Daniela BALAIITA: Scriind pe albe flori de crin (poeme)

MĂ VEI GĂSI ÎNTR-UN POEM

 

Dacă te strig, dacă te chem

Mă vei găsi într-un poem.

E locul unde mă refugiez

Și unde-mi place să visez!

 

Fiindcă aici e-o lume-n care

Și visele au miros de floare.

Cu ochii inimii pictez stele

Și aripi, s-ajung pân’ la ele!

 

Aici cuvintele mereu dansează

Pe luna care veșnic ne veghează

Și de-o privesc cu ochi de poezie

O văd ca pe-o imensă păpădie!

 

Dacă te strig, dacă te chem

Mă vei găsi într-un poem

Scriind pe albe flori de crin

Cu albastrul cerului senin.

 

 

NINGE CA-N POVEȘTI

 

Să nu mă întrebi nimic în astă seară

Și nu încerca nici gândurile să-mi ghicești

Mai bine lasă-mă tăcută să privesc afară

Cum ninge cu fulgi mari ca în povești.

 

Te rog să îmi aduci un ceai fierbinte

Și-un scaun să m-așez lângă fereastră

Și-aș mai avea la tine încă o rugăminte

Învăluie-mă cu  privirea ta albastră!

Continue reading „Daniela BALAIITA: Scriind pe albe flori de crin (poeme)”

Stelian PLATON: Tăcerile casei (poeme)

ÎN CASE CRESC TĂCERI

 

Părea că eram chiar cu toți  acasă,

Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu ne frigă.

 

Trăiam poezia zilei – fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu rostul palid, azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

 

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțiva bătrâni și biserica-i departe,

Liniștea e grea, liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijulie la bătrâni se împarte.

 

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

 

 

MĂ ÎNCEARCĂ FRIGUL                       

 

Mă-ncearcă frig albastru ca un lăsat al serii

În vrile pleacă anii, înspre vârsta siderală

Crispați ne-așezăm la sfânta Masă a Tăcerii

Și așteptăm iertarea cântată în Catedrală

 

Datoria morții o achită fiecare

În lacrimi epitaful semnează un destin înfrânt

Sufletul e cald și protestează ca atare

Când legea sfântă spune că noi suntem pământ

 

Suntem doar niște cruci uitate în așteptare

Purtăm păcatul lui Barabas în taina lui Iisus

Și spaima-ntunecoasă când blânda clipă moare

Iar liniștea-mplinirii e-n țintirimul alb de sus

 

 

ODISEEA PEȘTIȘORULUI

 

Însingurarea ta crispată, pare sfântă,

Plăpând te-ascunzi de frații tăi antropofagi,

Tu ești vânatul mic și asta te frământă

Și-n fundul te pahar te-afunzi când te retragi.

 

În roșia mantie simți fiori de moarte,

Codița unduie-n mistice melancolii,

Oceanul din pahar mai poate să te poarte

Dincolo de moarte spre alte galaxii.

 

Tu simți că spațiul tău nu este o chilie,

Ba-i chiar mulat și-adânc pentru prezența ta,

Tu mergi chiar și la marginea de sus solíe

S-arăți că Universul se poate traversa.

 

Ursit ești să ai o însingurare sfântă,

Să luneci pe-ascunsa apelor alee,

Adăpost să-ți fie gândul ce te avântă

Să-ți săvârșești ne-ngrădita odisee.

 

 

OGLINZI ÎN CARE AM RĂMAS

 

De brațu-i diafan prinsesem Luna plină

Și-am revenit din deznădejdi ce nu le-nțelegeam,

Băusem din raza ei atâta lumină

Că-n ceața îndepărtării adânci te distingeam.

 

Destul ne-am risipit prin viscolul de fapte

Completând sfidător și rece în grila sorții,

Absurd ne-au surghiunit cuvintele necoapte

Și au rămas așteptări uscate-n fața porții.

 

Adânc săpată-n  amintiri iubirea noastră

O blândă floare, uitată-n soare fără apă,

Încet petală cu petală lângă glastră,

Geloasă bezna îi stinge fiecare pleoapă.

 

Zac visele sub viscol de zăpadă neagră,

Stă umbra rezemată de pereți înstrăinați,

Regină-i frumusețea ta rămasă-ntreagă

În oglinzile-n care am rămas împreunați.

 

 

ORAȘUL SCHIT

 

Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele

Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,

Lângă parc tunul cu afeturi grele

Veghind biserica, întunecat pândar.

 

Doar becuri obosite mai cutează

A desena cu raze, palide stafii,

Apoi prin tăceri le îndepărtează

De internatul școlii unde dorm copii.

 

Destinul diafan intră blând în ceas

Clipe viitoare aruncă lor în zbor,

Se-adună îngerii la iconostas

Și calea jalonează pentru pasul lor.

 

Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge

În gară, mai aud greu tren cum a oftat,

Bonom un paznic lumina ne stinge

Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat

 

E noapte. Orașul-schit face popas.

Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,

Zgomotul de trudă este mai retras,

Iisus doarme acum cu copii de mână

 

Continue reading „Stelian PLATON: Tăcerile casei (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Duminică întristată (versuri)

VĂ-NTREBAŢI CE E CU LUMEA?

 

Vă-ntrebaţi de-o bună vreme, ce-i cu lumea? E nebună?

E pe dos întoarsă toată? Cântă la tâmpiţi în strună?

Nu mai vede adevărul? Nu mai ştie-a ei măsură?

Are văl pe ochi sărmana? ori bolnavă-i a sa gură?

 

Toţi îmi mint, de la acela care zilnic te înşeală

Pân’ la marele cel mare, care, fără de sfială

Zice că el ştie bine că-i aşa, tu, dară crede

A lui vorbă mincinoasă, nu ce ochiul tău îţi vede.

 

Mahării îţi spun că astăzi tu o duci cu mult mai bine,

Că ne-au scos din sărăcie şi de-acum doar zile pline

O s-avem cât astă viaţă ne va fi doar suitoare,

De nimic n-o duce lipsă prostovanul, până moare .

 

Noi visăm cu ochii minţii bunătăţi, îndestulare,

Trai nenică-n fericire, case mari la fiecare,

Bani cu sacul, iară munca, doar aşa, ca de plăcere,

Să mai ştim că viaţa asta nu-i chiar toată, numai miere.

 

***

Stau năuc cu ochii-n soare, tot gândind că poate, poate

Tot ce spun acuma ăştia este visul lor de-o noapte,

Ei cu viaţa trăitoare prea demult n-au nici o trebă,

Neştiind că adevărul e-n piaţă, la tarabă.

 

De acol’ încep mai toate, fiindcă ce-a îmbucătură

Greu o face truditorul şi pe dânsul toţi mi-l fură

Ca să aibă ceia care sunt vremelnic la butoane,

Neştiind ce-i greul muncii, stând în frig, în vânt şi-n ploaie.

 

Ştii şi tu ce lumea ştie că cu cât tu-mi sărăceşti

Ei şi-or îngroşa averea şi-n plăcerile lumeşti

Şi-or petrece zilnicitul până fi-vor în mormânt,

Tu, în vis de amăgire, mi te crezi sărac şi sfânt.

 

Ei trăiesc în altă lume, iar puterea le permite

Să vă-mbete-n vorbe goale, fiindcă ştiu, că-n a ta minte

De-njuraţi, cu-atât rămâneţi, iară ei îşi văd de-a lor,

Voi săraci pe lumea asta, ei bogaţi, până ce mor.

 

 

MĂ  UITĂ  DOAMNE-N  RAIUL  DE  COPIL

 

‘Napoi să-mi dai Tu, Doamne, din anii mei plecaţi

Şi pune-mă de-apururi aşa cum este-mi pofta,

Să potcovesc cu aur căluţi înaripaţi

Şi-n cuie de luceferi să pironesc iar bolta.

 

În lumea de poveste Mărite mă întoarce

Şi pune pe-a mea frunte coroanele de lauri,

Ilene Cosânzene să scap de zgripţuroaice

Şi Făt Frumos în lupte să tot răresc balauri.

 

Şi fă-mi te rog pe voie a mea împărăţie

Din lunca înflorită şi codrul cel umbrit,

Sub tălpi cărare moale să-mi creşti din colilie

Şi-un pârâiaş mângâie-mi auzu-n clipocit.

 

Şi fă să am armată din turma de mioare

Iar câinii fie-mi încă cei căpitani vestiţi,

Să cuceresc costişa cu brusturi şi cicoare

Şi valea de sub dâlmă cu zarzări-nfloriţi.

 

Şi fă, cum mai făcut-ai, să ne robească-n vară

Pe-un umăr de Târnavă cel joc făr’ de sfârşit,

Cu alţi copii de-o seamă în lunga zi de ceară

Topiţi în fericirea clipitei de-asfinţit.

 

Şi-apoi în toamne fă-ne bogaţi între bogaţi,

Stăpâni peste pomişte şi-al viei îndulcit,

Haiduci să fim cu toţii şi-n prădăciune fraţi,

Ne blesteme toţi care mereu i-am tâlhărit.

 

Şi-aşa mă ţine Doamne vecie de vecii

În vieţi fără prihană ca ziua de april,

La alţii dă avere, putere, bogăţii,

Pe mine Tu, mă uită, în raiul de copil.

 

 

STÂLPI  DE VEŞNICIE

 

Când greul vieţii-apasă, ai noştri umeri slabi

Şi frigul deznădejdii în suflete-nserează,

Când un pustiu de gheaţă înlănţuie în alb

Al nostru trai de-acuma şi-al celor ce urmează,

 

Când nu mai sunt modele de bravi şi mari bărbaţi

Ce facă ’nalte fapte pe-a timpului cărare,

Pe care noi să mergem de ei îmbărbătaţi

Să împlinim cu dânşi mărita lor visare,

 

Atunci, cătăm cu gândul spre vremile trecute

Trezindu-i din uitare pe cei de-odinioară,

Ce-au stat cu mintea trează duşmanul să-l înfrunte

Ca nimeni vamă vieţii de-aicea  nu mai ceară.

 

Doar ei în al nost’ suflet sunt stâlpi de veşnicie

Ce-or dăinui în vreme urmaşi după urmaşi,

Ca numele şi fapta de-apururi să ne fie

Cărări pe care calce mereu ai noştri paşi.

 

***

Acuma vremea-i tristă, amară, mincinoasă,

Că cei din fruntea ţării au numai grija lor,

De-aceia idealuri, speranţe, mor sub coase

Aflate-n mâini străine ce-adună tot ce vor.

 

Tâlhari ne-nconjoară, ne fură din avere,

Ne umilesc în toate şi ne vorbesc de rău,

Trădarea prea se iartă şi nu-i precum se cere

Pe eşafod să-mi steie în faţa la călău.

 

Alegem fruntea ţării din cei ce mint mai mult

Vânzându-ne himere în vorbe îndulcite,

Iar noi, ca prostovanii nu ştim că dedesubt

Doar ei şi-a lor se-ngraşă cu-averi ce-s nesimţite.

 

Ne merităm ce-a soartă şi răul ce ne-ncearcă

Că lenevim în spirit şi-n suflet suntem goi,

Tot repetăm într-una greşeala ce ne-ncarcă

Desagii vieţii noastre, cu-amaruri şi nevoi.

 

 

TOT  REPETÂND  GREŞEALA

Motto:

„Îmbătaţi-vă cu ură şi cu dor de răzbunare

Şi mai puneţi-vă-n suflet tot ce-aţi strâns din moşi-strămoşi,

Poate-aşa doar căpăta-ve-ţi cuvenita-mbărbătare

Şi-ţi ieşi din amorţeală întăriţi şi curajoşi.”’

 

Nici noaptea-n somn şi-apoi nici ziua toată

N-am loc de voi cât vreţi să-mi faceţi bine,

Şi-atunci mă cătrănesc şi dintr-odată

Vă-njur din suflet cât la gură-mi vine.

 

Că prea ades cu vorbele mieroase

Mă-mbrobodiţi că voi sunteţi Mesia,

Că veţi aduce vremile frumoase

Şi-ndestulată fi-va Romania.

 

Noi vă votăm vrăjiţi de ce promiteţi

Şi-apoi tot stăm în lungă aşteptare,

Voi cu puterea- n mână ţara-mi vindeţi

Iar noi rămânem iar cu ochii-n soare.

 

Nu învăţăm că cel care râvneşte

S-ajungă-n jilţ la masa cu bucate,

Pe el şi pe a lui şi-i ghiftuieşte

Făcând averi dosite, pe furate.

 

Noi stăm ca proştii măcinaţi de ură

De cât se fac cât staţi pe la putere,

Apoi când e la gata, toţi se-njură

Lăsându-mi-i pe ceilalţi, facă-şi vrere.

 

Sărmană ţară încă-i prea bogată

De câte toate datu-i-a Măritul,

De când te ştiu minţită şi furată

Ai fost mereu, de-aicea ţi-e sfârşitul.

 

 

MIRESUCA

Motto:

„Toamna-şi pune peste umeri mantii albe, vălurite

Şi cu punţi de ceţuri sure leagă maluri aburite,

Soarele mi le destramă, dezgolind belşug în toate

Fericindu-şi truditorul cu pometuri şi bucate.”

 

Sub o tufă de scaiete dup-o noapte răcoroasă

Amorţită-n frigul nopţii, tremurând încetişor,

Scoate capul de sub frunze gâza mică, sperioasă

Vrând să treacă ce-a cărare cu-al său pas, încetişor.

 

Are-n partea ce-a de lume o cumnată bolnăvioară,

Mai bătrână decât dânsa, mi se pare cu o lună,

Ce-a răcit acum sărmana, tocmai când plăcuta vară

A plecat spre alte locuri, mai acum o săptămână.

 

Ieri, găsit-a pe-un scaiete, mai la deal de Valea Seacă,

Patru fire lungi de lână, dintr-un smoc bălai de oaie,

I le-ar duce la cumnată, ca-mpreună să îşi facă

O scurteică pentru iarnă, să le ţină cald şi moale.

 

Auzit-a de la alţii că în anul ăsta vine

Iarnă grea şi friguroasă ce va ţine-o vreme lungă,

Şi de-aceea-n gând sărmana, vrând de-acum să-i fie bine

Tot socoate cum să facă, toate cele să-i ajungă.

 

A pus muşchi şi-o frunză groasă peste casa ei din iarbă

Şi grămezi a strâns de boabe ca de foame să nu rabde,

Pat făcutu-şi-a de-o lună din boboci şi flori de nalbă

Să viseze vis ferice, că-i prin ţări cu ţărmuri calde.

 

Ce va fi în an ce vine? Va vedea, acum nu-i pasă,

Poate va găsi un june, gândăcel care să-i placă,

Şi de-o fi cum e acuma să mai aibă casă, masă,

Auzi-vom cum la anul, poate fi-va şi mireasă.

 

 

MĂICUŢĂ  DRAGĂ, ŢARĂ

 

Ţi-e greu măicuţă ţară, că eşti de-acum bătrână

Şi porţi, precum o umbră, poveri de ani în spate,

Iar lacrimile tale, izvor ca de fântână,

Tot spală suferinţa făcutelor păcate.

 

Primit-ai dar de nuntă, avere cu de toate:

Câmpie roditoare şi văi cu guri de rai,

Largi dealuri cu pometuri, păduri întunecate

Şi munţi pe care turme le pasc de mii de ani.

 

Cu stele sclipitoare ţi-a presărat Măritul

Nisipul din pâraie şi lacul fermecat,

Să-ţi bucure simţirea, să-ţi facă împlinitul

Când liniştea şi pacea ţi-or fi al vieţii dat.

 

Ţi-ai  tot crescut în vreme copii neînfricaţi

Să-ţi apere moşia şi-averea sorocită,

În clipe de răscruce făcutu-s-au bărbaţi

Ce piept ţinut-au celor ce vrutu-te-au răpită.

 

Plătit-ai greauă vamă, mai mult de cît poţi duce

În vieţi nevinovate, pomelnic de eroi,

Ei neuitaţii noştri, sub lespede şi cruce

Umplut-au multe raiuri  în lumea de apoi.

 

Ai fost şi-n mare fală în vremea ta slăvită

Când domni avut-a ţara netemători în toate,

Ei te-au urcat în glorii să fii şi tu mărită

În ochii celor care, mi te vroiau pe moarte.

 

Acum eşti slăbită, uitată şi micită,

Rămasă văduvită de fiii tăi plecaţi,

Îmi stai în voia sorţii, bătrână pricăjită

Ce eşti scoborâtoare din neam de împăraţi.

 

Nu te lăsa, te scoală şi-adună-ţi fii care

Îi ai pe lângă tine rămaşi într-u credinţă,

Tu mumă de-a lui Ştefan, le dă la fiecare

Tărie şi speranţă în sfânta biruinţă.

 

Trimite-mi-i în luptă, cu ceilalţi să se-ncingă

Să simtă că-s ai ţării sortiţii ei străjeri,

Să moară pentru ţară, duşmanul să-l învingă

Ca pui de lei să-mi fi şi nu slabe muieri.

 

 

RĂSPLATA  LA  PĂCATE

 

Cum de-mi rabzi Tu, Doamne, cînd ea, ţara-mi piere

Înecată-n lacrimi, patimi şi-n nevoi?

Când mai toţi ne fură munca şi-a ei miere

Strânsă cu sudorea celor trişti şi goi.

 

Ne încerci  Mărite, de-om avea credinţă

Ca-n smerit să punem rugă de iertare?

Ori ca să-ţi promitem că în grea căinţă

Vom primi pedeapsa dată spre-ndreptare?

 

Am fost răi şi încă priponim păcatul

Lângă noi să steie, parc-ar fi avut,

Am uitat de Tine şi prea rar înaltul

Îl privim cătându-ţi chipul Tău, plăcut.

 

Merităm Mărite toată cea durere

Ce ne-o dai de-o vreme pentru ce-am făcut,

Şi-n trăitul clipei vrerea Ta ne cere

Să plătim păcatul sufletului slut.

 

Când vei vrea Tu şti-vei să ne ierţi Mărite,

Şi-n scurtimea vieţii să ne pui mult soare,

Poate-atunci pe-aicea fi-va ca nainte

Raiul şi Grădina, Maicii Născătoare.

 

 

BISERICUȚA  DIN  ARDEAL

 

Din loc în loc am semănat Ardealul

Cu boabe de credință în cuib de nemurit,

Să-mi știe veșnicia c-aici câmpia, dealul,

Trăiesc sub umbra crucii demult, pân’ la sfârșit.

 

Și-n ce-a bisericuță, icoana îmi adună

Sub bolta-i zugrăvită cu sfinții din ceresc,

Mulțimea păcătoasă să-mi fie împreună

În ruga de iertare, la Domnul, când greșesc.

 

Sunt mulți aceea care au suflete-ntinate

Și  multe mai făcură în viața lor de-acum,

În rugă la icoane, ierta-li-s-or păcate

Și-o vreme a lor suflet va fi poate mai bun.

 

Așa-m trăit din timpuri bătrâne și uitate

Tot renoiți în vreme aicea în Ardeal,

Mereu în câte-o luptă, cu dor de libertate,

Să aibă următorii o cruce-n vârf de deal.

 

Biserica și limba ținutu-ne-a-mpreună

În toate câte viața ne-a pus de dus în spate,

Aceste două încă, din veacuri ne adună

Să renviem de-apururi, din moarte-n altă moarte.

*

Acum, când sui costișa bătrână ca și mine

Spre cea bisericuță ce-am pus-o-n vârf de deal,

Mă simt că-s mai aprope de ceruri și de Tine

Aici unde-s vecie, în sfântul meu, Ardeal.

 

 

IN RUGĂ  DE  IERTARE

Motto:

„În biserica gătită ca-nt-o zi de sărbătoare,

Din cădelniț-argintată, fumul smirnei dintr-un jar,

Cerne sfintele icoane și c-o dulce sărutare

Se-așează pe obraji zugrăviți de-un iconar.”

 

Mai peste tot la mine, pe coama unui deal ,

Să fie mai aproape de raiul din ceresc,

S-au rânduit în vreme pe-ntinsul meu Ardeal

Biserici purtătoare de har dumnezeiesc.

 

Cărarea înierbată, din vale îmi aduce

Suflarea păcătoasă  a unui cuib de sat,

Ce-n rugă temătoare sărută sfânta cruce

Și vechile icoane cu chip străluminat.

 

Apoi, bătrânul preot, cu vorba lui cea blândă

Înalță rugi la Domnul, să fie de iertare

La multele păcate, ce stau să se intindă

Ca umbra cea lungită, la vreme de-nserare.

 

Ei încă, păcătoșii, jura-vor ascultare

Poruncilor știute din vremuri de demult,

Numai le deie Domnul, de vrea, a Lui iertare

Și-or fi  creștini cum fost-au, atunci, la început.

 

C-așa e rânduiala la noi, din străvechime,

Să ne spălăm păcate în rugă de iertare,

Să fim sub umbra crucii, cu gândul la Treime

Și-atunci cu siguranță, primi-vom îndurare.

*

Că doar așa pe toate, în fumul de tămâie

Și-n ruga tăinuită din țandără de gând,

Spre cerurile ‘nalte, încet smert se suie

A sufletului slavă, din locul  ăsta sfânt.

 

Și-a noastre fapte bune vor ține-n vrednicie

Biserica și neamul mereu n-același loc,

Vor umple de iubire clipita de vecie

Ce viața ne-o va ține, sub umbră de noroc.

 

 

ÎNSFINŢITUL LEMN AL CRUCII

Motto:

„Pe coastele cu pruni, din deal în deal

Să aibă veşnicia sfântul semn,

Biserici rânduit-am în Ardeal

Iar la răspântii, cruci din sfântu-ţi lenm.”

 

In cuiburi de credinţă am semănat Ardealul

Punându-i veşnicia în crucile de lemn,

Cu ele miruit-am şi văile şi dealul

Să fac cărării Tale, cel luminat însemn.

 

Din învechite veacuri la ele păcătoşii

S-au închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,

Şi tot cerşind iertare la Tine cuvioşii

În lacrima durerii mereu mi s-au rugat.

 

Tu datu-le-ai putere să treacă de necazuri

Să guste bucuria scăpării din nevoi,

Surâsul să apară pe suptele obrazuri

Şi geana de lumină  în ochii trişti şi goi.

 

Umplut-ai cu iubire a inimii străfunduri

Când ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,

Şi mâna ai întins-o pierdutului’n adâncuri

Ce se zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.

 

În candelă, Tu, pus-ai un licăr de iubire

Să-mi biruiască ura, să-ţi fie sfântul semn,

Şi aurit-ai Doamne icoane-n strălucire

Tu, veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Duminică întristată (versuri)”

Alexandru NEMOIANU: Sarea Pământului Românesc

În foarte bună măsură fiecare Neam are un număr de Sfinți ai lui. Știm bine că Sfinții alcătuiesc o ceată, sunt « Neamul” lui Dumnezeu dar, în timpul istoric, dintre ei unii sunt cu mai mare râvnă slăviți de anume Neamuri. Și această râvnă poate că deslușește, mai bine ca orice, firea Neamurilor, a fiecăruia dintre ele.
Trebuie mereu sa ne amintim ca fiecare creație a lui Dumnezeu este unica și fără pereche. Încă mai mult, aceasta înseamna ca fiecare creație a fost adusă în ființă pentru desăvârșire. Iar desăvârșirea nu este un « sfârșit », este o stare. O stare care cuprinde aspecte infinite la număr și o stare care este dinamica, în permanenta, infinita, devenire, »din lumină în lumină și din genune în genune ». În această înțelegere vom reuși să pricepem de ce Sfinții unui anume « loc » au caracteristici specifice.
Trebuie reamintit că Sfinții au fost oameni ca aceia care acuma, vremelnic, suntem trăitori. Dar prin viața lor ei s-au făcut vrednici de a se apropia de Dumnezeu, de a primi har peste har.
Sunt Neamuri ai căror sfinți sunt războinici, luptători, foste capete încoronate, mari și vestiți lucrători de minuni, încă din vremea vieții lor. Sunt Neamurile care au rost „mare” în timpul istoric; acele neamuri care făuresc ordinea lumii. Dar Neamul Românesc nu asemenea sfinți „ai lui” are. Sfinții Neamului Românesc sunt atâta de sfioși încât până și sfințenia și-au arătat-o anevoie, codit, parcă rusinându-se.
Acești Sfinți sunt: Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Vineri și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, „Basarabov” și alții asemenea lor.
Acești sfinți au fost nevoitori în taină și în ascuns. Nevoința lor a fost doar către Dumnezeu, Cel în Treime Mărit, și slava lor doar Lui i s-a arătat în trecerea lor prin lume.
Acești sfinți doar îndelungată vreme după ce s-au făcut nevăzuți celor rămași în lume,au fost arătați.Și arătarea s-a făcut prin dezvăluire minunată arătată tot unor nevoitori.
Cei doi sfinți pomeniți și care cu mai mare râvnă sunt iubiți de Români, s-au smerit pe sine pentru tot și toate, pentru un „pui de găină”.
Sfânta Cuvioasă Parascheva și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov, sunt cei care cu grabă ajută pe săracul ajuns la nevoie, pe cel pe care toți îl uită, toți îl alungă, toți îl ocărăsc. Pe cel care, smerit, nu încetează să mulțumească, chiar și pentru nevoile și sărăcia lui. Pentru Neamul Românesc legătura cu sfinții este personală,directă.La ceas de nevoie Romanul îi cheamă, le destăinuie lipsa care îl apasă, îi roagă așa cum ne rugăm unui părinte sau frate mai mare. Iar în Almăj legătura este atât de personală încât fiecare casă, fiecare poartă, își are „sfântul” sau ». Căci aceasta este semnificația ‘praznicelor” de casă, o invitare și o rugare către sfântul „casei” de a sta lângă poartă la ceas de nevoie și la ceas de bucurie.
Acești sfinți ai casei, ai « porților », dau personalitate comunității, individualizează fiecare poarta și îi așează un « loc ». Un loc care nu se uită și a cărui bun nume rămâne datorie de purtat din neam în neam. Căci, să nu uităm, uitarea « locului » și a celor care l-au făcut cu putință este ofensă adusă chipului lui Dumnezeu așezat în oameni. Este în aceasta un emoționant semn că Românii țin una dintre cele mai sfinte îndatoriri omenești: să nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sarea Pământului Românesc”

Melania RUSU CARAGIOIU: Crăciun-Praznic Împărătesc (poeme)

DIN   BĂTRÂNI

 

Troieneşte-n carpatice genuni,

Troznesc Pietrele Babii pe munte,

Îngheaţă corbul pe cuib.

 

Lupul miroase spre vale

Fum alb de cătun  şi saivan.

Vuiesc sonor, din orga lor, pădurile de brad…

În vatră, în vas de lut

Se face încet fiertura de mei şi berbec.

 

Se-aude făurarul de arme cum taie,

Limbi roşii de flăcări se suie, coboară

Şi fierul îndoaie…

 

Pe uşă se svântă, din toamnă, cea blană de urs.

Bolboroseşte în colt mustul bătrân.

Se sperie gerul de larma copiiilor

Ce copca o taie în gheaţă…

 

 

V I S C O L  A L B

 

Smulge fumul rotocoale,

Cântă iernii osanale,

Șuieră prin crăpături

Și îndoaie brazii suri.

 

Rupe aripa de corb,

Prinde-n clește pești la sorb,

Mai răstoarnă gardul strâmb,

Dar se-mpiedică-ntr-un dâmb.

 

Se-nvelește într-un dans,

Toate sunt într-un balans,

Iute, iar ridică-o pală-n

Aripa de vânt, totală…

Este alb, de parcă-l spală !

Urlă, șuieră. Se zbate,

Când întreg, când jumătate,

Sgâlțâie portița slabă,

Mai răstoarnă câte-o babă…

 

Ne acoperă-n troianul

Ce l-a pregătit tot anul

Și apucat de furie

Prinde-n clești de vijelie !

 

Nu se-oprește lângă casă,

Bate toba pe terasă !

 

Unde ești tu blândă iarnă ?

Ce-o dorim să se aștearnă !

 

 

             jucăușii

            Gabrielei Almăjan

 

Când vântul aleargă prin crengile sure

Bătând înghețat cu frunze de-aramă,

Ce bine – i în casa cu ochii de mure:

Ce bine-o oblojește, de neauă, marama …

 

Trei flori la ferestre – copii, se ițesc;

Sunt păsări de rouă, de vise, ce cresc !

Cămările pline bombează pere

Să vină zăpada ! Să crească nămeții !

 

Și soarele râde cu glas bătrânesc

Când prind o fărâmă – nghețată sticleții;

Se sparge văzduhul, sau ramuri troznesc?

 

Și ușa se crapă – tabloul din ramă –

Deschide șuvoiul, prin el năvălesc

Trei bundițe groase, cu gene de scamă…

 

 

 ÎN POSTUL  CRĂCIUNULUI

 

Ninge iarăși peste casă

Cu fuioare de argint

Tremură-n pahar pe masă

Must cu bob de mărgărint.

 

Se apropie Crăciunul

Plin de brazi și zurgălăi.

Și se zguduie cătunul

De colinde și… trăznăi.

 

Colo un buhai sălbatic

Fârnâie pe nasul gros;

Aci, fierbe pe jăratic

Un flăcău mai inimos ,

Încercând tambur să-și facă

Dintr-o piele de godac …

Altul face opincuțe,

Și le arde cu un ac …

 

Treabă este cât de multă !

Vrei, nu vrei , toate se fac !

 

 

FEBRA   SĂRBĂTORILOR  DE  IARNĂ

 

Prin ogradă orătănii cer într-una de mâncare,

Iar godacii îl aşteaptă pe Ignat, cu nepăsare …

 

Ies copiii de prin case si se duc la săniuş;

De ai sanie, creştine !… Daca nu, hai la gheţuş …

 

Pomii se feresc din cale, când alaiul s-a pornit !

Ce zăpadă? Ce nămete? Şi omătul s-a topit ! …

 

Sumănaşele sunt calde, opincuţele murate,

Obrăjorii sunt ca focul şi plesnesc de sănătate !

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: Crăciun-Praznic Împărătesc (poeme)”

George ROCA: Interviu cu Anișoara Laura MUSTEȚIU

Crescând într-o atmosferă magică de cărți, Anișoara Laura Mustețiu a fost condusă de o pasiune adâncă de a scrie de la o vârstă fragedă. Autorul surprinde esența cea mai adevărată a sentimentelor, gândurilor și emoțiilor care sunt reflectate prin versuri. Mulți cititori s-au îndrăgostit de poeziile ei și doresc să le citească în continuare. UN SĂRUT PE MĂTASEA TIMPULUI, care va fi a treia carte publicată, și este scrisă pentru a vă face să zâmbiți, să vă emoționați și să vă bucurați de magia versurilor.

 

***

 

George ROCA: Unde v-ați petrecut cea mai mare parte a copilăriei? Ce cărări literare ați urmat?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Am crescut în Timișoara, într-o atmosferă magică, înconjurată de cărți, de valuri suave ale creativității artistice generate de tatăl meu. Îmi amintesc cum tatăl meu stătea adesea la masă, privind în aer, parcă pierdut într-o lume necunoscută. Eram mică. Nu știam să citesc sau să scriu, dar înțelesesem de atunci că lumea cărților este magică. Mai târziu, în adolescență am descoperit farmecul scrisului, pe care l-am considerat ca o manifestare liberă a spiritului nostru în sfere noi, o manifestare care ar putea evoca acțiuni grandioase în lume. Inspirată de aceste gânduri, am început să scriu.

 

George ROCA: Care este cea mai mare încercare de a scrie poezii?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Nu văd nici o încercare, dimpotriva, când scriu poezii mă simt fericită, relaxată. Poezia, ca și viața însăși, are uneori o cale surprinzătoare, aventurieră. Versurile sunt scântei ale spiritului nostru care izvorăsc din lumea noastră interioară. Le dăm sens, vibrație, le eliberăm la lumina zilei și ele devin reale. Uneori, versurile mor după un timp, uitate pe o cărare prăfuită a destinului. Dar alteori, călătoresc în lume și se odihnesc undeva sub privirea cititorului. Acolo, îi vor exalta spiritul, îi vor atinge sufletul și-l vor fermeca, așa cum spiritul meu a fost fermecat odată.

George ROCA: Cum credeți că următoarea carte „UN SĂRUT PIERDUT PE MĂTASEA TIMPULUI” va inspira cititorii să călătorească într-o lume nouă, într-o lume a imaginilor poetice?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: „UN SĂRUT PIERDUT PE MĂTASEA TIMPULUI” dezvăluie povestea unei tinere: o poveste de dragoste, de suferință și de singurătate. Dar este și o poveste de aventuri, înfiripată din secvențe reale capturate din călătoria ei prin lume. Probabil acest fapt contribuie la spiritul distinct al cărții. Deși povestea ei este aparte, visul iubirii este predominant și rezonează cu destinul multor tinere din lume.

 

George ROCA: Fiind poet, ce sfaturi ați da unei persoane care intenționează să scrie pentru prima data o carte?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Dacă scrisul izvorăște din pasiune, totul va decurge natural. Cititorii apreciază talentul, pasiunea și naturalețea spiritului uman. Dar a avea un editor cu experientă este crucial.

 

George ROCA: Ce v-a inspirat să scrieți prima carte? De câte ori a trebuit să revizuiți cartea înainte de a fi publicată?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Prima mea carte publicată a fost pe limba engleză. Majoritatea poeziilor au fost scrise pentru un examen la facultate, unde am studiat, printre altele, materia poeziei și scrierea creativă. Profesorii au fost impresionați. Cred că acest fapt m-a inspirat să le public într-o carte pe care am numit-o „TRAVEL IN TIME, A LIFE STORY IN POEMS” După cum a descris unul dintre criticii literari ai cărții: „TRAVEL IN TIME…” dovedește că sentimentele exprimate de Rumi în urmă cu aproape opt sute de ani: „doar sufletul știe ce este iubirea”, sunt valabile și astăzi! Și are dreptate. O dragostea pură dăinuie aproape în fiecare vers al poeziilor mele.

Continue reading „George ROCA: Interviu cu Anișoara Laura MUSTEȚIU”

Ion ROȘIORU: Poetul (Omagiu lui Nichita Stănescu)

 

Poetul

 

Pe poetul acesta eu nu l-am întâlnit personal niciodată

Şi nu am nici idee de-a coborât din stele;

Îmi place doar să bănuiesc că i-a fost luminată

Faţa bălaie de vatra ciobanului mioritic cu care a stat la taifas

într-o noapte bântuită de Iele.

 

De acolo şi-a procurat iarba fiarelor păstrată la degetul mic

Cu care a ştiut să descuie secretele limbii române

Şi poarta de la Rai unde s-a ascuns de trecerea timpului, temerar inamic

Şi unde a ştiut de la bun început că-ntr-o zi va rămâne.

 

Poetul acesta a fost doar un înger în căutare mereie de sfinţi.

Deşi de gheaţă, focul comorilor s-a înfruptat din sufletul lui.

Înconjurat ne-ncetat de frumoşi adolescenţi necuminţi.

A călcat apele mărilor şi-a îmblânzit luna făcându-i culcuş îm gutui.

 

Pe nocturne poteci s-a avântat printre haite flămânde de verbe-neverbe

Pe care le-a scrutat din adâncul ceresc prin ocheanul întors,

Spusele şi tăcerile lui sibilinice răsturnându-se-n mii de proverbe,

Însă aventura aceasta ca pe o lămâie de lamura vieţii strigente l-a stors,

 

Sau poate c-a fost, dacă-a fost, şi-a rămas un prenume curat, descântat,

Al celui ales să boteze zeieşte zăpada mocnită din noi,

Paznic de far peste sevele limbii, pod peste apele negre, destoinic soldat,

Noroc mântuind toată spaima tulpinii sălbatice-n vrednic altoi,

 

Mesager al luminilor lumii, nour sanscrit, eleat curcubeu,

Fântână la care, după atâta pustiu străbătut, te îmbie ispita,

Jertfă-ndrăzneaţă, semn pertinent de-mplântare-n adverbul mereu,

Poet niciodată trăit şi murit pe planeta acesta caducă: NICHITA!

 

Autor: Ion ROȘIORU

13 decembrie 2019 

Costache NĂSTASE: Dor de Nichita (Poesis)

Dor de Nichita

 

Adeseori eu hoinăresc

Prin domeniul lui Nichita

Acolo unde regasesc

Sublimul, geniul, reușita.

 

Plimbarea-nseamnă deopotrivă

Purificare, zbor și salt,

Revin din zona respectivă

Și mai curat și mai înalt.

 

E o aducere aminte

De „Unsprezece elegii’

E dorul de „Necuvinte”

Cu delicioase fantezii.

 

Lăsându-ne „Noduri și semne”

Putem înțelege ușor

Construcții lirice demne

De cel mai mare vrăjitor.

 

Plaiul e binecuvântat

Că-n literatura noastră

A apărut și a creat

Asemenea pană măiastră.

 

Costache Năstase

13.12.2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a IV-a)

MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului

                                               (I)

  

   „Mihai Viteazul – un bărbat ales, vestit şi

   lăudat prin frumuseţea trupului, prin virtuţiile

   sale alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu,

   dragostea de patrie, îngăduiala către cei asemeni,

   omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi

   deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia

   ce împodobeau mult lăudatul lui caracter.”

                            (NICOLAE BĂLCESCU)  

 

 

   MIHAI VITEAZUL – marele boier oltean – Ban al Craiovei, a fost celesta chemare a Neamului valah şi alegere sfânt-martirică a Mântuitorului HRISTOS pentru întreaga creştinătate a momentului respectiv şi în mod expres pentru Dacia Mare, ca să renască, urcând încă o treaptă spre osia nemuririi, mântuirii prin zestrea lui zamolxiană şi serafică: „tânăr, îndrăzneţ, ambiţios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejeşti, vestit meşter în războaie. El se inspiră din sentimentul naţiei, se aprinse de această ideie a regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă, hotărâ a nu pregeta până la moarte întru îndeplinirea ei.” (Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai – Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. IX)

 

   Chipul serafic şi aura expresiei zugrăvită cu fineţe, cu evlavie şi acurateţe de marele patriot creştin, istoricul Nicolae Bălcescu este Icoana celui mai mare Voievod dacoromân, ale cărui însuşiri aproape nefireşti, hărăzit de Dumnezeu, l-a menit să fie Regele Daciei creştin ortodoxe – Efigie a identităţii naţionalismului creştin ortodox şi Axă a permanenţei, unităţii şi continuităţii dacoromânilor în istoria naţional-universală.

   Trăitor la cumpăna unor veacuri şi epoci, în vremea coborârii amurgului medieval, dar mai ales trăitor al menirii naţiunii valahe, întreit despărţită de urgiile năpăstuite peste trecutul ei legendar de vrăjmaşii veacurilor, Mihai Viteazul îşi îmbărbăta boierii şi oştenii să se poarte după cinstea Mântuitorului Hristos, precum şi după cuviinţa neamului său în toate împrejurările, prefigurându-şi într-un fel visul, soarta, destinul, Dei gratia, Transilvaniae, Moldaviae, Valachiae Transalpine… Rex.

 

   Valahul era conştient că idealul naţional sacru viza şi idealul creştin general, prin unirea Ţărilor Române care vor forma marea Poartă a Creştinătăţii, unde Icoana Ortodoxiei valahe se va reflecta, apoi şi în spiritul pragmatic şi politic al Renaşterii.

   Drama, care se întrezărea momentului ameninţând cele trei Ţări Româneşti era pregătită atât de forţele păgâne musulmane, cât şi de cele creştine neortodoxe, chiar dacă ele, la rândul lor, se aflau în pragul iminent al pericolului expansiunii otomane.

   Pe la jumătatea veacului al XVI-lea, Casa de Habsburg fiind deja umbrită de Imperiul Otoman, îşi forţa diplomaţia înspre demersul alipirii întregii Ungarii la imperiul său, pentru ca prin ea să poată apoi încorpora cele trei Valahii, ca pretinse perle ale coroanei maghiare. Casa de Habsburg stăpânea deja Ungaria Superioară, căreia îi inclusese Cetatea Oradei (apărată zelos de bravul general Melchior de Redern şi nu de vicleanul-mişel albanezo-italian Gheorghe Basta), comitatele Bihor, Solnocul de Mijloc, Maramureş şi Crasna. (I. Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, Ed. Facla, Timişoara, 1976, p. 419)

   Pe tronul Ardealului se afla în acea perioadă Sigismund Bathory, un principe slab, oscilant, indecis, mai mult curtezan decât principe, bolnav de epilepsie, care tranşa cu imperialii ameninţându-i că va face pace cu turcii, şi-i certa pe habsburgi că nu i-a obţinut de la papă divorţul de Maria Christierna, pentru a putea deveni cardinal.

   Era obsedat să renunţe la conducere în favoarea vărului său Andrei Bathory, cardinal de Varmia, un păpuşar-prelat ambiţios, care în loc să întărească liga antiotomană, el uneltea cu cancelarul polon şi cu Ieremia Movilă al Moldovei pentru a-l îndepărta pe Viteazul Voievod Valah, din calea ambiţiilor lor. Sigismund i-a promis atât tronul, cât şi pe consoarta sa (aşa era moda la nobilii maghiari catolici), pe care de altfel o ura şi dorea s-o ucidă, fie cu pistolul, fie cu otravă, fie să scape de ea remăritând-o, rugând-o aşadar, pe Maria Christierna, după mărturia lui Alfonso Carillo, „să binevoiască să consimtă să se mărite cu domnul cardinal.” (Călători străini despre ţările române, vol. III, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1972, p. 241, 330)

   Mihai Vodă ajutat de Pronia divină a reaşezat Mitropolia Ortodoxă a Ardealului prin cutuma valahă, adică după obiceiul pământului strămoşesc sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti, apoi prin înţelegerea cu habsburgul Rudolf al II-lea, a schimbat suzeranitatea otomană cu „ocrotirea” creştină a împăratului-rege, iniţiind şi realizând victorioasa campanie balcanică împotriva turcilor, care-l putea aduce chiar pe tronul bazileilor bizantini, ai urmaşilor săi din vestita dinastie Asăneşti.

   Dacă Mihai Viteazul rămânea la înţelegerea cu turcul, cu sultanul, altul ar fi fost destinul Voievodului – Rege şi altul destinul Daciei Mari.

   În toamna anului 1599, cele trei oştiri ale Ţării Româneşti, pornite cu înflăcărare de eroi, grosul armatei fiind condus de Vodă Mihai, s-a deplasat pe „ruta Albeşti, Cricov, Chiojdeanca, Salcia, Cislău, Tabla Buţii; alta a urcat pe Valea Teleajenului pe la Vălenii de Munte, Mâneciu, Cheia, prin pasul Ciucaş şi al treilea corp de oaste a mărşăluit pe Valea Oltului.” (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 73)

    Tactica Voievodului valah Mihai Viteazul deschidea o strategie nouă în istoria militară naţională şi universală prin traversarea unui obstacol muntos cu trei corpuri de armată în acelaşi timp. Acest lucru i-a determinat pe următorii mari Comandanţi de armate ai lumii şi, în mod expres, pe generalul Bonaparte, să-i studieze atent diplomaţia şi strategia militară de excepţie înainte de a ajunge împăratul Napoleon I.

   Oştirea Craiului oltean era formată din „olteni, munteni, cazaci, unguri, moldoveni, ardeleni, turci, bulgari, sârbi, albanezi, raguzani, macedoneni, greci.” (Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, Ed. Academiei, Buc., 1967, p. 525)

   Armata lui Mihai Viteazul a făcut joncţiunea cu oştile „Jiului, Craiovei şi Mehedinţilor, conduse de Udrea Băleanu, Calotă Bozianu şi fraţii Buzeşti la Tălmaciu, la vărsarea Cibinului în Olt, în ziua de 26 octombrie 1599”. (Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 73).

   Două zile mai târziu, după negocieri respinse de cardinal, Valahul l-a spulberat pe prelatul-păpuşar în 28 Octombrie 1599, care a fugit, sperând într-un ajutor polonez.

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a IV-a)”

Al. Florin ȚENE: Ninsori albastre

Ninsori albastre

                                                            I

                       

                                    Cerne colinde cerul peste casă

                                    Ziua  alunecă pe sănii spre apus

                                    Dintr-o clipă de lumină în noi rămasă

                                    Se naşte în suflete, la fiecare, Iisus.

 

                                    Bate visul cu degetul în ferestre

                                    Vântul ciopleşte fluiere în alun,

                                    Când timpul coboară pe creste

                                    Sărbătoarea în case de Crăciun.

 

                                    Copiii ne colindă în prag

                                    Cântecele urcă spre stele, mai sus,

                                    Constelaţiile vin să vadă

                                    Cum din suflet se naşte Iisus.

 

                                    Alunecă sănii pe serile albastre

                                    Inelând cu doruri pământul străbun

                                    Copii aprind nelinişti în astre

                                    Visând sub brazi păduri de Crăciun.

 

                                    Burgul doarme la miez de noapte

                                    Pe străzile Clujului umblă visul cel bun

                                    Când dinspre luceafăr ne vin şoapte

                                    Că umblă cu daruri Crăciun.

 

                                    Aripi de lumină îmi intră în odaie

                                    Halebarda lunii nu ştiu unde s-a dus

                                    Căci în clipa, aceasta, de văpaie,

                                    Dintr-o minune s-a născut Iisus.

  Continue reading „Al. Florin ȚENE: Ninsori albastre”