Isabel Allende spunea odată că „Adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii”, lucru perfect adevărat în ceea ce mă priveşte referitor la amiciţia cu jandarmul, starostele, poetul, scriitorul, editorul făuritor de reviste şi antologii, fondatorul unor festivaluri şi concerte de colinde, dar în primul rând OMUL Vasile Bele din Chiuzbaia.
Dacă am învăţat ceva de la acest prieten al meu e în primul rând bunătatea, apoi dragostea faţă de aproapele său, cei aflaţi în nevoi şi nu în ultimul rând dăruirea cu care ştie să-şi valorifice talantul dat de Dumnezeu.
Ar fi multe de spus de minunata lui familie, de doamna Cristina, contabilă la bază, cea care ţine sacul cu bani să nu rămână niciodată gol, de cei doi copilaşi care acum sunt în capitala Ardealului, – Bogdan absolvent de Babeş-Bolyai e pe picioarele lui şi se descurcă de minune, Bianca, studentă la aceeaşi prestigioasă universitate, despre mămuca Anuca, parcă desprinsă din scrierile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Făcând o scurtă radiografie, îmi amintesc cum Vasile Bele ne-a invitat pe toţi cei de la Cenaclul Scriitorilor la un guiaş după şedinţa de cenaclu, unde i-au poposit în ogradă, printre alţii poeta Ioana Ileana Şteţco, prozatorul Valeriu Sabău, Vasile Dragomir, Ioan Meteş Morar, Vasile Dan Marchiş, Marin Pungă şi mulţi alţii.
Tot datorită lui am ajuns la Mănăstirea Chiuzbaia, loc sfânt, unde am putut să mă reculeg, să-mi încarc bateriile, să am o apropiere firească de Cel de Sus.
Trăgând o linie pur aniversară, Vasile a trecut un pic de un jumătate de secol, îmi dau seama că eu am fost de mai multe ori la Chiuzbaia decât a fost el la Lucăceşti, dar am de gând să îndrept lucrurile. Aceasta s-a întâmplat şi fiindcă el reuşeşte să fie mai convingător, dar şi datorită reliefului mirific de acasă. Dacă eu stau în centru, la drum cum se spune, casa lui este pe o colină, înconjurată de nişte dealuri pline de brânduşe primăvara şi în toamnele târzii.
Vasile Bele prin tot ce a scris până acuma se dovedeşte a fi un scriitor consacrat, cunoscut peste tot în România, mai nou şi în diaspora, un răsfăţat al sorţii şi al premiilor literare, acolo unde participă. Zilele trecute a primit „Meritul cultural” de la Oradea, la un festival Eminescu.
Ar fi multe de spus despre prietenul cu „P” mare Vasile Bele, despre proiectele la care am participat sau participăm în continuare, cum ar fi „Antologie de texte. Recenzii de cărţi – Personalităţi ale literaturii contemporane. Sincerus verba” , zece volume!
Din modestie (pe care Vasile o are din plin!) nu am pomenit de Tabăra de literatură din Baia Sprie, o încercare şi o experienţă nouă pentru noi, la care a pus umărul şi poetul popular, alt fârtat de-al nostru – Nelu Danci din Plopiş!
În scurtul meu expozeu, vreau să-i urez sănătate, putere de muncă, bucurii alături de cei dragi, succese pe plan familial şi literar şi să fie acelaşi Vasile Bele, pe care-l cunosc de multişor: generos, sincer, altruist, făcător de bine! La mulţi ani, tânăr jandarm-pensionar! Să trăiţi!
MARIANA GURZA – EVOCARE Pe Mariana, am cunoscut-o oarecum pe neașteptate, nu-mi amintesc exact împrejurările (nu, nu am cunoscut-o direct, nu am mai avut răgazul…), când anume s-a întâmplat… Eram deja pe facebook, în primăvara lui 2017, iar după câteva luni, prin vara-toamna aceluiași an, m-am întâlnit cu acest nume, indirect, prin intermediul unei reviste, LOGOS și AGAPE, și al unui post de radio, ROMANTIC! Concret, Mioara Hususan, din partea acestui post, mi-a vorbit despre o antologie lirică, PRINTRE RÂNDURI, PRINTRE GÂNDURI, PRINTRE OAMENI!
Mi-a plăcut această denumire metaforică, am trimis niște poeme pentru această antologie și, tot atunci, m-am înscris în Grupul Romantic, am început să ascult emisiunile de sâmbătă ale acestui post de radio, unde erau citite inclusiv poeme de ale mele și ascultam muzică frumoasă, după gusturile noastre romantice…
Intrând în antologie și în
grup, sub genericul ,,Romantic cu armonie și bucurie”, am devenit de- al casei și am fost imediat adoptat, am cunoscut rapid o serie de nume,
în afară de Mioara, precum Camelia Cristea, Doina Spilca, Tamara Tomiris Gorincioi, Vasilica Grigoraș, Adriana Popa… Am lăsat-o la urmă, pentru că, prin mijlocirea ei, am ajuns în paginile Antologiei și în rândul membrilor Grupului Romantic! De fapt, Adriana Popa m-a condus în rândul colaboratorilor revistei Logos și Agape, unde am început să public poeme (citite apoi la radio Romantic), și ea este aceea care i-a vorbit Marianei Gurza despre mine. Publicam frecvent în Logos și Agape, (eram în fiecare sâmbătă pe Romantic), eram activ, comentam textele publicate aici, eram prezent, sociabil, frecventabil… Mai mult decât atât, grație relațiilor sale, Mariana a publicat poeme, texte (interviuri) semnate de mine, în diaspora, în bloguri din SUA, Saltmin Media și Miorița, și Canada, ca și în Australia, în Confluențe literare.
Astfel că, la scurtă vreme, Mariana
mi-a propus (mie și Adrianei Popa) să devin redactor de literatură al revistei Logos și Agape, trebuia să identific poeți și să-i promovez în paginile revistei. În această calitate, am promovat o serie de poeți tineri sau în curs de afirmare, precum Daniela Bălăuță, și am realizat numeroase interviuri cu poeți și scriitori, Ioan Pop, Mariana Grigore, Tamara Gorincioi, Doina Spilca, Vasilica Grigoraș… Eram prezent săptămânal cu aceste lansări și interviuri, primite cu interes de cititori, materialele erau bine cotate în diaspora, îmi plăcea ceea ce făceam, descopeream în mine calități de jurnalist, autor de reportaje, înclinație spre dezbatere și polemică.
Am continuat astfel mai mult de jumătate de an, încât, în primăvara anului 2018, când la Chișinău se organiza Marșul Centenarului (100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România), la 25 martie 2018, am fost trimis de Mariana Gurza, la Chișinău, în calitate de corespondent al revistei Logos și Agape. La scurtă vreme după ce-am revenit de la acest eveniment, am publicat un articol răsunător, cu acest titlu (Marșul Centenarului) în revista Logos și Agape, reluat ulterior și în revista ASLRQ (Canada).
Publicarea articolului în Logos și Agape a provocat controverse și, în această împrejurare, s-a vădit fermitatea caracterului Marianei, care s-a opus schimbării articolului, apărând dreptul la opinie și la exprimare liberă! Am continuat să public materiale literare interesante (grupaje și interviuri) și, în același timp, am început să public materiale diverse, studii istorice și teologice, care apăreau săptămânal în paginile revistei, grație generozității ei. Era un fapt notoriu că era foarte înțelegătoare și căuta să-i ajute pe toți, să promoveze pe cât mai mulți în paginile revistei sale. Publicase multe volume, era o poetă cunoscută, profundă, dar nu se gândea la ea, nu se promova pe sine, ci urmărea să facă cunoscuți pe alții, să fie alături de tinerele talente, pentru afirmarea lor. La toate solicitările mele, ale colaboratorilor revistei, ale celorlalți în general, Mariana se dovedea mereu receptivă, era specială, prin această empatie totală față de cei din jur.
Avea un suflet deosebit și de-aici izvora totul… Era originară din Bucovina pierdută, făcea parte dintr-o familie prigonită de soartă, de dușmanii neamului românesc, se refugiase în țara rămasă liberă, după 1940, vorbea cu durere, marcată, de aceste întâmplări triste… Era o natură etică, morală, profund credincioasă, împărtășea valorile tradiționale, iubea biserica, mănăstirile, tot ce era sacru, lucrurile frumoase, sensibile, vorbea puțin, era interiorizată, tristețea sau
nemulțumirea o părăseau repede, îi plăcea să-și arate bunătatea. De multe ori, vorbeam cu ea, o ascultam, îi percepeam vocea (timpul n-a mai avut răbdare, n-am ajuns să o cunosc…), transmitea ceva special, avea o vibrație anume a sufletului, scriu aceste rânduri și îmi dau seama că mi-e greu să vorbesc despre ea la trecut…
Acolo unde se afla, în conducerea revistei Logos și Agape, era puternică, inegalabilă, era cunoscută, prețuită, admirată, reușea să facă mult bine și să-și arate astfel frumusețea sufletului. Ființă morală, fermă, tradiționalistă, credea în valorile perene, vibra la neamul acesta, la cerul și pământul lui, trăia într-un univers familiar alcătuit din frumusețe, credință, ethos, se opunea relativizării valorilor și principiilor! În interviuri, își dezvăluia sufletul, ideile și principiile îi erau foarte clare, nu-i plăceau jumătățile de măsură și se ferea de compromisuri, era o luptătoare, știa când să fie vehementă, activă, neînduplecată, plină de energie și dinamism!
Era o persoană deschisă, spontană, vie, autoare a unui mare număr de volume, valoroase, substanțiale, era mai curând modestă, nu vorbea de persoana ei, foarte greu publica ceva, dar îndemna pe mulți să fie activi, creativi, să scrie, să publice, să intre în uniunile de creație, să se dedice scrisului! Avea vocație de ctitor, era neobosită, doritoare să facă ceva, să inițieze, să conducă, să fondeze, să lase în urma ei lucruri frumoase și durabile, să antreneze și pe alții într-o activitate constructivă, să-i ajute să-și descopere vocația.
Ca poetă, autoare a numeroase volume apreciate, și director al unei reviste cunoscute și prețuite de cititori, Mariana Gurza și-ar fi putut construi un nume răsunător, o platformă publică de afirmare personală, dar nu a făcut-o, iar acest lucru denotă o particularitate a sufletului ei ales, a caracterului ei deosebit. Multe persoane roiau în jurul revistei, intelectuali din țară și diaspora, poeți tineri sau consacrați, iar radio Romantic, tutelat de ea, era deschis practic tuturor, doritori să-și asculte propriile creații pe undele acestuia. Mariana, detașată, interiorizată, era activă și făcea multe, dar aproape nu-i simțeai prezența, fiind foarte discretă, rezervată chiar. Avea această capacitate rară de a uita de sine, pentru a se deschide celorlalți, convinsă că aceasta se aștepta de la ea, practic, voind să facă cât mai mult bine, nu se mai gândea la persoana ei.
Generozitatea sufletească și atitudinea dezinteresată proveneau dintr- o calitate aparte a personalității ei, credința puternică în Dumnezeu,
trăirea și fapta creștină, aceasta era temelia caracterului său! De-aici îi provenea forța interioară, motivația actelor sale, de-aici se năștea și
slăbiciunea, în sensul bun al cuvântului, căldura și bunătatea care îi erau proprii și o defineau atât de bine. S-a spus despre ea (Mariana) că este ,,poeta cu suflet de înger”, iar aceasta se referă la persoana și sensibilitatea ei, dar, în același timp, este definitorie și pentru poezia ei, care atingea inefabilul, universul ei poetic nu era caracterizat doar de lirism, de estetică, ci și (mai ales) de finețe spirituală, de rațiuni înalte, de dimensiune religioasă. Un volum al său se intitulează, nu întâmplător, ,,Dumnezeu și umbră”! Scriind o poezie aleasă, cu ținută estetică și spirituală pregnantă, Mariana era receptivă la tot ce era valoros în creațiile poeților și scriitorilor, pe care îi stimula, în publicațiile literare periodice, pe care știa să le prețuiască și aprecieze (avea cuvinte calde de apreciere pentru revista noastră, Ofranda literară, la care colabora cu plăcere).
Despre Mariana, nu se poate vorbi conjunctural, fie și în paginile unei cărți, despre ea trebuie să vorbim firesc, cald, uman și frecvent, prin ceea ce a scris, prin ceea ce a făcut, prin faptele ei bune și dezinteresate, ea este aici, alături de noi, printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…
În încheiere, aș dori să reproduc integral poemul pe care i l-am dedicat, sub impresia copleșitoare a plecării ei neașteptate: CA O BALTĂ DE SÂNGE Motto: ,,nu știi ce strânsă mi-este inima și-o viață-i doar cât ai clipi din ochi” (Shakespeare)
Poetei Mariana Gurza
știi tu ce mi se-ntâmplă acum în ce abis sunt scufundat ai văzut vreodată apusul strălucind ca o baltă de sânge sunt clipe în care te simți sfâșiat făcut bucăți nu știi dacă ești viu sau mort ființa ta prinsă într-un imens malaxor de tocat vieți în ceasurile acelea de foc chiar nimic nu contează vorbe vorbe vorbe nimic nu te poate distruge mai bine decât o mare durere care te arde de viu pierderea unei ființe ce poate fi de neînlocuit va ști cineva să ne spună ce-a simțit Ahile la moartea lui Patrocle el care refuzase un rege nu știm nimic despre pierdere suferință
până când pumnalul ei nu pătrunde adânc în noi să simți moartea s-o trăiești în viață fiind în strălucire iată ce nu se poate povesti este neverosimilul însuși câte ceasuri infernale trăim zilnic să percepi sfârșitul doar imaginar este cumplit înainte să fie aievea crede-mă prietene cuvintele nu ne mai ajută vom înțelege cumva pe Alexandru cuceritorul Orientului în singurătatea Babilonului strigătele sale de durere pentru Hefaistion pe care-l iubea mai mult decât viața nu știm nimic despre durere mental nu poți suferi cu creierul nu poți iubi din creier durerea aceea care te arde te face scrum într-o clipită când pierzi pe cineva de neînlocuit cine poate să-nțeleagă să descrie nu poți trăi prin procură ce poate fi mai personal decât durerea acel cineva lipit de sufletul tău ce-a simțit Horatio când îl plângea îmbrățișând pe Hamlet prieten ființă iubită rațiunea sa de a fi să știi că ai o singură ființă în univers și să o vezi căzând fulgerată de soartă să vrei să-i dai viața ta la schimb să primești moartea în locul ei și să nu poți schimba voința neînduplecată a destinului poate cineva înțelege trăi suporta sunt hotare de netrecut enigme de neînțeles de neîndurat cum să-ți educi durerea încât să o-mblânzești când te privește cu ochi de fiară te-ntreb acum în ceasul acesta greu în plină noapte când simt cum mă arde și miile de cărți citite și trăirile alese nu mă pot apăra de această durere tăioasă care îmi sfâșie ființa de sus până jos…
Familia Marianei „Sunt eu, o umbră albastră … o bucățică de prescură, un ochi de lumină” Oare ce-aș putea să-ți scriu, oare ce-aș
putea să-ți spun, Mariana? Timpul se retrage în rame-ntunecate ca și crengile copacilor pe care le văd de pe ferestre, un abur ușor tremură prin verdele închis al brazilor, cu acele îndreptate spre niciunde, sau spre acel tărâm îmbrățișat și sfințit, în galben-ruginiu, de toate apusurile. E-atâta deznădejde în vântul ce bate cu putere și-n zarea vineție. Din când în când, trece câte-o frunză zbârcită, gri, zborul ei se ondulează în șuierul viscolului ridicat dintre malurile râpelor și eu rătăcesc iar pe străzi înmugurite cu amintiri și-ți simt atingerea invizibilă pe gene.
„Dacă mi se întâmplă ceva, să știi că Vă iubesc!” mi-ai scris tu, Mariana, în urmă cu un an. Era început de februarie, ghioceii își înfloreau albul în grădina casei tale, dar gândul îți urcase într-un spațiu al unei premoniții, iar cerul lăcrima, albastru, împletindu-se cu lacrimile mele de-acum, neplânse … Îți aud iarăși glasul și ne îmbrățișăm ca atunci când ne-am întâlnit la o lansare de carte. Era sfârșit de noiembrie, era 2019. Amândouă eram îmbrăcate în pantaloni și bluze negre, tu aveai cizme albe, eu cizme negre. Tu brunetă, eu blondă. Amândouă aveam jachete albe. Amândouă copilărisem în același cartier al aceluiași oraș. Amândouă terminasem același liceu. Când am deschis ușa sălii de la Facultatea „Ioan Slavici”, unde avea loc lansarea cărții poetului din Dorohoi, Marin Beșcucă – „TIMIȘOARA – Acolade peste timp”, lansare organizată la Timișoara, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la izbucnirea Revoluției Române, tu m-ai luat de mână și mi-ai făcut loc lângă tine, pe un scaun.
„Arăți mai bine în realitate, decât în poze”, m-ai complimentat tu, cu eleganță, eu ți-am întors complimentul: „Ești frumoasă, Mariana, elegantă și înaltă, mai înaltă ca mine, păreai mai
scundă în fotografii”. Ne-am îmbrățișat apoi și, una lângă alta, am ascultat prezentarea și comentariile legate de cartea de poezie. S-a vorbit despre revista pe care ai fondat-o: „Logos și Agape”, care ajunsese atunci la peste 1.500.000 de cititori și tu ai punctat câteva idei. Seara de noiembrie, ceața care plutea în spatele ferestrelor luminate, venea nu dinspre oraș, ci din depărtarea unei copilării în legănări de scrânciob, venea din mireasma sălciilor și a arinilor aplecați peste malurile Ierugii, venea de pe cărarea care urca spre pădure, din sunetul clopotelor de la biserica din Ohaba în a cărei casă parohială ai crescut. „A trebuit ca eu să fac infarct și fata ta să mă trateze, pentru ca tu să te reapuci de scris. Scrie!”
îmi spuneai tu, Mariana, de multe ori. „Aștept ca mama ta să povestească despre tradițiile de iarnă din Ohaba, despre pițărăi!” mi-ai transmis, prin Mihaela, atunci când te-ai dus, în decembrie 2015, la control cardiologic. „Mariana așteaptă pițărăii, mami!”, încerca Mihaela să mă mobilizeze. Și … cu două zile înainte de Crăciun, m-am așezat la calculator și, după 14 ani de tăcere, au început să ningă alb amintirile în povestea pițărăilor, pe care tu ai publicat-o, în seara de Crăciun, în toate revistele din țară și din străinătate cu care colaborai. A urmat interviul cu pianista Maira Liliestedt:
… eu nu știu să pun întrebări, sunt obișnuită, prin profesia mea, să dau răspunsuri.
Nu mai căuta scuze, fă interviul! M-ai convins să editez o nouă carte de poezie, ai scris o recenzie la volumul meu de versuri: „Aparent / Illusory”, ai făcut promovarea cărții printr-o lansare la radio „Romantic”, m-ai pus să fac corectura la antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” și astfel, am reînvățat câteva reguli de ortografie, mi-ai dat sfaturi înainte de întâlnirea cu colegii mei de facultate: „să spui, la cursul festiv, că ești poetă”, m-ai ajutat să-mi fac pagina de facebook, m-ai convins să semnez ceea ce scriu cu numele meu, nu cu pseudonim: „onorează-ți bărbatul, așa cum îl onorez și eu pe soțul meu și folosește-i numele” … m-ai susținut când eram criticată pe nedrept, ai adus gândul tău atunci când nu mă simțeam bine, te-ai rugat în mânăstirile în care ai intrat în pelerinajele tale … Ai dăruit. Ai dăruit prietenie, ai dăruit iubire! Ai fost prietena mea, ai fost criticul meu, ai fost cea care mi-a readus pe umeri aripile literare.
Ai fost … ce mult dor aceste cuvinte! Mai aud și-acum bulgării de pământ rănindu-se într-o plecare. Ți-am
adus flori albe, Mariana – „poetă cu suflet de înger”, flori împletite într- o coroană. Era o vreme cenușie, cu nori, așa cum și inima mea purta.
N-ai mai venit să mă colinzi, de Crăciun. Nu am mai povestit despre pițărăi, despre focurile de lângă biserică. Nu mai m-ai sunat la telefon… Ți-ai întâlnit mama, Mariana? Te-a așteptat tatăl tău? Ți-ai cunoscut bunicii? Ce ai aflat despre toți moșii tăi, rămași, prin vicisitudinile istoriei, în „dulcea Bucovină”, țară a fagilor, pe care-o purtai, îndurerată, în gânduri? Mai scrii versuri? Mai cânți în corul îngerilor? Ai regăsit „steaua pe care-ai prins-o și-ai pitit-o după un nor”? Ți-a apărat aripile „de răceala nopților și de vuietul apelor”? „Ai reușit … să te-mpodobești cu nestemata dăruită? Sau ai rămas doar cu imaginea infinitului?” A trecut vremea… dar Ieruga șoptește peste aceleași maluri acoperite de copaci și de aluni. A trecut vremea și pe dealul de unde se vede așa de frumos orașul nostru natal, Izvorul lui Vida umple alte ulcioare. A trecut vremea, Mariana! Pe dealuri sunt alți copii … Adriana Popa Timișoara,
Prietenia, pilonul rezistent al vieţii „Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă să ajungi la deznădejde.” – Honore de Balzac Mi-aduc aminte de oamenii dragi mie, prieteni care deşi au fost departe fizic, mi-au fost aproape sufleteşte. Ei au fost ca nişte păsărele ce şi-au făcut cuib în sufletul meu. Și chiar dacă au ,,zburat” spre alte zări, au lăsat urme adânci… Dar, de fapt, ce este prietenia?
Prietenia înseamnă două inimi care bat în acelaşi ritm şi cântă amândouă pe notele iubirii. Prieten e acela care îţi cunoaşte povestea, îţi înţelege trecutul şi te ascultă fără să te judece. Când eşti istovit şi nu mai poţi înainta, el îţi dă din energia sa. Un prieten adevărat îţi ştie gustul lacrimilor şi surâsul inimii. Plânge cu tine, râde cu tine şi împarte cu tine, nu doar clipele de azi şi pe cele de mâine. Atunci când greşeşti prietenul adevărat cu blândeţe te ceartă şi întotdeauna te iartă. Uneori nu e nevoie de cuvinte pentru a atinge inima unui prieten. Putem deschide uşa sufletului său cu o simplă privire scăldată de razele suave ale dragostei. Prietenii sunt două soluri diferite, udate de aceleaşi ploi. Un prieten/ o prietenă este un înger ce te acoperă cu aripile încrederii şi te luminează cu candela speranţei. O astfel de prietenă, supranumită Poeta cu Suflet de Înger, avea să apară în calea mea. În viaţă avem parte de întâlniri emoţionante care nu sunt întâmplătoare. Ele ne încarcă sufleteşte. Am învăţat că orice om care apare în drumul nostru are un rol bine determinat în misiunea şi viaţa
noastră. Un astfel de om a fost poeta și jurnalista Mariana Gurza, care mi- a întins mâna ,,prieteniei” și mi-a oferit posibilitatea de a fi redactor al
revistei „Logos și Agape”.
Deși timpul nu ne-a oferit ocazia să ne cunoaștem foarte bine, din puținele conversații în mediul online am înțeles ce fel de om e Mariana – un Om ce cunoaşte fericirea de a dărui, de a iubi şi care reflectă multă lumină și optimism. Ea vibra prin toți porii ei sensibilitate, altruism, delicatețe sufletească, fiind un autentic promotor al frumosului. Consider că Mariana Gurza a avut același crez ca și mine. A crezut în oameni, în Dumnezeu, în bine, în iubire, în poezie.
Crez Cred în alb, deși pe alocuri e și puțin de gri. În adânca noapte zăresc un strop de zi. Cred în Dumnezeu, pesemne și El crede-n mine, de m-a creat dintr-un gram de cer și tină. Cred în poezie, Demiurg de ,,feeling” ce mă ajută stelele dimineții să ating. Cred în iubire, vis ancestral, bucată de timp real-ireal, clipa ce (mă) scrie pe fibra inimii: Există și mâine! Există poeții pentru a pune un frumos epitet vieții! În încheierea acestui eseu, îi dedic Marianei Gurza poezia
,,Cei care nu mai sunt…”
Cei care azi nu mai sunt i-am cuprins în cuvânt, să nu moară niciodată, într-o poveste cu ,,a fost odată”.
Cei care azi nu mai sunt ascunși de-al eternității vânt, sărută petale de cer printre valuri de înalt mister și-mi lasă gust de infinit în toamna unui vis iubit. Pe o frunză strivită de dor îmi las sufletul călător și sper că lumina nu e ucisă de beznă când viața mai face o poznă. Cei care azi nu mai sunt trăiesc mereu în al meu gând.
Sensul vieții se risipește, motivul existenței dispare și e suportabil, nu ne speriem de drumurile fără obstacole, știind că ele nu duc nicăieri, trăind fără rațiuni precise. Atunci ajungem la un mod insolit de a analiza propria viață, iar uneori frica de viață o dedicăm unui destin pasiv, extins asupra unei generații. Aș dori să prezint acum un portret original, fără a căuta termeni de comparație, al unui om adevărat, care ne-a transmis emoții, într-o multitudine de culori și acesta este Mariana Gurza. Eliberată din lumea materială, lipsită de bucurii și de iubire, plină de violență, îngerii au dus-o spre inima mării și a cerului, în lumina cunoașterii și de aici spre un nou început, o nouă viață.
Am cunoscut-o pe Mariana Gurza, prin intermediul scriitorului Ioan Popoiu. Era director la revista „Logos și Agape”, pe care, cu multă generozitate, talent și multă înțelegere o conducea și prin ea promova literatura, oameni cu har, talentați. De la-nceput, s-a legat între noi o prietenie liniștită, loială, ca un singur glas, apreciind, cu o precizie aproape filosofică, scrisul meu, cărțile mele, pe care, ulterior mi le-a publicat, comentat, făcându-le cunoscute. Am simțit lângă mine un om bun, cunoscând măruntaiele scrisului, așa cum sunt uneori oamenii sau pâinea caldă, așa cum, blândă și superbă, poate fi natura. În revista, pe care cu cinste și dăruire o conducea, citeam opere, nume de valoare și noi, imagini și cuvinte episodice, pentru anumite momente, o povestire mereu deschisă vieții, o ultimă imagine, un ultim cuvânt, o succesiune veșnică a anotimpurilor și a generațiilor.
Am remarcat acea culoare vie a dreptății și valorii, cu o minte sclipitoare, pentru ca soarele să ne poată lumina, fără a i se acoperi razele de către norii cenușii, de sabia lașității din jur. Am descoperit noțiunea sublimului, acea fascinantă îmbinare diversă a spațiului cosmic, acel drum interminabil către o planetă fără nume. Simbolic vorbind, era ambiția de a atinge perfecțiunea, la un nivel înalt al dezvoltării și conștiinței spirituale. Neobosită, mereu optimistă, nu gândea că timpul se odihnește la un moment dat, că-și schimbă
culoarea, astfel reușind să deschidă poarta unei rezistențe într-un mister inexprimat, acea mângâiere cu suferința, mai mare decât multe secole. Încerca să găsească miracolul vindecării, aproape de divinitate dar și de știință, într-o fascinantă paletă a vieții și a întrebărilor existențiale. Parcă experimenta cum să supraviețuiască, să fie puternică în suflet și trup, prietenoasă, frumoasă, elegantă, blândă, să știe cui să ofere, fără a fi dezamăgită. Numele său a pătruns până departe, prin revistele cu care colabora și prin numele scriitorilor de elită din toată lumea. Nu vorbea mult despre trecut, nici despre viitor sau de drumurile tinereții, de orizontul așteptărilor; căuta o anumită cale, pe care a găsit-o în lumea de acolo, de sus. Cunoștea și-nțelegea minuțios problemele existențiale, realiste și pătrunzătoare. Avea mândrie, suflet mare, stil, naturalețe și curaj. Și pe aripa ușoară a unui pescăruș plutitor în jurul meu, îi dăruiesc recunoștință, cărțile mele, toată considerația, aprecierea și prețuirea.
Dragostea de oameni și-o manifesta fulgerător, prăbușindu-se peste viață, ca un uragan, care o supăra, o smulgea din ea, ca un cer de frunze
purtându-i lumina în abis, și niciodată nu era prea târziu să-nceapă să ne- ndrepte către direcția bună. Verticalitatea îi aducea rădăcini adânc înfipte
în pământ, ca unei grădini veșnice, înaltă și-ndrăzneață, plină de binecuvântare, din care va răsări timp. Poemele sale sensibile, pline de talent și experiențe existențiale, înnoitoare – vor călători în universuri, căutându-și confirmarea poetică, departe de crunta și grotesca realitate. Devenim oameni în măsura în care îi iubim pe ceilalți, să ne-nălțăm ca plutele peste ape, ieșind curați din întuneric, din toate judecățile și veacurile. Astăzi îi voi trimite Marianei Gurza, un zâmbet însorit, un buchet de ghiocei și viorele, prin mesagerul primăverii răsărit din judecata luminii. Acum trăiește în liniște și se roagă pentru sănătatea și pacea lumii și a pământului, în spirit liber, zâmbind, în sfere înalte… în acel soi de bucurie întemeiată sau din convingerea de a fi lăudată pe pământ, unde tăcerea ar putea fi un discurs puternic, fără emoții… Pentru mine, Mariana Gurza a însemnat prietenie sinceră, devotament, iubitor de frumos și cultură, un miracol, un veșnic neobosit călător, plutitor ca o umbră benefică, fără spaime, mereu discretă și strălucitoare, așa cum se aude muzica într-o scoică… Trimit de aici, din colțul scrisului meu, câteva versuri din ultimul meu volum: „Să ne dăruim zâmbetul celor care merită, să-l oferim cu ambele mâini
Dac-am fi îngeri am vorbi în fiecare seară cu cerul, cu ferestrele lui Nu vorbesc nimănui de sus, asta înseamnă o foarte mare nepolitețe Voi încerca să rămâm departe de cei care sunt repetabili, neplăcuți Nici măcar: ,,Ce mai faci”. nu mă voi interesa de alții – doar de mine Mai mult decât de ei – cu ocazia asta îmi voi vedea adevărații prieteni. Printre oameni sunt tot felul de șarlatani, cu greu urcând drumul cunoașterii Imaginați-vă ziua iluminării, a orologiilor încremenite de urmele orelor”…
DESPRE CUVÂNT „Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășuit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de
adevăr.” (Ioan 1;14) În acest text ni se arată adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, „Cuvântul”, s-a întrupat și s-a sălășuit între oameni. Ni se mai spune că oamenii au văzut „slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea „Slavei” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare.
Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, „Cuvântul” Lui, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup. Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grija și toată responsabilitatea propriile noastre cuvinte. Prin „cuvinte” ne putem mântui și prin „cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a „cuvintelor” dovedește gol existențial, lipsă de grijă, sărăcie de gândire.
„Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul, sau vidul, din inima noastră, din centrul nostru existențial. „Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă. „Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, „cuvintele” reînfățișează lumea. Prin cuvinte lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care vor veni. Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabilă. Cuvintele care înfățișează acea realitate sunt cele care vor justifica, sau osândi, acea experiență unică. Mai mult chiar, forma acelor cuvinte
transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale. Pentru a fi mai clar. Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care le-a adus în ființă. Iar aici trebuie să fim foarte lămuriți. Aceea este „limba vechilor Cazanii, pe care-o plâng și care-o cântă pe la vatra lor Țăranii”, este limba în care gândim în taina inimii noastre, este limba în care visăm. O limbă care, coborâtă în adâncul nostru esențial, acolo unde nu putem minți și nu putem amăgi, se purifică și de fapt se sfințește.
Marele învățat Sextil Pușcariu arăta; „Limba (deci „cuvântul”) nu e… numai un servitor al gândirii, ci și un stăpân al ei. Dacă este adevărat omul vorbește așa cum cugetă, nu e mai puțin adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintașii lui. În limba tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite pentru a îmbrăca gândurile, dar această limbă moștenită, cu anumite clișee și asociații constante, îndreaptă gandurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele înaintașilor noștri, stabilind o legătură trainică între fiii aceluiași neam, forma mentalis națională”. În dureros contrast cu vorba, cuvântul, pomenit mai înainte, se află larma vocală auzită pe stradă și mai exact la colțuri de stradă. O limbă fără urmă de respect pentru cuvinte, rostită în tonuri și intonații cu totul străine de duhul limbii române. O limbă care a fost masacrată pe stradă dar și în spațiul tipărit, prin introducerea a nenumărate „barbarism”, cuvinte străine incluse fără rost. Includerea lor dovedind lipsă de identitate, lipsă de respect pentru „loc”, lene de a gândi, slugărnicie. Este sinistrul „jargon” al zilei, fioroasa limbă „manelizată”.
Vorbirea brutală, la întâmplare, vulgară, „murdară”, nu dovedește doar grosolănie personală și colectivă, penibilă urăciune, reprezintă ceva mult mai grav și mai primejdios. O asemenea comportare dovedește boală sufletească și dovedește împărtășire cu duhurile răului. Căci în acest fel de vorbire se arată manifestarea dușmăniei, a urii sălbatice a „răului”, a negativității pure, împotriva „Cuvântului”, împotriva Dumnezeului în Treime mărit. Spurcăciunea etalată, cu voluptate și cu obrăznicie în vorbirea stradală, este, cum spuneam, simptom de boală sufletescă și de neputință
de a sta pentru bine și frumos. Într-o asemenea vorbire, cu asemenea cuvinte, nu se pot exprima decât trăiri deșarte și fără rost. Fiecare avem obligația morală de a nu folosi astfel de mizerie rostită. Iar grija pentru cuvintele folosite poate deveni cale de mântuire. Atenția și efortul de a folosi cuvinte potrivite și cuviincioase lucrează profund în centrul nostru existențial, în inima noastră, a fiecăruia, produce o schimbare, o „întoarcere”, o metanoia. Cuvintele frumoase și cuviincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de înțelegerea „Cuvântului” care ne-a adus în ființă. Este un proces de anamneză, de reamintire a ceea ce din început am fost, de ceea ce din început am fost meniți să fim, de reamintire a „Raiului în care ne-a vrut Dumnezeu”. Este cale de descoperire a marelui adevăr, „dacă nu M-ai fi știut, nici nu M-ai fi căutat”. Este calea de a ne apropia de „ușa” Mântuirii, de Biserica Drept Măritoare care ne așteaptă pururea pe toți și pe fiecare. Memento: În aceste rânduri am căutat să exprim sentimentele și admirația ce am avut și am pentru Mariana Gurza. Un om a cărui vocație a fost Cuvântul și Iubirea.
Mariana Gurza o stea românească în dor și cuvânt Poetă, scriitoare, eseistă, ziaristă… Un om de cultură complet, un Om minunat, un suflet de aur, o româncă
adevărată, luptătoare pentru cauza neamului său… Este o bucurie, o mângâiere și-o binecuvântare să cunoști și să colaborezi cu astfel de oameni deosebiți, săritori și implicați în a înfăptui binele.
Aveam mare nevoie de un om de cultură cunoscut și apreciat în Timișoara pentru a deschide grupul ASCIOR Timișoara și m-a ajutat minunatul om de cultură Vasilica Grigoraș, făcându-mi cunoștință cu această stea a culturii și românismului adevărat, scriitoarea Mariana Gurza. Din păcate Mariana Gurza nu a putut să preia funcția de președinte ASCIOR Timișoara dar mi-a recomandat-o pe scriitoarea Violeta Secoșan Cadar și pentru că era mare urgență ca de „Zilele Timișoarei” să reușim să facem deschiderea ASCIOR Timișoara cu această ocazie, tot draga noastră Mariana Gurza m-a ajutat prin intermediul d-lui prof. univ. dr. Dumitru Mnerie ca să fim acceptați în Catedrala Ortodoxă chiar de „Ziua Crucii” cu acest eveniment așa important pentru asociația noastră. Ulterior, d-l prof. univ. dr. Mnerie Dumitru a acceptat să fie președinte al Ariei ASCIOR Banat, lucru extrem de benefic și însemnat pentru asociația noastră, participând la Conferințele naționale ASCIOR cu materiale de înaltă ținută culturală, științifică.
Din nefericire nu am putut vorbi față către față cu distinsa Mariana Gurza în toți acești ani, ci doar, de câteva ori la telefon, dar, de fiecare dată m-a impresionat profund modul atât de optimist și realist de abordare a problemelor, solicitudinea în rezolvarea problemelor culturale, afectivitatea și modul concret cu care sprijinea scriitorii… Un om de-o sensibilitate impresionantă dar și un scriitor extrem de profund,
cu mare acuitate a detaliului semnificativ, un adevărat și extrem de sensibil credincios care lupta cu amorțeala și nepăsarea din jur. Mariana Gurza este un univers cultural, opera sa definindu-se printr-o reală și lucidă reflecție asupra lumii în care trăim, aflată într-o degringoladă fără margini: „Am obosit de toate…/ de micimea ta omule,/ de indiferenţă/ de minciună./ Privesc cameleonii/ cum caută copacul/ stufos/ doar pentru/ a-şi satisface/ capricii/ fără sens./ Să domini prin tot/ doar pentru a demonstra/ că tu, eşti în vârful copacului/ stăpânind/ fără remuşcări/ ultima suflare umană…” (Am obosit…) A colaborat la revista noastră „Orizonturile Bucuriei”, dar și aici, îmi amintesc modul cum îmi trimitea materiale ale altor scriitori pentru a fi promovați, lucru ce m-a impresionat profund, având mereu acea atitudine de protector și promotor al culturii în periodicele pe care le-a condus, mai ales în revista atât de dragă și interesantă, pe care a înființat-o, cunoscută și apreciată în țară și peste hotare, inspirat intitulată „Logos și Agape”. În plină creație, după multe volume proprii dar și în participare, s-a stins un om de cultură minunat care avea multe și importante lucrări de realizat, mulți și importanți scriitori de promovat.
Cu mare bucurie i-am oferit distinsei scriitoare Mariana Gurza una dintre cele mai mari distincții ASCIOR, Medalia ASCIOR cu Brevet, pentru întreaga sa contribuție în promovarea credinței, culturii adevărate, pentru promovarea scriitorilor și românismului. Mă bucur enorm să văd câți prieteni, susținători și admiratori are, pe bună dreptate și știu că va rămâne în sufletul nostru ca un model de Om Bun și Luptător pentru frumos, adevăr și dreptate, un minunat militant pentru trăirea cea adevărată, deși
modestia, acuratețea sufletească, pioșenia i-au fost trăsături de caracter definitorii: „Sunt ceea ce nu voi şti/ niciodată…/ O frunză verde rătăcită/ spre piscul tău iubito/ c-un dor ce nu mă iartă./ Sunt ceea ce nu voi şti/ niciodată…/ Clipă minusculă în timp/ zâmbet,/ lacrimă curată,/ sunt doar anotimp…” (Autoportret)
Mariana Gurza are un loc al său în peisajul cultural românesc, și- a zidit nemurirea prin ceea ce a iubit, cum a iubit și cum a transmis această
minunată iubire pentru Dumnezeu și oameni, pentru dreptate și frumos, pentru înveșnicirea sufletului. Veșnică pomenire, minunata noastră Mariana Gurza! Îți mulțumesc din suflet pentru tot!
Mă încearcă emoții greu de descris, trebuind să mă refer la Mariana GURZA, elogiindu-i faptele
doar prin verbe conjugate la timpul trecut. Ne-am cunoscut cu aproape 20 de ani în urmă, într-un birou de consiliere al AJOFM. Eram acolo în căutare de parteneri instituționali, eu reprezentând, în calitate de Rector, Universitatea IOAN SLAVICI – nou apărută pe piața educațională timișoreană. Dumnezeu a făcut ca discuția preliminară deciziei de cooperare să o port cu un mare specialist al „sectorului suflete” – referent Mariana Gurza. Nu cred că atunci m-a tratat pe mine ca pe-un caz de excepție. Dar, era recunoscută pentru implicarea ei emoțională în discuțiile cu cei care-i cereau sfatul. Eu i-am prezentat o nouă oportunitate educațională particulară, pentru cei care ar fi în căutarea unui loc mai potrivit de muncă. De atunci, an de an le-a îndrumat multora pașii către universitatea și liceul „SLAVICI”, iar eu am avut norocul să descopăr din ce în ce mai mult sensibilitatea artistică a poetei Mariana GURZA, un OM atât de cald, în mijlocul unei familii minunate și al unui grup nemărginit de prieteni și colaboratori.
Sub egida Fundației pentru cultură și învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara am inițiat și organizat împreună multe activități, pentru a căror reușită, ideile, „pana” și vocea Marianei Gurza și-au lăsat o importantă și valoroasă amprentă. Astfel, în semn de aleasă recunoștință și prețuire, „pentru ajutorul inestimabil acordat”, în aprilie 2013 i se înmânează o binemeritată „DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ”. Dar viața ne-a fost armonios călăuzită dinspre oficial către particular.
În 2005, la aniversarea mea de jumătate de veac de viață, mi-a dăruit o cărticică, dedicată în totalitate mie, intitulată „Timpul este un poem”. A fost o realizare de suflet pentru suflet, pentru înfăptuirea căreia a antrenat și pe alți membri ai familiei, (fiica, Ioana, ocupându-se de ținuta grafică și creația coperții, iar soțul Vasile de tipărire). Prefața este semnată de regretatul meu coleg și prieten, distinsul, prof.univ.dr.ing. Sevastean I. IANCA, fost prorector al politehnicii timișorene.
De-atunci, mi-a fost și mai drag să mă simt apropiat de familia Mariana și Vasile GURZA, ei însoțindu-mă la altar în calitate de NAȘI, cu prilejul ceremoniei religioase de căsătorie mele cu Gabriela-Victoria. Majoritatea evenimentelor de familie ni le-an petrecut cu bucurie, împreună, poemul Marianei devenind o adevărată hrană spirituală. Venirea pe lume și aniversările primilor ani de viață a fiicei noastre Andreea-Elena au fost marcate de frumoase cărticele speciale, iar poezia și cuvintele frumoase ne-au rămas ca valoroase amintiri de familie.
Nu demult, căutându-mi mama, … acum doar printre poze și alte suveniruri, m-am trezit înăbușindu-mă în lacrimi în fața unei coli de hârtie pe care este dactilografiată o poezie primită de la Nașa noastră dragă, Mariana „poeta”, (cum, … cu drăgălășenie adăuga mama, când mai povesteam noi între noi, prin casă …):
4 generații alături de Mnerie Drăghina („Babo”) Ce dulce-i cuvântul, MAMĂ când te privești tăcut în oglinda vremii la vremurile de demult …
Și cei dragi, în jurul mamei țes din dragoste și dor chipuri, zâmbete încununate, parte din destinul lor.
Draga voatră mamă, pentru voi, este ICOANĂ! Să-i dea bunul Dumnezeu Multă sănătate, zile luminate, iubiri-o înconjoare …
Un arbore bine înfipt cu sevă ca nectarul este rod al dragostei dintre părinți de la Dumnezeu tot darul.
Iar voi, dragii mei, iubiți ICOANA VIE cu pace și armonie căci Doamne, bine este să ai părinți. La mulți ani, Mnerie Drăghina („Babo”) ! (Mariana Gurza, 14.10.2014. Era aniversarea mamei la 82 de ani. ) S-a format o relație specială între Mariana și Gabi, nu doar de protectorat spiritual, specific raportului Nașă-Fină, ci o prietenie ale cărei taine a rămas doar de ele știută. La aniversarea soției, din octombrie 2015, poemul dedicat ne-a emoționat mai mult, poate și prin mesajul transmis de poetă, cu șapte ani înainte de „plecare”, cu referire la drumu-i „plin de poeme”, în care „se vor ivi cohorte / de îngerii ce-și vor / lăsa aripile / peste singurătatea mea, / acum, / la sfârșit de drum …”
Pentru că discuțiile lor, de fiecare dată erau pline de glume și bună dispoziție, atunci n-am băgat în seamă presimțirile Marianei „ascunse” în versurile-i încărcate, ca de-obicei de multiple înțelesuri. Spiritualitatea se revărsa mereu când ne adunam laolaltă. Au urmat multe frumoase evenimente de familie, iar sărbătorile din casa mea aveau incluse an de an în meniu „cozonacul de la Ica”, mama Marianei, dragă tuturor. Dar, a venit sfârșitul de an 2019, atunci când … „cuptorul” de bucate și de vorbe bune s-a stins. Viorica Plevan, (căs. Rizac, n. 9.11.1930, Cupca, Bucovina), în ziua de 16.12.2019, pe un pat de spital timișorean, a închis ochii pentru totdeauna, într-un mod discret. La scurtă vreme, în prima zi din 2020 a plecat și mama mea. Lovituri grele ! Mari sărăciri sufletești ne-au cuprins. Așadar, am rămas orfani … Dar, cum ? … Ne-au murit ICOANELE ??? … Cele care ne purtau de grijă până … parcă nu așa demult ?… Icoanele noastre vii … ne-au devenit doar ICOANE.
Mariana și-a adunat gândurile lansând, într-un timp destul de scurt, cartea „Icoane vii”, cu o explicație a inspirației scrisă și pe copertă: „Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvânt între mine și restul lumii încremenite în taină”. În prima parte a cărții, Mariana ni se destăinuie din postura de copil „născut într-o casă parohială, aproape de tot ce înseamnă credință și românism”. În acest spațiu a aflat „drumul spre acea lume a cuvintelor sfințite”, căutând mereu să înțeleagă „sfintele taine” dar și a unor necunoscute din viața de început a părinților, „ … oameni harnici, care și-au lăsat vatra strămoșească, încercând să uite calvarul persecuțiilor staliniste, prigoana și suferința”, resemnați „purtând o viață dorul Bucovinei înlăcrimate”. Apoi, în partea a II-a a lucrării, poeta, se lasă cuprinsă într-un „șir de mătănii, /Unduit lângă candela ce arde” … lăsând la vedere lumina iubirii din „ICOANELE” – aparent păstrate ca simple poze-n casă. Din versurile pline de sensibilitate, presărate cu mai multe adresări directe părinților, se lasă impresia vitalității acestor icoane.
Mariana, în finalul cărții, ne dădea o lecție de viață: „… o mare albastră,/apoi un fluviu,/un râu de munte,/un pârâu/care curge spre Apa cea Mare,/spre care trecem cu bănuțul în mână.” *
Științele vieții ne oferă argumente certe despre continuitatea și ireversibilitatea scurgerii timpului. Dar, sunt momente din viață care par în totală contradicție cu această crudă lege, simțită de toată lumea, dar fără să fie revendicată de vreun pământean. Așa se întâmplă când ne moare cineva drag. În tumultul mersului înainte, în actualul context al cotidianului atât grăbit, când se oprește inima vreunui prieten adevărat, parcă se oprește și timpul tău.
„Mulțumesc!” a fost ultimul mesaj scris pe care mi l-a trimis Mariana pe „mess”, în dimineața zilei de 13 martie, 2021, la ora 7:50. E drept că literele tastate de ea pe telefon s-au mai amestecat… Atunci, „mulțumesc”-ul nu mi l-am putut imagina ca un ultim mesaj de adio, ci doar un simplu răspuns în conversația noastră curentă. Cu două zile înainte și-a amintit de aniversarea noastră, a finilor ei, transmițându-ne: „Vă pup! Să fiți fericiți!”
În seara de 12 martie a aflat cu tristețe și de zborul spre îngeri al Academicianului Nicolae Dabija, cu care s-a cunoscut personal și pe care-l admira nespus de mult. Apoi, netrebnicul de virus a trecut-o în zile de profundă tăcere …, după care, în 26 martie, pe întuneric ne-a răpus-o. Nu pretind seriozitate, sobrietate, deșteptăciune și alte atribute pentru ceea ce scriu acum. În viață trăim unele momente în care ar trebui să simțim multă jenă față de neputințele proprii, față de caraghioslâcul posibil de apreciat de cei din jur, a stupidității reflectate în mișcări, ciudățenii de comportament. Nici autocenzura nu ne mai funcționează. Ne pierdem și soluția ipocriziei, nemaiputându-ne controla imaginea, cu care s-au obișnuit cei din preajmă.
Dar, într-un fel se creează o stare specială, de eliberare, în care, nici că ne mai pasă de ceea ce-or zice alții. Așa m-am simțit luni, 29 martie 2021, preț de 3 ceasuri. În agenda mea apăruse, parcă adăugat spre neuitare, un eveniment cultural inițiat de draga noastră Mariana GURZA: „ … va avea loc la ora 15,00 în incinta cimitirului din Dumbrăvița, lansarea proiectului „OPERA OMNIA – Mariana Gurza”… , cu participarea …, având ca invitați … ” „ … Se vor respecta toate restricțiile impuse prin decizia CJSU Timiş de carantinare, datorită pandemiei COVID-19” … Ca de obicei, am încercat s-ajung mai devreme, … poate e nevoie de o mână de ajutor în
organizarea evenimentului, … așa încât … să iasă bine. (?!?!). Mariana- suflet își așezase chipul pe cer, în locul soarelui, de unde putea să
supravegheze tot, să ne primească pe fiecare, oferindu-ne câte-un mănunchi de raze calde, luminoase însoțite de fine adieri de vânt în loc de pupături. Pe un modest catafalc îi era trupul ascuns într-un sicriu, sigilat regulamentar și însoțit de o crudă cruce de lemn, încrustată sec cu datele istorice: „n .04.10.1955 – d. 26.03.2021”. Doar locul trupului ferit de ochii lumii era marcat de etichetă: „Mariana GURZA – 65 de ani”. Noi toți participanții, inclusiv membrii prezidiului, ne purtam cu smerenie masca obligatorie.
Mi se părea ciudat să nu-l văd, ca de obicei, pe meloterapeutul Gheorghe Iovu și orga sa, creând miraculoasele acorduri relaxante. „Lucrările ședinței” au fost conduse de un sobor de 7 cuvioși părinți, veniți, nu din obligație ci din recunoștință nedisimulată față de protagonista evenimentului, poeta și inițiatoarea de întâlniri de suflet în jurul poeziei. Trupul Reginei MG-65, era în mijloc, pe piedestal, dar sufletul ei era deja înălțat la cer. La ora începerii ceremoniei peste cimitir s-a întronat „Duhul Marianei”, reflectat deja din dreapta lui Dumnezeu, nouă dăruindu-ne un zâmbet discret lăsat să curgă pe raze de soare. Acum, mă simt cu cugetul mai împăcat, mai convins că ICOANELE nu ne mor.
Cu credință și gândul bun de veșnică amintire și pomenire a dragei noastre Marianei GURZA, azi o ICOANĂ , din care putem reaprinde mereu lumina iubirii, pe care ne-a lăsat-o moștenire, în scrierile sale și în spiritul LOGOS și AGAPE.
Amsterdam, OLANDA Născută sub semnul zodiacal al balanței,
Mariana Gurza (născută în 2 octombrie 1955, Caraș- Severin) este personalitatea care prin harul său
scriitoricesc contribuie, în nenumărate rânduri, la completarea literaturii naționale românești și, evident, la amplificarea culturii. Este vorba de lucrări literare în versuri și proză, iar autoarea acestora fiind Mariana Gurza – poet, prozator, eseist, dar, în același timp, și editor al câtorva reviste de cultură. Mult cunoscută în calitate de poetă, Domnia sa a publicat de-a lungul timpului 12 volume de poezii, printre care cele mai semnificative sunt: – „Paradox sentimental” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), „Gânduri nocturne” (Editura Augusta, Timișoara, 1999), „Nevoia de a sfida tăcerea” (Editura Augusta, Timișoara, 2000), „Lumini și umbre” (Editura Augusta, Timișoara, 2001), „Lacrima Iubirii” (Editura Artpress, Timișoara, 2003), „Ultimul strigăt” (Editura Eubeea, Timișoara, 2006), „Șoapte gândite” (Editura Atticea, Timișoara, 2006), „Pe urmele lui Zenon / On Zeno’s footsteps” (ediție bilingvă româno-engleză, Editura Eubeea, Timișoara, 2012), „Dumnezeu și umbră / God and shadow” (ediție bilingvă româno-engleză, Editura Singur, Colecția Scrisul de azi, 2016) și alte 4 volume de proză – „Destine umbrite” (Editura Atticea, 2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ, 2016), „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet” (cronici, aprecieri, editura Mușatinia, 2017), „Petru Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri, Atticea, Timișoara, 2007). După lecturarea acestora putem constata că întreaga operă literară a Marianei Gurza este o viziune largă asupra fenomenelor ce aparțin existenței umane din acest univers, respectiv, este o viziune plină de sensibilitate accentuată asupra lumii spirituale prin intermediul căreia se resimt și se desprind constant stările sufletești ale scriitoarei, în centrul subiectelor fiind plasată, în mod prioritar, suferința și îndurarea, dar și indolența semenului său. Cu un impuls divin și o inteligență aparte, poeta are un mare spirit de imaginație, astfel având capacitatea de a reda cu multă iscusință mesajul artistic (atât prin poezie, cât și prin
proză) printr-o formă nespus de concretă, evident, sensul este conceput de un conținut arhiplin de sentimente inocente față de oameni, țară, copii, părinți, univers, deci „față de tot ceea ce este prezent în viața pământească, firește, proprie omului”. Orice vers liric din creația poetică a Marianei Gurza este realizat în jurul cuiva sau a ceva, bazat pe factorul ideal al existenței – spiritul și, desigur, credința în puterea divină. Este ceva fenomenal de frumos, totul reflectând capacitatea poetei în a descrie emoția umană prin conținuturi literare care, la rândul lor, sunt un izvor de învățăminte sau, mai bine zis, o sursă de lumină spirituală destinată omului, destinată oricărei comunități umane – „Pe malurile timpului,/ vremea rece şi ploaia/ răcoresc suflete./ Unii zidesc palate în sfidare/ fără să întoarcă privirea,/ fără să le pese de molimă,/ de cancer, de tot ce ucide/ în noi şi printre noi./ iar eu, cu rugul întrebării/ încotro/ prea rar/ pricep sensul cuvintelor/ care scriu/ numele pomeniţilor.” (Sfidare). Cu aceeași formă de reflectare autoarea relatează: „Într-o seară/ mama a uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat coasa/ pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil născut/ în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul
să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind- o ca pe/ pruncul părăsit.” (Vremuri crude); consecutiv, gândul fiind
urmat cu o altă imagine artistică foarte frumoasă: „Luntrea ostenise./ S- a întors fără mine/ şi fără vâslaş./ Rămăsese în ea/ inima mea rătăcind
îngheţată/ şi plânsul ca un tunet/ căutându-şi/ dragostea luată de vârtej” (Umilința mă mistuie). Trecerea de la o condiție la alta sau trecerea de la o emoție la alta în aceeași formă clară și concisă, care este însoțită de acțiunea contemplației obiectului estetic, explică faptul cât de umană este personalitatea scriitoarei în raport cu propriile exigențe, dar și cu cele sociale/ comunitare, în modul acesta demonstrând un comportament respectuos față de sine și lumea înconjurătoare, negreșit, morala integră fiindu-i creștină cu adevărat – „Am crezut că ştii/ cine sunt/ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.” (Spune-mi cine sunt). Foarte atentă la schimbările ce au loc în evoluția omului și în univers, Mariana Gurza, poeta harului divin, simte cu multă ușurință respirația reală a timpului, a naturii, a întregii constelații, corespunzător,
în modul cel mai obiectiv imprimând totul prin vibrația artistică a cuvântului, aceasta numindu-se „creație poetică autentică” – „Încă un poet ars pe rugul iubirii,/ când începusem să uit/ că fiecare avem vămi de plătit,/ că în fiecare din noi/ mai e un ins,/ care mereu/ rămâne dator/ cu o iubire.” (Visând în miezul de cuvânt). Traversând necontenit cu gândul prin curenții timpului, scriitoarea este preocupată, în același timp, și de pasivitatea, nepăsarea și lipsa de interes a omului față de tot ceea ce se petrece în juru-i: „Tu şi timpul/ aţi trecut unul pe lângă altul,/ neştiindu-vă./ Până-ntr-o zi…/ când el s-a numit altfel/ decât timp, s-a/ făcut culegător de stele,/ inimă,/ trandafir,/ scoică…/ Şi zbuciumul inimii/ şi chinul trupului pălmuit,/ avea urme de sfâşiere…” (Trece timpul). Cât despre complexitatea comportamentului uman în astă lume, autoarea își declară emoția artistică cu multă durere și indignare: „Am crezut că dragostea ta/ are gust/ de păpădie,/ apoi de apă de mare,/ sau de nucă de cocos./ Dar avea gustul coclelii/ arginţilor lui Iuda./ Pe chipul meu/ dus-întors/ trecuse viaţa…” (Durere). Pe lângă meditațiile pline de zbucium și încordare pentru timpul necăjit, pentru omul și societatea umană care este mereu în decădere, pentru idealuri și năzuințe inexistente, poeta prin arta cuvântului se vrea transferată și în limitele tăcerii, a liniștii, a împăcărilor sufletești, astfel declarând credință deplină în tot ceea ce este divin:
„Când voi fi întrebată/ de ce-am trecut munţii/ voi aşterne pe albul cerului/ povestea melcului care-şi/ poartă visu-n spinare,/ sperând/ să poposească şi el,/ aidoma mie,/ în lăcaşurile sfinte./ Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerită,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la început,/ când am cunoscut lumina,/ şi pace, şi încrederea/ în puterea Ta,/ Doamne al meu./ Acum, mă rog Ţie…” (În căutarea liniștii). Prin respectiva descriere poetică identificăm o ființă umană, o scriitoare ce are o mare dragoste și încredere în divinitate – natura divină fiind considerată drept cârmuitoarea lumii. Totodată, putem defini că lirica Marianei Gurza reprezintă acea categorie a esteticii prin intermediul căreia se profilează vizibil sentimentul uman față de întreaga complexitate a valorilor umane – lucruri nespus de frumoase în stil metaforic. În contextul dat vom menționa că despre caracterul poetic al Marianei Gurza și-au exprimat părerea mai multe personalități distincte din cultura națională românească, nemijlocit și mulți critici literari de o notorietate aparte: „Mariana Gurza (n.2 octombrie 1955) – poetă, editoare și eseistă creștină. Însemnări și reflecții „nobile și
sentimentale”, versuri ce combină un material sufletesc neoromantic și metodologie imagistă în cărți reprezentative de poezie…”(Artur Silvestri); „Doamna Mariana Gurza, cuprinsă de fiorul liric încă din tinerețe, surpinde prin poemele sale atât eternele paradoxuri ale iubirii, cât și alte stări prin definiție umane: tristețea, dorul, pasiunea, iubirea de țară și neam, răzvrătirea, incertitudinea și nu în cele din urmă, credința. Pătrunsă de un puternic simțământ religios, poeta, scriitoarea si ziarista Mariana Gurza, închină scrierile sale, atât lirice cât și eseistice, puterii divine, patriei și întregii lumi. „Suflet fremător și suferitor”, inundat de „o devoratoare iubire pentru neam și glie” doamna Gurza își lasă cu certitudine amprenta asupra literaturii contemporane și nu numai” (Adrian Dinu Rachieru). Cu o notă aparte, vom străbate și creația artistică în proză a Marianei Gurza. Este un capitol la fel de interesant și emoționant al scriitoarei, care, de asemenea, prezintă un interes deosebit pentru publicul cititor. Respectivele compuneri literare se regăsesc în volumele „Destine umbrite” (Editura Atticea, 2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ, 2016), „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet” (cronici și aprecieri, Editura Mușatinia, 2017), „Petru Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri, Atticea, Timișoara, 2007). În acest subiect al discuțiilor cu referire la volumul „Destine umbrite” ne vom întâlni din nou cu opinia criticului literar Adrian Dinu Rachieru, care spune: „Destine umbrite” (2008, Editura Atticea) reprezintă primul volum de proză al doamnei Mariana Gurza, un op ce reunește încercările eseistice ale acesteia. …sub titlul
Destine umbrite” noul op se vrea o carte de neuitare… o carte- mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire
pentru neam și glie…”. Însă, Vasilica Grigoraș ne mărturisește următoarele cu referire la volumul „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet”, Editura Mușatinia, 2017: „În cartea Marianei Gurza nu întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!? Greu de spus uneori. Nădejdea ne salvează. Este o lucrare de sinteză şi de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult
decât interesante; ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor. Cred că apariţia acestei lucrări de referinţă este răspunsul divin pentru sentimentul de empatie şi dăruire celorlalţi, altfel spus, confirmă valabilitatea legii atracţiei.”. Prin urmare, precum este lirica poetică așa este și creația artistică în proză a Marianei Gurza, realizată într-un limbaj expresiv și deslușit, având ca suport elementul de construcție despre viața cotidiană a lumii cu toate subtilitățile și manifestările existenței; despre realități umane, dar și imaginare, corelate cu conținuturi spirituale, cât și materiale. În mod aparte, cu o pătrunzătoare capacitate scriitoricească, sunt prezente descrierile despre natura omului, atât ascunsă, cât și cea vizibilă/ perceptibilă, ce este trecută prin forme vitale ale existenței, astfel fiind desemnată structura internă și externă a unei teme, a unui proces. Realizând cu multă atenție toate mijloacele de expresie, prozatoarei îi reușește de minune să pătrundă ușor în adâncul evenimentelor care se vor relatate.
Personalitate distinctă a culturii naționale române, Mariana Gurza de-a lungul timpului s-a impus activ și cu mult succes în activitatea scriitoricească, aceasta incluzând în sine: creația literară în versuri și proza, publicistică/ jurnalistică, editorială. Fiind o descendentă onorabilă din familia Vasile Plăvan (figură emblematică a anilor 1915- 1939, avocat, jurnalist, publicist, unul dintre cei care a luptat pentru Marea Unire), unchiul din partea mamei-Viorica Plăvan, Mariana Gurza este un mare adept al corectitudinii, onestității, echității sociale și, nu în ultimul timp, o promotoare elocventă a valorilor spirituale/ intelectuale
valori ce pun bazele unei culturi în viața unui popor. Despre identitatea Domniei sale se pronunță cu multă onoare și respect o bună parte din
intelectuali/ scriitori/ personașități publice, printre aceștea înscriindu- se: – Emilia Țuțuianu, care scrie „Mariana Gurza este lacrima durerii
coborâtă din nord de Moldovă Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre mereu aducere aminte, strângând boabele de lacrimi ale înaintaşilor în peceţi peste vremi. Sensibilă şi intransigentă, dulce şi amară ori asemeni strigătului de pescăruş, poeta Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată fiinţa, pentru acum şi mai târziu.”; – Vasilica Grigoraș, care menționează „Scrisul Marianei Gurza este fin şi armonios, însă robust şi durabil – exprimă o anumită stare, un clocot lăuntric, în care primează dorinţa de a dărui. Crede în
oameni, deşi a suferit din cauza unora. Nu spune doar jumătăţi de adevăr, ea nu ştie să facă acest lucru pentru că ea spune adevărul întreg, chiar dacă uneori supără, însă ea nu se supără niciodată. Poate fi uneori „cascadă”, „uragan”, dar şi atunci este iubitoare, iertătoare. Este o „plantă de leac” din templul naturii umane ale cărei infuzii (sentimente şi gânduri bune) ajung întotdeauna la ţintă. Aşa cum la chinezi „ceaiul este starea inimii”, la Mariana, vorba bună este starea inimii sale, iar darul cel mai de preţ este acela de a simţi starea aproapelui.”. Pentru a-și atinge idealul spiritual, Mariana Gurza muncește fără răgaz întru binele societății române, muncește pentru a primi satisfacție sufletească, în așa mod realizând pe viu sentimentul/ emoția umană (atât de bucurie, cât și de tristețe) ce este expusă prin opere literare, lucrări ce sunt create prin harul divin, prin harul scriitoricesc
Am să mor într-o zi, o zi pe care nu o voi ști decât eu, căci în mine va bate ultima stea căzătoare, trimisă de cel ce odată mi-a dat să văd ziua mare pe acest pământ
mult prea încărcat. Am să mor fără tine, am să plec fără voi, nicicând n-am crezut să am spațiu-ntre noi, să nu pot atinge ce-mi este drag, să las în urmă acuma ce fac, să curgă marea pe chipul meu, să văd atunci, că n-am fost un zeu. N-am fost nimic mai mult de un om, ce am trăit fără să știu cum să trăiesc cât am fost viu, cum să iubesc, cum să ascult, frunza cum freamătă singură-n vânt. Am avut timp, dar parcă n-a fost, să aflu în viață care mi-e rostul, să bucur un suflet, ce astăzi îmi spune: eu plec mai departe, tu singur rămâne.
AZI LAS O LACRIMĂ SĂ CURGĂ
Azi las o lacrimă să curgă pentru ce-a fost și ce-a rămas, un strop de veșnicie pură ce și-a lăsat amprenta peste veac. Călătorind cu tine într-o noapte, pe vers frumos în taină m-ai rugat,
TRISTĂ ȘI RECE
E tristă și rece plecarea în grabă, dar faptul că n-ai fost un ins oarecare, trăiești și acum prin slove, în noi, cartea nicicând nimeni n-o îngroapă, ea peste ani ne va fi călător. N-aduce ceasul ce aduce minutul, n-am fost pregătiți pentru ruptura cea mare, nici un rămas bun, nici o îmbrățișare, doar lacrimi și flori au rămas pe cărare. Părerile de rău vor netezi conștiința, va face punte între două lumi,
una curată fără de prihană, iar alta crudă, grea din cale-afară. N-avem puterea de a întoarce și timpul e necruțător, cu toții vom muri pentru a ne naște și ne vom naște pentru a muri.
