mortului ce stabilea mormântul: „două variante se leagă între ele printr-un simbolism·comun deoarece alcătuiesc un cuplu funerar … erau puţin fasonaţi … unii aveau un orificiu prevăzut cu un cep, şi ceilalţi un orificiu fără cep. A patra categorie de stâlpi funerari au fost cei cu trupul ornamentat şi prevăzuţi în vârf cu imaginea unei păsări cu aripile închise (în Hunedoara) sau deschise (în Mehedinţi)” (Coloana cerului, pag. ll7). Într-un alt studiu ”Mitologia română” (Ed. Academiei R.S.R. 1985), Romulus Vulcănescu analiza șase tipuri de stâlpi funerari stilimorfi, adevărate „succedanee şi simulacre ale coloanei cerului, care la rândul lui este un substitut al arborelui cosmic.” Romulus Vulcănescu distinge, în lucrarea ”Mitologie română”, pasărea-suflet și sufletul pasăre, ”în primul caz este simbolizat dubletul material al mortului pe lumea aceasta, iar în al doilea caz imaginea ornitomorfică a sufletului rătăcitor”. Și secuii au folosit în riturile de înmormântare în estul transilvan acești stâlpi funerari numiți și ”pomii vieții” sau ”pomi funerari” – ”kopjafa” (maghiară) sau ”pom de mormânt” inspirați fiind de populațiile stră-române. Stâlpii unesc prin rădăcini spiritul mortului cu cerul. Cristian Ioan Popa în studiul ”Contribuții la cunoașterea arhitecturii funerare din lemn din Valea Cugirului” afirmă că ”Originea unor astfel monumente trebuie căutată în vremurile precreștine, apropieri putându-se face cu stâlpii totemici”. În sublimul și interioritatea artei lui Brâncuși, artistul prin sculptarea ”păsării măiastre” și a ”coloanei infinitului” reconstruia o axă sprirtuală cu trecutul milenar al românilor, o conexiune cu spiritul străbunilor, și nu o fațetă evolutivă a sculpturii moderne a timpului său.

Originalitatea lui Brâncuși a constat în originaritatea sa românească. Sculptorul inspirat de stâlpii funerari a sculptat trecutul perceput de contemporani ca prezent și viitor modern. Paradoxal, Constantin Bâncuși a fost un sculptor arhetipal, nu modern. El a fost contemporan din punct de vedere artistic cu meșterii în piatră și lemn din așezările ancestrale daco-romane. Prin sculptură Brâncuși s-a reconectat cu străbunii noștri.

Ionuț Țene

Una dintre destinațiile deosebit de populare pentru vacanțele la mare în Albania este Saranda (Sarande), un oraș bine dezvoltat din punct de vedere turistic, care-și așteaptă vizitatorii cu o multe atracții, hoteluri, plaje frumoase, activități și, nu în ultimul rând, mâncare foarte bună, scriu publicațiile de turism. Puțină lume știe că în perioada interbelică, aici a fost un teritoriu românesc donat de statul albanez României drept recunoștință pentru sprijinul acordat în vederea obținerii independenței, dar și pentru contribuția Bucureștiului la dezvoltarea prin universitățile românești a culturii albaneze. La Saranda trăia o puternică comunitate aromână, care avea relații cordiale cu Nicolae Iorga și diplomatul Marii Unirii, ardeleanul Vasile Stoica. Teritoriul României, care avea ieșire la Marea Ionică, este un alt exemplu cum țara noastră a pierdut moștenirea lăsată de strămoși. MR Ungureanu și Călin Popescu Tăriceanu au renunțat în mod trădător la moștenirea Emanuil Gojdu la începutul anilor 2000, așa cum autoritățile de la București au renunțat mișelește la toate activele noastre și datoriile țărilor Africii și Asiei față de România. Incapacitatea MAE și Guvernului de la București de a recupera moștenirea strămoșilor este similară cu trădarea de țară. O situație asemănătoare avem și în Albania, unde țara noastră a avut un teritoriu cu ieșire la Marea Ionică. Între 1934 și 1944, România a avut un teritoriu la Marea Adriatică, în Saranda, Albania (atunci Zogai, apoi Saniti Quaranta, Porto Eda, în albaneză Saranda) aflat pe malul Mării Adriatice, în dreptul insulei Corfu. Regele Zogu a donat acest teritoriu celui mai mare istoric român Nicolae Iorga, drept recunoștință pentru contribuția sa la istoria Albaniei. Istoricul a donat apoi statului român 50% din suprafață și astfel România a dobândit ieșire la a doua mare, după Marea Neagră.

Institutul Român de la Saranda, numită generic Casa Iorga, a purtat de la înființare numele istoricului Nicolae Iorga. Casa a fost construită în 1937 pe un teren de aproape 1.000 de metri pătraţi pe malul Mării Ionice, la Saranda, pe care Nicolae Iorga (1871–1940) l-a primit în dar din partea marelui rege albanez Zogu, drept recunoștință pentru redactarea primei Istorii a Albaniei, alcătuită de academicianul român și publicată cu multă publicitate în 1919.

Diplomatul Marii Uniri, ardeleanul Vasile Stoica, ambasadorul României la Tirana, scria în telegrama din 24 august 1931 trimisă Ministrului Afacerilor Străine, domnului Ghika: „Regele Ahmed Zogu şi Preşedintele Consiliului de Miniştri Pandelie Evanghelie, în înţelegere cu mine, au hotărât ca, drept recunoştiinţă pentru sprijinul pe care, prin scrisul său, domnul Preşedinte al Consiliului Iorga l-a dat naţiunii albaneze să ofere Excelenţei Sale la a 60-a aniversare un teren cu o căsuţă şi grădină pe malul Mării Adriatice şi urmează să aleg eu acest teren. M-am pronunţat pentru împrejurimile oraşului Saniti Quaranta, ţinut sănătos şi cu comunicaţiuni uşoare, cu vegetaţie sudică, în faţa insulei Corfu. Plec peste 3 zile împreună cu d-l Evanghelie spre a fixa la faţa locului terenul de a cărui amenajare se îngrijeşte însuşi Regele. Planul este ca Domnului Preşedinte al Consiliului (Iorga era premier în acea perioadă) să nu i se aducă la cunoştinţă această intenţie, ci să i se facă o surpriză şi actul de donaţiue să-i fie adus de misiunea care va prezenta M. Sale Regelui Colanul Albaniei.”

Nicole Iorga a descoperit, în anul 1915, la Biblioteca Medicea Laurenziana din Florenţa, cel mai vechi document cunoscut în limba albaneză, datat 1462 – „Formula e pagëzimit“, o formulă de botez, un text liturgic scris de arhiepiscopul romano-catolic de Durrës, Pal Engjëlli. Prelegerile lui Nicolae Iorga despre istoria Albaniei, care oferiseră delegaţiei albaneze la Conferinţa de la Londra (1913) argumente pentru afirmarea drepturilor istorice ale poporului albanez, au fost publicate, în anul 1919, în cartea „Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais“.

Opera lui Nicolae Iorga conţine multe studii, lucrări de sinteză asupra istoriei naţionale, cercetări privind viaţa aromânilor (românilor din Balcani), evoluţia şi autohtonia lor în părţile central-sudice ale Balcanilor, inclusiv în Albania. Iorga a arătat că limba folosită de aromâni este un dialect al limbii române, formată, de o parte şi de alta a Dunării, derivată din latina populară, evoluată în mod specific, în secolele de sfârşit ale Antichităţii şi de început ale Evului Mediu, dar și legătura cu tracii. Iorga considera că românii, aromânii și albanezii sunt frați pe linie tracică. Diplomatul Vasile Stoica, pe 25 aprilie 1932, solicita consimţământul lui Nicolae Iorga pentru a-i trece în proprietate terenul din Saranda: „Regele Albaniei şi Guvernul albanez, în semn de recunoştinţă pentru simpatia ce Excelenţa Voastră a arătat şi ajutorul ce Excelenţa Voastră a dat Naţiunii albaneze în zilele ei grele oferă Excelenţei Voastre un teren de casă şi grădină la Santi Quaranta pe malul Mării Adriatice, în faţa insulei Corfu. Sperând că Excelenţa Voastră nu va refuza această manifestaţiune a recunoştinţei unei Naţiuni, rog pe Excelenţa Voastră a binevoi să transmit prin Ministerul Afacerilor Străine, telegrafic urgent, o procură autorizându-mă a îndeplini formele juridice necesare. Pentru trecerea acestui teren in proprietatea Excelentei Voastre”. Nicolae Iorga a cedat acel teren statului român, în 1934, cu condiţia de a se construi acolo o clădire care să servească drept institut de studii arheologice.În 1931, Nicolae Iorga împlinea 60 de ani, iar guvernul albanez și regele Ahmed Zogu hotărăau să-i doneze marelui istoric un teren, în semn de recunoștință pentru ajutorul dat poporului albanez. Pe acest teren unde s-a ridicat o luxoasă locuință și o clădire modernă Iorga era invitat să stea cât dorește. De altfel Nicolae Iorga era îndrăgostit de zonă și marea albastră, precum și d epădurile care ascundeau situri arheologice ale grecilor și vechilor traci. Când a venit Iorga la Saranda, aici era doar un sat de pescari, un port la Marea Ionică și un tărâm încărcat de istorie aromână. Țuțea considera că aromânii sunt super-români.

Abia în noiembrie 2016, Institutul Cultural Român a dezvelit la Saranda bustul marelui istoric şi politician român Nicolae Iorga, lucrare realizată de către sculptorii de origine aromână Zisa Musha şi Mario Musha, din Fier, Albania. Nicolae Iorga a cedat casa de la Saranda statului român cu condiția ca această clădire să fie transformată în institut de studii şi cercetări arheologice. În urma concesiunii, Casa Iorga a funcționat ca institut între anii 1937 şi 1940, apoi din nou între 1942 şi 1944. Teritoriul a fost cucerit de Italia, împreună cu toată Albania, în aprilie 1939, dar premierul Mihai Antonescu a solicitat ca acest teritoriu să fie dat înapoi României, aici funcționând un institut de istorie românească până în 1944. Autoritățile române au purtat negocieri recent pentru retrocedarea Casei Iorga din Saranda, care a fost vândută între timp de autoritățile albaneze unei persoane private după după căderea regimului totalitar a lui Enver Hodja, în 1992. MAE încă nu este capabil să negocieze cu Tirana restituirea Casei Iorga României, conform voinței regelui Abaniei Zogu și a marelui istoric Nicolae Iorga. Teritoriul României cu ieșire la Marea Ionică (Mediterană) trebuie să se întoarcă la țară.

Ionuț Țene

Recentul scandal despre ,,azilele groazei”, care pune încă o dată o pată neagră asupra României pe plan european și internațional, arată nivelul cancerigen malign al politicii, administrației și societății românești în general din zona Bucureștiului și din județul Ilfov. Imaginile de coșmar cu bătrâni înfometați, bătuți și deposedați de pensii, venituri și apartamente de către o suveică coruptă, împânzită la toate nivelurile instituțiilor administrative și ale statului român sunt cutremurătoare. E strigător la cer că de ani de zile au fost făcute sesizări la direcțiile locale și regionale, la primării, poliție și ministere și absolut nimeni nu a încercat să oprească caracatița corupției din azilele de bătrâni din Ilfov, care au fost transformate în adevărate ,,lagăre” de concentrare. Apar tot mai multe dovezi, după cele 25 de arestări, că numeroși funcționari ai statului, politicieni și polițiști știau de situație și nu au făcut nimic ca să oprească crimele împotriva umanității. Demisiile de miniștrii și cenușa în cap pusă de politicienii cu funcții în guvern nu ajută acum la nimic. Apar documente care atestă că însăși la guvern s-au primit sesizări și nu s-au luat măsuri, iar primarii acelor primării sesizate din Ilfov se făceau că nu văd reclamațiile primite, deși trebuiau să răspundă în 30 de zile sau să anunțe parchetul. ,,Azilele groazei” din Ilfov sunt hârtia de turnesol a uriașei corupții din instituțiile de conducere ale statului român. Aici este vorbă de o ,,cultură” a corupției pe seama celor mai vulnerabili oameni: bătrânii pensionari – seniorii României, Cât de jos a putut ajunge clica politică? E evident că pe seama acestor ”crime împotriva umanității și împotriva moralei”, unii politicieni și demnitari au făcut averi și și-au finanțat luxul și puterea electorală. Demnitatea, libertatea și siguranța cetățenilor sunt grav lezate în România condusă de politicienii corupți. Toată acestă corupție din București și județul Ilfov, dar și din afacerile imobiliare din primăria Capitalei a lui Nicușor Dan, m-a dus la gândul la două cărți publicate de mine la începutul anilor 2000, care-și păstrează actualitatea: ,,Capitala în Ardeal”, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002” și ,,Transilvania, model României”, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003”. Voi spicui din aceste două cărți apărute acum 20 de ani, iar ideile mele de atunci își păstrează în bună măsură concomitența, în urma recentelor evenimente:

,,lubesc prea mult bucureştenii pentru a le spune că oraşul, Capitala Ţării, nu mai poate reprezenta proiectul de viitor al României. A sosit timpul ca o altă regiune istorică românească să preia ştafeta pentru a conduce România în rândul ţărilor civilizate ale Europei. Cred că Alba-lulia, care este oraşul simbol al unităţii naţionale, poate deveni Capitala României. Atât prin poziţia sa geo-strategică, în centrul României, cât şi prin tradiţia mitologică românească de motor al unirii românilor, Alba-lulia poate fi faţa luminoasă şi luminată a Ţării spre Occident. Alba-lulia este ferită şi de zguduiri seismice, faţă de Bucureşti, care oricând, Doamne fereşte!, poate fi transformat într-un morman de ruine, cu grave consecinţe psihologice în mentalitatea românilor. Poate, dacă noua Capitală a României ar fi Braşovul sau Clujul, moldovenii şi oltenii ar putea acuza pe ardeleni de regionalism sau de un complex de superioritate, dar prin Alba-lulia, ca şi centru conducător, românii îşi redefinesc identitatea din seva tradiţiei seculare a unităţii. În mentalitatea colectivă, mutarea Capitalei la Alba-lulia, ar însemna că românii ar fi mai aproape de Europa, mai aproape de spiritul lor, mai siguri de civilizaţia lor milenară, de factură europeană şi mai departe de ispita slavă, asiatică. (Capitala în Ardeal, 2002).

,,Consider că românul trebuie să vadă optimist viitorul şi să încerce să şi asume răspunderea unor acţiuni care să le schimbe destinul. Nu se poate da vina numai pe acel weltanschauung moral ml㺬tinos de extracţie levantină al Capitalei României. Criza este una sufletească, datorită vicisitudinilor istoriei. E adevărat în Bucureşti s a concentrat întregul spirit uşuratic şi de şmechereală egocenntrică (caragialiană) a românilor în dauna unei atitudini morale corecte cu propensiune spre binele public, care s a păstrat, mai bine, în restul ţării. Trebuie să ne concentrăm pe valorile pozitive din cadrul naţiunii, să le evidenţiem ca, prin muncă, seriozitate şi spirit creativ, să ne aliniem între ţările civilizate ale Uniunii Europene. Bogăţiile naţiunii s-au acumulat disproporţionat în Bucureşti în dauna provinciei. Astfel, s-a creat un dezechilibru economic, cu un centru economic supradimensionat şi o pronvincie marginalizată şi periferizată. La fel s-a întâmplat şi în cultură, unde s a supradimensionat instituţiile culturale centrale şi s au neglijat cele provinciale. Viaţa culturală a fost monopolizată de Bucureşti în dauna provincialilor care au fost privaţi de şansa de a avea acces la cultură şi la afirmare spirituală locală superioară. Tocmai, pentru a armoniza dezvoltarea economică şi culturală a naţiunii, se impune mutarea Capitalei în Ardeal, la Alba Iulia. Mulţi se vor întreba; „De ce Alba Iulia?”. Un răspuns poate veni de la situaţia geografică a oraşului, aproximativ în centrul Ţării şi mai aproape de Occident, de valorile lui civilizatorii, dar şi de anumite tradiţii specifice româneşti conservate în Ardeal. Mutarea Capitalei în Ardeal impune schimbarea centrului de greutate a establishment ului românesc spre spiritul liberal furnizor de democraţie şi prosperitate al vestului european. Această mutare ar da un nou impuls spiritului creativ românesc în construirea unei societăţi democratice sensibilă la respectarea legilor şi apărarea drepturilor cetăţenilor, a interesului public. Transilvania deţine experienţa aplicării modelului cultural occidental în profunzime. Astfel această provincie istorică ar fi avangarda racordării societăţii româneşti la valorile democratice ale Occidentului, bineînţeles cu păstrarea tradiţiilor arhetipale româneşti bine structurate şi reprezentate în imaginarul colectiv ardelean. În acest sens, tradiţia trebuie văzută ca un organism viu care însumează trecutul, prezentul şi prefigurează viitorul. Specificul românului ardelean reprezentat prin seriozitate, chibzuială, respectul cuvântului dat şi a lucrului bine făcut şi gândit de două ori, îşi va pune amprenta pe noua Capitală a României, generând progres şi prosperitate. România va avea un nou centru, o nouă reprezentare şi imagine pe plan internaţional, de ţară cu o capitală mai aproape de Occident, dar şi de valorile sale seculare. Ideea mutării Capitalei României îşi are originea încă din perioada interbelică, când Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu, conştienţi de preeminenţa naţională şi morală a Transilvaniei, – după secole de jertfe ce au cristalizat un spirit naţional autentic deschis provocărilor civilizatorii ale modelului central european de factură germanică – au propus ca aceasta să fie la Braşov, în inima ţării. Chiar scriitorul Camil Petrescu, într un mod prozaic, a susţinut, în romanul „Patul lui Procust”, capitala României să fie undeva în Ţara Făgăraşului, departe de corupţia şi ineficienţa balcanică reprezentate de Bucureşti. Există numeroase exemple de ţări care şi au mutat capitala pentru a da un nou impuls pozitiv naţiunilor. În anii ’60 ai secolului XX, Brazilia a construit din temelii o nouă capitală, iar reformatorul Kemal Atatürk, pentru a rupe Turcia de fundamentalismul islamic, a hotărât pe la 1920 ca noua capitală a ţării să fie în podişul anatolian, la Ankara. Sunt momente de referinţă care au marcat istoria acestor naţiuni, dând un imbold dezvoltării economice şi culturale. Odată cu procesul de integrare în Uniunea Europeană, România are nevoie de o înnoire. Aceasta s-ar putea înfăptui prin mutarea capitalei la Alba Iulia, în Ardeal. Pentru români, Alba Iulia reprezintă un oraş simbol. Aici a fost aşezarea dacică, Apoulon şi municipiul roman Apulum, constituind o continuitate sinergică şi simbolică a originii daco-romane a poporului român (Transilvania, model României, 2003).

Desigur și astăzi, cu unele nuanțe și tușe schimbate, aș susține propunerea mutării Capitalei României în Transilvania, în urma unui referendum, cu care să fie de acord majoritatea românilor. Desigur, în ziua de azi față de anii 2002 sau 2003 aș milita, parcă mai mult pe mutarea Capitalei României în inima Transilvaniei, la Cluj-Napoca. Însă propunerea simbolică a transferării la Alba-Iulia a centrului politic și cultural al țării își păstrează tot mai mult preeminența, ca o primenire social-politică și în special morală, chiar dacă pare o opinie utopică.

Ionuț Țene

Puțină lume cunoaște că, în 1920, la sugestia consăteanului și colegului său, etnograful Ion Chelcea, viitorul filosof și gânditor Petre Țuțea s-a înscris în clasa a V-a a liceului „Gh. Bariț” din Cluj unde, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul și susține examenul de bacalaureat. În toamna lui 1923, tânărul Țuțea se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, unde obține licența și doctoratul în drept cu calificativul Magna cum laude, cu o lucrare privind contenciosul administrativ, în anul 1929. (vezi Radu Sorescu, Petre Țuțea – Viața și opera, Editura Scripta, București, 1999). Menționez că, o interesantă carte completează această informație: „Mixaje în timp”, care este de fapt o incitantă culegere de articole interbelice alcătuită de regretatul poet clujean, Bazil Gruia (decedat 1995), ce ne oferă o frescă biografică a tinereții filosofului și gânditorului Petre Țuțea. Volumul a fost tipărit în 1999, la prestigioasa editură clujeană Casa Cărţii de Ştiinţă. Prima parte a cărţii cuprinde o introducere a poetului clujean Bazil Gruia despre filosoful Petre Ţuţea, precum şi câteva articole inedite publicate de acesta la Cluj, în ziarele, „Patria” şi „Chemarea”, sub patronajul PNȚ. Cartea este fermecătoare şi dezvăluie lucruri puţin cunoscute despre marele filosof naţionalist român, Petre Ţuţea, care şi-a făcut studiile liceale şi universitare la Cluj, devenind un publicist acid în presa clujeană, care şi-a pus condeiul în slujba liderilor Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Filosoful s-a născut în 1902, la Boteni, în Muscel, într-o familie de ţărani săraci. A urmat gimnaziul la Câmpulung Muscel, ca mai apoi să nu mai aibă bani să-şi continue studiile. Consăteanul său Ion Chelcea, viitorul etnolog, l-a luat cu el la Cluj şi l-a ajutat să-şi găsească un post de meditator pentru copiii unui ofiţer român dintr-un regiment cazarmat în oraş. De aici şi legenda că Ţuţea a fost copil de trupă. De fapt, viitorul filosof a locuit în cazarmă cu soldaţii şi a mâncat din oala lor. Între anii 1920 – 1923, Petre Ţuţea a urmat liceul „Gh. Bariţiu” din Cluj. Nu a fost un elev eminent. Foia lui matricolă atestă note relativ modeste. La Limba Română a avut nota 9, la Latină 7, la Franceză 5,5, la Matematică 5, la Anatomie 9, la Igienă 7, Drept 8,5, iar la Geografie 7,5. Ar fi firesc ca municipalitatea să amplaseze pe liceu o placă comemorativă care să amintească trecerea filosofului prin Cluj-Napoca. În 1924, Petre Ţuţea urmează cursurile facultăţii de drept a Universităţii Daciei Superioare, fiind considerat un student eminent. Anii universitari îi termină cu calificativul „distincţie” din partea profesorilor. Este apreciat de profesorii în Drept Roman, celebrii clujeni Ion Cătuneanu şi Traian Pop, viitorul rector. Petre Țuțea s-a lăsat inspirat de efervescența vieții literare clujene, în special de spiritul revistei conservatoare ”Gândirea”, unde publicau Gib Mihăescu, Cezar Petrescu sau Lucian Blaga. Pe străzile burgului transilvan Petre Țuțea și-a intersectat pașii cu Lucian Blaga, entuziasmat de publicarea noului său articol ”Revolta fondului nostru nelatin” din ”Gândirea”, unde revista își avea sediul în Hotel New York, actualul ”Continental”.

La Facultatea de Drept se împrieteneşte cu poetul Bazil Gruia, care îl introduce în cercurile ţărăniste din oraş. Îi cunoaşte personal pe Maniu, Vaida Voevod, Tilea şi se angajează redactor la publicaţiile ţărăniste „Patria” şi „Chemarea Tinerimii Române”. Devine un editorialist acid, care sprijină proaspătul guvern PNŢ ajuns la putere în 10 noiembrie 1928, după înlăturarea liberalilor corupţi de la putere. Din perspectivă istorică par ciudate, interesante şi paradoxale obsesiile sale naţional-ţărăniste şi idolatrizarea lui Vaida, Maniu, Mihalache sau Tilea din 1928/1929, ştiind că peste câţiva ani filosoful devine un journalist de extremă stângă și apoi un ideolog al Mişcării Legionare, un intelectual înregimentat în spatele lui C.Z. Codreanu, discipolul lui Nae Ionescu. Poate exacerbarea modelului rural românesc şi al ţăranului român a făcut translaţia la Ţuţea, de la naţional-ţărănism la dreapta, trecând și printr-o experiență scurtă a extremei stângi. Petre Ţuţea lucrează în biroul redacţiei „Patria” până în 1932. Sediul oficiosului PNŢ era pe str. Regina Maria, actualul B-dul Eroilor nr. 36. În 1929, pe 5 aprilie, Petre Ţuţea îşi obţine la Universitatea din Cluj titlul de Doctor în Drept, obţinând calificativul „Magna Cum Laudae”. Cu prietenul său, poetul Bazil Gruia, petrecea ore întregi în Piaţa Unirii şi în cafeneaua New York (actualul Continental) discutând filosofie şi politică. Deşi era un tânăr sclipitor, Bazil Gruia încă nu intuia in nuce pe marele filosof de mai târziu care a pus bazele filosofiei „românului absolut”. Petre Ţuţea a iubit enorm de mult Ardealul şi din articolele sale răzbate dragostea pentru ardeleni şi rolul acestora în primenirea morală şi politică a naţiunii române. În anii 30, România se conducea de la Cluj, unde era sediul central al partidului de guvernământ al lui Iuliu Maniu, iar ziarul oficios al guvernului era publicaţia clujeană „Patria”, care dădea tonul politicii diriguitoare a naţiunii. Ţuţea aştepta de la PNŢ-ul din anii 30 resurecţia morală şi politică a naţiunii, dar criza economică a blocat iniţiativele clujene ale lui Iuliu Maniu. Plecând la Bucureşti, Ţuţea s-a înregimentat în cadrul unei mişcări politice naţionaliste de dreapta care să-i satisfacă viziunile de renaştere naţională. Citind după 90 de ani, aceste articole ale lui Petre Ţuţea, mă surprinde actualitatea lor.

ADVERTISING

Şi atunci, ca şi acum, criza morală, politică şi mai ales din sănătate şi educaţie făcea ravagii în societatea românească. Editorialele sunt scrise direct, tăios şi cu aplomb şi, bineînţeles, cu multă dragoste faţă de Cluj, Ardeal şi Ţară, de parcă aş citi azi din ele. Apropo, de lipsa de apetenţă a românului de a-şi apăra drepturile. Şi atunci, ca şi acum, românii nu prea erau solidari în acţiunile populare de apărare a intereselor proprii. Lipsa civismului e o boală românească, care atunci ne-a aruncat în comunism, iar acum în populism: „Problema manifestaţiilor de stradă este mai puţin gravă…Românul nu-i revoluţionar. Pleacă la revoluţie şi se opreşte la nuntă”, spunea într-un articol clujean, Petre Ţuţea. La vremea respectivă Petre Țuțea devenise un activist de stânga, cu idei generoase și naive despre un comunism idealist. Formația sa de stânga s-a plămădit, paradoxal, în conservatorul oraș Cluj din vremea studiilor. După plecarea la București, în 1932, editează cu intelectualul socialist Petre Pandrea revista ”Stânga”. Petre Pandrea spunea despre ea că a avut succes un succes efemer. Revista s-ar fi tipărit în 80.000 de exemplare. Apoi Petre Ţuţea s-a întâlnit cu profesorul și filosoful Nae Ionescu devenind astfel un filosof și gânditor de dreapta. Butada sa a devenit celebră și peren actuală: „cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”. Alt paradox al lui Țuțea a fost acela că a murit ca membru PNL, adeziunea aducându-i-se acasă de Dan Amadeo Lăzărescu. Țuțea a fost un geniu al oralității filosofice. Personaj socratic și peripatetic, Petre Țuțea rămâne în istorie culturală a neamului nostru ca o conștiință vie, formată temeinic la școala clujeană, când se plămădea universitatea românească în spiritul și entuziasmul fondator al anului 1919, care l-a marcat pe filosof întreaga viață. Citatele sale sunt încrustate în memoria colectivă ca adevărate îndemnuri paideice: ”Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este ca suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.” Înstrăinatul filosof Emil Cioran în corespondența sa postbelică cu Bucur Țincu scria despre Țuțea: ”îi păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre”. Revenirea la ideile filosofice și de gândire ale lui Petre Țuțea în mersul culturii române sunt de o actualitate paradigamtică. Recuperarea biografiei lui Petre Țuțea este un act al excelenței culturale, care ne obligă la recunoașterea elitelor românești. Dacă l-am parafraza pe Noica, vorbind despre Eminescu, putem să-l adugăm și pe Petre Țuțea în rândurile „oamenilor deplini ai culturii române”, dar și să-l cităm însuși pe gânditorul socratic, înscriindu-l astfel în panteonul ”românilor absoluți”.

Ionuț Țene

Volumul recent de versuri al poetului clujean Marius Țion este o sărbătoare inconfundabilă a lirismului, o fiesta de metafore. Poetul propune o perspectivă proprie inextricabilă pentru profani. ,,Prin lanurile înserării” este titlul plachetei de versuri apărute la prestigioasa editură Casa Cărții de Știință (2023), cu o postfață exhaustivă și de o finețe livresc asumată, scrisă de redutabilul criticul literar Constantina Raveca Buleu, care-l așază pe poet într-o ,,configurație vălurită, potențial infinită, formulată matricial sub semnul lui Lucian Blaga”. Criticul literar îl încadrează, astfel, pe poetul Marius Țion într-o descendență lirică nobilă, de factură neo-modernă. Autorul construiește cu talent și hărnicie calofil-livrescă un univers liric pictorial în care își expune cu o melancolică reflexivitate ,,sufletul pe tavă” pentru un cititor – receptacol sensibil la spectacolul culorilor bătăilor inimii emoției. Titlul volumului de versuri – care cuprinde 32 de poezii prelucrate cu imaginație bogată ca a unui sculptor de jad – ,,Prin lanurile înserării” aduce aminte de titlul romanului lui J.D. Sallinger ,,De veghe în lanul de secară”, cu care are corespondențe paideice despre o evolutivă panoramă sufletească aruncată asupra preajmei ca stare de veghe. Poetul își construiește, cu sensibilitate ubicuă, o privire asupra lumii de o nostalgie reflexivă. Starea de veghe este transliterată într-o definire a eului în contact cu ,,câmpiile elizeului”. Într-un spațiu blagian definit de ,,orizont și stil”, poetul construiește vizionar tema lirică a unei ,,văi a fânațelor” simbolice, o geografie poetică, care deși este fixată într-un spațiu real post-citadin, reprezintă de fapt o dimensiune ,,illo tempore”, o definiție cosmică asupra lumii.

Din această ,,stare de veghe” diluviană a poetului izvorăște susurul descriptiv al poeziei, care nu este nu numai ”vindecătoare” cum ne spune Constantina Raveca Buleu în postfață, ci mai degrabă mântuitoare. ,,Crepusculul” surprins în metafore puternice ca o ,,vișină rostogolindu-se/peste gulerul fânațelor” peste perspectiva trans-fizică, reprezintă de fapt starea de dinaintea ,,înserării” finale, adică a sinergiei cu universului cosmic transcendental. ,,Fânațele” este un laitmotiv repetitiv, contabilicește folosit de poet de peste 10 ori, dar acestea nu reprezintă o expressis verbis, ci o transpunere a ,,fânațelor” stelare din ,,câmpiile elizeului” de dincolo de Styx, în spațiul tainic al luminii transcendente. Amurgul este anunțul celei de-a doua veniri. Poezia lui Marius Țion reprezintă o reconfigurare a arhetipului mitic din ,,spațiul mioritic”, o împroprietărire a lumii de dincolo. ,,Înserarea” anunță apropierea celei de-a doua veniri, fulminantă, dar și așteptată cu seninătate religioasă ancestrală în fața marii treceri. ,,Amurgul” poetului este focul purificator al poeziei. Această ,,stare de veghe” inefabilă aduce aminte, ca o promisiune a împlinirii ulterioare, de celebra melodie ,,The day before you came” a formației lui ABBA din 1983. Tensiunea așteptării acelui El este creativă și formativă. Metaforele se nasc din această așteptare tensionata a întâlnirii cu absolutul. Poezia lui Marius Țion este o soteriologie a inconștiutului. Poezia propusă de autor este ca un măr copt tocmai bun de cules din livada poeziei de către cititor, ca să se bucure de aromele tari ale metaforei. Poezia este o soteriologie. Țion este un poet integrat pe scara de sus a generației sale, ce se înalță spre cerul poeziei.

Poetul face parte stilistic și encomiastic din cadrul generației post-decembriste milenariste fără să epateze voit în aventuri gramaticale avangardiste și de versuri frânte și tranzitive. Marius Țion ,,filigranează” emoția în metafore puternice și versuri scurte despre un univers liric frugifer. Construcția volumului este un puzzle de poeme scurte și haiku-uri legate de un fir roșu și de un fior al singularității, sinergic. Poetul duce mai departe moștenirea monadelor lui Marcel Mureșanu, dar desăvârșește constructiv și „poemele translucide” ale confratelui Dumitru Cerna. E un poet care abordează starea de veghe în „solitudini” lirice încărcate de originar. Poetul atacă baudelarian menirea poetului din ,,Albatros”. Poetul șchopătând pe puntea corabiei în râsetele matrozilor este drama poetului inadaptat la răutățile unei lumi descărnate de spiritualitate: ,,matrozi ai cuvintelor/poeții dansează tangouri/cu moartea/printre catargele/nopții” (Poeții). La Marius Țion motivul lunii nu este eminescian, ci o presemțire a întâlnirii cu trecerea: ,,Ghirlande/rozalii/pe crestele/catifelate/ale fânațelor/luna/seceră albă/dansând/prin lanurile/înserării” (Prin lanurile înserării). Autorul recompune o geografie lirică ,,prin lanurile înserării”, ce reprezintă o restaurare a comuniunii heideggeriene dintre suflet și Ființă în starea de deschidere a Dasein-ului.

Picturile lui Florin Olari însoțesc cu discreție paginile volumului în ilustrate-oglindă, ce completează visarea metaforei în reverii din ,,faguri de miere milenară”, ce amintesc de arhetipurile încreștinate ale lui Ioan Alexandru. Acest puzzle de poeme scurte și frumos șlefuite surprind plăcut imaginația cititorului: ”prin vene/îmi curg/tăceri stelare/făgașele inimii/tot mai adânci” (Tăceri stelare). Volumul este și o ,,forma mentis” a propriei tristeți, izvor de efluvii intime. Poetul e martor deasupra „lanurilor înserării” cosmice ale lumii. Experiențele cognitive ale sinelui în contact cu sinea este motorul interior al izvorului limpezit de emoții al poeziei. Înserările poetului sunt combustia interioară și în semnul crepuscularului, o căutare-eliberare de febrillitate în asfințit, ca o întâlnire de gradul zero cu eschatonul. Poeziile se citesc așa cum se ascultă ”Nocturnele” lui Chopin, în solitudinea înserării sfâșiate de focurile asfințitului. Poeziile se dezvăluiesc ca un jurnal liric, cu irizări reflexive, într-o maturitate, ca similaritate a înțelepciunii, ce oferă reverii nostalgice. Deși volumul de versuri este un manifest liric covârșitor, totuși, pentru ca din ,,vale să se poată vedea muntele”, poetul a introdus două poezii cu substrat epic, o poveste de un lirism subtil-romantic ce amintește de idealismul magic al lui Novalis: ,,Aveam vreo douăzeci de ani/și eram atât de tânăr/încât credeam că lumea/e o trambulină imensă/care mă saltă spre fericire…” (La fel de tânăr).

Poet Marius Țion, deși este un personaj jovial, prietenos și comunicativ, versurile sale sunt de o solară solitudine și de o recurență a retragerii în sine. Poezia sa e un fruct copt al maturității care se desprinde de poet ca o pasăre de noapte deasupra ,,fânațelor cerului” ca să ducă cititorul în lumea zborului. Versurile sunt caligrafii îndrăznețe ale vârstei înțelepciunii și cunoștinței adevărului poetic, un enunț al generației poetice 2000 (milenariste). Poetul a înțeles taina poeziei, care nu este evolutivă și încorsetată în tipare sau ,,plutoane generaționale” și, bineînțeles, nici un jurnal epic, ci, mai degrabă, un reper ,,contra-mundum” liric comprehensiv-sinergic al imanentului și transcendentului. Cu volumul de versuri ,,Prin lanurile înserării”, poetul Marius Țion a urcat cele mai de sus trepte ale cunoașterii poetice, propunând o altfel de cosmogonie lirică. Abia acum debutează provocarea reîntoarcerii apelor fluviului forței lirice spre izvor.

Ionuț Țene