În urmă cu foarte mulți ani, dar pe care nu i-am uitat, pășeam timidă pe holurile istoricului liceu… Eram o fetiță cu părul strâns regulamentar în două codițe cam subțirele legate cu funde bleu. Cordeluța, o bandă și ea tot bleu, susținea părul pentru a nu-mi intra în ochi. Așa cum v-am spus pășeam timidă cu ochi în pământ abia îndrăznind să deschid gura pentru a-i saluta pe domnii profesori pe care îi întâlneam pe holul școlii sau în curtea liceului. Nu știam care dintre ei îmi vor fi profesori la clasă. Mama mă învățase să fiu cuviincioasă și supusă, chiar avea o vorbă care este veche de când lumea: „Capul plecat sabia nu-l taie”, dar care acum nu mai este de actualitate… Dacă ar mai trăi mama mi-ar spune cu siguranță: „Fii îndrăzneață nu lăsa pe nimeni să treacă înaintea ta!” sau mai pe scurt „Nu fi proastă!”…
În sufletul meu eram împăcată că părinții până la urmă îmi ascultaseră rugămintea de a mă transfera de la liceul unde am simțit că mă duc din obligație nu de plăcere. Am urmat clasa a IX-a la un liceu din apropierea casei așa crezuseră părinți mei că este mai bine, dar clasa în care nu erau decât două colege de la generală era străină și respingătoare. În această clasă erau grupuri de elevi formate încă din primi ani de școală pot spune crescuseră o dată cu alfabetul și tabla înmulțirii, eu eram străină și nu m-am putut adapta, cea care m-a înțeles și a discutat cu mama și a convins-o că cel mai bine este să mă transfere la liceul unde sunt colegii cu care mă cunoșteam de pe vremea grădiniței a fost doamna dirigintă. Mama a ascultat-o și clasa a X-a am început-o la liceul pe care îl doream să-l urmez. În acest liceu învățase și sora mea mai mare și care era foarte mândră de profesorii și colegii ei.
Cu multă plăcere îmi amintesc de prima zi de școală care a fost diferită de cea de la celălalt liceu. Veselia din curtea școlii, fetele îmbrăcate în frumoasele uniforme bleumarin și bluze bleu, în picioare erau încălțate cu șosete albe până la genunchi de unde se întâlneau cu tivul uniformei, sandale albe fără toc simple copilărești, cu ghiozdanul în mână stăteau grupate în mici grupuri. Pătrunsă în curtea interioară a liceului „Ion Maiorescu” am simțit că plutesc și din prima privire mi-am găsit colegii, plină de speranță și cu multă bucurie m-am alăturat grupului, ei erau colegii mei cei care crescuseră o dată cu mine, nu aveam secrete. Din câteva cuvinte le-am spus povestea mea care nu era prea lungă și din păcate bucuria de a fi cu colegii mei a fost doar de un trimestru. Recunosc că nu eram olimpică și nici între vârfurile clasei dar cum șefi de promoție sunt puțini și olimpici de asemenea rămânând să vină după ei ceilalți colegii unii mai buni, alții mai puțin buni dar toți pe linia de plutire. Recunosc că în formulele de la algebră mă cam pierdeam și cu greu reușeam să le înțeleg, dar cum spunea tata când îi aduceam câte o notă slabă: „Nu este un capăt de țară, bacalaureatul să îl iei că ai să-ți găsești singură granița!”.
Mai erau trei săptămâni din trimestrul întâi și într-o zi profesoara de matematică, doamna Manda Maria, ne scoate la tablă după cum avea obiceiul, eu și încă două colege. Din păcate nu am să le spun numele, deoarece de ceva timp nu mai sunt printre noi… Cum nici una nu știam să rezolvăm problema am încercat pe rând fiecare să schițăm un răspuns care probabil a enervat-o pe profesoară și plină de supărare ne-a adresat o vorbă pe care atunci nici nu aveam habar ce înseamnă: „Vampelor, în loc să învățați stați toată ziua pe centru!”. Eu, care nu știu ce mi-a venit, am ripostat dar nu la adresa vampelor ci la faptul că știam foarte bine că nu stăteam toată ziua pe centru. Părinții mei erau foarte exigenți și stricți cu programul nostru… Tata ori de câte ori era în Giurgiu, iar noi îl credeam în delegație, ne controla spionându-ne de la distanță.
Drept „răsplată” pentru intervenția mea am fost dată afară de la ora de matematică și nu am mai fost primită la ore nici după intervenția doamnei diriginte Dincă Paula, nici la rugămintea mamei. Poate că la ce i-am răspuns eu s-a adăugat și faptul că doamna dirigintă i-a atras atenția asupra faptului că a folosit acel cuvânt sau și pentru că mama într-un fel i-a cerut socoteală și să-i argumenteze de ce la folosit acel cuvânt „vampă”. Iată ce spune dicționarul despre aceasta: „Actriță de cinema care interpretează roluri de femeie fatală, sau, femeie care urmărește să exercite o fascinație senzuală și violentă”.
Prețul acestei răzbunări mărunte, spun eu acum, pe mine m-a costat faptul că a trebuit să îmi urmez cursul școlar nu la real și în clasa în care îmi doream, ci la altă clasă, la uman. Ani de zile nu m-am împăcat cu această schimbare din viața mea dar o dată cu trecerea anilor am observat că de fapt nu clasa am schimbat ci destinul.
Anii de liceu au trecut uimitor de repede. Amintirile frumoase le păstrez în sipetul sufletului alături de realizările pe care le-am trăit, dar și amintirile triste care au întunecat cerul adolescenței unui licean. Unul dintre aceste momente grele a fost cutremurul din seara de 4 martie 1977, care ne-a marcat sufletește și care a lăsat în urma lui grave urme care numai în timp au putut să fie reparate. După acea seară clădirea liceului a fost grav avariată iar clasa în care țineam noi cursurile a fost cea mai rău avariată. Clasa în care învățam se afla deasupra cancelariei profesorilor și față în față cu scara pe unde veneau profesorii la ore. Revăd imaginea profesorilor pe care noi îi pândeam să vedem când vin la ore, urcând treaptă cu treaptă cu catalogul sub braț și cu bățul indicator sub catalog. Înghesuindu-ne pe ușă intram grăbiți în clasă unde îi așteptam cuminți în bancă. Acele bănci vechi cu scârțâit metalic, cu fețele băncilor scrise și zgâriate de zeci de generații. Cu un salut scurt ne primeam profesorul după care se făcea prezența ori prin strigarea catalogului sau printr-o întrebare: „Astăzi lipsește cineva?”. Sunetul clopoțelului, care mai târziu a fost înlocuit de sonerie, ne trezea din lungile călătorii ale cunoașterii din diverse domenii: biologie, anatomie, geografie, fizică, chimie, călătorii făcute împreună cu savanții… La orele de limbă română ne simțeam parcă am fi fost în aula facultății de filologie ascultând un curs a lui George Călinescu… La limba germană, împreună cu profesorul, făceam lungi călătorii prin Viena sau Berlin în căutarea lui Thomas Mann sau a lui Goethe. Profesorul de limba latină ne dezvăluia o limbă muzicală, limba strămoșilor de acolo de unde rădăcina celor mai multe cuvinte din medicină se trag… O limbă pe care o învățam în clasă atunci când ne-o preda bătrânul nostru profesor: „Quo usque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? Quam diu etiam furor iste tuus nos eludet? Quem ad finem sese effrenata iactabit audacia? Nihilne te nocturnum praesidium Palati, nihil urbis vigiliae, nihil timor populi, nihil concursus bonorum omnium, nihil hic munitissimus habendi senatus locus, nihil horum ora voltusque moverunt? Patere tua consilia non sentis, constrictam iam horum omnium scientia teneri coniurationem tuam non vides? Quid proxima, quid superiore nocte egeris, ubi fueris, quos convocaveris, quid consilii ceperis, quem nostrum ignorare arbitraris? O tempora, o mores! Senatus haec intellegit. Consul videt; hic tamen vivit. Vivit? Immo vero etiam in senatum venit, fit publici consilii particeps, notat et designat oculis ad caedem unum quemque nostrum. Nos autem fortes viri satis facere rei publicae videmur, si istius furorem ac tela vitemus. Ad mortem te, Catilina, duci iussu consulis iam pridem oportebat, in te conferri pestem, quam tu in nos [omnes iam diu] machinaris”. Aceasta fiind una din lecțiile din manualul de limba latină de clasa a XII-a, pe care o mai țin minte și acum!
Nebănuite au fost căile vieții… Acum la bilanț nu mai port în suflet supărarea adolescentei de atunci, datorită faptului că m-am apropiat de partea umanistă m-a ajutat să scriu până în prezent opt volume, din care patru sunt despre Giurgiu, în care amintesc și despre istoria Liceul „Ion Maiorescu” și despre personalitățile giurgiuvene. Aceste volume au fost scrise în ultimii cinci ani și spun cu mândrie că sunt director fondator al singurei reviste de cultură particulară și independentă din Giurgiu.
În aceste zile Liceul „Ion Maiorescu” sărbătorește venerabila vârstă de 150 de ani, prilej de bucurie nu numai pentru absolvenții și elevii liceului ci și pentru întregul oraș Giurgiu. La mulți ani prestigioasei unități de învățământ giurgiuvean.
––––––––––––––
Gigica Ivonnette PEPTĂNARU
Giurgiu, 22.02.2022