Isabela VASILIU-SCRABA: Statul-închisoare și artistul adevărat (despre „Uniforme de general” de Mircea Eliade)

Motto: „În jurul ritualului răzbunării – act primitiv și esențial asemenea dansului și rugăciunii – se montează o veritabilă industrie dramatică… Excedați de încetineala legii, de insolența puterii, spectatorii se pătrundeau de fiorul libertății*. Își închipuiau că participă la legea nescrisă ce o rușinează pe cea din hârțoage” (Ion Omescu, Hamlet, sau ispita posibilului, operă încununată cu Premiul Academiei Franceze).

Absolvent de Filozofie și Litere, cunoscător de limbi moderne și clasice, în iunie 1948, pe când era student la Teatru, Ion Omescu (1925, Arad – 2000, Aix-en-Provence), poet, dramaturg, traducător, actor și regizor, a ales să joace la sfârșit de an câteva scene din Hamlet în traducere proprie, scene îmbinate între ele de Ruxandra Oteteleșanu.

Cu o impunătoare prezență scenică, s-a bucurat de un succes răsunător și de încurajarea binemeritată a unor prestigioși cronicari, precum Nicolae Carandino (care urma să fie închis ani de zile în temnița politică) și Petru Comarnescu (cf. Ion Focșa, Ion Omescu, în rev. „Argeș”, Pitești, dec. 2005, p.26, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2021/01/omescu-arte.pdf ).

Apoi talentatul student a făcut unsprezece ani de temniță cu o mică pauză după cinci ani. Ca deținut politic, Ion Omescu ar fi fost „cel mai eficient profesor de franceză”, își amintește Dumitru Filip exilat în Canada (vezi Dean Philip / D-tru Filip, La revedere Maestre Ion Omescu, în „Cuvântul Românesc, ian. 2001, p.19, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2021/01/la-revedere-omescu.pdf ).

Întâi Omescu a „căzut prizonier la barbari” pentru că a vrut să fugă din „statul-închisoare” (Mircea Eliade). Pe urmă, pentru că era un scriitor prea subtil și prea instruit. Iar staliniștii cu putere de decizie urau cultura românească autentică și pe scriitorii de geniu, pe care-i doreau scoși cu tot dinadinsul din cultură (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Harismele Duhului Sfânt si fotografia „de 14 ani”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-fotografie-mircea-eliade/ ). Sau măcar eliminați până la amnistierea generală a deținuților politici din 1964.

Și în zilele noastre, cripto-comuniștii (ascunși după pseudonime) au o ură neîmpăcată împotriva scriitorilor a căror „notabilitate” (cum zic ei!) n-a fost impusă de regimul securisto-comunist. Nostalgicii gândirii unice își fac singuri „revoluția lor culturală”, propunând pe 16 ian. 2021 ștergerea fișei „Isabela Vasiliu-Scraba” din Wikipedia (vezi nota 5 din Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ ) și plătind îngreunarea căutării on-line după numele scriitoarei.

Mircea Eliade îl imaginează pe Ieronim Thanase din nuvela Uniforme de general ca fiind un „produs al teroarei” care se apără jucând teatru: „Cât timp ne vom putea costuma și vom putea juca, suntem salvați !” (p.434). Artistul transformă „nenorocul în spectacol”, căci, dintru început, Ieronim a fost dăruit de Dumnezeu cu o mulțime de talente.

În cenzuratul post-scriptum la Hamlet sau ispita posibilului, în care imaginea lui Hamlet era suprapusă gravurii lui Albrecht Duerer intitulată Melancolia, se mai pot citi următoarele:…„dacă îți rămâne destulă putere să uiți ce-ai învățat și să le judeci pe toate din nou cu mintea ta, și dacă pe lângă toate acestea ai șansa cumplită să-ți moară un tată, prietenul cel mai bun sau iubita, să orbești sau să cazi prizonier la barbari, astfel încât toate cunoștințele tale să se fructifice prin durere, atunci, într-un ceas foarte rar, coboară peste tine harul melancoliei. (…). Studentului în melancolie, numai arareori, înstinctul îi încalecă indiferența. Atunci melancolicul arde pentru iubire, pentru idee, sau se consumă într-un sângeros gest de dreptate” (Ion Omescu, Hamlet…, București, 1999, pp. 275-276).

După căderea Cortinei de fier editându-l și pe renumitul savant Mircea Eliade, „notabilii” dictaturii comuniste umblă cu „foarfeca cenzurii”.

Să nu se poată vedea înșirarea crimelor comuniste din Jurnalul portughez (Ed Humanitas, 2010) consemnată de Mircea Eliade pe 2 iulie 1941.

Sau pentru ca cititorul să nu dea peste pasajul cu ideea de „spectacol ca metodă soteriologică într-un stat-închisoare” notată de Mircea Eliade pe 17 martie 1979. Această idee – făcută dispărută în Jurnalul eliadesc scos de Humanitas în 2004 – apare ca motto în cartea din 2006, Nodurile și semnele prozei a lui Eugen Simion (Iași, p.283).

În închisoarea politică, Ion Omescu, fostul student al Conservatorului Regal de Artă Dramatică interpreta – în limba lui Shakespeare – pasaje întregi din Hamlet. Parcă ar fi descoperit și el, precum actorul Ieronim Thanase din Uniforme de general, sensul și funcția mântuitoare a spectacolului (vezi Al. Mihalcea, Maître Omescu, sau lecția speranței, în „Cuvântul Românesc”, Canada, febr. 2001, p. 10, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2021/01/omescu-speranta.pdf ). Peste zeci de ani de la eliberarea din închisoare, scriitorul Alexandru Mihalcea a putut așterne pe hârtie versurile poetului Ion Omescu memorate în gulagul comunist: „Se risipiră fastul și splendoarea/ acelei curți cu duh otrăvitor./ Din tot ce-a fost cândva la Elsinor/ au mai rămas doar pietrele și marea./ Doar tu, strigoi din os de domnitor,/ colinzi civilizații cu-ntrebarea/ce nu-și găsește-n palmă dezlegarea/ și n-are-n zodii semn prevestitor./ Reamintindu-ți clipele acele/ când ai străpuns la Doamnă în iatac/ pe șobolanul-sfetnic prin perdele,/ îți dăruim dilema fără leac./ De sub mătăsuri, dintre catifele/ s-o-mplânți în pieptul fiecărui veac.”

Exilul i-a adus lui Ion Omescu în 1988 premiul Academiei Franceze și unanima recunoaștere de excepțional specialist în Shakespeare, a cărui operă o discuta cu studenții cursului său de la Academia Regală de Artă Dramatică din Haga.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Statul-închisoare și artistul adevărat (despre „Uniforme de general” de Mircea Eliade)” →

Flora Mărgărit STĂNESCU: Câte ceva despre mine

M-am născut în data de 31 mai 1948, în comuna la vremea aceea, Otopeni, lângă București, într-o familie de oameni modești dar onești și foarte respectați de vecini. Mama avea darul de a armoniza relațiile dintre oameni, dar pe care l-am moștenit și eu.

Un prim pas l-am făcut în jurul vârstei de 10-11 ani, când am scris prima poezie inspirată din melodia marii doamne a cântecului popular, Lucreția Ciobanu, cântecul-“Vin ciobanii printre munți”. O admiram foarte mult și acum o admir. Atunci am scris prima poezie, era despre transhumanță, coborârea turmelor la iernat, despre florile de gheață de la ferestre și alte câteva aspecte în cele câteva strofe.

De atunci am continuat să scriu versuri, mai mult în joacă, apoi observând mai bine ceea ce se petrecea în jurul meu, am devenit mai critică în observațiile făcute în versuri, mai insistentă în întrebările puse mamei sau altor persoane, deoarece voiam să știu. Citeam foarte mult.În jurul vârstei de 34 ani, aveam așa de multe de spus încât am considerat că numai un roman le poate cuprinde. Timp de doi ani, respectiv perioada 1983-1985, am scris acest prim și cel mai important roman al meu, IULIA, fiind încă sub influența multor evenimente pe care le-am pus pe seama personajelor mele. În același timp în caietul de versuri se adunaseră peste 50 poezii. Aș vrea să precizez că din copilărie mi-a plăcut foarte mult să citesc și din fiecare carte aveam ceva nou de învățat.

Eu scriam doar de plăcere și dintr-o necesitate interioară de a semnala unele aspecte ale vieții care deviaseră de la normal. Nu aveam intenția să public nimic. Erau gândurile mele, atitudinea mea față de acele anomalii ale vietii și nu veadeam de ce ar trebui să le fac cunoscute și altora. Nu mi-a plăcut niciodată să ies în față să spun iată ce am realizat eu. Totuși am avut curiozitatea să cer părerea cuiva care se ocupa serios de scris, acesta mi-a răsfoit caietul ce versuri și a spus- Mie îmi place cum scrieți și dacă aveți acest microb în sânge, mai devreme sau mai târziu, va izbucni la suprafață pentru că altfel nu se poate. Era poetul Iulian Talianu, recunosc , a avut dreptate. Atunci am înțeles de ce mă simțeam nefericită când timpul nu-mi permitea să aștern pe pagini, tot ce aveam eu de spus. Mi-am luat mai în serios acest hobiu al meu din tinerețe, peste ani mi-am dat seama că având și mai mult timp liber, era de fapt o datorie a mea să scriu, felul meu de a lua atitudine față de multele aspecte ale vieții.

Cred că este o moștenire de familie scrisul, deoarece tatăl meu avea obiceiul de a povesti câte s-au petrecut în timpul războiului și chiar după război și o punea pe sora mea mai mare să noteze totul într-un caiet spre a nu se uita, dar mai ales pentru a nu se mai repeta. Probabil că de acolo din cele povestite, au pornit și rădăcinile mele.

Am început să postez la fel ca mulți mânuitori de condee, pe site-uri literare. Am primit încurajări și am continuat. Pe lângă aspectul amuzant că intrasem în lumea virtuală, aveam și satisfacția că mai sunt și alte persoane care apreciază stilul meu, simplu și la obiect. Scrisul mă relaxează, îmi dă senzația că stau de vorbă cu lumea și-mi spun propriile opinii. Am avut norocul să întâlnesc oameni providențiali care au văzut în mine atât seriozitatea cu care tratam temele alese și după spusele lor, aveam și ceva talent. Aici aș menționa-o pe d-na Cezarina Adamescu, mi-a făcut o cronică la un medalion de versuri publicat în revista Luceafărul, aparținând Asociației Române pentru Patrimoniu, asociație fondată de regretatul Artur Silvestri. Tot d-l Artur Sivestri mi-a cerut un articol despre –Plăcerea de a scrie-apărut în volumul al II-lea cu acest nume.

Cartea mea preferată este desigur romanul IULIA, unde pe parcursul a 465 pagini am avut ocazia să spun foarte multe din realitățile care trebuiau să fie cunoscute. La baza fiecărei cărți stă un adevăr pe lângă care am adăugat și altele întâmplări povestite de cei pe care am știut să-i ascult și să extrag esența din spusele lor.

Continue reading „Flora Mărgărit STĂNESCU: Câte ceva despre mine” →

Elena-Paula PĂȚAN: Ștefan Doroftei, poet al simfoniei inimii (I)

Simfonia iubirii și Simfonia tristeții sunt două volume de versuri, apărute la Editura „Izvorul cuvântului”, în 2019, semnate de poetul Ștefan Doroftei. Noi ne vom referi la cel de-al doilea volum, Simfonia tristeții. Avem în noi, în sufletul nostru, semințele bucuriei și pe ale tristeții, așa cum și iubirea nu este în altă parte, decât în noi. Aceasta este în fond simfonia existenței noastre, în esența ei, și totuși unică și irepetabilă pentru fiecare…

*Tematica simfoniei lirice compusă de Ștefan Doroftei
Orice om are propriile lui neliniști, știute sau neștiute de lume. Ștefan Doroftei este și nu este un suflet trist, întrucât, ca orice om, are momentele sale de fericire sau de tristețe. Și tocmai despre acestea din urmă dorește poetul să scrie de această dată, cu teme cuprinse în simfonii de viață: singurătatea, înstrăinarea față de iubire, sentimentul rătăcirii sau durerea, scurgerea timpului, pierderea celor dragi, dorul, starea patriei, vibrații joase sau înalte despre lumea în care trăim, ca reprezentări arhetipale în imaginarul poetic.

Primesc prin eteruri coroane şi jerbe.

Şi timpu-mi se frânge în foşnet de dor

Adun în cuvinte silabe şi verbe

Dar uit a mai plânge, când toate mă dor. (Singur)

*Portretul liric al Poetului:

Prin transcendere a realității, Ștefan Doroftei transpune „durere prin durere” și transfigurează propriile momente de neîmplinire sau de refuz al unei societăți bolnave, devenind veritabilă porta-voce a generației sale, de la sfârșitul veacului al XX –lea și început de secol XXI. Tristețile sale sunt de fapt ale veacului, pe care și le asumă în cunoștință de cauză, nefiindu-i străine, ci filtrate prin propria ființă, când eul se percepe „singur în mine pe margini de viață/ sunt mult în puțin, sunt suflet în multe”:

Pierdut-am prea multe în vremuri puţine,

Pierdut-am iubire, părinţi şi amici,

Mă vântur sălbatic prin somn în neştire

Luptând cu durerea şi ani inamici. (Singur)

Însângerăm apusul cu flăcări colosale

Sau răsărituri reci la umbră de lumină,

Când respirăm cuvântul din urne abisale

Stafiile în noi, se plimbă fără vină. (Noi poeții)

Poetul are un parcurs de viață cu toate complexitățile ei, rămânând, în esența sa, un om luminos, căci el conferă tuturor nostalgiilor, neputințelor, durerilor și umbrelor existențiale, mai mult sau mai puțin adânci, calea romantic în esență, modern prin viziunea de profunzime asupra Ființei, Ștefan Doroftei își alege cu grijă registrele în care își exprimă gândurile în transmiterea mesajului său : „Sunt un atom în drum spre nefiinţă/ Pe vorbe-mi pun silabe înstelate”, ființa și dublul său, neființa, pun în relief aspectul binar al structurii umane, cu o construcție complexă : conștient / inconștient ; rațional / irațional ; eul și umbra sa, în sensul dat de Jung etc.

Am roze-n poezii şi meri în floare

Când mă privesc prin primăveri boeme,

Am sânge în cuvinte arzătoare

Când lacrima-mi se scurge prin poeme.(Eu)

*Compoziția

Clasic prin formă, cultivând versul lung, dar și versul scurt, năvalnic, romantic prin conținut, cu atenția îndreptată mereu asupra sufletului în care descoperă proiectia realității pe care o trăiește, Ștefan Doroftei este un poet al timpului său, un poet modern prin viziune, aspirații și filozofie de viață. Structural, „Simfonia tristeții” trece, cu abordări vizionare și modulări ale ideii tematice, spre explorări constante a ceea ce este surprinzător. Expoziția, allegro, este lentă, confesivă:

Păşesc prin versul liric cu credinţă

Şi-mi fac din stihuri şi cuvânt palate. (Eu)

„Simfonia…” urcă acum în mișcări mai vioaie, allegro cu sonorități de sonată:

Furtunile mă caută prin gânduri

Neliniştea mă-ncarcă cu zăpadă (Spre infinit)

Apoi partea a II-a, andante, nuanțată cu note de dor doinite :

E multă zăpadă pe drumuri de seară

Mi-e frig de chemarea ce-n suflet o-aud,

În gânduri îmi ninge cu mov de vioară

Iar dorul de tine şi-acum mi-este crud. (Mov)

Partea a III-a, menuet, cu un tempo dansant, vorbim de simfonia muzicală ce l-a inspirat pe Ștefan Doroftei, sugerează caracterul dansului din care provine, „menuetul”, dublat aici de vals sau urmând linii de tango și samba: „Şi-n cirip cu voie bună gându-mi se mai îmblânzeşte” („Rapsodie de primăvară”)
Versurile figurează astfel de amintiri, o subtemă cu variațiuni existențialiste; în final, simfonia prezintă neregularitățile tempoului baroc, precum în simfoniile clasice ale lui Haydn: urcă într-un expresionism vivace, coboară abrupt în fragmentări lirice, pentru a exploda cu accente dramatice în imprecații și maledicțiuni ce impun fabula și pamfletul, ca specii literare. Consonanțele, preludiul sau expoziția, tempoul rapid – lent – rapid/ cu un climat afectiv puternic configurează acest tip de simfonie pe care-l identificăm în Simfonia tristeții. În plus, preocupările pentru culoare în părțile interioare, de dezvoltare, amintesc prin serenitatea și strălucirea expresiei de un Mozart, în muzică. Având în propria structură umană un interes special pentru armonie și forma construcției lirice, ca un veritabil virtuoz din seria melodiștilor, Ștefan Doroftei mizează pe efecte de muzicalitate; în același timp, el este un componist al tristeții. Romantic în conținut, dar și clasic, în expresie, el este preocupat de naturalețea limbajului și puritatea formei, precum un Brahms în simfoniile lui, rămânănd un tradiționalist, dar atent la timpul său și integrează în Simfonia tristeții viziuni (post)moderniste.
Iubitor de poezie și muzică, el are acest har, tot mai rar întâlnit în prezent, configurația unui lirism clasic, armonios, transmiterea mesajului său, de cele mai multe ori confesiv, devenind un semnificant :
Suntem bolnavi de bani şi de putere

Din zori şi până-n noapte bem discursuri,

Dorim doar faimă şi multă avere

Mereu uitând de cei ce cred în visuri.(Suntem bolnavi)

Simfonia tristeții este un univers liric confesiv – contemplativ, discursiv și vizionar, pe de o parte, și cantabil, cu prozodii perfect armonioase, muzicale, pe de altă parte. Acestea sugerează Continue reading „Elena-Paula PĂȚAN: Ștefan Doroftei, poet al simfoniei inimii (I)” →

Gheorghe A. STROIA: MILENARIUM

S-a dat START ÎNSCRIERILOR în VOLUMUL II al MILENARIUM – Dicționarul enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea.

Pentru cei care nu au luat la cunoștință încă, reluăm în variantă actualizată ANUNȚUL DE LANSARE A MILENARIUM – Dicționarul enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea:

REVISTA Armonii Culturale, în parteneriat cu EDITURA Armonii Culturale, dă STARTUL înscrierilor pentru un nou proiect marca Armonii Culturale, intitulat MILENARIUM – Dicționarul enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea. Noul proiect își propune să includă în paginile sale scriitorii români de pretutindeni, atât din țară, cât și din diaspora, poeți, prozatori, eseiști și exegeți, critici literari, publiciști, monografiști, etc, cu date biobibliografice proprii.

TERMEN LIMITĂ ÎNSCRIERE PROIECT: 1 OCTOMBRIE 2021. Vor fi anunțate pe rând închiderea sesiunilor fiecărui volum în parte (II, III, IV…)

Pentru înscriere, fiecare participant trebuie să aibă în portofoliul său editorial minim 2 cărți, fără să fie obligatoriu membru al unor uniuni/asociații de creație literar-culturale. Pot participa autori de limbă română, de orice vârstă, fără nicio restricție de areal geografic. Lucrarea va avea mai multe volume, în funcție de numărul autorilor participanți (60 autori/volum).

CERINȚE PENTRU PARTICIPARE:

– o fotografie format bust;

– date biografice (data și locul nașterii, studii, profesie, domiciliu);

– titlurile cărților publicate (inclusiv anul apariției și editura);

– 2, maxim 3 referințe critice, pe care autorul le consideră reprezentative pentru opera sa;

– un material propriu, care să cuprindă 3-4 poezii, o proză, un eseu sau orice altă specie literară predilectă;

– datele de contact (adresă poștală, telefon, email). Autorii din diaspora vor indica datele unei persoane de contact din România, la care va fi expediat volumul.

CERINȚE PENTRU REDACTARE:

– fișier Word, editabil;

– font Times New Roman 12 pct., spațiere la 1 rând;

– maxim 10 pagini în format A4;

– materialul să conțină diacritice și să fie „curat” din punct de vedere ortografic, ortoepic, deci gramatical;

– materialul nu trebuie să conțină tabele, liniaturi sau orice alte marcaje, preluate din documente gen CV, pentru facilitatea editării.

– materialul să conțină strict secțiunile solicitate, coordonatorii nu își vor asuma selectarea informațiilor participantului, iar materialul care nu respectă formatul impus, poate fi respins pentru reconfigurare;

CERINȚE PRIVIND EXPEDIEREA:

– Materialul va fi trimis la adresa: editura@armoniiculturale.com;

– În titlul mesajului trebuie specificat Nume-prenume participant, pentru MILENARIUM;

– Fiecare mesaj va fi confirmat de noi la recepția materialului;

DATE PRIVIND COSTURILE:

– Costurile privind machetarea, formatarea, tehnoredactarea, realizarea copertei, publicitatea, etc. sunt suportate de editură;

– Fiecare participant va avea obligația „morală” de a achiziționa minim 1 exemplar al dicționarului enciclopedic, prețul acestuia urmând a fi comunicat la finalizarea procesului de editare;

– estimăm apariția mai multor volume.

CARACTERISTICI TIPOGRAFICE:

Dicționarul enciclopedic va apărea într-o formă grafică de excepție în format A4, cu copertă hardcover (copertă dură cu legătorie de artă), inscripționare de lux, caracteristici similare unei ediții PRINCEPS.

Nu dorim să facem nicio derogare de la calitate și nicio concesie valorică, ne dorim cu toții un proiect care va da mărturie peste ani despre oamenii, destinele, operele, înscrise în MILENARIUM, o întreprindere ce va vorbi despre omenie, curaj, încredere și speranță, la început de mileniu III. Vă asigurăm de toată prețuirea și respectul nostru.

NOTĂ!: Prin înrolarea în proiect, fiecare participant declară că este de acord cu prelucrarea datelor cu caracter personal, așa cum sunt ele definite de Regulamentul UE 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului Europei din 27 aprilie 2016, respectiv Legea nr. 363 din 28 decembrie 2018 (România) privind protecţia persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal.

VĂ AȘTEPTĂM!

Vă îmbrățișăm cu brațe de Lumină!

–––––––––-

Gheorghe A. Stroia – Coordonator proiect

George Nicolae Stroia – Director al editurii Armonii Culturale

Continue reading „Gheorghe A. STROIA: MILENARIUM” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – uneşte Moldova cu Transilvania şi Ţara Românească (IV) (IV)

„Dacă a fost vreodată un principe în lume

demn de glorie pentru acţiuni eroice, acesta

e signor Mihai, principele Valahiei.”

(Eudoxiu Hurmuzaki)

Mihai Viteazul – Domnul Valahiei s-a confruntat permanent cu agresiunea externă păgână, otomano – tătară, cu cea creştină a polonilor şi habsburgilor, dar şi a coreligionarilor săi interni, voievozii Moldovei şi Transilvaniei. „Marele Ştefan, a cărui faimă fu recunoscută de toată lumea, şi nu numai în perioada cât a domnit, ajunsese la concluzia că sunt mai periculoşi creştinii din jur decât imperiul otoman, care măcar nu afişa solidaritatea creştină.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi,1998, p. 148)

În acel sfârşit de veac XVI, Polonia trăia aceleaşi tendinţe expansioniste precum imperiul habsburgic, motivată de orgoliul excesiv de a se dori o mare putere, vanitate care a costat-o de trei ori desfiinţarea ca stat. Mai mult de o jumătate de secol cât au durat domniile lui Ştefan cel Mare şi ale fiului său Petru Rareş plutea asupra lor spectrul ruşinii după catastrofala înfrângere de la Codrul Cosminului (1497), când leşii au fost înfrânţi şi înjugaţi să are terenul pentru plantarea pueţilor de stejar din care a odrăslit apoi celebrul Codru Dumbrava Roşie sau înfrângerea din 1530, când Voievodul Rareş a cucerit Pocuţia.

Tendinţa de ocupare a tronului Moldovei de către Mihai Viteazul i-a speriat îngrozitor pe polonezi, fapt pentru care l-au declarat duşmanul lor de moarte, sărindu-i în ajutor lui Ieremia Movilă, uneltind permanent şi acţionând continuu împotriva Valahului care devenise o ameninţare deopotrivă pentru păgâni şi creştini.

Extinderea Porţii Otomane spre centrul Europei după ce transformase în paşalâcuri câteva state creştine, a determinat disperarea hasburgilor să instituie degrabă Liga antiotomană, Cruciada creştină al cărei cap se voia împăratul Rudolf al II-lea.

Pe acel fundal geopolitic european a apărut Steaua-Cruce a lui Mihai Viteazul „ca un astru ceresc pe bolta unei mari culturi, ameninţate cu dispariţia, spre a fi adusă spre involuţia de la începutul omenirii.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 148)

Dacă, orgoliosul hasburg Rudolf al II-lea l-a acceptat şi l-a suportat ca pe un rău necesar, Polonia văzându-se ameninţată în interesele ei hegemonice, l-a jucat pe labilul Ieremia Movilă, sugerându-i că fratele lui ar putea ajunge pe tronul Valahiei, astfel că dinastia Movilă s-ar extinde asupra celor două principate române, făcându-l astfel, unealta lor cea mai agresivă împotriva lui Mihai Viteazul. Perfidul Ieremia Movilă s-a îndârjit atât de mult în laşitatea sa încât a pus la cale chiar un complot privind otrăvirea Valahului Voievod.

La rândul său Rudolf al II-lea, eclipsat de steaua Viteazului Domn, îl sfătuia continuu să amâne campania împotriva lui Ieremia, pentru a nu intra în conflict cu polonezii, mai ales că otomanii se aflau la porţile Oradei şi Timişoarei. Adăpostirea însă a lui Sigismund Bathory de către Ieremia Movilă a grăbit campania lui Mihai.

Oastea Valahului, redusă ca mercenari, s-a completat prin corpuri de strânsură. Înainte de a-i veni cu oaste în ajutor cancelarul polon i-a trimis lui Ieremia o epistolă strategică, îndemnându-l, „Anume să nu dea luptă, ci să se întărească la Suceava cu arme şi merinde îndestul şi să întârzie acolo înaintarea duşmanului până va putea căpăta ajutor de la oastea măriei sale regelui (Poloniei). Dacă la Suceava n-ar fi loc bun de apărare, să se întărească în munţi sau în locuri cu ape şi copaci. Dacă n-are încredere în moldoveni, să aşeze numai poloni în cetatea Sucevei şi el cu restul oştirii să stea în alt loc cu arme şi provizii pentru apărare, aşteptând sosirea oştilor regelui. Ieremia se închise în cetate cu restul oştenilor, cu fratele său, mitropolitul Gheorghe, cu Luca Stroici, Nistor Ureche şi alţi boieri. Sosit în faţa bătrânei cetăţi de la Nistru, Mihai Viteazul trimise o somaţie mitropolitului şi boierilor închişi acolo, prin care îi sfătuieşte să îndemne pe Ieremia… să predea cetatea, căci va putea să plece unde va voi.” (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Ed. Corint, Bucureşti-2002, p. 63-64)

Moldova s-a întins peste veacuri prin faima marilor ei Voievozi eroi-martiri şi ctitori, a culturii-religioase, a monahilor, a Vlădicilor deosebiţi, a cărturarilor de seamă, dar şi prin tradiţia vitejească a unor mari cetăţi de scaun precum Neamţ şi Suceava. „Dintre toate cetăţile evului mediu european, despre puţine se poate spune că au fost invincibile precum cetatea de scaun a Sucevei sau nemuritoarea prin glorie cetate a Neamţului.” (Dan Lucinescu, op. cit., p.149)

Cetatea Neamţ l-a surprins şi înfiorat pe regele polon Jan Sobieski (1674-1696) şi oastea sa prin lupta, vitejia şi eroismul mănunchiului de plăieşi, care au apărat-o cu demnitate, stârnindu-i admiraţia, precum odinioară cei 300 de spartani neînfricaţi ai regelui Leonida în nemuritoarea bătălie de la Termopile din anul 480 î.d.Hr.

Cealaltă fortăreaţă, la fel de ilustră Suceava, ale cărei ziduri au sfărâmat ghiulelele lui Soliman Magnificul şi pe cele ale polonezului Albert Iagellon, l-a fascinat poate mai presus de renumita Cetate Alba Iulia, ca o chemare profetică peste veac. Îi simte măreţia legendară în care a rămas peste curgerea veacurilor statornicia credinţei şi a libertăţii. Simte grandoarea Moldovei. Poate că sângele martirului voievod, celălalt cu nume de viteaz Ioan Vodă este încă proaspăt la Roşcani.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – uneşte Moldova cu Transilvania şi Ţara Românească (IV) (IV)” →

Victor RAVINI: Sala de lectură (6)

Totemismul este un sistem religios și social

Sigmund Freud (1856 – 1939), neuropsihiatru austriac și fondator al școlii psihologice de psihanaliză, refugiat la Londra din cauza psihopatiei lui Hitler, vede și el totemismul ca prima formă de religie. „Totemismul este un sistem atât religios cât și social.”¹ El consideră că: „Animismul e un sistem de gândire, un sistem care ne dă lămuriri ale fenomenelor și de asemenea posibilitatea să înțelegem întregul univers ca o unitate, dintr-un singur unghi.”² Freud spune că „pentru omul primitiv era firesc că viața mergea înainte pe un timp nedeterminat, iar omul se știa că e nemuritor. Idea morții a fost acceptată ceva mai târziu, și cu o oarecare îndoială. Chiar și pentru omul de azi, moartea încă mai este fără sens și de neconceput.”³ El spune că bănuiala lui McLennan, că „un mare număr de datini și obiceiuri în societățile vechi și noi se puteau explica și ar fi fost resturi din vremurile totemice, mai întâi a fost întâmpinată cu îndoială, dar știința a recunoscut după aceea că avea dreptate.”⁴

Explicațiile lui Freud despre mâncatul ritual al animalului totemic sunt arhicunoscute. Au dat apă la moară celor ce spun că împărtășania cu pâinea și vinul, despre care Isus spune că sunt trupul și sângele lui, ar fi o reminiscență a canibalismului atavic, ceva rămas genetic în noi, de la oamenii primitivi din preistoria îndepărtată. Dacă așa o fi, atunci la fel ar fi și cu expresia: „Drăgălașule, puiul mamii, ce dulce ești, mânca-te-aș!” Sau cu expresia: „Nu îmi place de el și nu îl înghit!” Nu știam că răbufnește în mine atavismul chiar așa de des. Freud explică și tabuul referitor la numele morților. Totodată, ne ajută să înțelegem necesitatea vechiului dicton latin De mortibus nihil sine bene (de morți, nimic decât de bine). Adică să nu se supere morții pe noi și să se răzbune că divulgăm faptele lor rele. Eu nu cred în superstiții și zic De mortibus nihil sine veritas (de morți, nimic decât adevărul). Nu e bine să fim superstițioși, că asta poartă nenoroc.

Știm că pe ciobanul din Baltagul lui Mihail Sadoveanu îl cheamă Nechifor Lipan. Nu știm cum îl cheamă pe ciobanul din Miorița. În majoritatea covârșitoare a celor 973 de variante ale Mioriței pe care le-am analizat sinoptic, ciobanul nu are niciun nume. Absența numelui să fie vreun tabu lingvistic? Explicația e cu totul alta. Sadoveanu s-a inspirat din realitatea dură și a înfățișat drama unui cioban, așa cum e consemnată realitatea în dosarele de la tribunale. Amzulescu, Fochi, Chițimia și Vrabie⁵ spun că descrierea ciobanului nu prezintă o persoană identificabilă, ci idealul poporului despre tinerețe și bărbăție și că este de o măiestrie unică. Orice cititor experimentat își dă seama că ciobanul din toate variantele Mioriței nu poate fi un personaj real, ci un personaj literar simbolic, care întruchipează omul ideal și însumează cele mai frumoase însușiri morale sau sufletești ale omului în general, idealul uman valabil oriunde pe glob. Aceasta este justificarea, din ce cauză ciobanul din Miorița nu are niciun nume.

Miorița este un mit, așa cum ne atrage atenția George Călinescu, nu oricine. Personajul principal din acest mit este un erou mitologic. Un erou simbolic și nicidecum un om în carne și oase, ce ar avea toate defectele de pe lume, cum îl judecă cei mai mulți cercetători anteriori. Atunci, cum se explică de ce totuși, în unele variante, extrem de puține, el se numește Petre, Pătru, Pătruţ, Griguţă, Mitru, Mircea, Badu, Viorel, Voinea, Dragomir, Iuăn, Ion Iorgovan sau Dinu Costandin. Aceste nume nu sunt puse în titlu, ci într-un vers, în care ritmul desigur șchioapătă. În unele variante, în loc de nume sunt puncte-puncte. Asta să fie dovada unui tabu lingvistic? Nicidecum. Aceste variante sunt colinde. Colindătorii merg de la o ogradă la alta și încredințează rolul de erou mitologic fiecărui bărbat care este capul familiei, pentru a îi ura belșug în anul ce vine. Ei pun numele lui în text, iar capul familiei ascultă cu mândrie, fiind spectator și actor în același timp. Unii culegători de folclor au pus puncte-puncte, întrucât numele era mereu înlocuit.

Freud este unul dintre gânditorii care au avut cea mai mare influență pentru dezvoltarea ideilor și concepțiilor în secolul trecut, ba chiar și pentru proliferarea unor meserii: psihiatri, psihanaliști, psihoterapeuți sau curatori psihologici prin școli, pentru elevi. Freud are foarte mulți admiratori, ceea ce este normal. Dar și detractori, cum iarăși e normal. Psihanalistul american Erik H. Erikson (1902 – 1994), care nu era la origine suedez, cum ne-a spus nouă profesorul de psihologia religiilor din Suedia, ci era născut în Germania și de aceeași religie ca Freud, desființează teoriile lui Freud. La fel îl desființează pe Freud, prodigiosul și controversatul filozof ateist și bătăios francez Michel Onfray (1959 – ), care a scris un năstrușnic tratat de ateism. Și încă mulți alții, de care am auzit dar nu i-am citit. Se spune că specialiștii în cultura greacă veche au dat lovitura mortală la ce mai rămăsese din așa numita descoperire a secolului. Așa o fi, pentru că așa este. Și totuși, oricât i se impută lui Freud de către unii sau alții, pe drept sau pe nedrept, scrierile lui vor rămâne atât ca o temelie cât și ca o cheie de boltă a psihanalizei, adică a freudismului, pe cât de blestemat pe atât de lăudat din toate părțile, cu mai multă vehemență decât rațiune.

¹ Der Totemismus ist sowohl ein religiöses wie ein soziales System. (Freud 1948:126)

² Der Animismus ist ein Denksystem, er gibt nicht nur die Erklärung eines einzelnen Phänomens, sondern gestattet es, das Ganze der Welt als einen einzigen Zusammenhang, aus einem Punkte, zu begreifen. (id:96)

³ Für den Primitiven wäre die Fortdauer des Lebens – die Unsterblichkeit – das Selbstverständliche. Die Vorstellung des Todes ist etwas spät och nur zögernd Rezipiertes, sie ist ja auch für uns noch inhaltsleer und unvollziehbar. (id:95)

⁴ … eine große Anzahl von Sitten und Gebräuchen in verschiedenen alten wie modernen Gesellschaften seien als Überreste einer totemistische Epoche zu verstehen. Die Wissenschaft hat seither diese Bedeutung des Totemismus im vollen Umfange anerkannt. (id:123)

⁵Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie, Poezia epică, în Istoria literaturii române, vol I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964, pagina 124. Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (6)” →

Daniela BALAIITA: Te caut printre șoapte (versuri)

Anotimpuri se rotesc

Vreme zboară, vreme vine

Anotimpuri se rotesc

Trec ninsori și ploi prin mine

Bucuroasă le trăiesc!

Primăvara îmi răsare

Câte-un ghiocel la tâmple

Iarbă verde la picioare

Inima de drag se umple!

Vara ochii-mi strălucesc

De turcoazul cerului

Pașii tot mi-i adâncesc

În regatul codrului.

Toamna cu melancolie

Îmbracă totu-n arămiu

Sufletul din cochilie

Îmi surâde ruginiu!

Iarna parcă-i din poveste

Fulguiri de fluturi albi

Ce mă ning din zări celeste

În zigzag, gingași și dalbi!

Dor de tine!

Când mi se face dor de tine

Eu te găsesc în sinea mea

Te am în suflet, ești cu mine

Și-așa-ndur mai ușor absența-ți grea.

Îți văd aievea zâmbetul frumos

Ți-aud și vocea-n prelung ecou

Răsună-n mintea mea armonios

Și umple cu iubire, universul meu.

Continue reading „Daniela BALAIITA: Te caut printre șoapte (versuri)” →

María Auxiliadora ÁLVAREZ: SUNET AL EXISTENȚEI

Sunet al existenței

pentru Diana

rostește-ți gingaș numele peste al meu

repetă-l
noapte după noapte
în pragul fiecărui cântec
din vis

astfel numele meu va dispărea treptat
sub al tău

iar glasu-ți
fi-va unicul
sunet al existenței.

María Auxiliadora Álvarez (Venezuela, 1956)
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din“Poesía soy yo”
Selecție de Raquel Lanseros și Ana Merino
Colecția Visor de Poesía, Visor Libros

***
di tu nombre suavemente sobre el mío // y repítelo/cada noche/antes de cada canción/del sueño //
de modo que mi nombre se vaya borrando/bajo el tuyo //y tu voz/sea el único/sonido de existir.

Melania RUSU CARAGIOIU: SALUTĂM APARIȚIA CELEI DE A TREIA ,,ANTOLOGII BILINGVE” ROMÂNĂ -ENGLEZĂ ,STARPRESS CANADA, 2021, realizata de LIGYA DIACONESCU

Suntem cu toții prinși într-un concern cultural mondial în care popoarele își strâng cu drag și grijă valorile și le prezintă ca o identitate națională care contribuie la împlinirea civilizației universale.

Mândria de a putea ține pasul sau de a concura la evaluarea din primele locuri a tot ce este nou și pozitiv, este un puternic stimulent în a crește valorile unui neam . În acet context, fiecare mică sau mare unitate contribuie cu tot ce este mai bun, dar nu într-un sens egoist, ci în sensul dăruirii și altora din tot ce realizează, spre o bucurie deplină universală, dar spre a sublinia și păstarea identității neamului.

Acestea au fost principiile care au dus, după îndelungi tratative, la apariția de împlementare a Legii Limbii Române , stabilindu-se data sărbătoririi în 31 august a fiecărui an calendaristic.

Au urmat pregătiri minuțioase în multe centre culturale din România.

Încă de prin anul 2011 , regretatul Scriitor Corneliu Leu, doamna Ligya Diaconescu, domnii: Ambasador Marian Ilie, Scriitorul Al. Florin Țene, au îmbrățișat imediat ideea Sărbătoririi Limbii Române.

Doamna Ligya Diaconescu împreuna cu regizorul, scriitorul – Corneliu Leu, au organizat sărbatorirea primei editii a LIMBII ROMANE , La Sfinxul din Bucegi (la care au participat reprezentatni ai tuturor primariilor din Romania) și la București , sub undele binefăcătoare ale soarelui, dar subliniind: ,,și oriunde, într-un centru cultural”.

Doamna Ligya Diaconescu fusese printre primii care publicase în Revista româno-canadiană STARPRESS ,,vâlcea turism”, articole în acest sens și a promovat apariția primei antologii dedicate Limbii Române, inițiind concursuri susținute minuțios organizate de domnia sa, în calitate de director al Revistei Internaționale STARPRESS.

De atunci , în fiecare an, Ligya Diaconescu organizează sărbatorirea Zilei Limbii Române, în diferite localitati din tara , și tot mai multe prezențe scriitoricești aderă la aparițiile Antologiilor STARPRESS. Meritul scriitoarei – jurnaliste Ligya Diaconescu de a organiza începând din acel moment, pentru fiecare an odată, de două sau de trei ori, antologii cu cele mai frumoase tematici și din când în când antologii bilingve în graiul nostru și al vecinilor frontalieri.

În paralel cu creșterea Uniunii Europene spre 27 de state admise, limba de circulație cea mai răspândită a devenit limba engleză fiind aceasta o limbă relativ nouă, 800 de ani, și cu posibilități de exprimare facile, deasemenea ușor de învățat, pentru majoritatea popoarelor.

(Este de observat cât de repede s-a extins limba engleză, luând locul unu între limbile de circulație internațională, mai amintind și folosirea acestei limbi în fostele dominioane engleze).

Această oportunitate nu i-a scăpat vigilentei directoare STARPRESS, mai ales că domnia sa locuise o perioadă în Canada, în zona engleză, în partea de nord a Continentului Nord American.

La Univesitățile de filologie din România de mulți ani, dar mai cu seamă după 1989 se studiază limba engleză. (A trecut demult perioada de după războiul al doilea mondial când cei vorbitori de limba engleză erau suspectați de lăgături cu ,,Unchiul Sam”). Există azi la noi și facultăți cu specialitate limba engleză, punând mare accent pe traducători, renumită fiind în acel sens preocuparea doamnei dr. Lidia Vianu de a sprijini și creșterea de buni traducători în limba engleză. Deci a fost ușor de a se găsi un filolog care să traducă, omogen, în aceeași manieră, în engleză creațiile noastre, alaturi de alți traducători merituoși.

Prin mijlocul traducerilor creațiilor noastre lărgindu-se mult orizontul de cunoaștere al producțiilor scriitorilor, multi din Liga scriitorilor din România, dar și unii din Uniunea scriitorilor și alte organizatii culturale, din tara și din întreaga lume.

Subiectele abordate în aceste antologii, în versuri și proză se referă toate la subiectul generic ,,creșterea limbii române” și în acest grai din ce în ce mai elevat românesc găsim o mare de mărturisiri, aspirații, tendințe pozitive, dar din fiecare se poate citi fățiș sau în ele transpare dragostea de țară, mândria de a face parte din neamul românesc relevând și atașamentul pentru Limba Română.

Aceste creații, adevărate manifeste, se integrează perfect în armonia tuturor națiunilor, demonstrând faptul că deși am trecut prin momente grele, le-am învins, ne-am ridicat și suntem în rândul celorlalte națiuni pe toate planurile existenței.

După acest drum al amintirilor am ajuns la ,,Antologia română- engleză” care zilele acestea a ajuns prin curierat pe birourile tuturor autorilor și prin graiul lor, deci prin mesajele lor a ajuns la frații români din toată lumea și la cunoscătorii, vorbitori de limbă englează, pentru că, întocmai ca pe vremea enclavelor vechilor daci, sunt enclave de români în toată lumea, iar limba română trăiește odată cu ele.

Traducătoarea Georgiana Gheorghe, alaturi de alți traducători remarcabili, cărora le mulțumim, înainte de a trimite varianta tradusă la tipografie, ne-au prezentat materialele, încât fiecare autor dintre noi a putut interveni asupra autenticității melodiei cantabile a limbii române din textul respectiv, transpus pe același ritm și sensibilitate precum în românește.

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: SALUTĂM APARIȚIA CELEI DE A TREIA ,,ANTOLOGII BILINGVE” ROMÂNĂ -ENGLEZĂ ,STARPRESS CANADA, 2021, realizata de LIGYA DIACONESCU” →

Zenovia ZAMFIR: Calea spre Lumină cu George CĂLIN

Albastrul cerului se amestecă cu roşu umbrei soarelui în asfinţit, o frunză de salcie pluteşte în derivă pe marginea lacului din sufletul meu, privesc însetată de linişte, de pace şi dornică să- mi odihnesc privirea pe luciul lui în care se ghiceşte unda unei adieri de vînt promise de primăvară. Bunul Dumnezeu mi- a dăruit bucuria şi onoarea de a cunoaşte oameni minunaţi, scriitori consacraţi, de a vizita locuri binecuvântate şi pline de spiritualitate. A te încumenta să scrii despre viaţa şi opera unui scriitor talentat şi valoros ajuns la o vârstă- simbol a deplinătăţii intelectuale şi spirituale este un act de mare curaj.Ioan 1:1-14 VDC ”La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o”…Cuvintele trebuie alese cu grijă pentru că ele exprimă complexitatea şi profunzimea personalităţii dăruite de Creator cu har şi calităţi aparte . Mântuitorul Iisus Hristos le- a spus ucenicilor : ,,După roadele lor îi veţi cunoaşte...” (Matei 7, 16) . Roadele sunt faptele care îl însoţesc pe om în viaţă iar apoi în călătoria spre veşnicie. Cu multă vreme în urmă, într- o zi de toamnă târzie am avut şansa de a-l cunoaşte pe domnul George Călin, om de cultură titrat şi apreciat. Chipul său impunător, privirea blândă, zâmbetul larg, vocea catifelată sunt doar câteva din calităţile umane ale unui Om talentat şi înzestrat cu har, scriitor, poet, ambasador.

George Călin, a văzut lumina zilei în localitatea Feteşti, zona de sud-est a ţării, fiind binecuvântat din fragedă pruncie cu frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu în Câmpia Bărăganului, acolo unde şi- a petrecut copilăria. Cu zestrea bună-cuviinţei şi a credinţei, cu inima plină de gânduri frumoase, cu vise şi speranţe luminoase a urmat cursurile Facultăţii de Ziaristică de la Academia de Studii Social-Politice din Bucureşti.George Călin a plecat spre capitală, la Bucureşti unde preocuparea pentru scris, jurnalistică, lucrări spirituale l- a înalţat şi înobilat deopotrivă. De la debutul în revista „Arcadia” în 1976 şi până în prezent activitatea literară pe ”Ogorul scrisului” este foarte rodnică. Paralel desfăşoară o prodigioasă activitate pe tărâm cultural devenind preşedinte, membru fondator a numeroase Asociaţii şi Fundaţii cultuarale, iniţiind şi conducând cenacluri literare, concursuri de poezie, editează Antologii şi Caiete literare.

Despre opera domniei sale cuvintele şi aprecierile criticilor de specialitate sunt multe şi frumoase.Cărţile autorului, cu învăţăturile şi tâlcurile lor, cu vremurile şi întâmplările descrie, pun în valoare şi lumină o parte a strădaniilor şi trăirilor pe care George Călin le- a adunat în timp. Călătorind în ţară şi străinătate, păstrând în inima sa tot ceea ce este adevărat şi folositor, George Călin a găsit întotdeauna nimbul de lumină din oameni şi locuri devenind unul dintre cei mai valoroşi scriitori contemporani. Un Om ca domnia sa iubitor de frumos şi înţelepciune, de credinţă şi lumină trebuie să ofere lumină şi celor ce iubesc lumina, Mântuitorul Iisus Hristos a spus ucenicilor : „Fiecare scoate din inima lui după cum are, lumină şi cuvinte bune, aşijderea dacă are întuneric în inima lui, scoate ce are…” (Luca 6, 45) .

Continue reading „Zenovia ZAMFIR: Calea spre Lumină cu George CĂLIN” →