Mă-ndepărtez cu fiecare zi de începuturi
Și mă apropii tot mai lesne de sfârșit;
Din mine, curcubeie au ieșit
Și tonuri absorbite de pământuri.
Paradoxal, tristeți și bucurii
Se-ngemănează-n mine ca-ntr-un tunet;
Uneori plâng și-adesea mor cu sunet
Zâmbete largi și cronice-agonii.
În fața unor aripi dispuse-n panoplie
M-a pus un înger, la-nceput, s-aleg.
Și-am ales să fiu om, să înțeleg…
Dar m-am trezit parte-ntr-o ordalie.
Prologul a fost, parcă, prea senin.
Atât de limpede, că se vedeau atomii.
Care s-au transformat în anomii
Plutind în limfa vie cu venin.
Iar focul, un malefic al naturii
Mi-a stat, arzând, un timp prelung de gardă.
Ursit-a ordaliei să mă ardă,
Și-apoi cenușa s-o trimită zgurii.
Însă în el, topit-am mii de gloanțe;
Le-am prefăcut armură pentru suflet
Și s-a pierdut în gol orice răsunet
Al mizerabilelor alianțe.
Apoi, fără să vrea, fără să știe,
Focul-infern s-a prefăcut divin.
Mi-a arătat din nou, de unde vin
Și mi-am pus viața toată pe hârtie.
E ca și cum m-aș fi născut din nou;
O pruncă nouă cu o viață-n spate,
Învăț să merg, învăț din nou de toate,
Nu voi mai fi al tragerii panou.
Mă reclădesc cu fiecare om,
Mă definesc sublim prin poezie,
Mă mistuie-atâta ipocrizie…
Mă nasc din nou în al luminii dom.
–––––––––
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
14 februarie 2022