În urmă cu foarte mulți ani, dar pe care nu i-am uitat, pășeam timidă pe holurile istoricului liceu… Eram o fetiță cu părul strâns regulamentar în două codițe cam subțirele  legate cu funde bleu. Cordeluța, o bandă și ea tot bleu, susținea părul pentru a nu-mi intra în ochi. Așa cum v-am spus pășeam timidă cu ochi în pământ abia îndrăznind să deschid gura pentru a-i saluta pe domnii profesori pe care îi întâlneam pe holul școlii sau în curtea liceului. Nu știam care dintre ei îmi vor fi profesori la clasă. Mama mă învățase să fiu cuviincioasă și supusă, chiar avea o vorbă care este veche de când lumea: „Capul plecat sabia nu-l taie”, dar care acum nu mai este de actualitate… Dacă ar mai trăi mama mi-ar spune cu siguranță: „Fii îndrăzneață nu lăsa pe nimeni să treacă înaintea ta!” sau mai pe scurt „Nu fi proastă!”…

Continue reading „Gigica Ivonnette PEPTĂNARU – TAINA SCRISULUI (154) O LACRIMĂ PENTRU 150 DE ANI DE MAIORESCU” →

Nu-mi prea place să vorbesc despre mine… Am lăsat, totdeauna, rigoarea „radiografiilor” literare în seama celor hărăziți cu pricepere, cu intuiție și cu prestanță întru cele ale scrisului frumos… Și rezultatele s-au configurat în matca observațiilor de bun simț. Parcă mai ieri, scriitorul Ion Fercu mă tot striga pe nume, cu nostalgia unor tăceri numai de noi știute: „Don Quijote al iluziilor care vindecă, având în coburi metafore și verbe îmblânzite cu adieri de frunză haiducească…  Dan Sandu hălăduiește printre mirări și iubiri creștine, dând pinteni dragi unei Rosinante care nechează la fiecare fior stârnit de condeiul său sclipitor, de parcă ar vrea un nou făraș de jăratic, pentru a-și spori tezaurul aplauzelor. Dar, nefiind vreme de odihnă, flămând de iubire, el dă viață pintenilor, în căutare de noi și noi puzderii de suflet, înarmându-se și cu speranțe pe care le oblojește, din când în când, odihnindu-se în ziceri de prieten… Înghesuit de mirări, adorat de muze, hăituit de preaplinul unei inimi care nu poate ființa decât întru îmbrățișare frățească, de cruce …”

Continue reading „Dan SANDU – TAINA SCRISULUI (153) A FOST ODATĂ…” →

Incontestabil că fundamentele gândirii și culturii românești sunt alimentate de izvoarele curate și bogate ale culturii sale populare. De aici decurge specificul culturii noastre, sau ceea ce definea Lucian Blaga prin „matricea spirituală a poporului român”.

Continue reading „George PETROVAI – FANTASTICUL, MAGICUL ȘI FABULOSUL ÎN CULTURA ROMÂNĂ” →

„Zamolxis este cel mai mare şi
cel mai bun dintre zeii Geţilor!”
(Iamblichos 280-330 d.Hr)

Arealul divin al pelasgilor descendenţi din protopărinţii omenirii a cuprins ulterior spaţiul sacru traco-geto-dac care se numea în antichitate „CETATEA ZEILOR”. De AICI, ramurile popoarelor ca nişte roiuri de Albine şi-au început migrările în cele patru zări, punctele cardinale şi evident, odată cu popoarele au plecat sacerdoţii lor cu zeii, zeiţele, sybilele, nimfele, vestalele, muzele, cântăreţii şi instrumentiştii.

Tot ce ţinea de sărbători, petreceri, ceremonialuri, aparţineau riturilor sacre împrumutate de la traci, cu instrumente, fluier, harpă, liră şi muzică, fiindcă preciza Strabon, „la traci se află izvorul ceremonialurilor orfice.” (Strabon, X/ III, 16).

„Mitologia tracă, născută în Cetatea Zeilor, consemna profesorul Iosif Constantin Drăgan, în Kogaion, în spaţiul carpato-danubian, a fost preluată în parte de tradiţia literară grecească, care i-a dat o largă circulaţie, devenind apoi propria lor creaţie.” (6/ 137-138)

În spaţiul sacru Carpato-danubioano-pontic, nu sălăşluiau doar zeii şi poporul traco-geto-dac, ci şi Metropola culturii – Vatra SCRISULUI, Centru întregii culturi şi civilizaţii a lumii străvechi. Unele scrieri hieratice ne arată cum ni s-au furat marile creaţii, astfel, „oda greacă, Iliada, de fapt e <<luată>> de la noi şi tradusă, iar Moise a luat de nouă ori mai mult…Furtul odelor dace a dat naştere mai târziu culturii greceşti…” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 163)

ZAMOLXIS – Marele Legislator Get

Herodot numeşte Zalmoxis – pe zeul la care se duc geţii nemuritori, fie prin jertfa voluntară supremă, a celui mai bun sol din cinci în cinci ani, fie cei plecaţi din viaţă. „Fie, Zalmoxis om sau divinitate de-a băştinaşilor…” (Istorii, IV/ 94-96-cf.112/I, 49,51)

Strabon este mai exact. „Zalmoxis a fost mai întâi om!” (Geografia, VII/ III, 5)

Desigur, Zalmoxis a fost un Om ales de Cer, care şi-a desăvârşit virtuţiile prin post, smerenie, rugăciune, contemplaţie, credinţa primită de la Străbuni, rezumată în formula sacră „EI EN!” – UNUL EŞTI!, imprimată de hiperboreeni (pelasgo-geţi) în templul lui Apollo hiperboreanul, cunoscut şi sub numele de Oracolul din Delphi, pe al cărui frontispiciu maxima scrisă te provoacă pururea. „Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte astfel tainele universului şi toţi zeii!”

Aşadar, străvechii Profeţi ai pelasgo-geţilor au instituit monoteismul, credinţa într-o Divinitate Supremă, Care a creat Cosmosul şi Omul, în scopul revelaţiei, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, Voia Sa, Legile Sale Morale, Fizice, a conlucrării Omului cu Logosul-Atotcreator, prin IUBIRE, potrivit genei religioase imprimată la Creaţie, a conlucrării Omului cu omul, prin cuvânt, dragoste, armonie, suferinţă, jertfă, în sensul perfecţiunii Omului prin har, virtuţi, fapte bune, spre desăvârşirea întru nemurire.

Monoteismul pelasgo-get avea pe lângă credinţa în FIINŢA Supremă, cultul jertfei, cultul nemuririi sufletului şi cultul morţilor fundamentat pe adevăr, libertate şi iubire.  

ZALMOXIS

Etimologiacuvântului ZALMO, înseamnă Împuternicit, iar XIS = de Stăpân. Împreună dau expresia Împuternicit de Stăpân… peste Zalmă, peste Zămislire.

O mărturie arheologică descoperită la Histria, în anul 1959, este datată cu 300 de ani î.Hr., şi-l menţionează pe regele get Zalmodegikos, căruia i s-a conferit şi demnitatea de sacerdot întru Zalmoxis.

Se presupune că Zalmoxis a fost fructul dragostei dintre ursitoarea Gebeleisis şi o căpetenie tracă Got, născut în anul 633 î.Hr. „Gutan-ul, adică Mesia, prevăzut de Rama atlantul în lucrarea „Tracia geti Hristo komase to Rama Gutan it siat Mesia” din Peştera Ialomicioarei, ajunge să fie, pentru prima dată, Omul –Zalmoxis.”

(Romavia, Sufletul Neamului Românesc, vol.I, Legenda Nemuritorilor din Valea Dunării ZALMOXIS Primus Getarum et Europae Legislator, Anima Mundi Buc. 2011)

Citatul aparţine scrierii runice şi parţial se află şi în Peştera Ialomicioara, „Dare de seamă tracică de la Rama, Gutanului, văzut Mesia.” (Sufletul Neamului, op. cit., p.34)

În copilărie, Copilul precoce a purtat numele Laios şi a fost fascinat de miracolul naturii, de codru, de ape, de munţi, de păsări, de flori, de plante medicinale, studiind poezia, tradiţia, arta, legendele străbunilor, descântecele, cultul reginei Hestia – zeiţa focului. Fiind protejat de preotesele zeiţei Hestia a fost iniţiat în tainele alchimiei.

În luptele dintre traci şi greci, care erau tot mai dese, ajuta răniţii traci spre vindecare, astfel că la vârsta de 25 de ani, în anul 608 î.Hr., Laios a fost luat prizonier de greci şi dus în pieţele de sclavi spre vânzare. În noaptea prinderii mama şi zeiţa Hestia i-au apărut într-un vis iniţiatic, „de misia şi învăţătura spirituală pe care trebuie să o acorde şi celorlalte neamuri care s-au depărtat de adevărurile esenţiale ale filonului tracic din care făceau parte.” (Sufletul Neamului, op. cit., p.35)

Atunci mama sa i-a dat numele iniţiatic de Zalmoxis – Stăpân peste Zămislire.

Apare legenda care inversează rolurile spuse de Herodot. Zalmoxis a fost dus în insula Samos, iar acolo a fost cumpărat, ca de altfel, mulţi alţi sclavi traci, de dacul Mnesarhos, din Deva, un metalurgist de frunte ai Daciei. Zalmoxis a deprins repede meşteşugul metalurgiei, ajutându-şi stăpânul să devină un mare armator şi cel mai bogat ionian al locului. Alături de metalurgie au dezvoltat şi ceramica. În plus Zalmoxis îşi continua opera de taumaturg. La naştere, soţiei lui Mnesarhos, Zalmoxis invocă cerurile pentru destinul pruncului. „Acest copil binecuvântat va purta numele de Pythagoras şi va deveni primul <<fiu spiritual>> al lui Zalmoxis.” (p-49)

Discipolul Pythagoras (580-500 î.Hr., îşi onorează Magistrul, ajungând la 14 ani să creeze celebra sa „teoremă”. De la matematică, iniţiat de Zalmoxis, pătrunde taina filosofiei, construindu-şi propria teorie. „Omul poartă în interiorul său o parte din energia primordială divină care supravieţuieşte la moartea trupului, în lumea astrală, pentru ca în acord cu comportamentul etic al vieţii sale anterioare, să se reîncarneze în alt corp…” (ibid., p. 49)

Pytagoras a intuit „muzica sferelor” prin purificarea simţurilor, ce aduc armonia numerelor, a cosmosului, devenind o trinitate a muzicii, muzica cosmosului, a omului şi a instrumentelor, lăsându-ne moştenire şi sistemul de scriere a notelor muzicale.

Când  Pythagoras a împlinit 15 ani, părinţii săi l-au eliberat pe Zalmoxis, care a plecat la Atena, unde încearcă iniţierea unei şcoli de filosofie, apoi suie pentru o vreme pe Muntele Athos, după care pleacă să studieze lumea misterelor în Egipt.

Suferinţa religioasă este calea sigură spirituală prin care se atinge DRAGOSTEA!

Zamolxis intuia prin filonul tradiţiei că oamenii sunt Opera CUIVA. Opera unei FIINŢE Supreme, iar oamenii au fost creaţi pentru cunoaştere, ajutorare, perfectare,  înmulţire, apărare, moştenire, comuniune, iubire, armonia dintre ei cu ajutor de Sus.

Pentru acest lucru Omul trebuie să se cunoască deplin pe sine. Pentru cunoaşterea de sine trebuie să cunoască profund relaţia sa cu natura. Cu diversitatea fiinţelor ei. Să o iubească, iubindu-se! Să o apere, apărându-se! Să o creeze, creându-se! Să se folosească de ea regal, precum un Mare rege de supuşii săi. Să cunoască legătura dintre Cer şi Pământ. Misterul! Dialogul! Taina lor!

Să cunoască perfect legătura dintre trup şi suflet, rolul, scopul şi sensul fiecăruia.

Legătura pusă de Creator. Dialogul Vieţii Mici cu VIAŢA cea Mare, cu VEŞNICIA.

Pentru a atinge această înălţime a vieţii, a culmii spiritului este necesar să-L cunoşti pe Dumnezeu-Creatorul, apoi să cunoşti tot ce îţi poate înlesni mintea prin pricepere, raţiune, logică, înţelepciune, într-o permanentă trăire a virtuţiilor genetice.

Încărcat cu aceste gânduri albe prelinse în metafizica cuvintelor, după ce şi-a apropiat natura, tămăduirea prin plante, terapia, a păşit spre Egipt, studiind filosofia, astrologia, astronomia, cosmologia, cosmogonia, misterele, mitologia,teologia, fizica.

Marele isihast carpatin Ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Sfânta Mănăstire Frăsinei – Vâlcea (am avut privilegiul să-l cunosc, să-l preţuiesc, să-l mărturisesc) s-a ostenit în har şi rugă prin mistica revelaţiei divine să contemple Culturile Spirituale ale Tradiţiei Creştin-Ortodoxe Carpatine, punând început din tradiţia orală, zestre de la Moşi-Strămoşi pentru a face neînţelesul Tainelor, lumină filocalică pentru Aleşi.

După ce a primit binecuvântarea Părintelui său, Moş-Avva, „În genunchi sub Binecuvântarea ta stau,/ Prin Mâinile tale coboară-mi Cerul,/ Prin Ochii tăi Harul să Strălucească,/ Prin Cuvintele tale/ Însuşi Dumnezeu să-mi Vorbească. Moş-Avva, iată pe Fiul tău!”, a pornit pe urmele MOŞULUI din CARPAŢI în căutarea Originilor.

În Calea sa mistică monahul carpatin l-a surprins pe Profetul Zalmoxe, chiar în Piramida Egipteană, în frumosul său port dacic,în dialog cu marele Preot egiptean.

  –„Soarele Daciei m-a născut/ Şi am fost trimis în Egipt/ Cu o Mână de Pământ în Sân/ Ca Icoană/ A Fiinţei mele de adânc.” 

(Preotul se încruntă).

  – „Ce ai în Sân?…/ Cum ai îndrăznit/ Să aduci aici/ Soarele păgân?(către slujitori).

Scoateţi-i Inima din piept! (slujitorii se reped şi-i scot inima însângerată).

Nu te speria,/ Mintea îţi va fi Inima Nouă./ Inima ta de Pământ/ Nu putea fi în Piramidă./ Pământul are nevoie de Soare./ Şi aici Soarele este Mintea. (Soarele – Sufletul este Altarul Minţii – Inimii, care imprimă inimii biologice acel suflu subtil ce pune în mişcare întreaga energie vitală a omului n.a.)  (Zalmoxe speriat şi revoltat).

–„M-aţi orbit?…/ De acum voi Vedea doar în mine;/ Chiar Cerul îl voi face adâncul meu/ Şi n-am să-i mai privec niciodată/ Albastrul său…

 (Marele Preot).

–„Totul este Spirit/ Pe care trebuie să-l Gândeşti,/ Cum şi el te gândeşte!…/ Ochii tăi de acum/ Sunt Mintea!…

(Zalmoxe)

– Mă voi Reîntoarce/ În Pământul meu Dac/ Şi din Ţărâna lui/ Voi recăpăta INIMA şi Soarele…” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi. (Căutarea Originilor), Colecţia Isihasm 2000, p. 6-7)

Zamolxis era Fiul ales al Daciei Mari în care s-a oglindit Soarele –  Apollo, născut din Latona, „zeiţa cu caracter dulce şi blând” (Pausaniae, Descriptio Graeciae, I.18.5), în Insula Leuce-Albă, „ţara hiperboreilor” – ţara geţilor, în părţile de nord ale Dunării de Jos şi ale Mării Albastre. Albastrul ei o face „cea mai admirabilă dintre toate mările”, fiind o grandioasă apă, ce se întinde ca „Marea Mărilor”, (Diodor Sicul, II.c. 47; Bessel, De rebus Geticis, p. 39-40; Pausaniae, lib.X.5.7.; Herodot lib.IV.85; Codrescu, „Bucium.Rom.” III. 139),unde sălăşluieşte zeul străbun, în „patria sa de la Istru, adică la hiperborei.”(Pindar, Olymp. VIII.46.ibid.Olymp.III.14-17)

Latona i-a născut pe Apollo şi pe Diana în Insula Delos, pe o colină, măgură, deal, la poalele căruia s-a construit Cetatea Delos şi templele închinate lui Apollo. În anul 1420, statuia gigantică a zeului hiperboreu era încă în picioare, mărturiseşte Bondelmonte. („Bulletin de Correspondance hellenique”, XVII (1893), p. 134)

Hiperboreii sunt o ramură aleasă a trunchiului primordial pelasg. „Hyperboreu, fiul lui Pelasg, al puternicului rege şi patriarh al întregii ginte pelasge.” (Pindar la Olymp, III.28; Fragmenta Hist. graec. II. p. 387.)

Geneza Creaţiei divine ne spune că înainte de Potop, oamenilor de pe pământ li s-au născut fiice. „Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii… În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime…Şi i s-au născut lui Noe trei fii: Sem, Ham şi Iafet… Numele unuia (dintre urmaşi) era Peleg (Pelasg – pământ), pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul.” (Facerea 6, 1-2, 4, 10; 10, 25)

În fiii lui Dumnezeu, îi înţelegem pe urmaşii Patriarhilor Set, Enos (muritor), Cainan (ziditor), Maleleil (cel ce laudă pe Dumnezeu), Iared (cel ce coboară), Enoh (sfinţit), Matusalem (omul sabiei), Lameh (plin de putere), Noe (mângâiere), Sem (sămânţă), rasa arabi, evrei, Ham (negru), rasa neagră, Iafet (întindere, frumuseţe), rasa albă.

Fiii lui Dumnezeu, erau aşadar, urmaşii Patriarhilor – cei care erau cuvântul, voia şi fapta faţă de Creator, din fiecare ramură a Trunchiului primordial, care s-au răspândit pe pământ şi din care s-au născut Uriaşii, Eroii, Martirii ,Profeţii, asemuiţi de poporul de rând, chiar şi de Casta sacerdoţilor cu Zeii – Fiii Cerului.

Aleşii lui Dumnezeu erau deopotrivă şi Aleşii seminţiilor lor, pe care le protejau. Nu există seminţie, popor ales, fiindcă ar însemna o nedreptate divină, favorizând o rasă anume. Există însă seminţie, popor binecuvântat, atâta timp cât ele sunt în comuniune cu Dumnezeu, adică într-un raport de fidelitate faţă de Adevăr, de Bine, de Credinţă, de Dreptate, de Demnitate, de Jertfă, de Frumos, de Libertate, de Iubire.

Profesorul Carolus Lundius,preşedintele Academiei Regale din Upsala se arăta mândru pe la anul 1687, de înrudirea sueonilor cu geţii (goţii) şi sciţii, mărturie consemnată în manuscrisul Chronicon. „As Iaphet dre komne Skyter oc Geter, som langt epter Kalladis Gother/ oc nu Swenste.”- „Sciţii şi Geţii s-au născut din Iaphet care mai târziu, după Goţi, s-au mai numit şi Sveoni.” (Apud Carolus Lundinus, Zamolxis – Primul Legiuitor al Geţilor, Upsala, 1687, Traducere şi note adăugitoare de Maria Crişan, Ed. Axa, p. 22)

Izvoarele străine care vorbesc despre străvechimea spiritualităţii geto-dace, există, dar luminaţii culturii române le ignoră cu înverşunarea lor epigonico-mefistofelică.

 Aşa de pildă, Boxhornius, Historiae, VII, 101 d.Hr.; Loccenius, Antiquit. Sveog., lib. I,c.1, Procopius, IV, Hist. Goth., 419, episcopul got al vizigoţilor Wulfila (311-383 d.Hr.), a început traducerea Bibliei fără a o termina, dar finalizată în 460 d.Hr., ce se va numi Biblia lui Wulfila, în care s-a folosit alfabetul getic pentru a-l crea pe cel gotic.(Soganienus (sec. V d.Hr.), Historiae eclesiastică VI, 37). Alfabetul getic şi Bellagines – Legile frumoase ale lui Zamolxis au apărut prima oară la filosoful Iamblichos (280-330 d.Hr), în Fontes I, Anul 330 d-Hr., p. 19, apoi la Jeoannes Magnus, Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus, Roma, 1554. Lucrarea se află în Biblioteca Academiei Române, unde zace încremenită, netradusă. Lucrarea lui Bonaventura Vulcanius, De literis el lingua getatum sive Gothorum, Lyon,1597, aduce o încununare a primului alfabet aparţinând limbii getice.

Boeo, o poetă din provincia Phocis inserează într-un imn al ei, că „oracolul lui Apollo din Delphi a fost întemeiat de nişte oameni veniţi din ţara hiperboreilor şi între aceştia era şi cel mai învăţat om al hiperboreilor din acea epocă, Olen, profet al lui Apollo,căruia i se atribuie hexametrul.” (Pliniu, Hist. nat. XXVIII.4.1; Pausaniae lib.X.5.7.; Geograful Mnaseas din Patrae, Fragmenta Hist. graec. III.; Pliniu, IV.4.1.)

„Cultul lui Apollo la hiperborei reprezintă epoca de aur a civilizaţiunii pelasgo ante-elene.”(N. Densuşianu, Dacia Preistorică–„Biblia” românilor,vol.I,Obiectiv, Craiova)

Iniţierea în Taina sofianică a spiritului prin care ţi se descoperă Dumnezeu îl recrează mistic pe Discipol, îl renaşte isihast, coborându-i mintea în inimă şi urcându-i inima în minte pentru a urca spre Taina Frumuseţii Atotfrumosului Necuprins.

Coborându-şi mintea în inimă credinciosul se întoarce în sine. Se întoarce la Origini. În Copil. La CREATOR. Astfel Fiinţa lui se încunună cu Cuvântul, cu Lumina, cu Frumuseţea, cu Adevărul, cu Iubirea, cu Libertatea, cu Armonia, cu Nemurirea.

Pentru DACI, Pământul era Trupul plămădit din ţărâna sacră, a Moşilor şi Strămoşilor, dospită cu sângele curat al jertfei lor, în care Dumnezeu a trimis Mângâierea Sa, Surâsul Său, Privirea Sa, Harul-Suflet pentru a face pământul viu.

Pământul pentru DACI, a fost Apă! A fost Soare! A fost Mumă! A fost Tată! A fost Cântare! A fost Poezie! A fost Artă! A fost Rugă! A fost Viaţă! A fost Cer! A fost Dor!

Dorel Vişan marele Actor, marele Dac, marele Eminolog, marele DOR de Ţară, de Pământ şi de Cer, ne cuminecă sofianic cu filocalica sa rugă ardeleană.

Tată!

Ne-ai făcut din pământ – cupe de vin/- Şi ne-ai dat olarului/ Să ne ardă în foc…/ Ne-ai făcut harpe sunătoare/ Şi fluiere tânguitoare;/ Atinge cu Mâinile Tale/ Corzile sufletului nostru/ Şi suflă din nou în lemnul cântărilor noastre…” (Dorel Vişan, Cântece pentru glas şi toacă, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017)

  Zamolxis era un bărbat foarte înalt, cu chipul încărcat de lumină, cu privirea semeaţă, pătrunzătoare de har, cu părul în plete lungi, ondulate, aurii, cu ochii mari, albastru de cer, cu trup atletic, armonios, prea înţelept şi frumos ca un Apollo-Soare.

  Plecând din Egipt spre Patrie, Zalmoxe se opreşte la Templul lui Apollo din Insula Leuce-Albă. Ajuns acasă l-a convins pe rege să dăruiască cunoştiinţele sale unor tineri nobili şi virtuoşi. Şi-a construit o locuinţă-amfiteatru devenită Academia ANDREON. Cursul său a fost, ŞTIINŢA DESPRE TRUP ŞI SUFLET!,iarTema predilectă care se relua zilnic era despre nemurirea sufletului.

Ştiinţa zamolxiană.  Misterul numerelor 6 şi 5

Arhitectura sanctuarelor arată că Profetul get cunoştea cifra „py” = 3,14. Universul este reprezentat de cifra 6, iar ritualul de cult, Omul de cifra 5. Sanctuarele arătau „timpul lui Zamolxis”- normele lui „morale”, testamentul lui în ceea ce priveşte conducerea laică a statului, a preoţimii, a preoţilor militari, a iniţiaţilor, părintele celui mai perfect calendar solar creat în jurul anului 594 î.Hr., calendar clădit pe ideea că Pământul este rotund şi că rotirea lui în jurul axei sale numără de fapt zilele Omului..”  (Andrei Vartic, Ospeţele Nemuririi, Ed Vicovia/ Babel, Bacău-2012, p. 40-41,71)

Savantul austriac Ludwig Eduard Boltzmann (1844-1906), a demonstrat că Zamolxis cunoştea Legea a doua a Termodinamicii. „Sanctuarul de la Grădiştea Muncelului, România, ne impune imperios necesitatea, introducerea unei singure dimensiuni a Universului în care trăim, dimensiune ce ni se dă prin Entropia (şi Energia) acestui Univers.” (Andrei Vartic, op. cit., p.72-74)

Metafizica zalmoxiană

Cea mai vastă filosofie a omenirii aparţine celui mai mare Profet get Zamolxis. Din izvoarele ei au curs principiile existenţei, Fiinţa Supremă, Cosmosul, Omul, morala, armonia, frumosul, dogmele, preceptele juridice circumscrise Adevărului absolut.

Iordanes, folosind izvoarele lui Cassiodor şi Dion Chrysostomul consemnează că dacii aveau un faimos rege, Zalmoxis, „de o mare erudiţie în filosofie.” (Getica,V,40)

„1. Cauza este acel ceva din care se naşte ceva;

2. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelelte;

3. Cauze secundare sunt acele cauze a căror origine se află în cauza principală şi depind de ea;

4. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii;

5. Trebuie să fie cerut ceva, ca să se poată da;

6. Orice este s-a întâmplat  dintr-o cauză;

7. Nu are loc progres la infinit;

8. Atunci se ajunge la principiile de drept, când cel care a fost primul dintre toţi, acela este Dumnezeu;

  9. Peste toate cele care sunt create, inclusiv peste gânduri, domneşte Dumnezeu; Zeu (adică Profet n.a.) este cel care hotărăşte cu dreptate în această viaţă: El răsplăteşte oamenii şi tot el îi pedepseşte;

 10. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a justiţiei Divine.” (Scrierile Eddice, Apud Carolus Lundius, Zalmoxis…, op. cit., p.179)

Între Doctrina zalmoxiană şi Dogma Teologiei Ortodoxe sunt similitudini cardinale.

Zamolxianismul este prima religie monoteistă, carpatină din lume, cea adevărată,  asemănătoare creştinismului Mântuitorului Hristos. Ortodoxia Hristică a conservat doctrina zamolxiană, înfiind o parte dintre sărbătorile şi ritualurile ei vechi.

 „Neamul românesc este o sinteză biologic-spirituală a mai multor părţi care au intrat în compoziţia lui. Cele mai principale sunt: elementul dac, elementul get şi creştinismul ortodox. Când accentuăm elementul ortodox din firea românească, arătăm un motiv în plus pentru necesitatea ca neamul nostru să rămână pe linia ortodoxă dacă vrea să nu decadă din dacoromânism şi în general dintr-o situaţie superioară în una inferioară.” (Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, Ed. Elion, Bucureşti-2004)

Elementul geto-daco-român şi creştinismul ortodox sunt indisolubil legate firesc şi suprafiresc prin har şi sacra Tradiţie. Naţiunea dacoromână este comunitatea cea mai statornică, cea mai temeinică, fiind o comunitate de destin ortodox. Naţiunea şi naţionalismul sunt entităţi metafizico-mistice ale creştinismului ortodox.

Naţionalistul ortodox dacoromân vede naţiunea sa creştină ca pe un întreg, dorind ca fiecare credincios să-şi lege soarta sa – zelul religios de destinul naţiunii sale ortodoxe. „Nici o teorie filosofică nu are forţa să unifice gândurile şi aspiraţiile inşilor, cum le poate unifica o credinţă cu caracter religios. De aceea reuşeşte azi atât de admirabil Legiunea să ne salveze din dezagregare şi să ne ridice la starea înălţătoare a unei naţiuni: pentru că operează cu elementul religios.” (ibid., p. 120)

Naţionalismul şi elementul religios sunt înălţările profetice, aripile creaţiei harice.

„Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a şti, ci aceea de a crea.”

(Nichifor Crainic, Sensul Tradiţiei, în <<Fiecare în rândul cetei sale>> Pentru o teologie a Neamului, Ed. Christiana, Bucureşti-2003, p. 28)

Doctrina zalmoxiană

 „Dogmatica” zalmoxianăa fost reconstituită de Ioan Pachia Tatomirescu ca un Decalog. „1. armonizarea Părţii cu Întregul sacru; 2. trupul perfect presupune o minte desăvârşită; 3. trupul tânărului mesager către Zalmoxis (pur, perfect, viteaz), aruncat în trei suliţe, nu se incinerează, căci sufletul lui va veni la trup; 4. pregătirea pentru nemurire începe din pruncie şi se desăvârşeşte pe căi înţelepte, bellagines; 5. viaţa este veşnică pentru cel care o duce în acest chip; 6. aceasta presupune trăire cumpătată; 7. numai cine acceptă concepţia zalmoxiană privind raportul dintre parte şi întreg, suflet şi trup, este tămăduit de „medicii lui Zalmoxis”, care au depus jurământ de credinţă; 8. instruirea continuă şi vieţuirea după legile naturii; 9. educaţia trupului şi a minţii aduc cunoaşterea absolută; 10. Teocraţia, casta teologilor/ preoţilor sunt cei care oficiază cultul lui Zalmoxis.” (Apud Conf. univ. G.D. Iscru doctor în istorie, Traoco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-2005, p. 49)

 Poruncile  zamolxiene

„1. „EI EN!” – UNUL EŞTI! 2. Dumnezeu trebuie să fie cinstit! 3. Să I se aducă jertfe! 4. Părinţii trebuie să fie respectaţi! 5. Să duci o viaţă cinstită! 6. Să nu faci nimănui vreun rău! 7. Să i se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine!” (Scrierile Eddice, Carolus Lundius, Zalmoxis, p.179)

Teologia Ortodoxă, Decalogul

1.„EU sunt CEL ce SUNT! 2. Să nu-ţi faci chip cioplit! 3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert! 4. Adu-ţi aminte de ziua de odihnă! 5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ! 6. Să nu ucizi! 7. Să nu fii desfrânat! 8. Să nu furi! 9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! 10.Să nu doreşti… nimic din câte are aproapele tău! (Ieşirea, 20,2-17)

  Theologia zalmoxiană

I. „Dumnezeu însuşi a făcut cerul, pământul şi toate cele care se găsesc pe el, şi, ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul, al cărui suflet l-a introdus în trup ca nemuritor, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere” (ţărâna din care l-a făcut n.a.).

Theologia ortodoxă

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul…Să fie luminători pe tăria cerului…Să mişune apele de vietăţi…Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor… Să facem Om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească…(Facerea, 1, 1, 14, 20, 24, 26)

II. „Cei drepţi trăiesc veşnic împreună cu EL, în Gimle (partea sudică a cerului cu cel mai frumos templu şi cu cel mai strălucitor soare), acesta va dura cât timp vor fi focul, cerul şi pământul, iar cei nedrepţi sunt aruncaţi la zeii subpământeni…”

Vocaţia martiriului, „Cine moare înainte să moară, nu mai moare atunci când trebuie să moară!”

III. „După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect.” (Scrierile Eddice, Apud Carolus Lundius, Zalmoxis – Primul Legiuitor…, op. cit., p. 169-170,179)

Dogma Învierii

Omul este fiinţă cugetătoare, cuvântătoare, raţională, morală, creativă şi religioasă.

Omul deplin este trup şi suflet, trupul fiind instrumentul sufletului, organul de manifestare şi colaboratorul lui întru vederea mântuirii. Trupul nu există fără suflet, iar sufletul sălăşluieşte şi activează doar prin trup. „Fiinţa noastră postulează nemurirea sufletului şi existenţa unei alte vieţi, în care faptele omului să fie răsplătite după dreptate.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia Luptătoare, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 97)

Moartea fizică, psihică, spirituală şi religioasă este urmarea păcatului. „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi aşa a trecut moartea la toţi oamenii…”

(Sf. Ap. Pavel,  Epistola către Romani 5, 12)

Sufletul fiind spirit după despărţirea de trup, urcă la Judecata Mântuitorului Hristos şi va trăi mai departe prin conştiinţă potrivit răsplatei faţă de faptele săvârşite.

Apocalipsa zalmoxiană

 „Lumea creată de Dumnezeu se află într-o relaţie trinitară, cu început, cu sfârşit, dar şi cu finalitatea celor drepţi şi a celor nedrepţi...Într-o zi această lume va dispărea prin foc.” (Eddice –Mythol, V)

La moarte pământul îşi ia sufletele sale, iar Cerul îşi adună sufletele sale, „şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor.”(Apocalipsa 20, 12, b)

Timp de trei ani într-o peşteră, Ialomicioara ori Polovraci, pe Muntele Sfânt – Kogainon, Coloana Cerului – Axis Mundi, s-a retras în trăirea asceto-mistică, prin golire de sine şi prin umplerea de divinitate, trezindu-şi sulfletul prin DĂRUIRE, atingând astfel nemurirea spirituală prin isihasmul carpatin prehristic.

„Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui Kogayon, era la fel cu numele râului care curgea alături.” (Strabon Geographia VII, 3, 5)

La Romula-Reşca-Dobrosloveni-Olt s-a descoperit inscripţia getică cu numele Kogayon: „Mare e Zeul,/ Şi pretutindeni! Aşa să spună dacii,/ când privesc Kogayon!

Altă inscripţie s-a găsit în Heraclea-Bitolia-Macedonia, pe o placă de marmură grăieşte: „Invoc pe Domnul Suprem. Ochii Lui să privească spre mine din Cer!”

Omul get, iniţiat, a devenit Profetul mesianic, restauratorul moral-religios, literar, filosofic care l-a convins pe Marele Preot să facă cunoscută şi să împlinească Voia lui Dumnezeu, revelată lui. Astfel Marele Preot vede în Zalmoxis, pe Alesul şi Trimisul Celui de Sus, singurul care rămâne intermediar între Creator şi oameni.

„Zalmoxis este primul reformator al tradiţiei pretracice şi tracice. El este creatorul LIMBII ROMÂNE! El este cel care dă numele de român, şi nu Roma, acestui popor, de la myn = eu, personalitatea omului şi romyn = eu-l interior în care se dezvoltă potenţialul divin sau gena îndumnezeirii, înromânirii… Şi această înromânire se face până la venirea celui menit să facă trecerea către următoarea etapă a înromânirii care este, EDENTRACIA – Grădina Raiului trac pe pământ.”

(Sufletul Neamului Românesc, op. cit., p. 84)

EdenTracia – Grădina Raiul trac împlinită în EDENDACIA – Grădina Maicii Domnului – MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, iar Cel menit înromânirii prin creştinismul ortodox, fiind Fiul Ei, Fiul DACIEI Mari – Mâtuitorul HRISTOS şi prin EL toţi Profeţii Hristofori geto-daco-români ai DĂINUIRII zalmaxiene VALAHE.

Zamolxis a zidit în tracul eu – myn, MINTEA (Mintia), mina de valorificare a eu-lui lingvistic, stabilind totodată multor elemente valorile lor chimice. „Toate organismele sunt făcute din oligoelemente, care sunt elemente chimice, alcătuind un tabel de 383 de elemente, în care primul este Onţiu, Onto, iar ultimul Trimiter, Mesia.” (p.85)

Genialul nobil get, enciclopedist Zalmoxis s-a desăvârşit ascetic şi mistic în astrologie-astronomie-teologie-filosofie-chimie, ajungând Rege, Mare Preot şi Profet.

După moarte a devenit Zal – Mox = Zeul Moş – Profetul cel Bătrân al Vieţii.

Legenda cu sclavul lui Pythagoras se certifică în sensul că, era sclavul tătălui lui, Mnesarhos. Sclav putea să fie şi nobilul şi prinţul. Herodot consemnează că Zamolxis a apărut cu mult înainte de Pythagoras. Deci, chiar cu câteva decenii bune. Raportul se inversează. Zamolxis i-a fost Magistru lui Pythagoras, nu invers.

Teoria lui Pythagoras prevede migraţia sufletului.

Doctrina lui Zamolxis vorbeşte despre Creator, Creaţie, Cosmos, Om,  Nemurirea sufletului, Cultul morţilor, Judecata de Apoi, Raiul şi iadul, Apocalipsa.

Zamolxis getul n-a fost Zeu!
Zamolxis a fost/ este cel mai Mare Profet al lumii! 
Zamolxis este primul ÎNAINTEMERGĂTOR al Mântuitorului HRISTOS!

Păstorul dacic

Noaptea pe munţi e înaltă, şi cerul spuzit e de stele./ Stau lângă foc în poiană şi-n juru-mi dorm oile mele/ Fluierul meu e tăcut, căci e ceasul de pace deplină/ Când căprioara coboară la apa izvorului lină/ Când şi cocoşii de munte vestesc miezul nopţii-nstelate/ Când şi berbecul de aur s-avântă în păşuni luminate.// Cerul întins e poiana albastră cu oi lucitoare/ Singur Zamolxis le paşte şi-n râul cu ape-n vâltoare/ El le adapă doar noaptea, ca nimeni să nu i le vadă/ Leul năprasnic şi Ursul zadarnic râvnesc după pradă.// Slobod ca steaua pe cer, rătăcesc eu din creastă în creastă,/ Oile să mi le pasc liniştite sub zarea albastră/ Mândra păşune de sus se întinde pe patria dacă/ Marginea albă de cer spre câmpia rodită se pleacă.// Stau lângă foc în poiană şi-n juru-mi dorm oile mele/ Sus în păşunea cea vânătă pasc acum turme de stele.” (Zorica Laţcu-Maica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti-2000)
––––––––––––––––
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi, Neamț, 14 februarie 2022

Origini, roluri, etichete…

Pe mine m-a crescut
O pădure de brazi,
Unii îmi spun Fiică,
Alții îmi spun Mumă,
Când ajung în lume,
Mulți îmi spun
Nebună.

***

Continue reading „Jolie TÂRNOVEANU – LIRICA FIICEI PĂDURII” →

Mă-ndepărtez cu fiecare zi de începuturi
Și mă apropii tot mai lesne de sfârșit;
Din mine, curcubeie au ieșit
Și tonuri absorbite de pământuri.

 
Paradoxal, tristeți și bucurii
Se-ngemănează-n mine ca-ntr-un tunet;
Uneori plâng și-adesea mor cu sunet
Zâmbete largi și cronice-agonii.

În fața unor aripi dispuse-n panoplie
M-a pus un înger, la-nceput, s-aleg.
Și-am ales să fiu om, să înțeleg…
Dar m-am trezit parte-ntr-o ordalie.

Prologul a fost, parcă, prea senin.
Atât de limpede, că se vedeau atomii.
Care s-au transformat în anomii
Plutind în limfa vie cu venin.

Iar focul, un malefic al naturii
Mi-a stat, arzând, un timp prelung de gardă.
Ursit-a ordaliei să mă ardă,
Și-apoi cenușa s-o trimită zgurii.

Însă în el, topit-am mii de gloanțe;
Le-am prefăcut armură pentru suflet
Și s-a pierdut în gol orice răsunet
Al mizerabilelor alianțe.

Apoi, fără să vrea, fără să știe,
Focul-infern s-a prefăcut divin.
Mi-a arătat din nou, de unde vin
Și mi-am pus viața toată pe hârtie.

E ca și cum m-aș fi născut din nou;
O pruncă nouă cu o viață-n spate,
Învăț să merg, învăț din nou de toate,
Nu voi mai fi al tragerii panou.

Mă reclădesc cu fiecare om,
Mă definesc sublim prin poezie,
Mă mistuie-atâta ipocrizie…
Mă nasc din nou în al luminii dom.

–––––––––
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
14 februarie 2022

Suferința mă apasă
pe firea-mi neputincioasă,
iar doru-n suflet fremătând
se-ncheagă pe lacrimi de gând.
Cu singurătatea-n noapte,
se scurg lacrimile-n șoapte,
la sfinți ducând rugăminte,
când pun sufletu-n cuvinte.
Năzuind la vremuri bune,
de la Domnul cer minune
în sperațe ruinate,
de-a fi binecuvântate.
Iarna vieții greu mă ninge
și lumina în ochi stinge,
din ramuri să rămână scrum
pe al vremelniciei drum.
Din foc recuperez scântei
și-n razele ochilor mei
le pun cu viața stinsă-n glas,
pe ele, rod de gând să-mi las.
Dar vânt rece îmi îngheață
viața-n ultima speranță,
spulberând cenușa sorții
prin eternitatea morții.
Suflet pe cărări albite
se-nalță la cete sfinte,
ducând făclie de ceară
pe a veșniciei scară.
Visul de odinioară
îl închid într-o cămară
din sufletu-mi neliniștit, 
să-l scot în alt destin menit.
Din flori de soartă umbrite
strâng petale ofilite
în covoraș multicolor,
să-l duc pe Drumul Robilor.
Cu lacrimi de gând le stropesc
și-n suflet le adăpostesc,
prin a veșniciei ceață
să-mi amintească de viață.
Din speranțe ne-mplinite
zugrăvesc muză-n cuvinte
pentru poeții Cetății,
la Poarta Divinității.
Pe covor va îngenunchea
sufletul meu, Domnul să-i dea
viață și destin pe Pământ,
să-mi leg menirea de cuvânt.
–––––––
Maria FILIPOIU
București
15 februarie 2022