Victor RAVINI: Mesajul ciobanului din Miorița

„Nu vreau să-nvăț carte, vreau să fiu golan. Orice-o fi mai lesne, măcar și cioban.” După cum își închipuie unii, ciobanii nu fac nimic și stau sprijiniți în ciomag sau lungiți în iarbă, la fel ca ciobanii din tablourile lui Nicolae Grigorescu. Viața de cioban e mai dură decât a multora dintre noi, care avem alte meserii.

Ca să putem înțelege ciobanul din Miorița și să beneficiem de mesajul lui, ar trebui să ne recunoaștem în el și să trezim conștiința noastră la realitatea divină, prezentă în natura înconjurătoare și în noi înșine, oricât de atei sau anticlericali am putea fi. Asta nu se obține apăsând pe un buton, luând pilule după rețeta cuiva, făcând exerciții călăuzite de vreun guru sau lăsându-ne pe seama bisericii. Un cioban bătrân zicea: „Toate sunt în mâna lui Dumnezeu, numai sfințenia omului nu.” Totul depinde de sufletul și de cugetul fiecăruia din noi. Depinde de propria noastră conștiință. Dar cine mai stă de vorbă cu propria sa conștiință, cu sine însuși, așa cum vorbește ciobanul cu mioara năzdrăvană?

Oamenii arhaici, așa analfabeți cum erau ei, au făcut cele mai mari și mai importante descoperiri: domesticirea animalelor, agricultura, ceramica și țesutul, cu opt sau zece mii de ani în urmă. Descoperiri care au pus bazele civilizației actuale și pe care noi doar le-am perfecționat, așa cum afirmă antropologul și etnologul francez Claude Lévi-Strauss. Oamenii arhaici au arhivat pe cer în stele sumedenie de cunoștințe despre viață. Fiecare denumire a stelelor și a constelațiilor e un rezumat despre ceea ce explicau ei copiilor. Ursa Mare și Ursa Mică sunt acolo din paleolitic, pe când oamenii aveau cultul ursului. Substantivul e la feminin, pentru că trăiau în matriarhat. Carul Mare și Carul Mic au venit pe cer în neolitic, odată cu vehiculele pe patru roți, inventate de indo-europeni. Unii francezi le numesc Cratița Mare și Cratița Mică. Denumirile astea pot veni de la gali. Cezar scrie în De bello galico, că a rămas impresionat de arta culinară a galilor. El a adus la Roma bucătari din Galia, care i-au învățat pe patricienii romani gastronomie și rafinament culinar. Galii găteau mâncare cu ochii la cratițele din stele. Mulți dintre noi am pierdut capacitatea sufletească de a ne mai bucura să privim cerul cu stele și nu ne mai impresionează să privim o floare sau un peisaj simplu.

Ciobanul din Miorița nu este un om adevărat și identificabil, ca Nechifor Lipan din Baltagul lui Sadoveanu. Este un alt personaj literar. Ciobanul din Miorița reprezintă perfecțiunea umană, cu toate însușirile bune și frumoase ale omului în general, din totdeauna și de pretutindeni, nu numai ale românilor, ci ale omului bun, ideal, așa cum și-l poate imagina întreaga lume. Nimic în Miorița nu este realitate. Totul e simbol.

Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița? Dar de ce să îl înțelegem? Pentru că ne este folositor fiecăruia din noi să îl înțelegem. Personajul principal din Miorița a fost conceput de către autorii anonimi ca un îndrumător spiritual. În dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrant, tradus și în română, scrie: „Într-o civilizație de crescători transhumanți de animale, imaginea ciobanului este încărcată de simbolism religios. (…) Simbolismul ciobanului comportă un sens de înțelepciune intutivă și experimentală. Ciobanul simbolizează starea de veghe; funcția sa este un permanent exercițiu de vigilență: el este treaz și vede. Din această cauză el este asociat cu soarele care vede totul. Ciobanul, simbolizând nomadul, reprezintă sufletul, care întotdeauna e trecător prin lume. (…) Ciobanul e un observator al cerului, al soarelui, al lunii, al stelelor, prezice viitorul. (…) Din cauza diferitelor funcțiuni pe care le exercită, ciobanul apare ca un înțelept, ale cărui acțiuni decurg din contemplație și viziune interioară. (…) Ciobanul se dezvăluie că e stăpân suprem pe forțele cosmice ca pe turma sa.” Na! Să mai spună careva ceva de rău despre ciobanul din Miorița. Cine îl mai ponegrește pe ciobanul din Miorița cu tot felul de cusururi și păcate… își face autoportretul. Avem multe de învățat de la ciobanul nostru din Miorița. Multe și importante de învățat pentru a ne îmbunătăți existența. Când ne vom îmbunătăți existența lăuntrică, psihologică și vom ajunge să avem echilibrul sufletesc și armonia interioară pe care le are personajul principal din Miorița, ne vom îmbunătăți și existența materială: sănătatea și situația socială sau economică.

Nu sunt în măsură să dau sfaturi ce trebuie să facă fiecare din noi. Nu poate fi vreo rețetă universal valabilă pentru toți. Nu suntem o turmă de oi, ca să fim mânați pe pajiștea fericirii. Aici este opțiunea fiecăruia din noi. Fiecare cum își alege și cum își croiește calea. Destinul fiecăruia din noi e rezultatul opțiunilor fiecăruia. Facem ce vrem și ce putem cu viața noastră. Putem mai mult decât facem. Totul este să vrem, să ne gândim și să știm cum să facem. What you think is what you get.

Cum să tragem foloase intelectuale și sufletești din Miorița și să învățăm ceva din mesajul strămoșilor? Aș zice să începem prin a pune între paranteze faptele diverse, cu crimele care desigur că se întâmplă printre ciobani și să ne imaginăm acel cioban ideal, din Miorița sau din tablourile lui Grigorescu. Să încercăm să ne apropiem sufletește de el, să ne identificăm cu el. Să privim și carele cu boi ale lui Grigorescu, încărcate cu sărăcia lucie a țăranilor și cu trecutul nostru istoric. Carele cu boi ale lui Grigorescu și fotografiile cu ciobani sau țărani din trecut pot fi o mustrare națională și totodată o mândrie națională. Să privim îndelung și să ne închinăm la ciobanii din tablourile lui Grigorescu, pictați cu evlavie, așa cum picta icoane când era copil, cât și la ciobanii din fotografii etnografice vechi. Să ne imaginăm că am trăi alături de ei și am împărți cu ei mâncarea lor, grijile și bucuriile lor.

Aș mai zice să citim cât mai multe variante ale Mioriței și cât mai multe poezii populare. Să le citim pe îndelete și să zăbovim asupra versurilor, să le rumegăm sonoritatea și sensurile profunde, deopotrivă de înălțătoare. Și basmele străbune, mituri pline de învățăminte și optimism. Să încercăm să înțelegem ce vrea să ne spună pe ocolite povestitorul cu acele întâmplări fabuloase. Ce sfaturi putem extrage din literatura populară orală? Să citim culegerile de proverbe bătrânești. Sunt mult mai multe decât proverbele din Biblie și pot să ne fie cel puțin la fel de folositoare nouă azi.

Pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei, așa cum bine zice Adrian Fochi, iar nu numai de la varianta lui Alecsandri, cum au făcut majoritatea cercetătorilor, inclusiv Eliade. Am urmat sfatul lui Fochi și am făcut o analiză sinoptică a 973 de variante din trei antologii. Aflându-mă în Suedia și presat de examenul de absolvire a facultății de Știința religiilor, cât și de muncile pe care le făceam pentru a putea trăi, nu am găsit alte antologii. Se zice că am avea peste două mii de variante ale Mioriței. Unde sunt? Cea mai cuprinzătoare este antologia lui Fochi, din 1964. S-a tipărit în 1000 de exemplare. E suficient asta pentru toți românii? Abia am găsit un exemplar la un anticariat on line. De ce nu avem o antologie a tuturor variantelor Mioriței? Pentru că ar cuprinde prea multe volume și ar costa mulți bani tipărirea lor? Pentru că ar costa prea scump să le cumpărăm și ar ocupa prea mult spațiu în locuințele noastre?

Știm de la Meșterul Manole că nu putem realiza nimic, fără să facem sacrificii. El a sacrificat tot ce avea mai drag, iar noi nu suntem în stare să sacrificăm nimic. Noi nici măcar nu mai suntem capabili să învățăm ceva din mitul Meșterului Manole, pentru că îl înțelegem anapoda. Poate că e mai bine așa. Înțelepciunea din mituri este sacră și nu e accesibilă pentru orice profan, care vede în Meșterul Manole un criminal sau vede în Miorița criminalitate, trădare și jaf. Cine vede criminalitate în aceste două mituri fundamentale, vede ceea ce zace latent în subconștientul său. Cine le denigrează își dă arama pe față. Felul cum înțelegem orice operă literară orală sau cultă e un test psihologic, oricât de universitari sau savanți erudiți și celebri ar fi unii sau alții.

Am scris cartea Miorița – izvorul nemuririi (publicată la Editura Alcor din București în 2016 și reeditată în 2017) pentru a înlătura o veche eroare, care încă mai persistă. Eroarea cum că ciobanul ar fi pasiv, resemnat și fatalist a fost lansată de trei scriitori de limbă franceză: Jules Michelet, care a semnat traducerea Mioriței făcută de Alecsandri, elvețianul Amiel – marcat din copilărie de tragedii familiare și care avea o viziune descurajantă asupra vieții – și Edgar Quinet, care s-a căsătorit cu fiica lui Gheorghe Asachi. Ei trei au înțeles ciobanul, pornind de la romanul Roșu și negru al lui Stendhal și de la refuzul lui Julien Sorel de a primi ajutor ca să scape de pedeapsa cu moartea. Simpatia francezilor și interesul Europei pentru România i-a putut deruta pe bonjuriștii noștri, care s-au luat după mofturile născocite de câțiva occidentali deziluzionați politic după revoluția de la 1848, căzuți în romantism lugubru, pesimism și fatalism. E cam greu să ne lăsăm derutați de fasoanele francezilor. Cei trei au spus că ciobanul din Miorița este reprezentativ pentru întregul popor român, ceea ce nu e greșit. Greșit este doar felul în care ei au înțeles ciobanul. Miorița a fost creată în Carpați de către ciobani arhaici, care ciomăgeau lupi și urși. Nu are de a face cu ideile vânturate în cafenele la Paris.

Eu susțin că ciobanul din Miorița reprezintă românii prin faptul că e creativ în producția de bunuri materiale și artistice. El produce materiile prime de bază în societatea vremii sale: alimente (lactate și carne), lână, blănuri și păcură. În unele variante el e păcurar, adică știe să extragă păcură din pământ. Un cioban destoinic își lucra singur fluierele, își sculpta bâta ciobănească, sulița, vasele de lemn și își contabiliza producția pe răbojuri de lemn cu o scriere arhaică a ciobanilor. Ciobanul din Miorița este poet, muzician și sculptor. El este un precursor al lui Eminescu, Enescu și Brâncuși. Geniul lor într-unul.

Lucian Blaga consideră că Mioriţa e impregnată de specificitatea geografiei. Până aici, raționamentul este corect. Dar mai afirmă și că firea pesimistă, fatalistă și resemnată a ciobanului și a românilor provine de la frumoasele unduiri ale plaiurilor din Carpați, iar din această cauză românii iubesc moartea mai mult decât viața. Eu nu pricep logica după care frumusețile Carpaților ar putea face pe careva să devină pesimist, fatalist și resemnat sau să iubească moartea. Afirmațiile lui Blaga exprimă propria lui percepție a naturii, total diferită de a oricui, care face excursii la munte.

Spațiul mioritic de care vorbea Blaga este peisajul din Carpați, însă eu consider că e totodată și peisajul sufletesc al ciobanului. Autorii anonimi ai Mioriței amestecă imagini din peisajul geografic și imagini din peisajul lăuntric, psihologic, cu aceeași măiestrie stilistică așa cum vedem la Eminescu, Petrarca, Dante, Lamartine sau alți mari poeți. Frumusețea și armonia peisajului geografic din Miorița exprimă frumusețea și armonia din sufletul ciobanului.

Eu analizez Miorița ca un mit așa cum a considerat-o George Călinescu și aplic metodologia stabilită de savanți occidentali, pe care am învățat-o la universitate în Suedia. Miorița, ca multe alte producții folclorice care sunt mituri, este un text polisemantic și poate fi analizat din perspectiva mai multor discipline științifice. Pentru o cercetare interdisciplinară a textelor folclorice, există o știință aparte, care apelează la rezultatele tuturor celorlalte științe umaniste, discipline sau ramuri. O știință care selectează tot ce este valoros din cercetarea anterioară și nu se împiedică de eventualele erori, ci doar le semnalează pentru a nu cădea în acele gropi negre ale cunoașterii. Această știință se numește Știința religiilor și apelează la rezultatele tuturor științelor umaniste, cât și la propriile sale ramuri: istoria religiilor, fenomenologia religiilor, psihologia religiilor, sociologia religiilor și la orice rezultate ale oricărei cercetări, care poate contribui la o mai bună înțelegere a metaforelor și alegoriilor din textele folclorice.

Orice text mitologic, așa cum de bună seamă este Miorița, are un înveliș exoteric, accesibil tuturor, bazat pe cuvinte concrete, cât și un miez ezoteric, ascuns în sensurile abstracte ale cuvintelor concrete. Acest miez e tainic și sacru, accesibil doar celor ce pot descifra simbolurile și ajung să facă saltul de la termenii concreți din metafore și alegorii, la termenii abstracți, plini de lumină. O înțelegere exoterică a Mioriței desigur că ne impresionează, însă este întunecată și ne întristează. Multe variante au fost modificate de către rapsozi care nu au mai avut acces la miezul ezoteric, tainic și, pe alocuri, în unele versuri, chiar reușite poetic, au alunecat de la sacru la profan, de la lumină la întuneric. Privirea sinoptică asupra 973 de variante scoate în evidență versurile din varianta lui Alecsandri, care nu apar în alte variante. Nu putem ști dacă acestea se datoresc intervenției lui pe text sau așa le-a auzit Alecu Russo. Sunt unele variante cel puțin la fel de bine realizate poetic și care par să fie mai bine păstrate, mai aproape de așa-numita Urballade, de la începuturi. Unii rapsozi au făcut improvizații individuale și au introdus versuri cu aspecte economice, sociale sau juridice, prin care și-au spus propriile lor necazuri personale sau tipice societății în care trăiau ei.

Miorița nu este un program de înmormântare pentru a ne feri de strigoi, cum a crezut orientarea etnografică și sociologică, susținută de către Brăiloiu, Stahl, Fochi, Erdös și alții, la care Eliade s-a aliniat fără rezerve. Explicația dată de Eliade la mitul Meșterului Manole este acceptată de prestigioasa lucrare de referință Kindlers Neues Literatur Lexikon, însă contribuția lui la înțelegerea Mioriței este respinsă, ca și orientarea juridică pusă în evidență de către el. Hermeneutica lui Eliade la Miorița ne poate entuziasma prin patosul cu care scrie, însă este regretabil că a acordat prea puțină atenție propriei sale contribuții și a întărit interpretarea reprezentanților partidului comunist.

Mioara nu este un oracol, cum susține Eliade, deoarece nu se încadrează în fenomenologia oracolelor. Dicționarul de simboluri citat mai sus preciează: „În toate etapele dezvoltării civilizației păstorilor nomazi cât și a agricultorilor sedentari, mielul (…) încarnează triumful reînnoirii, victoria mereu repetată a vieții asupra morții. (…) prefigurează timpul marilor revelații.” Orice animal care vorbește în vreo operă literară, folclorică sau cultă, este o personificare a unor însușiri sau particularități umane. Mioara este o personificare a sufletului ciobanului. Ea simbolizează partea feminină din sufletul omului, numită Anima de către psihologul Carl Gustav Jung, iar câinele, de care zice ea să îl cheme, simbolizează partea masculină Animus. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior, la fel ca toate dialogurile cu animale, din toate operele literare. Mioara este un alter-ego al ciobanului.

Pe un nivel ezoteric, putem înțelege că scenariul real al ritualului se desfășoară în spațiul geografic, ca un spectacol ce poate fi privit. Spectacolul poate fi înțeles de unii așa cum trebuie, ca mimesis, ca o imitare teatrală, pe când alții îl pot înțelege greșit, ca o acțiune adevărată, ca o ucidere sângeroasă. Sângele este sugerat de cioban când zice că oile m-or plânge cu lacrimi de sânge. Atenție la omonimia m-or (mă vor) și mor (eu mor). O figură de stil atât de bine gândită și impresionantă este intraductibilă în alte limbi. Pe un nivel ezoteric și mai abstract, putem înțelege că ritualul teatral, ce pare că s-ar desfășura în spațiul geografic, nici nu se efectuează în realitate, ci doar este o relatare, care ilustrează ceea ce se petrece în spațiul lăuntric, doar în imaginația și în sufletul ciobanului, în timp ce el își privește oile păscând și suflă în fluierele sale.

În mai multe variante, ciobanul are o comoară cu bani de aur, ascunsă sub vatra de la stână și de care ceilalți ciobani nu știau. El dăruiește aurul celor doi subalterni și trece la ritualul inițiatic. Ciobanul are o situație materială privilegiată și un intelect superior celor din jurul său. La fel aveau Dante și apostolul Pavel din Biblie, care moștenise de la tatăl său cetățenia romană, cumpărată cu bani grei, cât și afacerea comercială extrem de rentabilă, de a furniza corturi pentru armata romană. Sfânta Tereza din Avila era unica fiică a unei familii de negustori bogați, ce plănuiau să o mărite cu un negustor la fel de bogat. Ciobanul nostru, Dante, Pavel și Tereza sunt bogați, dar bogăția materială nu are nicio importanță pentru ei, întrucât ei au o dotare intelectuală superioară celorlalți și acordă mai mare importanță bogăției spirituale decât celei materiale. Ei patru, ca mulți alții din diferite religii și din istoria culturii universale, preferă să se îndepărteze de bunurile materiale și de plăcerile lumești, pentru a se apropia de divinitatea în care cred ei cu cea mai mare ardoare sufletească și au satisfacții spirituale sublime, pe care noi cu greu le mai putem înțelege și nici pe departe nu suntem în stare să le avem. De altminteri, oricine face o excursie prin Carpați e fermecat și extaziat de frumusețea naturii înconjurătoare, simte că îi vine să se contopească în peisajul pe care îl soarbe în suflet, ar vrea să se oprească timpul în loc și să guste astfel o fărâmă din eternitate. Asta face ciobanul, dar mult mai intens și mai limpede decât o facem noi, excursioniștii.

Ciobanul nostru, Dante, Pavel și Tereza, ca și mulți alții, fiecare își are propria sa cale de a se extazia și a avea acces spre sferele înalte ale cerului. Cerul este sediul divinității fiecăruia din ei și totodată e simbol al propriului suflet, nemărginit de cele cinci simțuri sau de interesele materiale. Ciobanul duce această experiență spirituală și sufletească mai departe decât ceilalți trei. El crede în religia naturii, unde fiecare element al naturii este umanizat și i se atribuie un suflet, ca al lui. El se poate uni cu sora soarelui, divinitatea supremă din religia naturii. Nunta lui cosmică e contopirea sufletului său cu natura. Ceilalți trei aparțin unei religii monoteiste. Ei au o întâlnire cu divinitatea față la față, la fel ca și Moise. Monoteismul nu permite unirea sufletului omului cu Dumnezeu. Nu ar fi logic ca omul să se contopească în creatorul său.

Miorița, cu toate variantele ei, poate fi înțeleasă ca un program pentru efectuarea unui ritual de inițiere în tainele și misterele religiei pre-creștine a ciobanilor arhaici, pe cea mai înaltă treaptă, anume hierogamia. Adică unirea sufletului omului cu divinitatea pe care o adoră. Sunt bine cunoscute experiențele psihologice de acest fel ale multor personalități, care și-au descris această aventură spirituală sau sufletească. Există sumedenie de elemente în diferite variante ale Mioriței, care arată că ciobanul a trecut cu bine etapele anterioare de inițiere. Altfel nici nu ar fi putut să fie baci, adică șef. Ba chiar putem ști care erau simbolurile de care erau legate acele etape. Putem și să reconstituim cum se desfășura ritualul, cu ce variațiuni sau proceduri alternative se putea efectua, într-o variantă sau alta. Putem ști chiar și codurile secrete de identificare, parola, pentru a intra în contact cu anumite divinități mitologice protectoare. Toate aceste amănunte le-am exemplificat cu versuri din variante și le-am explicat cu ajutorul unor lucrări de referință.

În toate variantele, alegoria cu moartea ciobanului simbolizează renunțarea la cele pământești. Nunta sa cosmică cu mândra crăiasă, sora soarelui sau fata de crai este o altă alegorie, ce semnifică o nuntă sfântă cu o divinitate cerească (uranică), divinitatea supremă din matriarhat. Alte variante prezintă unirea lui cu o divinitate a pământului (chtonică), ce apare pe munte sub înfățișarea unei Fete Frumoase cu podoabe aurii, simboluri solare, ceea ce înseamnă că ea este o înfățișare terestră a sorei soarelui, care coboară din cer pe pământ pentru a căuta ciobanul. Această Fată Frumoasă a fost considerată în cercetarea anterioară ca o femeie în carne și oase, o nimfomană fără rușine. Unii savanți au crezut că baciul este ucis de cei doi subalterni din cauză că ea îi refuză pe ei.

Variantele cu Fata Frumoasă de pe munte și selectarea personajului principal au structura narativă din basmele noastre și de la începutul poveștii lui Harap-Alb. Să ne amintim: Un crai își trimite la drum cei trei fii unul după altul să se însoare cu o fată de împărat. Pe drum le iese în cale un urs, care îi sperie pe frații mai mari. O babă umilă testează mărinimia fratelui mic, care este eroul principal. El trece proba cu bine, ea îi spune ce și cum să facă pentru a se pregăti de drum, apoi se vede că ea e zână și se înalță la cer. El face cum i s-a spus, pleacă la drum și e atacat de urs. El contraatacă, dar ursul e tatăl său, mascat. Fiul a trecut proba bărbăției și poate merge mai departe să o întâlnească pe fata împăratului. Rolul mioarei în poem poate fi comparat cu rolul zânei din basme. Ambele au la început o înfățișare umilă, iar după aceea își arată însușirea supranaturală. Ele nu sunt niște prezicătoare, ci îl sfătuiesc spiritual. Un sfătuitor nu este un oracol, ci un mistagog în theologia mystica, un călăuz pe drumul eroului spre lumea supra-senzorială și spre hierogamie. Atât mioara cât și zâna pot fi divinități din religia naturii, care îl călăuzesc într-o misiune mitologică. Ambele provin dintr-o societate matriarhală și pot simboliza Anima chtonică a omului. Ele îl călăuzesc pe eroul principal să își unească Eul său cu Anima sa uranică. Ele îl îndeamnă să apeleze la ajutorul unui câine sau al unui cal. Aceste două animale pot fi simboluri pentru Animus, partea bărbătească a sufletului eroului.

Năzuința ciobanului către mândra crăiasă, sora soarelui și pe de altă parte Fata Frumoasă cu atribute solare, ce vine să îl caute pe munte reprezintă două căi de intrare în legătură cu divinitatea, cunoscute în fenomenologia religiilor. Sau omul caută divinitatea în cer sau divinitatea coboară din cer și îl caută pe om.

Continue reading „Victor RAVINI: Mesajul ciobanului din Miorița”

Ionuț ȚENE: Reţelele sociale şi platformele video cenzurate cu stil comunist, în contradicţie cu Constituţia României?

        Cenzura se manifestă pe faţă şi brutal în România, mai ales pe platformele de reţele sociale şi video. S-a ajuns să se decidă, ce, cum şi cine să fie cenzurat şi ce anume trebuie să citească utilizatorii, la fel ca în comunismul sovietic sau din China comunistă, conform intereselor de moment ale patronilor? De aceea trebuie aplicată legislaţia naţională pentru aceste platforme online de mare influenţă. „Naţionalizarea” reţelelor sociale şi video la legislaţia României este o obligaţie juridică? Cei din spatele platformelor digitale nu pot cenzura presa ca în perioada comunistă fără să suporte rigorile legii naţionale. Dacă prin 2015 aceste platforme online cenzurau doar jurnalişti necunoscuţi din presa alternativă, fără ca presa mainstream sau editorialişti vocali să se sesizeze, crezând că lor nu li se va aplica cenzura, dar iată, că astăzi, marii jurnalişti ai ţării sunt cenzuraţi pe faţă mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, în aşa-zisa democratică Uniune Europeană. Zilele trecute emisiunea live a lui Marius Tucă de la Aleph TV, cu conf. dr. Valentin Stan, care făcea un pamflet cu problemele aducerii vaccinului anticoronavirus în ţară, de către autorităţi, a fost cenzurat pe o reţea de socializare, în direct. Se vedea pe faţa realizatorului supărarea. Mai mult, Ion Cristoiu s-a ales cu un cadou neplăcut în ultimele zile ale lui 2020! YouTube i-a suspendat, pentru 7 zile, contul, anunța Cora Muntean, redactor-șef la cristoiublog.ro. ”Din nefericire, YouTube a sancționat canalul cristoiuTV și a decis suspendarea lui pentru 7 zile. În consecință, pastilele domnului Cristoiu nu vor putea fi urmărite, în această perioadă, pe platforma YouTube. Vă invităm să le urmăriți pe cristoiublog.ro sau pe canalul Vimeo.”, precizează Cora Muntean. Cristoiu a reacţionat, spunând că, azi creştinii sunt mai persecutaţi decât în perioada comunistă. Astfel, se impune adaptarea acestor reţele sociale şi platforme video online la legislaţia naţională. Constituţia României prevede foarte clar la art. 30: „Libertatea de exprimare -(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. (4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.”

      La noi, în primăvară s-au suprimat de către CNSU, prin acte administrative, publicaţii electronice, care nu erau conform cu noua ideologie de propagandă şi de promovare a pandemiei de Covid 19. Dacă presa liberă nu protestează, mâine vei urma şi tu să fi cenzurat de această „frăţie online” a cenzurii şi pumnului în gură, pentru a se satisface interesele financiare a noii oligarhii digitale. Europenii vor fi viitorii culaci, persecutaţii de mâine, ca în perioada anilor 30, din URSS şi Germania nazistă? Pentru reglementarea acestor reţele sociale şi platforme video online trebuie ca Continue reading „Ionuț ȚENE: Reţelele sociale şi platformele video cenzurate cu stil comunist, în contradicţie cu Constituţia României?”

Valeriu DULGHERU: Dumnezeu l-a readus pe Moș Crăciun în Basarabia

„Ce doriți voi să vă dea moș Gerilă?

  Să ni-l aducă pe moș Crăciun!”

(Eugeniu Doga)

 

Într-adevăr, această făcătură comunisto-rusească „moș Gerilă” (îl au cu vârf și îndesat în întreg spațiu rusesc până la Cercul Polar) ca înlocuitor al sfintei sărbători creștine de Crăciun, a fost readusă în Basarabia odată cu instalarea kremlinezului Dadon  în funcția de președinte. Chiar dacă nu i se auzea numele. Prin acțiunile lui Dadon și a găștii lui. Prin declarațiile lor sataniste chiar dacă demonstrativ, în văzul lumii, își făceau cruce. Cât face doar salutul satanist „Fericiun crecit” al tovarășei lui Dadon Pilipețkaya de la Soroca (o tipă născută aici, dar care n-a fost în stare să învețe măcar denumirile sărbătorilor, care le plac și lor, cel puțin haleala și băutăra din belșug!), care a fost, într-un fel, și felicitarea de Crăciun a socialistului kremlinez Dadon. Iată că s-a întâmplat minunea și visul copiilor din impresionantul cântec al Maestrului Eugeniu Doga „Moș Cărciun!” (dar și a celor apr. 1 mln de alegători ai Maiei Sandu) s-a realizat. În Basarabia a revenit Moș Crăciun. Pe 24 decembrie, în ajun de Crăciun, în Basarabia a poposit Dumnezeu, care l-a adus pe moș Crăciun. De ciudă moș Gerilă a fugit la Moscova, luându-i și pe „neagra ca zăpada” Zinka Karabinka, pe nepotul lui Chinghis Han B. Țîrdea (poate își găsește strămoșii pe acolo), C. Furculiță (responsabil de finanțarea partidului din kulioacele lui Dadon),  V. Batrâncea, Ceban Ivan (împreună cu consoartele lor – au bani kremlinezii!)ș.a.

În acest colț de țară atât de prost guvernat până acum, Basarabia, a apărut speranța de revenire la normalitate. Pe 24 decembrie a fost investită în funcție noul președinte Maia Sandu. Este într-un fel moș Crăciun venit în locul lui moș Gerilă. Discursul Doamnei președinte a fost unul foarte bine structurat, bine chibzuit, cu chemări la unitate, atât de mult compromisă de kremlinezul Dadon. Dar cel mai vizibil fir roșu, care trecea prin întregul ei discurs, a fost chemarea la susținere. A spus în repetate rânduri că doar împreună putem pune capăt hoțiilor, bădărănismului în politica de pe Bâc, iar „hoții să stea la pușcărie nu la guvernare”. Ceea ce apreciază majoritatea (cel puțin cei apr. 60% care au votat-o) la noul președinte, Maia Sandu, este simplitatea, sinceritatea, onestitatea, modestia și curățenia morală (nu a fost implicată nici într-o găinărie economică precum precedentul pseudopreședinte). S-a văzut acest lucru și în ziua „încoronării”. A venit la Palatul Republicii neînsoțită de bodyguarzi, pe jos, fără alai și a fost aplaudată de cei prezenți. Pseudopremierul Kiku și președinta parlamentului Z. Greceanîi au sosit cu alai în mașini luxoase și au fost huiduiți de cei prezenți. Toate acestea întăresc încrederea că Doamna Maia Sandu va reuși să realizeze majoritatea obiectivelor formulate.

Pentru prima dată la conducerea Republicii a venit o femeie. Unii, chiar de pe segmentul de centru-dreapta, puneau la îndoială capacitatea Maiei Sandu de a câștiga președinția într-o societate eminamente patriarhală. Iată că a câștigat, mesajul ei fiind unul clar și convingător chiar și pentru bărbații misogini care au votat-o. Astfel și în Republica Moldova în cea mai înaltă funcție în stat a venit o femeie, de altfel ca și în mai multe țări ale Uniunii Europene, unde treburile merg bine, precum Estonia, Finlanda, Danemarca, Islanda, Croația, nemaivorbind de cea mai puternică femeie a Europei – Angela Merkel, care de peste 20 de ani conduce motorul economiei europene – Germania și de președintele Comisiei Europene, Ursula Von der Leyen.

            Prima Declarație în funcția de președinte Maia Sandu a făcut-o cu ocazia sfintei sărbători de Crăciun: „Dragi cetățeni, dragi prieteni! De Crăciun, vă transmit toate gândurile bune și vă doresc multă sănătate și bucurie. Crăciun fericit!”. Câtă curățenie creștină comparativ cu „Fericiunul crecit” al satanistului Dadon cu cruce la gât și carnetul de comunist la inimă.

Sperăm mult, toată lumea bună sătulă de această mizerie totală (pandemică, economică, morală) speră că doamna Maia Sandu va reuși să realizeze toate obiectivele formulate fiindcă sunt vitale pentru redresarea situației extrem de dificile lăsată de această guvernare catastrofă Dadon+Kiku. „Să vedem ce o să faceți acum” spune acest hoț, mare trădător kremlinez Dadon. Guvernul Kiku  s-a menținut cu tot dinadinsul la putere (în mod normal trebuia să cadă încă în vară când a fost înaintată prima moțiune de cenzură și care a căzut din cauza începutului vizibil al cârdășiei lui Dadon cu Șor) până când a fost împărțit bugetul după placul celor două clanuri mafiote (Dadon +Șor). Chiar dacă nu avea să fie lansată moțiunea de cenzură a opoziției guvernul Kiku-Nimiku oricum își dădea demisia. „Maurul și-a făcut treaba. Maurul poate să plece”,  a fost principiul, după care s-a condus acest înfumurat pion al lui Dadon. Dar a plecat trântind ușa (ca și Dadon). În mod normal guvernul demis trebuia să-și continue activitatea până se ajungea la o soluție după sărbători. Repet, în mod normal, cu oameni normali cu durere de suferințele acestei așchii de popor. Dar de aceștia nu-i vezi nici prin lupă în actuala guvernare. A plecat Kiku cu trei miniștri cheie: ministrul Economiei Usatîi; ministrul finanțelor Pușcuță; ministrul sănătății Dumbrăveanu, înaintea ei plecând și zece secretari de stat (tocmai aceia care ar trebui să asigure funcționarea sistemului până vine un alt ministru). Tocmai de la ministerele, care „au realizat” cele mai mari insuccese: economie pusă pe burtă cu zeci de mii de întreprinderi mici falimentare, cu agricultura la pragul falimentului; un buget cu o gaură de peste 15 mlrd lei; o situație sanitară catastrofală cu o pandemie ieșită de sub control, un personal sanitar epuizat, ajuns la capătul puterilor fizice și morale, o infrastructură care practic nu mai are locuri libere în spitale. Toți aceștia pleacă într-un moment atât de greu în pline sărbători, în început de iarnă. Este planul lui Dadon, coordonat cu „curatorul” Kozak de a practica tactica pământului pârjolit. Acest kremlinez ia transmis noului președinte o moștenire pur și simplu catastrofală sub toate aspectele: pandemic, economic, moral.

Este o situație extrem de dificilă, care trebuie să fie gestionată de unicul reprezentant credibil al puterii – Maia Sandu. Dar ea va reuși doar dacă va fi ajutată (a repetat-o de mai multe ori și în cuvântul ei la inaugurare).

Pe extern președinta Maia Sandu are totală susținere. „Calea pe care ai ales-o nu e ușoară, însă mandatul pe care l-ai primit este clar. Te asigur că Europa este alături de tine” a declarat Președintele Comisiei Europene, Ursula Von der Leyen. Cât de binevenită este această susținere în acest moment crucial. Dar și declarația de susținere a liderilor celor șapte state europene a venit ca un balsam: „Noi, președinții Lituaniei, Cehiei, Estoniei, Letoniei, Poloniei, României și Slovaciei o felicităm pe Maia Sandu pentru învestirea sa în funcția de președinte al Republicii Moldova. Maia Sandu a primit un mandat puternic din partea cetățenilor Republicii Moldova care așteaptă schimbări, o agendă de reformă mai ambițioasă, democrație și legături mai strânse cu UE. În acest sens, exprimăm sprijinul nostru deplin Maiei Sandu și eforturilor sale de consolidare a implementării reformelor bazate pe valori democratice, libertăți fundamentale și statul de drept. Suntem alături de președintele Maia Sandu în demersurile sale de a stabili un sistem democratic funcțional în Republica Moldova care să reflecte voința cetățenilor Republicii Moldova. De asemenea, suntem gata să împărtășim experiența noastră de reformă și integrare europeană, care ar putea contribui la prosperitatea și bunăstarea Republicii Moldova pe drumul său către Uniunea Europeană. Reiterăm sprijinul nostru necondiționat pentru independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Moldova și calea europeană aleasă de cetățenii Republicii Moldova”, se menționează în scrisoarea semnată de cei șapte președinți de țară. Un semn clar de susținere este și vizita de astăzi a președintelui României Klaus Iohanis.

Ce facem pe intern, noi, cei mulți? Bunii noștri prieteni, parteneri, ne vor susține necondiționat, dar vom fi noi în stare să „cumpărăm acel bilet câștigător”. Maia Sandu are strictă nevoie de  totală susținere și pe intern, inclusiv din partea propriului partid PAS, prin acțiuni concrete de coalizare a centru-dreptei și dreptei, fără de care alegerile parlamentare anticipate nu-i vor aduce Președintei o majoritate parlamentară și un guvern normal, cu care Maia Sandu să scoată Republica din impas.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Dumnezeu l-a readus pe Moș Crăciun în Basarabia”

Al. Florin ȚENE: Scurtă istorie a împărțiri timpului, de la clepsidră la ceasul atomic de azi

       Încă din cele mai vechi timpuri, cu multe mii de ani în urmă, oamenii au privit stelele şi au încercat să le înţeleagă. Au observat mişcările Lunii, ale Pământului, poziţia Soarelui şi a altor aştri.   Astfel, au întocmit primele calendare, menite să le organizeze timpul, activităţile zilnice şi periodice, anotimpurile, treburile, evenimentele importante.

În Antichitate, reperele în ceea ce privește timpul erau destul de vagi:

–        Prezent, trecut și viitor;

–        Răsărit și apus;

–        Anotimp cald și anotimp rece.

        Având un mod de trai simplu, oamenii știau că atunci când este lumină trebuie să muncească, iar când este întuneric trebuie să doarmă. Celelalte noțiuni precum ora, minutul și secunda, sunt inventate de civilizațiile noi și, în mod surprinzător, relativ recent.

Primii care au manifestat un interes mai ridicat față de noțiunea de timp au fost egiptenii, care au inventat așa numitele ceasuri solare în jurul anului 3500 înaintea Erei Noastre.

         Ei au decis să împartă ziua în 12 părți egale, în funcție de umbra pe care un obelisc (un băț poziționat vertical) o proiecta pe pământ. La cele 12 ore de lumină, ei au adăugat și cele 12 ore de noapte și, în acest fel, a luat naștere ziua de 24 de ore, așa cum o știm și noi astăzi.

          Exemple de ceasuri solare au fost descoperite, mai târziu, peste tot în lume, de la Roma până în America de Sud. Deși ceasurile solare au reprezentat prima formă de măsurare și indicare a timpului, acestea aveau totuși și un mare neajuns: nu funcționau atunci când era înnorat sau noaptea. Prin urmare, oamenii au fost nevoiți să inventeze și să descopere și alte instrumente pentru măsurarea timpului, care să fie independente de lumina solară.

           Calendarul pe care noi îl folosim astăzi, cel mai răspândit în lume, este cunoscut drept „calendarul gregorian”, după numele celui care l-a adoptat şi l-a promovat, la 24 februarie 1582 – Papa Grigore al XIII-lea.

            În urmă cu patru milenii, babilonienii, prin poemul epic „Enuma Eliș” ne face cunoscut că aveau un calendar format din 12 luni de câte 30 de zile. Era un fel de numărare sexagesimal, care mai târziu s-a transformat în cel duodecimal, care ulterior s-a folosit pentru numărătoarea orelor.Sumerienii, prin anii 3000 î.Hr. iau ca reper perioadele de repetiție a fluxurilor și refluxurilor. Începând cu anii 700 î.Hr., asirienii încep să utilizeze calendarul lunar.Evreii își încep calendarul în ziua considerată ca fiind momentul creației lumii și anume în 7 octombrie 3761 î.Hr. prin secolul al VIII-lea î.Hr., regele iudeu Ahas construiește un obelisc solar, c-am prin 600 î.Hr., iar regele iudeu Ezechiautilizează construiește un ceas solar cu refracție.

            Jocurile Olimpice au determinat pe greci să înceapă calendarul pe 8 iulie 776 î.Hr. În această țară, în perioada antică, ceasurile cu apă, clepsidrele, erau utilizate încă din 500 î.Hr. fapt atestat de Platon, căruia i se atribuie confecționarea unui astfel de ceas deșteptător, realizat, aproximativ, prin 380 î.Hr., format din niște bile de plumb care pluteau într-un vas cilindric, după golirea uniformă a acestuia în timpul nopții, cădeau pe un platou de cupru, iar zgomotul rezultat trezea dimineața discipolii Academiei platonice. Aristotel, tot în acea perioadă, folosea astrolabul pentru măsurarea timpului, iar Ctesibius din Alexandria a realizat prin anii 150 î.Hr. un ceas automat cu un sistem complex de roți dințate.

            În Europa occidentală a existat un mare interes pentru măsurarea timpului. În 507 d.Hr., la cererea lui Theodoric cel Mare, un om incenios ca Boethius construiește un ceas solar și unul acvatic, ce au fost dăruite regelui burgund Gundobad. Metoda bețișoarelor ce ardeau, utilizată în Orient, este folosită și de Alfred cel Mare. O serie de lumânări gradate marcau prin ardere trecerea timpului, astfel regele englez stabilea prin această metodă momentele rugăciunii.

            În jurul anului 994, Gerbert d`Aurillac realizează la Magdeburg un ceas solar prevăzut și cu diverse indicații astronomice. În 1170, este atestată la Koln breasla fabricanților de ceasuri hidraulice, iar  în Spania a fost inventat orologiul cu mersur, iat în 1283 a fost construit primul ceas mecanic din Europa fiind amplasat în turnul mănăstirii din Dunstable.Cel mai vechi ceas din Continue reading „Al. Florin ȚENE: Scurtă istorie a împărțiri timpului, de la clepsidră la ceasul atomic de azi”

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (25) – Arthur Schopenhauer

„A voi, este esențialmente a suferi, și cum a trăi este a voi, orice viață este, prin esență, dureroasă.”

Arthur Schopenhauer

   Arthur Schopenhauer a fost un filozof german, considerat filosoful voinței și al pesimismului, între Goethe și Nietzsche, mult mai modern, mai chinuit decât primul și mai sănătos decât al doilea, având o viziune destul de sumbră asupra vieții. A fost, cunoscut – mai ales – prin teoria sa asupra primatului „voinței”, susținând că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Pentru el voința = luptă = suferință, asta fiindu-ne viața! „Primatul voinței” reprezintă ideea centrală a filozofiei lui Schopenhauer și a avut, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în actualitate, o influență crescândă asupra gândirii filozofice și nu numai.

   S-a născut în 1788 la Danzig (astăzi Gdansk/Polonia), și a murit la vârsta de șaptezeci și doi de ani (1860), la Frankfurt. Educația sa, dar probabil și firea sa, au fost orientate spre cunoașterea locurilor și oamenilor. Fiu al unui mare negustor, acesta dorea ca și fiul său să îmbrățișeze negustoria, ceea ce nu era și dorința fiului care, a călătorit prin Europa vreo doi ani, apoi după moartea tatălui și-a continuat studiile gimnaziale întrerupte, la Gotha și Weimar, între 1807-1809. A renunțat la studiile comerciale în favoarea celor medicale și a descoperit în final filozofia, citind pe Platon și Kant. Între anii1809-1813 a studiat la universitățile din Gӧttingen și Berlin, în 1914 și-a susținut teza de doctorat la Jena cu lucrarea „Cu privire la împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente”.  Între anii 1814 și 1818 se afla la Dresda, unde a terminat lucrarea sa principală „Lumea ca voință și reprezentare (1819). După o călătorie în Italia (1819-1820) a preluat o catedră de filozofie la Universitatea din Berlin, unde personalitatea dominantă era Hegel, de a cărui concepție filozofică Schopenhauer se distanțase. Cursurile lui nu se bucură de audiență și renunță un timp la ele. La Berlin audiază cursurile lui Friedrich Schleyermacher și ale lui Johan Gottlieb Fichte, se transferă la Jena și curând obține titlul de Doctor în Filozofie. În același an îl întâlnește pe Goethe la Weimar, cu care discută teoria acestuia asupra culorilor. În lucrarea apărută ulterior „Despre vedere și culori”, expune propria sa concepție cu privire la acest subiect, în contradicție cu opiniile lui Goethe.

   Se reîntoarce în Italia între 1822- 1824, apoi pleacă la München, la Stuttgart, Dresda și Mannheim. În final se stabilește la Frankfurt pe Main pe Main în 1833. Se spunea că din cauza unei epidemii de holeră, a cărei victimă a fost Hegel, s-ar fi refugiat Schopenhauer la Frankfurt pe Main, unde a trăit retras până la sfârșitul vieții ca filozof liber. Dar, menționez cele spuse de filozoful român Nae Ionescu  (1890-1940) cu privire la acest moment al vieții lui Schopenhauer: „Acuzația așa de repetată și așa de neînțelegătoare care s-a adus lui S., că, anume, el, pesimistul, ar fi fugit la Frankfurt când a venit holera la Berlin, poate să fie cel mult amuzantă, și numai într-un ziar umoristic. Dreaptă nu e; pentru că moartea, așa scria S., nu este un mijloc de a ne sustrage durerii universale, a cărei rădăcină stă tocmai în neîntrerupta putere creatoare a vieții. Suprimarea răului în univers nu ar putea veni decât pe calea negării voinței înseși de a trăi, și aceasta nu ne-o dă moartea. Analogia cu budismul este desăvârșită din acest punct de vedere. Numai că ceea ce într-un caz este voința de a trăi, în celălalt este realitatea. Realitatea este rezultatul unui act de voință; ea stă, pentru budism, în directă legătură cu dorința și acțiunea”.

   Stabilit la Frankfurt, își publică o serie de lucrări, printre care „Voința în natură” (1836), „Cele două probleme de bază ale eticii” (1841), eseurile și aforismele grupate în „Parerga und Paralipomena” (1851) – colecții de reflecții filozofice cu care a reușit să pătrundă în conștiința publică. S-a bucurat de o recunoaștere târzie.

   Pornind în studiul filozofiei prin analizarea operelor lui Kant și Platon, Schopenhauer avea ulterior să îl studieze și pe Spinoza, de la care urma să împrumute o parte din viziune. Spinoza gândea că Dumnezeu este lumea: „Dumnezeu este natura și natura este Dumnezeu”.

   Eseistul, filozoful, politicianul și publicistul român Petre Țuțea (1902-1991) remarca poziția pesimistă din aforismele și înțelepciunea vieții omului, și cita din Schopenhauer: „Orice plăcere și orice fericire sunt negative; suferința dimpotrivă este pozitivă. De aceea omul rațional nu ancorează în plăcere, ci în evitarea durerii. Schopenhauer definea pesimismul ca fiind viața conștientă, suferință, chiar și bucuriile fiind îmbibate cu dureri, sau cu urmări dureroase”. Lui Țuțea nu-i plăceau „generalizările goale de concret, mizantropia lui Rousseau și a lui Schopenhauer, la primul într-o falsă concepție a naturii și culturii, iar la al doilea în pesimismul imanentist, corectat ca în budism, prin iubire considerată de el – milă”.

   Tot Petre Țuțea spunea: „Un panteist – ateu cu mănuși – ca Schopenhauer (care afirmase că panteismul este „ateism cu mănuși”), sau materialist nu pot arăta cum dintr-o substanță – materie informă și infinită – apar moduri organizate, finite, ale căror structuri îmbracă forme logice”. Și menționa formularea  negativă a omului făcută de Schopenhauer: „Medicul vede omul în toată slăbiciunea lui, juristul în toată răutatea lui, teologul – în toată prostia lui”. Sau: „Omul este un animal stupid, lubric și răufăcător”.

   Cu privire la ultima formulare, eu cred că depinde de vremi. Uneori, a fost sau mai poate fi „animal stupid, lubric și răufăcător”. Istoria ne-a arătat: cine, când și cum…

   În realitate, cred că fiecare popor, datorită condițiilor geografice – de loc, climă, dar și de comunicare prin limba în care se exprimă, perpetuează anumite obiceiuri; germanul învață ordinea și gândirea profundă, reflectată în înțelepciune, cultură intelectuală, analiza lumii în care trăiește, și astfel este plin de idei.

   Principala operă a lui Schopenhauer „Lumea ca voință și reprezentare” (2 vol. 1819), el însuși a considerat-o de mare importanță și a mers până la a spune că anumite alineate din ea îi fuseseră dictate de Sfântul Duh. După apariție, nu s-a vândut nici un exemplar, librarul preferând să vândă volumele ca hârtie de împachetat. Când a aflat Schopenhauer despre soarta cărții sale, a scris: „Operele de acest gen sunt ca o oglindă. Dacă un măgar se privește în ea, nu se poate aștepta să se vadă un înger”.

   Lucrarea începe cu propoziția: „Lumea e reprezentarea mea”. Schopenhauer consideră că lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare. El nu este întru totul de acord cu Kant, care considera că „lucrul în sine” ar fi mai presus de orice experiență senzorială și în consecință nu ar putea fi cunoscut. Schopenhauer susține că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Voința stă nu numai la baza acțiunilor omului, ci determină întreaga realitate, organică sau anorganică. Voința se manifestă în lumea animală ca forță vitală și ca impuls spre procreare.

   Dar, pe când Kant era convins de imposibilitatea de a cunoaște realitatea ce stă în dosul fenomenelor, adică lucrul în sine, Schopenhauer credea contrariul. Omul care este și lucrul în sine și fenomen, poate surprinde în adâncurile ființei sale, prin experiență internă, esența realității. Această esență este voința, voința de a trăi, care nu cunoaște alt scop decât propria sa existență și conservare. Corpul nostru, materia în general, este forma perceptibilă a voinței. Voința este forță a naturii, iar ceea ce numim forțe naturale sunt forme particulare ale acestei voințe generale; există o scară mare a naturii, pe care voința în evoluția sa o străbate. Lumea toată este intuiție a celui care intuiește, obiect prin raport la subiect, adică reprezentare. Procesul reprezentării are loc în creier, afirmă Schopenhauer, deci lumea este un fenomen cerebral al ființei umane. Visele sunt de asemenea fenomene cerebrale, și se întreabă dacă nu cumva și lumea noastră este un vis, de vreme ce nu există nici o diferență între actul oniric și realitate: „Dar dacă lumea aceasta este un vis, îndrăznim noi să ne întrebăm al cui este acest vis? Cine ne visează?”

   Cu privire la Religie afirma că „Religia a pus botniță rațiunii.” Diferența între teologie și filozofie este exprimată de el prin imaginea unei balanțe ale cărei talgere sunt într-o relație antagonică, cu cât unul urcă mai sus, cu atât mai mult coboară celălalt: „Nici un om cu adevărată vocație filozofică, nu este religios. (…) A cere unui mare spirit să accepte dogmele și credința este ca și cum ai cere unui gigant să se încalțe cu papucii unui pitic”. Cât de mult s-a înșelat Schopenhauer cu aceste afirmații! Dar, ca și în cazul altor mari spirite, se manifesta uneori paradoxal: propovăduia misoginismul, dar avea legături intime cu o cântăreață de operă; disprețuia lumea, dar se purta galant etc. În fond, bazându-se pe idealismul transcendental al lui Kant, a dezvoltat un sistem metafizic și etic ateist, respingând ideile contemporane ale idealismului german.

   Vorbind despre operele poeților, sculptorilor și ale artiștilor, afirma că ele cuprind o comoară de adâncă înțelepciune, pentru că din ele vorbește însăși înțelepciunea naturii, iar ele traduc această înțelepciune; cel care citește sau contemplă o operă de artă, va înțelege atât cât îi permit aptitudinile și cultura sa. „Fiecine trebuie să stea în fața unui tablou, ca în fața unui prinț, așteptând să vadă dacă tabloul îi va vorbi, și ce anume îi va spune; și în ambele cazuri nu trebuie să vorbească el întâi, căci se va auzi numai el singur pe sine. (…) Filozofia se străduiește să ne ofere/explice înțelepciunea, aflându-se față de arte ca vinul față de struguri”.

   La Frankfurt a început și studiul filozofiei budiste și hinduiste, precum și al misticilor creștinismului primitiv.

Spre deosebire de Kant, etica lui Schopenhauer nu se bazează pe rațiune și pe legile morale; el vede în „milă” singura modalitate a comportamentului moral. Prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se identifică cu semenii săi.  Iată de ce, afirmă unii, metafizica lui Schopenhauer poartă eticheta budismului.

   Îi apar lucrările „Voința în natură” (1836), „Despre libertatea voinței omenești” (1841), „Cele două probleme de bază ale eticii” (1841), „Parerga und Paralipomena” (2 volume 1851), în ultima fiind cuprinse eseurile și aforismele. Schopenhauer considera, asemeni lui Kant, că un comportament etic nu este condiționat de existența divinității. În ultima lucrare, imaginând un dialog, dă definiția religiei: „Religia este metafizica poporului, pe care trebuie neapărat să i-o lași și de aceea să pretinzi că o respecți; fiindcă a o discredita înseamnă a i-o lua.  După cum există o poezie populară, iar în proverbe o înțelepciune populară, tot astfel trebuie să existe și o metafizică populară. Ea este o înveșmântare alegorică a adevărului pe măsura înțelegerii poporului și realizează pe plan practic și sufletesc, deci ca orientare în acțiune și ca mângâiere în fața suferinței și a morții, tot atât cât face și adevărul, dacă acesta ne-ar aparține. De aceea, dragul meu, nu mi-o lua în nume de rău, dar a o disprețui este o dovadă atât de mărginire, cât și de nedreptate”. „… Aristotel enumeră virtuțile: dreptatea, curajul, cumpătarea, dărnicia, generozitatea, libertatea, blândețea, rațiunea și înțelepciunea. Cât de diferite sunt de cele creștine! Chiar Platon, fără îndoială cel mai transcendent filozof al Antichității precreștine, nu cunoaște o virtute mai înaltă decât dreptatea… în timp ce la toți ceilalți filozofi scopul virtuții este o viață fericită, iar morala arată cum să se ajungă la ea. Voința este cea care guvernează lumea și cea care face din viață un calvar, întrucât aceasta nu cunoaște limite, astfel, ne aflăm într-o cursă perpetuă de atingere a fericirii, cursă pe care nu o putem încheia învingători”.

   Conform gândirii lui, voința este un impuls existențial, un efort care nu dă nici o satisfacție, dimpotrivă, creează permanent noi necesități ce nu pot fi în întregime satisfăcute, devenind o sursă de suferință, iar suferința duce la moarte. De aceea nu poate exista o fericire de durată; viața este o vale a plângerii, plină de suferințe. Dar, omul se poate elibera de suferință. Eliberarea se realizează prin negarea Voinței, care se obține prin contemplația artistică sau prin asceză, renunțare, meditație.

   Cred, dacă îmi este permis, că un om care neagă voința și trece în pură contemplație a vieții, nu face altceva decât să se predea lent morții, adevărat fiind absolvit de suferință. Voința ar trebui păstrată, cultivată, în măsura în care omul dispune de cele două forțe – fizică și psihică – , pentru a trăi intens viața dăruită de Dumnezeu, a se păstra curat din punct de vedere spiritual, moral și mental. Prin artă, da!, omul scapă de sub dominația Voinței, dar nu și de voință.

   Criticul și istoricul literar român Garabet Ibrăileanu își expunea, ca exemplu, punctul de vedere cu privire la raportul dintre scriitor și societate, procesul de selecție în sfera artei fiind cu totul deosebit decât în lumea naturală: „Raportul artist-mediu este mult mai complicat decât în biologie. Nu odată artiștii cei mai reprezentativi sunt rebarbativi influenței mediului și cu toate acestea sunt „selectați”, iar pe de altă parte, marii artiști vor modela, la rândul lor, mediul conferindu-i valențe și disponibilități inedite. Așadar, scriitorul se naște pesimist sau optimist, cerebral sau pasional, subiectiv sau obiectiv etc. Izbutește, dacă se înalță într-o lume cu același fel de a simți. Și, desigur, într-o oarecare măsură, e influențat de mediul în care trăiește, e influențat de scrisul lui. Iar dacă nu găsește mediul prielnic, atunci nu e gustat, citit, lăudat și consacrat. Se poate însă ca după moartea lui să vină o generație care să-l priceapă. Atunci e dezgropat, selectat – gloria lui e postumă. Acesta mi se pare că este adevăratul raport dintre scriitor și societate”. Analogia poate fi făcută și între un filozof și societate.  Poate fi și explicația faptului că la apariția operelor sale, Schopenhauer nu s-a bucurat de o atenție deosebită. Mai târziu însă, mulți au dat atenție gândirii sale. L-au dezgropat generațiile următoare?

   Cât privește viziunea sa politică, avea o orientare antidemocratică și a detestat revoluția de la 1848; credea în spiritism și magie; în camera sa de lucru ținea un bust al lui Kant și un Buddha de bronz. „Monarhia este firească pentru om aproape în același mod ca și pentru albine și furnici, pentru macarale în zbor, pentru elefanți rătăcitori, pentru lupi într-o haită în căutare de pradă și pentru alte animale”. „Intelectul în monarhii are întotdeauna șanse mult mai mari împotriva prostiei…” A disprețuit republicanismul ca fiind „la fel de nefiresc pentru om pe cât de nefavorabil pentru viața intelectuală superioară și, astfel pentru arte și științe”.

   Ideile lui Schopenhauer au jucat un rol important în sfera filozofiei, a literaturii și a muzicii. Vrăjit de armonia irațională a muzicii, o așeza în vârful piramidei artelor.

   În domeniul filozofiei a exercitat o influență deosebită asupra gândirii lui Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein sau Emil Cioran.  În literatură se recunoaște influența lui Schopenhauer asupra operelor lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann și alții, ideile sale au fost preluate de Eduard von Hartmann și fondatorul psihanalizei Sigmund Freud. În domeniul muzicii – Brahms sau Wagner.

   Se spune că pesimismul lui Schopenhauer a influențat opera marelui nostru poet romantic, Mihai Eminescu. Înseamnă că, citindu-l, sufletul său a rezonat cu gândurile lui Schopenhauer și a urmat transcrierea gândurilor în versuri, cu măiestria-i poetică, unică de altfel. Filozoful român Ion Petrovici (1882-1972) delimitează filozofia lui Eminescu, de cea a gânditorilor străini, precum Schopenhauer, spunând că la Schopenhauer progresul este o himeră, pe când Eminescu admitea progresul și lupta pentru el.

   Chiar este filozofia schopenhaueriană deprimantă? Unii spun că da. Pentru Schopenhauer esența întregii existențe este deci voința, voința premergătoare conștiinței, și aceasta ar fi în afara rolului deprimant al vieții. Voința înseamnă continua speranță a omului întru realizare. Dar, până la eventuala realizare omul suferă, iar suferința doare, deși ea este esența vieții, fiindcă ea trezește în noi dorința de a trăi și ne face să acționăm. Nu putem nega existența acestui concept filozofic – pesimismul. Totuși, Schopenhauer a fost un om „iscusit” spun unii, fiindcă citindu-i cugetările, se vede ca a dat importanță pesimismului, învățându-ne astfel ce este viața și cum să ne folosim de ea, ceea ce este foarte important. Cu voință ne putem folosi de viață și nu ne vom lăsa folosiți de ea.

   Interesant e faptul că Schopenhauer ducea viața unui înțelept. German fiind, viața lui corespundea felului german de a-și trăi viața ordonat. Încerca să-l imite pe Kant, exceptând obiceiul acestuia de a se scula din pat dimineața devreme. Se trezea la ora opt, urma spălat cu apă rece, dejun cu cafea neagră, lucrul, meditația; un cântecel din flaut, haină cu guler, cravată albă; spilcuit se ducea să prânzească la un hotel. Mânca singur, se odihnea după masă, se plimba câte două ore, fuma dintr-o pipă lungă, citea ziarele și culegea dovezi despre celebritatea sa. Cina, vedea spectacole de teatru după care urma somnul. Gândul căsătoriei îi apărea ca „un junghi de reumatism“, iar plimbarea de după amiază o făcea cu câinele, pe nume Atma (însemna „sufletul lumii”). Erau orele iubirii sale. Poate vorbea cu el în taină, explicându-i credințele sale? Poate! Oricum, ducea o viață ordonată, în ciuda temperamentului său dificil și adesea conflictual.

   Sistemul său filozofic este o adaptare a celui kantian. „Există o diferență, spunea Schopenhauer, între metoda lui Kant și aceea pe care o urmez. Kant pleacă de la cunoștința mediată și rațională, eu însă plec de la cunoștința nemijlocită și intuitivă. El este ca acela care măsoară înălțimea unui turn după umbra sa, iar eu îl măsor direct după el însuși”. Considera că ideile rațiunii noastre nu sunt nici creatoare și nici nu pot pătrunde dincolo de aparențe; doar prin intuiție putem avea o imagine inedită a lucrului în sine, dar nu printr-o intuiție mistică, ci prin una perfect normală.

   Dacă Fichte și Hegel s-au debarasat de lucrul în sine al lui Kant, dând astfel cunoașterii un rol fundamental din punct de vedere metafizic, Schopenhauer a păstrat lucrul în sine, dar l-a identificat cu voința care, în întregul ei este rea sau, în orice caz, este sursa întregii noastre suferințe fără sfârșit. Suferința este inerentă oricărei vieți și ea se amplifică cu orice spor de cunoaștere. Voința nu are un scop conștient, a cărui atingere ar aduce mulțumire. Deși până la urmă moartea biruie negreșit, noi urmărim scopurile noastre deșarte „așa cum continuăm să umflăm întruna o bășică de săpun, deși știm cu certitudine că va plesni”. Fericirea este o himeră, pentru că o vrere neîmplinită ne pricinuiește durere, iar împlinirea are ca unic rezultat sațietatea. Instinctul îi împinge pe oameni la procreație, care dă naștere unui nou prilej de suferință și moarte; iată de ce actul sexual este însoțit de rușine. Sinuciderea nu servește la nimic; doctrina transmigrației, chiar dacă nu este adevărată în litera ei, exprimă un adevăr sub formă de mit.

   Aici apare una din inovațiile cele mai însemnate pe care le-a adus acest filozof în ceea ce privește metodologia filozofică. Din moment ce lucrul în sine poate fi cunoștința – rezultat al unei intuiții normale – înseamnă că baza cunoașterii metafizice nu poate fi alta decât experiența. „Datoria metafizicii nu este deloc de a trece pe deasupra experienței în care constă lumea, ci dimpotrivă, de a ajunge să înțeleagă pe deplin experiența, dat fiindcă aceasta, exterioară sau interioară, este, fără îndoială, izvorul principal de cunoaștere”. Numai prin intuiție căpătăm o cunoștință deplină, superioară aceleia pe care am putea-o dobândi cu aparatul nostru logic: „Intuiția nu este numai izvorul oricărei cunoașteri; ea este însăși cunoștința adevărată, singura care-și merită numele”. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (25) – Arthur Schopenhauer”

Vasile LUCA: Adumbriul dinspre noapte

Adumbriul dinspre noapte

 

Se-așterne lin în fulgi de nea

A iernii cerneri ce se vrea

Sărutul, albul dinspre toamne

Îmbracă a dealurilor coame

 

Și-n jocul vântului hoinar

În strălucire de cleștar

Mantia de-omăt răsfrânt

Acoperă întreg pământ

 

Rele bune pași grăbiți

Nu poți pe tine să te minți

Te-afunzi n-a iernilor covor

Îți ești al vieții călător

 

Zăpezile în noi ivite

Vor troienii printre cuvinte

Însemn tăcut atâtor ierni

Ce vin și trec pe-a clipei vremi

 

La fereastră ochii mei

În străluciri de zurgălăi

Așteaptă-n nopțile târzii

Din van trecut poate-ai să vi

 

În răvășiri de lună plină

Și-n auriul de lumină

Vederii pârtii  se deschid

Îmi sunt tăcerii labirint

 

Codru-n legănări sihastre

Purtând poverile dinaste

Blazonul dinspre nalt curat

Își lasă  ramul îneuat

 

Adumbriul dinspre noapte

Peste-al gândurilor șoapte

Îmbracă haina de zăpezi

În amplu alb peste livezi

 

Pe șeaua iernilor trecute

În viscolirile volute

Îmi port gândul c-a altădat`

Print-a  zăpezilor brocard

—————————-

Vasile LUCA

29 Decembrie 2020

 

Mircea Dorin ISTRATE: Ce vremi au fost…

ÎN  VREMEA  DE  POVESTE

 

Tu, moș bătrân cât veacul, în visul tău cel blând

Îmi tot momești iluzii să vie-n al tău gând,

Și învățat cu ele ți-e greu a te desparte

De cât te îndulciră trecutele păcate.

 

Când tinerel îmi fost-ai, jur-împrejuru-ți roată

Nu datu-ți-ai iubirea nicicând pe lumea toată,

Și-ai lăcrimat la inimi de tinere codane

În nopți câte pierdut-ai, din primăveri în toamne.

 

Ai fost înalt ca bradul și mândru ca un soare,

Cât fete-au fost pe lume, frumoase ca o floare,

Pute-ai s-alegi ce vrut-ai, dar tu, ca o albină

Luat-ai mierea lumii, din marea ta grădină.

 

Te-a legănat ca nimeni iubirea-n vraja ei,

Ai fost în Raiul lumii dorit la sânul ei,

Nevrând în gându-ți lacom să te oprești, să-ți pese

C-odată tot se gată  clipitele  alese.

*

Ce vremi au fost moșnege în vremea de demult,

Căt dor ți-a fost în suflet, iubire și tumult,

Dar au trecut mai toate, că totu-i trecător,

Dar  vremilor acelea, tu n-ai rămas dator.

**

Acum, te-ai dat de-oparte, că altu-n locul tău

E crai pe șapte sate, pe dealuri și pe-un tău,

Tu, moș bătrân de-acuma, când somnul te-ocolește

Te-ntorci în vremea ceea, ce fost-a de poveste.

 

Și-ți spui că tot nu fost-a  atâta cât ai vrut

Și cât  sub vraja clipei mai înc-ai fi putut,

Îmi lasă lumea asta și altora s-o-ncerce,

Tu du-te în visarea clipitei care trece.

 

28.12.2020

 

 

LEATUL  MEU

 

Ne-om duce înspre-a vieții iarnă

Cu toții cei din leatul meu,

Uita-vom de a vieții larmă,

De-a ei tumult, de ce-a fost greu,

 

De-nnevoiri, de bucurie

În scurte clipe de răgaz,

De tot ce-a fost nemernicie,

De cei ce n-au avut obraz,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ce vremi au fost…”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Sculpturile apei

 

Udă

devii o sculptură a ieșirii din ape

și eu îți admir toate formele desenate geometric

de  fluidele ce alunecă pe corpul tău

 

Părul tău colorează moleculele apei

și curgerea acestui izvor primordial

îți brăzdează obrazul cu văi abisale

în care atingerea mea se pierde

sărutând

lichidele apei ce te înconjoară în forme

îmbrățișate de mângâierea ochilor mei

 

Atingându-ți mărimile

cu îmbrățișarea buzelor moi

devin călător prin visele Căii Lactee

și mă împart în forma mirării inițiale

 

Ce caldă este scurgerea apei

de pe colinele formelor tale,

ce ușor mă alunec prin moleculele ei

ce sculptură de senzori caut printre brațele mele

când în zori

deschid ochii

să mi număr trecutele stări

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

(Din volumul IUBIREA  CORNEANĂ)

 

Alexandru NEMOIANU: Frumusețea este în tot locul

 

Ernst Junger, poate cea mai reprezentativă personalitate a culturii germane în veacul XX, a fost,pe lângă un mare scriitor și filozof al culturii,un recunoscut și apreciat om de știință entomolog. Între altele el a descoperit câteva specii noi care îi poartă numele. Studiind aceste forme de viață, Ernst Junger a constatat că doar circa 5% din dotarea biologică are rol practic, existențial, restul este strict frumusețe, risipă de frumusețe. În esență Ernst Junger confirma, cu date științifice, ceea ce vestise Dostoievki, ”lumea se va mântui prin frumusețe” și, încă și mai devreme, afirmase unul dintre Sfinții Părinți ai Tebaidei, ”frumusețea este în tot locul, dar ea se dezvăluie doar dragostei”.

 

De foarte multe ori și cu siguranță că mai fiecare dintre noi, a fost confruntat cu o situație sau,încă mai exact, s-a aflat într-un loc pe care l-a definit că fiind “capătul lumii”. Fără îndoială că era un eufemism și că în termeni reali fiecare își dădea seama, mai ales dacă întâmplare avea loc în spațiul românesc, că în fapt acest “capăt al lumii” nu se găsea mai departe de 30-40 de kilometrii de lumea obișnuită. Totuși acuratețea exprimării era validă, deși metaforică în logică “absolută”. Este deci legitim să ne întrebăm ce anume îi dădea exprimării validitate și semnificație. Aceste „locuri” sunt descoperite mai ales acolo unde avem sentimente, avem străbuni îngropați, acolo unde,prin dragoste,ni se arată frumusețea.

 

Cred că în primul rând este vorba de confruntarea cu o nouă stare fizică și apoi mentală. Împrejurimile obișnuite (asta însemnând mai ales că ele sunt supuse normelor și convențiilor omenești: sociale, economice, culturale) devin fie irelevante, fie secundare și îndepărtate,nu spațial ci psihologic. Important devine aspectul de creație nestricăcioasă a lumii.În fond ne aflăm în locuri care sunt la marginea ori în afara “lumii acesteia”, a lumii căzute,cu toate meschinăriile ei. Priveliștea lumii din clipă creației ne silește să ne verificăm simțămintele și să ne punem valorile, măcar pentru o clipă, în altă perspectiva, să le raportăm la un sistem de referințe diferit. Nu este vorba aici de lirism lacrimogen, ci de capacitatea virilă de a ne vedea limitele și a ne numi defectele. Se mai întâmplă, atunci când ne aflăm “la capătul lumii”, încă ceva.

 

Fragmentele de veșnicie pe care le zărim, micile colibe atipice, clăile de fân care suspină, toate aceste frumuseți nepământești sunt în fond mici rupturi și corectări în decorul murdar și fals, așezat de negativitatea pură și adepții ei, peste lumea creată de Dumnezeu în chip desăvârșit. Aceste mici spărturi în decor ne uimesc și ne arată o frântură din realitatea veșnică, realitatea care ar trebui să fie, lumea” căii, adevărului și vieții”. Lumea care ne așteaptă veselă, zglobie, ordonată,pașnică și liniștită pentru totdeauna. În contemplarea “capătului lumii” întotdeauna vom simți și auzi suspinul lumii neînsuflețite care suferă consecințele stării noastre căzute. Nici o clipă să nu uităm că frumosul nu este alta decât manifestarea simțită a Duhului Sfânt , care “toate le chivernisește”. Ca și orice alt trup “natura” , lipsită de duh, nu ar fi decât un cadavru, iar frumusețea ei și faptul că noi o putem simți , este dovada prezenței Duhului. Legătura dintre ființa noastră intimă și rostul ei și simțămintele ce ne copleșesc, ajunși la “capătul lumii” , mai poate fi ilustrată prin ceva, prin decorul icoanelor.

 

Schematismul decorului icoanelor (al “peisajului”) reflectă nu fața văzută a lumii, ci pe cea duhovnicească, sofianică. În adânca ei înțelepciune arta bisericească înlătură dedublarea legăturii dintre om și natură; înlătura separarea, care s-a ivit după căderea omului, se sublinează “suspinul” naturii pentru mântuirea omului care, singură, (mântuirea omului) o poate desăvârșii pe ea (natura).

 

Locurile zise “la capătul lumii” sunt lăsate cu rost. Ele ne vorbesc despre Adevăr, ne îndeamnă la acțiune pozitivă, ne amintesc că făgăduința desăvârșirii este a se împlini, cu voia lui Dumnezeu și rugăciunile Bisericii Drept Măritoare.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

 

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Frumusețea este în tot locul”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Omul e precum copacul (POEME)

MOTTO:

 

                                                         ”…Este  în Harul Sfînt izvorul vorbei blânde,

                                                         Iar un succes de ai în sfânta ta credință,

                                                         Tu cheamă pe Hristos, căci este cu putință

                                                         Ca răii să-ți distrugă firava-ți biruință!

                                                                                            Ioan Miclău-Gepianu

 

 

Omul e precum copacul…,

 tragedie prin istorii!

(Reversul monedei Cezarului)

 

Câți din neamul ăsta mare,

Iubit neam de frați de veacuri,

Au crescut precum copacul,

Fruntea-ncinsă în lumină,

Să nu li se reteze capul?

Unde-I Dumnezeu cel mare,

S-a făcut și EL mai mic,

Când sunt vremi de-nfometare

Patriarhii nu mai au de zis nimic?

Iubit Neam și frați români,

Suntem a deveni umbră,

Și de slugi pe la stăpâni?

Nu. E sfânt acest popor,

Dar pe fruntea-i de granite,

Stau cu inime golite

Cei ce strașnic îi dau zor

Să ne-aducă-nvălmășeală,

Să ne-nvârtă pe smintite,

Făr-a da vieții vre-un spor!

”Omul e precum copacul,

De crești mare te așteaptă

Ferestrăul și tocatul!”

12/28/2020

 

 

Tu, Crișule!

 

Tu, Crișule cu ape aurate,

Întotdeauna mi-ai fost un intim frate,

Când valul veșnic lucirea ți-o cuprinde,

Eu cu iubire-ți port icoana ta

În inimă și minte!

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Omul e precum copacul (POEME)”