Maria FILIPOIU: NAȘTEREA MAICII DOMNULUI – TRADIȚIE CREȘTINĂ

NAȘTEREA MAICII DOMNULUI – TRADIȚIE CREȘTINĂ

 

De creștini e prăznuită sărbătoare

La Începutul Anului Bisericesc,

Sfintei Marii de Dumnezeu Născătoare;

Precum e orânduit de Tatăl Ceresc.

 

Fecioară Preacurată, Maica lui Iisus,

Slăvită-i pe pământ și-n Rai dumnezeiesc.

Aleasă-ntre femei, de îngeri mai presus,

Îi ajută pe cei ce-n Ea nădăjduiesc.

 

Sortită de-a mă naște la sărbătoare,

Când Maica Mântuitorului s-a născut,

Același nume purtându-l cu onoare,

Ocrotitoare mi-a fost în necunoscut.

 

Cu spiritul creștin m-a purtat prin lume,

Izbândă să aflu-n muncă, prin credință.

Pe Maică rugând-o, pașii să-mi îndrume,

Forță și tărie îmi dădea-n ființă.

 

Adeseori din rugă primind ajutor,

Cu ochii de recunoștință lăcrimând,

La prăznuire scriu mesaj înălțător,

Izbândă să-mi dea și-n gândul agonizând.

 

Din lăcaș de-nsingurare sufletească,

Cu năzuință sacră las mărturie

De obiceiuri din lumea creștinească,

Pe-a vieții cale din fragedă pruncie.

 

Cu smerenie duc în sufletul pribeag,

Soarta ce-am primit-o cu-a vieții menire.

La ces de rugă, scară gândului îi fac,

Să urce la Împărătească Zidire.

 

În zi aniversară, din suflet smerit

Duc rugă Preasfintei să-mi ia soartă crudă.

Puțin noroc să-mi dea cu-al vieții asfințit

Pe gând înălțător și-a slovelor trudă.

 

Iar de-mi alungă coșmar de neputință

Din calea vieții cu visuri efemere,

Nădăjduind în miracol de credință,

Aștept pacea din lumea fără durere.

 

Puțin câte puțin murind în orice zi,

Cu lacrimă de tuș las zestre de idei,

Cititorilor, pentru vremuri când voi fi

Mărturie din lumina ochilor mei.

 

Pe crucea hărăzită să amintească

De misiunea sufletului pe pământ,

Las neuitarea gândului, să grăiască

Despre moștenire lăsată în cuvânt.

––––––––

Maria FILIPOIU

8  Septembrie

Din volumul „Tradiții creștine și ritualuri populare românești”

La mulți ani binecuvântați creștinilor cu numele Sfintei Fecioare Maria!

Daniel LUCA: A suferi de neiubire

             Femeia trăiește pentru a iubi și pentru a fi iubită. Acesta este rostul ei, dezvăluit de Daniela Mihăeș în volumul de versuri Acea femeie din mine (Editura Pim, Iași, 2020).

            Prin urmare, neiubirea este o adevărată boală care mistuie pe dinăuntru („nimeni nu are inimi de iubit. / nimeni nu iubește, doctore… / și eu sufăr de neiubire” – ce faci în seara asta, doctore?).

            Dar nici a iubi nu este deloc ușor, dragostea navigând între tristețe și bucurie, între fericire și suferință, stări care se succed într-un adevărat montagne-russe. Iubirea, așadar, doare – la propriu („vezi, nu știu cu ce să-mi asortez durerea. / poate ar trebui să o acopăr, / dar nicio haină nu o poate ascunde. / voi merge goală / precum mi-e sufletul” – nu ți-a spus nimeni că în luna mai plouă).

             Carnalitatea nu este refuzată, ci îmbrățișată și trăită ca o trecere prin moarte spre a renaște („ții minte când ai tras obloanele lunii peste / noi și m-ai învățat să fac dragoste? să / nu murim, mi-ai spus, să nu murim!” – scrisoarea unei bezmetice către un bezmetic; ideea este reluată și în urma să murim, dar fără a avea aceeași consistență), atâta timp cât trece dincolo de trup, în suflet („ploaia asta și ploaia din mine / pornite din / inima Ta” – vreau să-mi plouă cu tine).

            Atunci când sufletele intră în dezacord, povestea de dragoste se îndreaptă spre final (sufletul bărbatului: „am impresia că intru / într-o agenție de voiaj, / o cameră oficială / care vinde bilete / doar dus” – bună seara, dragul meu), făcând loc renunțării („după fiecare iubire / electroșocuri la minut… / ce dureri! / toate astea m-au obosit / și-am renunțat să mai iubesc” – viața e un bulevard). Renunțare care nu poate fi, însă, de durată, iubirea nelăsându-se așa ușor alungată din scenă („e posibil să-mi lipsească / brațele, inima și ochii – / de fapt / îmi lipsește iubirea” – mă tot gândeam), determinând femeia să iasă din iadul în care singură a pășit („cred că acesta e iadul: // propriile tale căderi, / propriile-ți slăbiciuni, / propria-ți durere / ca o tortură te biciuie” – toate zilele vor cădea într-o singură zi).

            Inima pulsează în ritmul iubirrii, putându-și schimba atât forma („nu-mi aduc aminte / să fi avut / inima în formă de inimă” – ca într-o pictură boemă), cât și locul, plecând din cutia Continue reading „Daniel LUCA: A suferi de neiubire”

Liliana DEREVICI: SFINȚII ÎNCHISORILOR” prezentare la „Șezătoarea literară” ținută la Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” -6 septembrie 2020

Sub coordonarea părintelui IOAN RAZA, astăzi 6 septembrie la Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” s-a desfășurat „Șezătoarea literară” cu tema „SFINȚII ÎNCHISORILOR”, având ca invitați speciali pe scriitorii LUCIA ELENA LOCUSTEANU și  AL. FLORIN ŢENE, președintele național al Ligii  Scriitorilor. După cuvântul de introducere al părintelui, doamna LILIANA DEREVICI a creionat viețile și activitatea literară a celor doi invitați, personalități de seamă ale Clujului, iar în privința scriitorului Al.Florin Țene cunoscut în țară și pe mapamond. care promovează cultura română în  străinătate prin strălucita lui creație literară. Au fost evidențiate profesionalismul dar și delicatețea scriitoarei LUCIA ELENA LOCUSTEANU, poetă, critic literar, eseistă care cultivă valorile morale pentru adevăr și artă. Iar scriitorului AL. FLORIN ŢENE i-au fost remarcate talentul vulcanic și neliniștit, personalitatea complexă și prolificitatea scrierilor sale. Ambii sunt deținători a numeroase distincții, medalii și premii interne și internaționale, prezenți în dicționare și antologii.

A urmat expunerea doamnei LUCIA ELENA LOCUSTEANU care a vorbit despre cartea sa  „Și-au purtat cu demnitate crucea” relatând despre destinul socrului său, preotul  Titus Locusteanu care a fost un martir al închisorilor, privat de libertate, executând 6 ani de închisoare, nevinovat fiind.

 

„Pat de lumină țărâna le fie făclie aprinsă!”

„A nins peste ei petale de clipe

Iar clipa-i de-acum pentru ei veșnicie!

O caldă lumină le fie țărâna

Și flori să răsară din sufletul lor!”

 

„Iar noi să ne ducem povara luminii

Arzând ca o torță sub ploaie de flori!”

 

FLORIN ŢENE, scriitor polivalent având la activ 84 de cărți de poezie, romane, critică literară și eseu în monografia „Întoarcerea din cruciadă”evocă viața poetului Radu Gyr, între realitate și poveste. Poetul Radu Gyr, pentru derapajele sale politice de extremă dreaptă din perioada interbelică a plătit cu ani grei de pușcărie și o condamnare la moarte. Au fost recitate poeziile „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”pentru care poetul a fost condamnat și „Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă”.

                Radu Gyr , un mare poet  care a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generații, un munte de suferință, de demnitate și de disperare, acesta este Radu Gyr. El a cântat jalea dar și credința neamului său, poezia sa fiind o frescă a acestei epoci. A compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie ci memorându-le, căci în temniță nu se permitea scrisul nici cititul. Poezia sa în cătușe  este profund creștină, națională se umană, descriind cruda realitate.

“Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Și-l făcea mai înalt și mai trist. »

 

Întreaga prezentare a fost moderată cu profesionalism de către doamna TEODORA JURMA, poetă și scriitoare, care a adus completări binevenite, recitând din poeziile sale. Au luat cuvântul și alte persoane participante la șezătoare, punând în discuție tema abordată.

În final părintele IOAN RAZA, talentat în ale scrierii după rugăciunea de încheiere a mulțumit oaspeților prezenți, invitându-i să mai revină în cadrul șezătorii noastre.

 

   Liliana Derevici

 

Valeriu DULGHERU: BARDUL DE LA UNGHENI VICTOR COBZAC LA 70 DE ANI

Mulți chemați, dar puțini aleși” (Vlahuță)

 

Pictorul, sculptorul, graficianul, poetul şi fotograful Victor Cobzac a împlinit onorabila vârstă de 70 de ani, părăsind clubul sexagenarilor. Dar, conform propriei numerologii, că după atingerea vârstei de 50 de an începe numărătoarea inversă, Maestrul are doar 30 de ani. La 6 septembrie, într-o zi de miercuri de toamnă, pe 6 septembrie 1950 în familia Cobzac s-a născut un băiețel, dându-i numele de Victor, adică biruitor. Era o perioadă grea de după război, după cumplita foamete, perioada deportărilor florii națiunii în înghețurile veșnice ale Siberiei. Era perioada când orășelul de hotar Ungheni era „eliberat” de ceferiști, în locul cărora erau aduși „zheleznodorozhniki”de nădejde din fundurile Rusiei.

Ungheni a fost orășelul copilăriei tânărului Victor, orășelul, din care a pornit pe drumul întortocheat al vieții. Studiile artistice şi le începe în a.1971 la Şcoala Republicană de Arte Plastice „I. Repin” din Chişinău, astăzi Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”. Îndrăgostit de artă își continuă studiile la cunoscutul Institut de Stat de Arte Plastice „V. Surikov” din Moscova (1981), unde studiază pictura de şevalet, grafica de carte, sculptura camerală şi fotografia. Alături de Efim Tarlapan, Vali Boghean, Vasile Șoimaru ș.a. se află între cele 70 de personalități ale orașului și raionului Ungheni.

 Victor Cobzac a îmbinat în permanență activitatea de creaţie cu cea didactică. În perioada 1987-1988, a exercitat funcţia de director la Liceul „I. Vieru”. Între anii 1991 şi 1999 a fost profesor de artă plastică la Liceul Academic Româno-Englez „M. Eliade” din Chişinău. Între 1998 şi 1999, a predat arta plastică la Şcoala privată de Management şi Limbi Moderne din Capitală, unde a predat pictura, desenul şi compoziţia. Din a. 2000 până în prezent este conferențiar la Universitatea Tehnică a Moldovei, punând umărul la formarea și promovarea tinerelor ingineri designeri.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: BARDUL DE LA UNGHENI VICTOR COBZAC LA 70 DE ANI”

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)

MOTTO: „In toate poveștile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esența vieții, pentru că poveștile de dragoste conțin toate tainele lumii” (Paulo Coelho)

Paulo Coelho este scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro pe data de 24 august 1947. Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Au fost editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.

 

TAVERNA

 

Se pierde decorul în umbra străină

şi vorbele grele, venite-n surdină,

alungă perdeaua cu falduri astrale

din buza ferestrei cu geamuri ovale,

iar muzica rece ce urcă pe scară

în ritmuri năuce se pierde afară.

Din colțuri de stradă ajung santinele,

lovind cu pahare de vin în tejghele,

iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,

mulţimi nevăzute din colţuri adună

sub luna ce bate tăcută-n firidă,

trecând peste chipuri cu faţa lividă.

 

Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară

scandalul iscat în taverna murdară

şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…

Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică

priviri aruncate din umbra opacă

cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.

Aştepţi oare prinţul din vis să apară,

în braţele lui să te urce pe scară,

amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă

cu gura nebună de patimă oarbă ?…

Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge

în visul brodat cu imagini nătânge,

desprinse haotic din fresce baroce

pictate orgasmic de mâini echivoce…

Și cauţi himeric, pe pânza străină,

doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,

din trup să îţi soarbă cumplita ispită

în nopți nedormite, când luna te-agită.

 

Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…

Tăcută te rogi în taverna murdară –

nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele

lovind cu pahare de vin în tejghele…

Te rogi mai departe, cu faţa lividă,

când luna se pierde tăcută-n firidă.

 

Tatiana Doina Popovici:   „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă.

În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii.

În acest local de noapte, murdar, Eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori.

 Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile..

În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă  „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”.

 „Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei.

Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar.

Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”.

Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric.

Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație.

Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”.

În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, Eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”.

Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”.

Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

MANSARDA

 

Revin în mintea mea, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece si murdară

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispite.

 

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!…

Văd chipurile voastre neuitate

pe pânza timpului trecut pictate

în vagi culori de visuri adormite

prin amintiri care se întorc rănite.

Aș vrea ca pânza timpului, pictată,

să se destrame-n fața mea îndată,

când muzica ce vine dinspre scară,

dintr-o tavernă veche și murdară,

îmi rupe gându-n cugetări nătânge

pe corzile viorii care plânge

cu note stranii dintr-o falsă gamă

ce-anunță parcă-o iminentă dramă,

cu-amante părăsite-n prag de seară

și alungate-n frigul de afară.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Mama India

În acea vară mă aflam în Brăila cu misiunea de rezolvare a unor probleme ceva mai complicate iar în puținul timp liber îmi rezervasem marea plăcere ca să mă plimb pe malul Dunării delectându-mă atât cu imaginea spectaculoasă a fluviului dar și cu parfumul care umplea aerul. După câteva popasuri mi-am descoperit un loc bine amplasat chiar destul de aproape de mal iar astfel, m-am așezat comod pe niște colace de parâme groase de unde îi puteam supraveghea cu mare plăcere pe câțiva copii care se străduiau ca să prindă pește iar astfel, timpul zbura nu altceva spre marele meu regret.

Într-una din zile, o adiere îmbietoare a purtat spre mine un miros de grătar care mi-a gâdilat foarte plăcut nările și încercând ca să-i depistez originea, am dat de o speluncă aflată nu prea departe de locul în care mă aflam. Cu timpul, deoarece mă simțeam perfect în locul astfel descoperit, mi-am dat seama că puștii care pescuiau locuiau chiar pe șlepurile ancorate în lungul malului și care, la pupa se aflau la vedere chiar și câteva cotețe confecționate din sârmă împletită în care se aflau păsări de curte, ba chiar și un purcel, iar pe sforile întinse erau puse la uscat rufe spălate… Altfel spus, aceste amenajamente mi-au reamintit că majoritatea marinarilor care lucrau pe asemenea ambarcațiuni locuiau acolo cu familiile iar astfel nu mi-a fost greu deloc să-mi dau seama că și micii pescari erau precis copii celor care locuiau pe șlepuri.

Într-una din zile chiar în apropierea locului în care mă aflam unul dintre copii a prins un peștișor pe care l-a strecurat iute într-o găletușă așa că, m-am apropiat încet de el:

– Merge, merge pescuitul? – l-am întrebat zâmbindu-i amabil.

– Eh… – mi-a răspuns el cercetându-mă iute cu coada ochiului – uneori mai pune gura dar cam rar.

– Ai prins ceva, sau nu prea? Sper că nu e singurul pe ziua de azi. La ce dai?

–  Păi la râmă, la ce altceva?!

– Or fi sătui – am continuat eu dialogul -, pentru că, din câte știu eu guvizii ăștia sunt cam hămesiți și ar trebui să muște rapid.

– Hm… – mi-a aruncat puștiul o privire care m-a analizat în fugă apoi mi-a replicat rânjind ironic – Așa am auzit și eu despre guvizim însă până vom da de ei noi nu prindem decât obleți, dacă știți cum arată – și pentru a mă lămuri, a scos din găletușă vreo trei peștișori recunoscând astfel imediat obleții.

– Mda – i-am dat eu imediat dreptate – iartă-mi confuzia dar eu nu sunt din Brăila ci numai în trecere.

– Nu-i nimic – m-a încurajat puștiul făcându-le cu ochiul celorlalți pescari -, dacă doriți pește, v-am putea oferi câteva bucăți pe care să-i dați lui Mama India ca să-i prăjească.

– Mama India? – m-am încruntat eu auzindu-i numele care în fapt, în acea perioadă, era titlul unui film indian care tocmai rula pe ecrane.

– Mda… – mi-a răspuns puștiul făcându-le cu ochiul amicilor lui – Și pe la noi a rulat filmul ăsta și de acolo i-am tras numele deoarece seamănă grozav cu artista, adică… e la fel de grasă și neagră la piele – iar puștii au pufnit cu toții în râs.

Deoarece am simțit că ne apropiasem suficient unii de alții am profitat de momentul prielnic și le-am propus ceea ce îmi doream:

– Ia spuneți-mi, măi pescarilor, … aveți sau nu ceva pește de vânzare?

– Pentru cine? – m-a întrebat prompt puștiul cu care discutasem și aflat în apropierea mea.

– Păi, pentru mine, că doar nu fac speculă cu pește!

– Atunci – și aruncă o privire în găletușă moment în care mi-am dat seama că acolo se află întreaga lor captură după care continuă – Când v-ar trebui peștele?

– Păi… – și am aruncat o privire la ceasul de la mână -, văd că este deja ora douăsprezece așa că, … hai să spunem că, peste vreo oră ar trebui să mă așez la masă. Ce părere aveți?

– Mda – mi-a răspuns el rumegându-și gândul -, ar fi cam din scurt însă, dacă punem toți pești grămadă s-ar strânge cam vreo zece sau cincisprezece bucăți. Ce ziceți,… v-ar conveni?

– Păi, … n-ar fi rău deloc – am  acceptat eu imediat – dar nu-mi spui nimic despre preț ?

– Ba da, cum să nu vă spun – mi-a răspuns prompt puștiul plimbându-și iute privirea pe la ortacii lui după care, socotind o clipă în gând mi-a răspuns cercetându-mă atent pentru a-mi ghici reacția – Io cred că cel mai corect preț ar fi un leu de fiecare bucată. Vă convine?

– Păi, … îmi convine însă, cu obligația voastră de a mă prezenta Mamei India și a o convinge să mi-i gătească. Ei, ce spuneți? Vă prindeți?

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Mama India”

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 428(16 –31 August)

Dragii mei enoriași!

Ideal ratat. În Evanghelia din Duminica a XII-a de după Rusalii ni se relatează întâlnirea Mântuitorului cu un tânăr bogat, care voia să câștige ,,împărăția cerurilor”. Pe cât de scurtă povestirea, pe atât de profundă!

Așadar, tânărul acesta avea de toate, era bogat în cele materiale. Probabil că avea o casă/vilă frumoasă, încăpătoare, luxoasă, bogat amenajată cu mobile scumpe, care-i asigurau tot confortul. Avea tânărul nostru proprietăți însemnate, de pe care culegea multe roade: cereale, fructe, legume. Avea animale de tot felul și acareturi. Avea slugi numeroase, poate chiar sclavi, care executau fără comentariu orice poruncă a sa. Organiza petreceri fastuoase, la care invita prieteni și cunoscuți, rude și colegi, cu care făcea chefuri, nu glumă. Avea  iubite  care mai de care mai frumoase și mai drăgăstoase. Avea tot ceea ce își putea dori un om aici pe pământ  din cele pământești. Și, totuși, sufletul lui era nemulțumit. Își sătura trupul cu mâncări și cu plăceri de tot felul, dar sufletul lui era nefericit, neîmplinit. Câți nu întâlnim și azi de acest fel. Oameni în toată firea, cu afaceri bănoase, cu averi serioase acumulate, dar cu o viață personală dezastruoasă: scandaluri, divorțuri, stres, depresii, boli de tot felul, nefericire. Tocmai oamenii aceștia, care le au pe toate sunt mai nefericiți. Fie că ar vrea mai mult, tot mai mult, fie că ar vrea altceva decât ceea ce au.

Tânărul din Evanghelie dorea și ,,viața veșnică”. Așadar, bunurile și poziția socială pe care le avea aici pe pământ îi erau insuficiente. El avea un ideal mai înalt. Este extraordinară dorința tânărului. Putem spune că idealul lui este cel mai înalt ideal la care poate tinde omul în această viață: câștigarea vieții veșnice, adică mântuirea sufletului său.

Fiecare tânăr, încă de la vârsta copilăriei are un ideal major în viață. Întrebați copiii ce vor să se facă. Unii vor răspunde că doctori, alții profesori, alții ingineri, alții șoferi de autobuz etc. Cu ani în urmă, un preșcolar mi-a spus cu toată seriozitatea, că vrea să se facă… hoț, ca să fure din casele oamenilor bani și obiecte! Mda! Un ideal este și acesta! Poate idealurile acestea zămislite așa de timpuriu au ceva cu talanții pe care persoana respectivă i-a primit de la Dumnezeu; alteori ele sunt imitații ale unor oameni realizați sub aspect material sau social, care constituie modele pentru cei tineri. Părinții au un rol hotărâtor în orientarea copiilor spre un ideal în viață. Bineînțeles, motivațiile lor trebuie să fie serioase și bine fundamentate. Motivații de genul: ,,O fac farmacistă, fiindcă am văzut că farmacistele stau toată ziua de vorbă și beau cafele!” nu motivează o fată să urmeze o facultate foarte grea, fiindcă poate să stea de vorbă și să bea cafea și cu opt clase! Cu ani în urmă, cineva îmi spunea că-și îndemna copilul: ,,Să te faci orice în viață, dar să nu muncești, sau să muncești cât mai puțin!”  Și copilul a ajuns portar la o întreprindere, deși, ca elev, era capabil!

Mântuitorul îi spune tânărului din Evanghelie ,,ABC”-ul conviețuirii sociale, poruncile date de Dumnezeu, care-i asigură buna relație cu Dumnezeu și cu oamenii. Pe acestea tânărul declară că le-a respectat dintotdeauna. Așadar fusese un tânăr cuminte, silitor la învățătură, fiindcă acestea se învățau în școală, cu frică de Dumnezeu și respect față de părinți, nu făcuse nimănui nici un rău. Era un tânăr exemplar în ceea ce privește comportamentul, dar care avea un ideal ce privea o realitate mai presus decât cea obișnuită. El nu făcuse altceva decât ceea ce trebuia să facă, adică împlinise poruncile care reglementau viața oamenilor. Și noi întâlnim la tot pasul tineri și vârstnici, care sunt la locul lor, corecți, cinstiți, nu fac rău nimănui, își împlinesc îndatoririle de cetățeni și de creștini.

Tânărul din Evanghelie voia mai mult să aibă. Dacă cele ce câștigase până atunci aici pe pământ îi împlineau dorința de a avea, idealul pe care i-l mărturisește Mântuitorului privea dorința lui de a fi, de a deveni nemuritor în împărăția lui Dumnezeu. Fiecare om care-și fixează un ideal mai înalt în viață nu urmărește numai câștigul material, banii, salariul, ci speră că va realiza mai mult, ceva despre care se va vorbi și după ce el nu va mai fi pe pământ. Este tot o formă de nemurire aici pe pământ. Va supraviețui condiției umane prin artă, prin știință, prin realizările sale în timpul exercitării unei anumite funcții sau demnități sociale, politice, militare etc.

Dacă împlinirea poruncilor era obligatorie, fiindcă ele ședeau la baza organizării sociale, la baza relațiilor omului cu Dumnezeu și cu semenii, idealul nu mai era obligatoriu, ci facultativ și opțional. Fiecare este liber să se angajeze ca să realizeze un ideal în viață sau nu. Idealul și-l alege fiecare în mod liber și nesilit de nimeni. Poate să întrerupă oricând strădania de realizare a idealului. Evanghelia în discuție este un argument. Mântuitorul îi spune tânărului ce trebuie să facă pentru a-și atinge idealul, dar nu că este obligatoriu. Idealul este un act de voință și decizie personală, este un adevărat motor al vieții. Sunt idealuri pentru care lupți o viață și nu le atingi sau nu ești sigur că le-ai atins. Moștenirea vieții veșnice de care vorbește tânărul nostru sau mântuirea sufletului nu știm noi dacă le atingem vreodată. Dumnezeu este cel care ne judecă și hotărăște dacă suntem sau nu mântuiți. Pentru alte idealuri trebuie să urmăm una sau mai multe forme de învățământ superioare, să dăm examene grele, să ne lipsim de multe plăceri și distracții. Cel ce-și propune să realizeze un ideal măreț în viață nu are timp de cârciumă, de anturaje, de cluburi și petreceri, de filme porno, de discuții de dragul discuțiilor. Pentru el fiecare moment contează, ba chiar timpul pentru masă și pentru somn ar vrea să le scoată din program pentru a se dedica mai mult pregătirii pentru idealul propus. Și Mântuitorul știe că nu este ușor pentru un tânăr sau pentru un bogat să atingă un ideal. În cazul din Evanghelie este vorba de proba ,,de foc”, adică de milostenie, care înseamnă fructul iubirii de Dumnezeu și de semeni. În cazul altor idealuri cel în cauză trebuie să se priveze de alte plăceri, proprietăți, câștiguri de moment etc. Realizarea unui ideal în viață este un țel nobil, dar foarte greu. Tocmai de acea și meritul celui în cauză este mare. Mulți renunță când dau de greu, asemenea tânărului din Evanghelie, dar mulți merg până la capăt.

Cei care au câștigat viața veșnică pe care o voia tânărul din Evanghelie au fost sfinții, campionii credinței și ai vieții creștine. Ei au renunțat la toate cele lumești, uneori chiar la propria lor viață. Nu erau numai tineri, ci și cei vârstnici, uneori bătrâni. Ce ideal mai frumos poate să-și propună cineva decât acela de a-și mântui sufletul, de a se apropia de Dumnezeu, de a câștiga viața și fericirea veșnică. Un asemenea ideal merită toată osteneala și jertfelnicia și este la îndemâna oricui. Chiar dacă cineva nu-l atinge, important este să lupte pentru el și să-și subordoneze toate celelalte ocupații și interese acestui ideal. Pentru a realiza marele ideal, mântuirea sufletului, facem multe fapte bune, rugăciuni, ținem posturi, avem multă credință și speranță, ne spovedim și ne împărtășim, ducem o viață de creștini adevărați. Dacă n-am avea acest ideal măreț, toate acestea le-am face doar din când în când. Dumnezeu să ne ajute să ne realizăm cu adevărat un ideal nobil!

*

Suflet călător(II). Și, totuși, omul din popor, creatorul acestor nestemate folclorice, a știut religie. Imaginea acesta a Mântuitorului călare pe cal mohorât și transportând sufletele celor morți în viața de dincolo nu este atestată scripturistic. Ea însă există în scrierile Sfinților Părinți, care au meditat asupra unor aspecte profunde ale activității și învățăturii Mântuitorului. Iată ce imagine găsim în prima stihiră din Canonul Paștilor: ,,Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare,/Paștile Domnului, Paștile!/Că din moarte la viață și de pe pământ la cer,/ Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,/Cei ce-I cântăm cântare de biruință./Hristos a înviat din morți!”

Este o trecere spirituală, este mântuirea obiectivă, pe care Mântuitorul Iisus Hristos a dăruit-o prin jertfa Sa pe cruce întregii omeniri. Prin aceeași jertfă, Mântuitorul ne-a trecut din robia păcatului în împărăția libertății, a luminii, a vieții veșnice. Viața de aici este socotită în cântarea canonului moarte, existența de dincolo însăși Viața. Chiar denumirea de ,,Paști” înseamnă ,,trecere” dintr-o stare într-alta.  Făcând legătura între versurile bocetului mehedințean și Canonul Sfintelor Paști, înțelegem că omul din popor, participând an de an la slujba Învierii din noaptea Sfintelor Paști și apoi la toate slujbele de până la Înălțare, în care se cântă Canonul Sfintelor Paști, a reținut esența învățăturii, a transpus-o în vers, apoi în cântec, a făcut legătura și cu niște elemente străvechi, păstrate în memoria oamenilor locului și a creat cântarea aceasta a Zorilor. Chiar denumirea cântărilor funebre de ,,zori”, ne duce cu gândul la ideea că viața de aici a fost înțeleasă ca o noapte a existenței noastre, iar ,,nașterea” în lumea de dincolo zorii unei noi zile. Toate acestea ne dovedesc cu prisosință câteva adevăruri, astfel: poporul român a avut o existență milenară și o continuitate neîntreruptă pe aceste meleaguri; omul din popor a înțeles sensurile cele mai profunde ale Teologiei Ortodoxe și le-a îmbrăcat în hainele pe care le-a socotit cele mai bune și mai frumoase, precum colinde, proverbe, pricesne, cântece funebre, aducând astfel slavă lui Dumnezeu și liniște sufletului său(Va urma).

*

Sfaturi părintești. Am găsit pe internet o istorioară intitulată Plăcerea unui om inteligent, care chiar merită a fi cunoscută de cât mai mulți dintre noi. Lucrurile se petreceau în 1892! Iat-o:

,,Un bărbat de 75 de ani călătorea cu trenul și folosea timpul pentru a citi. Alături de el un tânăr student citea și el o carte voluminoasă de științe. După un timp tânărul observă că bătrânul de lângă el citește Biblia și fără menajamente  îl întrebă: ,, – Dvs. încă credeți în această carte plină de fabule și povești?” ,,- Bineînțeles, răspunse bătrânul, dar aceasta nu este o carte de povești sau fabule este Cuvântul lui Dumnezeu! Dvs. credeți că e greșit să cred asta?” ,, – Bineînțeles că e greșit! .. Cred că dvs. trebuie să vă dedicați studiului științei și Istoriei Universale. Veți vedea cum Revoluția Franceza a demonstrat miopia, stupiditatea și  minciunile religiei. Doar persoane fără cultură sau fanatice încă mai pot crede în astfel de prostii. Dvs., domnule, ar trebui să cunoașteți puțin mai mult părerea oamenilor de știință cu privire la  lucrurile acestea!” ,, – Și spune-mi, tinere, aceasta este părerea oamenilor noștri de știință despre Biblie?” ,,- La următoarea stație trebuie să cobor și nu am timp să vă explic. Vă rog să îmi dați cartea dvs. de vizită și vă voi trimite prin poștă câteva lucrări pe tema aceasta. Așa vă veți edifica asupra acestei teme care preocupă întreaga lume!”   Bătrânul, cu multa răbdare și liniștit, căută în buzunarul hainei sale. După un scurt timp îi întinse cartea sa de vizită.

Când tânărul citi se rușină și nu mai îndrăzni să ridice capul nici ochii din pământ.  Pe cartea de vizită scria:  ,,Profesor Doctor Louis Pasteur, Director General al Institutului Național de Cercetare Științifică al Universității Naționale Franceze”.

  Mda! E tocmai ceea ce spunea însuși L. Pasteur: ,,Puțină știință ne desparte de Dumnezeu, multă știință ne apropie!” Mai mult, ajungem și la următoarea morală: ,,Plăcerea cea mai mare a unui om inteligent este să lase impresia că e un prost în fața unui prost ce vrea să pară inteligent!”

*

Când mor părinții, nu le vinde casa.  Am găsit pe internet o poezie emoționantă cu acest titlu, semnată de  Doamna  Beatrice Silvia Sorescu. Sunt sfaturi înțelepte!

,,Când mor părinții, nu le vinde casa,

Ei au trudit în Raiul lor cel sfânt,

Din când în când, mai pune-acolo masa,

Păstrează-le bucata de pământ!

 

Când mor părinții, nu te duce-n pripă,

Să calculezi cât iei pe truda lor,

Ci construiește încă o aripă

Și ai să vezi că nu le-a fost ușor!

 

Păstrează demn tot ce a fost frumos:

Masa, la care ai stat, cu trei picioare,

Lampa ce arde încă, lin, duios,

Covorul, patul, cele trei ulcioare,

 

Așterne iute, scoarțele din lână,
Mâinile mamei te vor mângâia,
Și stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Să mai asculți concertul din vâlcea!

 

Hai, scoate apa toată din fântână,
Să primenești izvorul înfundat,
Mama și tata te vor lua de mână,
Te vei simți la fel ca altădat
ʼ!

 

Mai dă cu var, copile, pe pereți,
Să îi păstrezi curați, ca pe-o icoană,
Părinții tăi au devenit peceți,
Nu alerga, dup-avuții, în goană!

 

Nu aștepta  rugina să le rupă,
Deschide porțile, la casă, largi,
Toți îngerii te vor veghea, ascultă,
Vei fi înconjurat numai de magi!

 

De ce nu vii? Ai tăi mereu așteaptă…!
Ofteaz-atunci când văd că ești absent,
Stau umbre triste, pironite-n poartă,
Nu vor să creadă-n visul desuet!

 

De fapt, Părinții nici nu mor vreodată,
Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,
Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senină!

 

Tu ia aminte: casa părintească
E locu-n care sufletul ți-e rouă,
E vatra noastră veche, strămoșească,
Lumina ce se scaldă-n luna nouă!”


Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 428(16 –31 August)”

Victor ROȘIANU: Scriitorul și ziaristul Al.Florin Țene invitat la șezătoarea culturală “Sfinții închisorilor “

        Duminică,  6 sePtembrie, la ora 16, la Biserica “Înălțarea Sfintei Cruci “ din Cluj-Napoca, str.Plopilor nr.46, preot Paroh Gavril Vârva, în coordonare preotului Ioan-Emilian Raza, are loc șezătoarea culturală “Sfinții închisorilor “. În cadrul șezătoarei vor participa scriitorii Lucia Elena Locusteanu și Al.Florin Țene. care vor vorbi despre poetul Radu Gyr și  Locusteanu Titus.

          Al Florin Țene prezintă romanul său “Întoarcerea din cruciadă-viața scriitorului Radu Gyr între realitate și poveste“, apărut în anul acesta.

           Despre viața și activitatea scriitorului Al.Florin Țene vorbește Liliana Derevici.

            Scriitoarea Lucia-Elena Locusteanu vorbește despre socru domniei sale Locusteanu Titus care a fost condamnat 10 ani pentru o carte bisericească pe care a scris-o.

 

Victor ROȘIANU

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Gânduri de toamnă (poeme)

ÎMI AMINTESC… ÎŢi AMINTEŞTI ?

 

De-amiaz-aceea, de toamnă, de-altădat’?

Era frig… spre-apus şi frunze-n parc cădeau…

Umbra ta, de-a mea s-a rupt, s-a destrămat,

Cu ea şi visele s-au spart, s-au sfărâmat,

Nici lacrimile să-mi ude ochii nu puteau!

 

Îmi amintesc…

De golul imens ce mă rodea în suflet…

În urmă-ţi, privirea-n hău parcă-ngheţase…

Glasul ? Mi se opintise-n gât c-un ruget !

Să te-ajung ? Paşii mă dureau în umblet !

Povestea noastră, cuţit înfipt în oase…

 

Îţi aminteşti?

De-mbrăţişările din nopţi întunecate,

De teamă, când la pieptu-ţi m-ascundeam?

Credeam c-acele simţăminte-s ferecate,

De nimeni şi nimic vreodată sfârtecate,

Nici gând n-aveam că le pierdeam…

 

Îmi amintesc…

Cum mintea-mi refuza să înţeleagă,

Că ţineam un pumn de cioburi sparte…

Paşii mă duceau pe drum, pribeagă,

Aiurea hoinărind, o umbră fără vlagă,

Cu fiecare pas, de tine mai departe…

 

Îţi aminteşti?

Ai uitat… sau chiar n-ai prins habar,

De dorul meu ce mi-a rămas mocnit !

În întunericul adânc şi fără felinar,

Nici gând în urmă n-ai trimis măcar,

Pe-al meu lăsându-l singur şi cernit …

 

Îmi amintesc…

Nesfârşitele nopţi, albe de insomnie,

Când mă prelingeam, fantasmă prin oglinzi…

Simţeam în mine, cum dorinţa mă sfâşie,

Voiam o noapte… una doar, ca o beţie,

Inima-ţi s-o mai ascult când mă cuprinzi…

Îţi aminteşti?

 

 

MÂINE-I ALTĂ ZI…

 

De simți în jurul tău că lumea-i rea și dușmănoasă,

Cuvintele urme-adânci săpând, de ură și de teamă

Și în spate, ca un crivăț, îi simți mâna nemiloasă,

Din baltă-n baltă împingându-te, rece și mâloasă,

Să nu-i dai satisfacție lăsând gura ta să geamă

Că, mâine-o altă zi te cheamă…

 

Dacă mâinile întinzi și-mbrățișarea-ți este goală,

Prinzând doar aerul și ploaia, cu lacrimile tale,

De cuvintele din rugă ți-au căzut, ca arse-n poală,

Din prea plinul lor, sărace azi, ca dup-o boală

Nu dispera, că-n roza sufletului sunt spini, metale,

Că, mâine-or crește iar petale…

 

De-ți va veni ecoul unei melodii demult apuse,

Ce răsuna-va-ți în urechi, ca-n biserici psalmodie,

De-or năvăli în gânduri amintirile, de ani răpuse,

Din vremi uitate, unde iubirea mare se pierduse,

Nu dispera, că s-or spulbera ca puf de păpădie

Că, mâine-i alt soare, vânt-adie…

 

De-auzi-vei plânsul bufului cum se împlântă-n suflet,

De-i zări-n oglindă bătrânețea cu pletele-i cărunte,

De visele s-au sfărâmat, negre-s gândurile-n cuget,

De gleznele-ți par înglodate, te-mpiedică la umblet

Nu dispera că pulsu-i slab și inima-i cât un grăunte,

Că, mâine-i altă zi și-o altă punte…

 

 

GÂNDURI DE TOAMNĂ

 

E toamnă-n cer şi pe pământ,

Pânza vremii se destramă

Şi ne pierdem în cuvânt,

Plătind cu el ultima vamă…

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Gânduri de toamnă (poeme)”

Vasilica Grigoraș – Interviu cu poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista DANIELA GÎFU

Bârlădeanca de la Cluj

„Obsesia pentru adevăr a filosofilor  ar trebui înlocuită cu speranța într-un  viitor mai bun al omenirii.”

 

Vasilica Grigoraș: În primii ani ai venirii mele în Vaslui, ca profesor de științe umaniste, am cunoscut o parte dintre colegii de la Bârlad. Adevărați profesioniști, cu o cultură solidă și oameni de omenie. Am cunoscut și elevi ai școlii bârlădene cu ocazia concursurilor școlare, apoi, în anul 1983 mergând cu grupul de olimpici ai județului Vaslui la Olimpiada națională de filosofie și economie, la Baia Mare. M-au impresionat în modul cel mai plăcut acei copii minunați, studioși, politicoși, cu simțul umorului și reale disponibilități de comunicare. În următorii ani, fiind bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” am participat la o serie de activități culturale, literare, artistice, spirituale bârlădene. Învățământul de calitate, tradiția și mediul intelectual reprezentate de școli de prestigiu, Biblioteca Municipală „Stroe Belloescu”, Teatrul „Victor Ion Popa”, Muzeul „Vasile Pârvan”, Societatea culturală „Academia Bârlădeană”…, au constituit pilonii de rezistență ai formării generațiilor de copii și tineri. Dintre aceștia face parte și poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista…, Daniela Gîfu. Ce ne puteți spune despre Bârlad, orașul copilăriei și adolescenței?

Daniela Gîfu: Da, sunt originară din Bârlad şi această mândrie locală am purtat-o mereu cu mine, mândrie pe care am mai divulgat-o în urmă cu câțiva ani Prietenului nostru, jurnalistul și scriitorul George Roca. Am venit pe lume un secol și jumătate mai târziu, după Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova şi Țara Românească. Bârladul (Baaadul de altădată) a fost vatra multor personalități dragi atât copiilor, cât și adulților cu spirit viu. Mă gândesc la poeta Elena Farago care a scris îndrăgita poezie „Gândăcelul”. Sau la Nicolae Tonitza, pictorul inegalabilelor portrete de copii. Sau la lingvistul Alexandru Philippide care dispreţuia formele fără fond. Sau la dramaturgul Victor Ion Popa, al cărui nume îl poartă şi Teatrul din urbe, autorul piesei „Tache, Ianke şi Cadâr”. Sau la savantul fizician Ştefan Procopiu, a cărui biografie m-a urmărit în anii adolescenţei, dar care a avut neşansa să se nască în România, motiv pentru care premiul Nobel l-a pierdut în favoarea fizicianului Niels Bohr pentru formula magnetonului. Şi, special l-am lăsat la urmă, pe fostul om politic al epocii comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, figură extrem de contrariantă, care, se pare, că de pe patul de moarte, în martie 1965, convocându-i pe membrii Biroului Politic, l-a desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol şi nu pe Nicolae Ceauşescu, cel din urmă nici nu votase. Întrebarea mă supune la un efort cel puțin responsabil… Se adună în mintea mea aproape toate întâmplările din trecut, mă refer la trecutul meu în acest spațiu binecuvântat. Mă voi opri la una tare dragă mie. Să fi avut vreo 13 ani. Eram la teatru. Şi se juca piesa „Rămâne pe joi” în regia lui Cristian Nacu. În distribuţie se afla – pe atunci era atât de chipeş! – actorul (Dumnezeu să-l ierte!) George Alexandru. Juca personajul care se chema Liviu Diaconescu. Ştiu că făcea parte din trupa Teatrului de Stat „Victor Ion Popa” din Bârlad. La una dintre replicile interogative pe care le avea, eu, fascinată de acel bărbat tânăr, am strigat DA cu voce tare şi sala a izbucnit în râs!!! Dar copilăria pălește în fața adolescenței pe care am trăit-o! Dincolo de inocență, bun simț, reținere, în lăuntrul meu își croiau drum ambiția, consecvența, responsabilitatea. Amintirea bunicii mele din partea mamei, a cărei prezență o simt mai ales atunci când timpul e îmbrăcat în haine de sărbătoare, m-a stimulat să progresez, mereu. De parcă ar dori să-mi risipească bucuria de a trăi altundeva decât pe prispa casei ei modeste, unde scrijelisem pentru prima oară tabla înmulțirii. Satul bunicii, Bălăbănești, aflat la 16 km de Bârlad, rămâne simbolul paradisului pe care fiecare și-l închipuie opusul vieții pământene ezitante. Să revin. Am avut un trecut bogat, mai ales spiritual.

V.G.: Citind interviul pe care l-ați acordat poetului, scriitorului, eseistului, jurnalistului, animatorului cultural, George Roca și eseul „Scrisul mă fericește”, publicat în Antologia „Taina scrisului” (București, ANAMAROL, 2019) m-am trezit în fața unui portret fascinant al unei tinere inteligente și ambițioase care s-a construit pe sine treptat, prin muncă și perseverență, în varii domenii ale cunoașterii umane. Curiozitatea debordantă, setea de știință și învățătură, seriozitatea omniprezentă și dăruirea v-au ajutat să adunați un portofoliu bogat: absolventă de fizică, specialistă în comunicare, doctor în filosofie și doctor în informatică… Un adevărat diamant uman. Vă propun să discutăm, pe rând, fațetele personalității Danielei Gîfu.

          Așadar, Daniela Gîfu – omul de știință, cercetătorul…

D.G.: Mda, cum precizam, sunt o femeie curioasă, abilă, asemenea unui „argint viu”,… cred că sunt câteva atuuri necesare ca să reușești. Studiile postdoctorale m-au ajutat să revin în mediul academic, devenind pe rând cercetător ştiinţific la cele mai prestigioase instituții academice din țara noastră și cadru didactic asociat la mai multe facultăți ale Universității ieșene. Sunt pietrele de temelie pe care am mizat și pe care le păstrez cu recunoștință… Într-o zi, sacrificiul pe care-l făcusem a început să se materializeze. Da, după o activitate de mai bine de 10 ani la Universitatea Populară din Cluj-Napoca, unde predasem cursuri de operare pe calculator, de grafică pe calculator şi de formatori, timp în care studiam permanent, finalizând un masterat în comunicare şi relaţii publice şi un doctorat în filosofie-comunicare, am obţinut o bursă postdoctorală la UAIC (o cotutelă între Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei şi Facultatea de Informatică) de 30 de luni. Cred că a fost cea mai revigorantă perioadă din viaţa mea. Deşi era un domeniu nou, prelucrarea limbajului natural (în engleză, NLP – Natural Language Processing), noua realitate m-a ambiţionat peste măsură. Îmi demonstram mie însămi, în primul rând, că cercetarea, chiar dacă nu în biofizică, așa cum îmi dorisem, este ceea ce mi se potriveşte cel mai mult. După finalizarea studiilor postdoctorale am obţinut un post de cercetător ştiinţific III (echivalent poziţiei de lector) la Facultatea de Informatică a Universității ieșene, devenită a doua mea casă profesională. Aici mi se oferiseră condițiile să mă dezvolt și să-mi construiesc cariera după care tânjisem. Și cum cercetarea este în simbioză, cel puțin în cazul meu, cu activitatea didactică, am pus bazele propriului curs, fiind titulara cursului de „Semantica şi pragmatica limbajului natural” (în cadrul masteratului de Lingvistică computațională), elemente din acesta fiind folosite și la Tehnici de Ingineria Limbajului Natural. De altfel, atât de mult m-am ataşat de colectivul de aici, încât am decis să mai fac un doctorat în informatică, finalizat în anul 2016.

V.G.: Intelectualul cu preocupări în filosofie și știința comunicării…

D.G.: Un început îndrăzneț, privind peste Carpați. Poziția de referent la Casa de Cultură a muncipiului Cluj-Napoca mi-a deschis câteva ferestre de unde puteam privi cu îndrăzneală. Începutul carierei mele… Am profitat de comunicarea pe Internet, în cel mai „ortodox” mod, drum care mi-a alimentat ambiția. Dialogul pe care l-am purtat cu oameni deosebiți, acum PRIETENI pe viață!, mi-a insuflat suficient carburant spiritual ca să îndrăznesc. Parcursul pe care mi-l pregăteam își avea seva în această instituție privită cu prea puțină socotință de mulți dintre noi. Ei bine, aici în instituția gândită de Carol al II-lea cu diferite funcțiuni, după bunul plac al autorității publice locale, am cunoscut minți strălucite care se bucurau de o audiență selectă, deși seniorială. Este și motivul pentru care acum, când merg la Cluj, resimt un tip de emoție aparte. Îmi lipsește filosofia acelor ani care a însemnat, mai mult decât oricând, schimbări importante în modul de a privi viața, în special reflectate în discurs. Mi-a călăuzit preumblarea perspectiva pragmatistă a lui Rorty despre solidaritate și diferență culturală (și implicațiile acesteia asupra modului în care concepem azi politicile culturale pentru integrarea comunităților etnice, într-un oraș multicultural cum este Clujul). Încadrată, așadar, în așa numitul neo-pragmatism, m-am „abandonat” analizei limbajului, în  2010 susținându-mi teza de doctorat în filosofie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, teză care a fost primită ca deschizătoare de drumuri, filosofia mână-n mână cu informatica. Era o temă centrată pe violența simbolică în discursul electoral, analizată cu metode computaționale. Invitată să urmez studiile postdoctorale la aceeași Universitate, de data aceasta la Facultatea de Informatică, am cunoscut o nouă lume, cea a prelucrării limbajului natural. Și cum eram preocupată de analiza discursului public, începând cu anul 2011 am început o minunată colaborare cu prof. univ. dr. Dan Stoica la două catedre: Jurnalism (Facultatea de Litere) şi Comunicare şi Relaţii Publice (Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice). În semestrul al II-lea al aceluiaşi an universitar, împreună cu prof. univ. dr. Mihai Dinu Gheorghiu am colaborat în cadrul masteratului de Relaţii umane şi comunicare organizat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale educaţiei și tot așa. În fața studenților, am respins ideea că există o singură descriere a lumii. Obsesia pentru adevăr a filosofilor ar trebui înlocuită cu speranța într-un  viitor mai bun al omenirii.

V.G.: Jurnalistul experimentând atât presă scrisă, cât și radio, tv…

D.G.: Pentru mine jurnalismul nu e o profesie, ci o pasiune. Este și motivul pentru care am investit în el mai mult de pe margini. Dar, îmi aduc aminte de vremurile când urmam cursurile studiilor aprofundate în Biofizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC). Atunci am făcut mai multe reportaje pe teme culturale la o televiziune locală din urbe. A fost un moment de cotitură în viața mea, înțelegând fascinanta lume jurnalistică pe care aveam să o cultiv permanent. Începând cu anul 2002, aflată deja la Cluj-Napoca, lucrând într-o instituție de cultură în care se întâlneau remarcabile personalități clujene, am început să mă implic în presa scrisă. Începând cu publicațiile clujene – „Curierul Primăriei”, „Cetatea culturală”, „Orașul” etc. dar și cele online, aflate în plin avânt, condeiul meu începea să prindă consistență. În paralel, din dorința de a-mi pune bazele teoretice ale comunicării de masă, am urmat și cursurile masteratului de Comunicare și Relații publice, organizat de SNSPA, București, și ale școlii doctorale în Filosofie și Științe Social-Politice, în cadrul UAIC, finalizată cu teza „Discursul presei scrise și Violența simbolică. Analiza unei campanii electorale”. Din 2011, aveam să fiu redactor șef adjunct și, la scurtă vreme, redactor șef la revista „Destine literare” din Montreal. De altfel, sub oblăduirea unor scriitori și jurnaliști prețuiți în țară și în afara ei – îi voi aminti în ordine alfabetică – Virgil Bulat, Alexandru Cetățeanu, Virgil Cisteianu, Dan Culcer, Dan Ionescu, Lucian Hetco, Corneliu Leu, Marcel Mureșeanu, George Roca, Victor Roșca, Artur Silvestri și mulți alții) am început să fiu prezentă și în presa de limba română din Canada, SUA, Franța, Germania, Australia ș.a.m.d. Din anul 2013, când am devenit parte din familia Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), condeiul meu jurnalistic a fost primit cu deschidere și validat, de trei ani fiind și redactor șef al Revistei UZPR. În egală măsură, ca cercetător științific la Facultatea de Informatică, în cadrul UAIC și la Institutul de Informatică Teoretică, Academia Română – filiala Iași, am o activitate extrem de bogată în colectivele de redacție ale multor reviste de prestigiu din domeniul prelucrării limbajului natural / inteligență artificială din USA, Australia, India etc. Ceea ce pot spune, activitatea jurnalistică este o provocare continuă. Este normal ca un jurnalist bun, adevărat, să se „descurce” la fel de bine în toate domeniile presei. Se pare că am reușit să le îmbin inspirat. Cel puțin asta afirmă despre mine jurnaliști mult mai vechi și mai experimentați. Sigur, față de acești maeștri ai artei jurnalistice, eu mă consider încă o novice, dar constat cu satisfacție că evoluez în fiecare zi.

V.G.: Scriitorul, poetul, eseistul…

D.G.: În urmă cu mulți ani, m-am întâlnit cu doi amici de condei, îndoiți de faptul că și-au rătăcit neașteptat inspirația în timpul trecerii lor. Impresia pe care mi-o lăsaseră cu privire la nesiguranța lor, apreciați de-a lungul vremii de un public pestriț, dar constant, e că implorau o falsă empatie. În acea perioadă eu învățam să supraviețuiesc, făcând uz de emoția resimțită într-o lume complet străină. Inspirația, ca proces divin, include promisiunea prezenței vii a imaginilor și figurilor de stil aflate sub semnul contemplării native și a neviciatei relații emoție – cuvânt. Forțată de mâna vanității, inspirația este împinsă mai departe, în faza de expirație care, fiind un proces pasiv, exclude prezența metaforei. Cele două stări se succed într-o manieră instinctivă, adesea irațională. Ești atât năucit, cât și înfricoșat de faptul că starea de epuizare emoțională acuză purtătorul de crize motivaționale. E asemenea asteniei de primăvară care poate fi combătută cu variate infuzii din amestecuri de ierburi robuste și aromate. Ceea ce apărea ca dislocare a imaginației ne pare acum clar ca expresia unei pasagere pustiiri spirituale. Imaginația dislocată se reconstituie într-un alt fel de coerență alinătoare. De aceea, trebuie reluate temele marilor clasici care au experimentat deșteptarea și menținerea spirituală. Este și motivul pentru care refuz să mai privesc la cele care mi-au mâhnit pasul și mi-au slăbit cugetul. Un prieten drag mie mi-a tot spus că vede în scrisul meu (ba chiar și în felul în care mă exprim de multe ori în conversații) un talent literar autentic. Spusele lui – pentru că am încredere în judecata sa – m-au ambiționat. Am început prin a scrie un jurnal, în care am notat, între 1 ianuarie și 31 decembrie a anului în care împlineam 33 de ani, „vârsta Hristică”, într-o formă trecută prin judecata mea legată de învățăturile creștine, observații din cursul fiecărei zile. Așa s-a născut prima mea carte, 33. Jurnal de inițiere spirituală, binecuvântată de mitropolitiul Bartolomeu Anania, care a fost lansată în Catedrala Ortodoxă din Târgu-Mureș și s-a bucurat de succes. Asta m-a încurajat și am continuat. Am scris o nouă carte de eseuri, temele fiind legate de pilde biblice, după care am îndrăznit să scriu poezie. Am deja trei volume de poezie care, după părerea mea, dar și a criticilor, „desenează sentimente şi stări cu linii clare” (Ștefan Mitroi). Cred că acum pot îndrăzni să mă consider și scriitoare.

V.G.: Raționalitate și sensibilitate. La prima vedere un cumul de contrarii. Știința presupune rigoare, logică imbatabilă, poezia înseamnă trăire, transmite stări, emoții. Cum se împacă una cu cealaltă?

D.G.: Doar la prima vedere pentru că, așa cum spunea matematicianul și poetul (sau invers…) Ion Barbu (pe numele său adevărat Dan Barbilian), referindu-se la geometrie și poezie: „Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia.” Eu consider că raționalitatea și sensibilitatea, știința și poezia sau, dacă vreți, realismul și romantismul, sunt forme ale cunoașterii care se completează și se întrețin reciproc. Astfel, continuând de la „punctul luminos”, invocat de Ion Barbu, pot spune că prin raționalitate și știință putem descoperi legile fizice ale mișcării fotonilor, cuantele de lumină. În același timp însă, sensibilitatea ne face să ne bucurăm intens la apariția, pe cer, a miracolului curcubeului spectral al luminii albe. Un alt exemplu, de data aceasta din cultura universală este Johann Wolfgang von Goethe, un mare poet și, în același timp, un ilustru gânditor, filozof și om de știință. Referindu-se la satisfactia pe care o oferă cunoașterea filosofică, Goethe spunea: „Acum pentru prima dată mi se pare să-mi surâdă o teorie”. Să amintesc și cunoscutul roman „Rațiune și simțire” al scriitoarei engleze Jane Austen (1811) în care autoarea analizează în profunzime aceste stări, trăiri, prin intermediul personajelor pe care le creează. Cred că gândind și acționând cu raționalitate, realist, putem să ne construim starea de echilibru și siguranță care „protejează” sensibilitatea noastră și ne permite să ne bucurăm de frumusețea zilei. Pe de altă parte, sensibilitatea, emoțiile plăcute, bucuria vieții, ne oferă hrana pentru regenerarea sufletească, atât de necesară ca să putem gândi și acționa rațional, realist, eficient. La aceasta se adaugă și facultatea sensibilității de a-ți deschide dimensiuni ale existenței pe care rațiunea doar le bănuiește, dar la care nu poate accede. Poetul persan mistic Jalalluddin Rumi ilustrează diferențele dintre rațiune și simțire printr-o grăitoare pildă în versuri. În poezia „Zugravii din Râm și cei din China”, povestește cum, odată ca niciodată, un sultan, dorind să-și împodobească palatul, a chemat la el pictori vestiți din China și pictori renumiți din Roma. Fiecare colectiv de pictori se lăuda că este cel mai bun. Acceptând să-i testeze, sultanul le-a distribuit spre împodobire două săli alăturate ale palatului (săli din acelea, despărțite după moda orientală doar de draperii și nu de ziduri și uși). Pictorii chinezi au solicitat pigmenți scumpi din care să prepare măiestrite culori. Pictorii romani au solicitat doar unelte de șlefuit. Zilele au trecut și pictorii chinezi l-au anunțat pe sultan că au terminat de pictat sala lor. La foarte puțină vreme și zugravii romani au anunțat că și-au terminat munca. Iată că veni și ziua minunată a verdictului sultanului asupra echipei câștigătoare. Sultanul vizită întăi sala chinezilor. A fost vrăjit de pictura acestora… totul părea viu. Apoi, trecu în sala romanilor. Pentru asta a dat la o parte cortina care despărțea cele două săli. Și ce credeți ? Toată pictura chinezilor se reflecta pe un perete șlefuit de romani precum oglinda. Dar în reflexia oglinzii, toată pictura chinezească părea și mai frumoasă! Morala lui Rumi este înălțătoare: „Gândirea amuțește ori face să mă-nșel. / Mi-e inima cu Domnul sau inima-i chiar El. /A inimii oglindă în veci o să arate / imaginile pure-n adâncu-i reflectate. / Acei ce-o șlefuiră scăpat-au de culoare. / Divina frumusețe-o privesc fără-ncetare.” Cred că avem de-a face, în acest context, cu un adevărat dualism.

V.G.: Sunteți o persoană cu multă adrenalină. De unde vine satisfacția cea mai mare?

D.G.: Am să răspund cu vorbele lui George Enescu, de la „odihna din muncă prin muncă”. Continui să trăiesc în numele adevărului, trăindu-l în metafore simple care mă țin pe un piedestal din ce în ce mai șubred.

V.G.: Vă considerați în continuare un explorator în ale vieții, profesiei, ori v-ați stabilit ținta și vă concentrați cu toate forțele spre a o atinge? Dacă da, care este aceasta și prin ce mijloace, pârghii veți accede la rezultatele dorite?

D.G.: Cum spuneam, sunt curioasă precum cei mici… Da, continui să explorez. Pot spune că domeniul inteligenței artificiale, căruia m-am dedicat de 10 ani încoace, este inepuizabil. Deși pentru unii pare de domeniul fantasticului, domeniul este regăsit și în mitologia greacă, când, de exemplu, se vorbește despre creațiile mecanice ale zeului Hefaistos. Un alt exemplu, pe înțelesul majorității, este monstrul doctorului Frankenstein care face referire la ideea de inteligență artificială creată de om. Ideea construcției unei minți artificiale, pe care o întâlneam în anii ’40, nu doar a prins contur, ci a atins apogeul în zilele noastre. Este și motivul rămânerii mele profesionale în acest domeniu. Fiecare țintă atinsă trezește în mine nevoia de mai mult… Consecvența, ambiția, sacrificiul sunt mijloacele pe care personal am mizat. Cel puțin, acestea mi-au adus cunoaștere și profunzime. Și aici există un exemplu mitologic. La nordici, zeul suprem Odin, pentru a afla secretul fiecărei rune (deopotrivă literă și semn magic cu valențe creatoare) a trebuit să stea nouă zile spânzurat de un picior de Arborele Lumii, în piept având înfiptă o lance, fără mâncare și fără băutură. Mai mult, a trebuit să-și scoată un ochi și să-l ofere ca ofrandă.

V.G.: Cu un asemenea CV extrem de bogat, care oferă mari oportunități de realizare în alte țări, nu ați fost tentată să emigrați? Nu ați avut oferte, ori, în ciuda acestora, ați decis să rămâneți în țară? Cum explicați/argumentați această decizie?

D.G.: Am mai spus-o: străinătatea, cu atât mai mult în acest context în care mă aflu, e pentru mine doar experiență turistică, științifică și literară. Nu m-am născut și format în România ca să slujesc o altă țară. Probabil sună prea patriotic, dar chiar îmi iubesc rădăcinile. Pe oriunde am fost, în deja multe țări aparținătoare altor 3 continente, nu am uitat să promovez și să fac cunoscută originea mea și Universitatea care mi-a dat aripi.

V.G.: În România generației mele și mult după, știam că, dacă urmăm o facultate, avem o profesie/meserie, ne perfecționăm în domeniul respectiv și lucrăm până la pensie în acea sferă de activitate. Prin tot ceea ce ați realizat, prezentați o cu totul altă perspectivă a instrucției și formării tinerilor. Ce le puteți împărtăși, recomanda în acest sens?

D.G.: „Timpul nu a mai avut răbdare”, cum spunea Marin Preda. Cu alte cuvinte, vremurile s-au schimbat. Le sugerez tinerilor ca, atunci când își aleg facultatea pe care doresc să o urmeze, să se asigure că specializarea, calificarea pe care o vor dobândi la absolvire, să fie una utilă, căutată pe piața muncii, cel puțin pentru un orizont de timp previzibil. Știu că acest lucru nu este întotdeauna ușor, orientările din mediul economic fiind într-o continuă evoluție. Pe de altă parte, noțiunile care au fost predate în facultăți evoluează rapid, capătă noi valențe, chiar pe durata de timp în care o persoană este în puterea activității și împlinirii profesionale. Și pentru că eu „vin” din tehnologia informației, apreciez că aceasta constituie o expresie a adaptării tehnologiilor la arhitectura și organigramele funcționale ale societății viitorului care au și început a fi construite, pentru că „viitorul începe azi”. Le recomand tinerilor, absolvenți de facultate și nu numai, să aplice conceptul de învățare pe tot parcursul vieții, așa numitul „Life Long Learning” pe care eu l-am utilizat încă de la sfârșitul anilor ’90, fiind deja la Cluj. Cu alte cuvinte, să se perfecționeze continuu în domeniile lor de activitate sau în cele complementare, conexe. Este bine însă ca ei să se orienteze spre specializări cu un pronunțat caracter aplicativ, acestea fiind de interes pentru angajatori.  De multe ori, la interviurile de angajare, întrebarea „ce știi să faci?” este adresată prioritar. Ca obiectiv al formării profesionale, în meseria aleasă firește, se află modelul specializării largi, în care știi „câte puțin din fiecare”, dintr-un evantai larg de probleme, sau specializarea de tip „nișă” sau „lamă”, în care știi „din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin”.  În condițiile diviziunii muncii, orientate spre creșterea eficienței și performanței economice, al doilea model poate fi considerat unul care oferă sustenabilitate unei cariere profesionale. Făcând legătura cu tehnologia, de care depindem atât de mult cu toții, modelul de dezvoltare profesională și socială, pe care l-am expus anterior, este similar modelului „amplificare (putere) – banda spectrală”, folosit în fizică, în tehnologia informației și a comunicațiilor. Astfel, se poate transmite informația utilizând un spectru larg de frecvențe, dar cu o amplificare (putere) redusă sau, aceeași informație poate fi transmisă cu putere mare, dar într-o bandă îngustă, într-o „nișă” spectrală. Iată cât de fin se leagă, se întrepătrund lucrurile, cum se corelează tehnologia cu dezvoltarea profesională, cu modelele evoluției sociale.

V.G.: Sunteți un bun exemplu de schimbare a mentalității în ceea ce privește flexibilitatea pe piața muncii, un model de succes și demn de urmat de tineri. Cum vedeți acest aspect în societatea românească actuală? Au avut loc schimbări, se constată o adaptare la noile cerințe?

D.G.: Pregătirea mea în filosofie, prin teza de doctorat pe care am susținut-o, mi-a înlesnit înțelegerea conceptelor din diverse sfere de activitate, fapt care mi-a facilitat abordarea flexibilă a diferitelor domenii profesionale. Flexibilitatea pe piața muncii poate fi privită ca un mod sau o soluție prin care mediul de afaceri se adaptează constant la schimbările și provocările economice și sociale. Mentalitățile angajatorilor și angajaților evoluează și se modifică în consecință. Schimbările din societate, progresul acesteia influențează relațiile de producție și forțele de producție. Din punctul de vedere al relațiilor de producție, dezvoltarea culturii antreprenoriale a cetățenilor reprezintă o modalitate de adaptare individuală la noile cerințe ale mediului de afaceri. Înființarea propriei firme, a deveni din angajat – angajator, fiind propriul tău șef, este o oportunitate din ce în ce mai atractivă pentru tineri, fie că sunt, sau nu, absolvenți ai învățământului superior. Avem în România firme înființate de tineri, cu profilul de activitate în tehnologia informației, de exemplu, care au deja succes și o poziție bună pe piață. Fondurile europene și naționale accesibile prin programe de finanțare, de tip start-up de exemplu, pot fi o bună soluție pentru susținerea finanțării acestor firme dinamice, stimulându-le capacitatea de inovare. Tendința dezvoltării antreprenoriale va conduce la dezvoltarea clasei de mijloc în România, beneficiară a unui nivel bun al calității vieții. Din punct de vedere al forțelor de producție, schimbarea și adaptarea majoră a mentalității angajatului, în cadrul procesului muncii, și-au găsit o expresie importantă chiar în cursul pandemiei COVID-19, prin așa numitul „lucru de acasă” (în engl. „teleworking”), desigur în sferele de activitate unde acest lucru este posibil. Activitatea în regim online s-a dovedit în multe cazuri eficientă, contribuind și la menținerea stării de sănătate a angajaților. Tehnologia informației și a comunicațiilor își face din plin datoria de a susține economia bazată pe cunoaștere. Cred că putem propune, în contextul actual, o nouă sintagmă, mai cuprinzătoare, și anume „economia bazată pe sănătate și cunoaștere”!

V.G.: Familia, școala și biserica sunt cei trei „actori” care trebuie să colaboreze cu dibăcie în educația copiilor; care este rolul și contribuția statului în procesul instructiv-educativ din România?

D.G.: Constituția României stipulează clar ce îndatorire are statul în privința educației. Iar această îndatorire este nu doar importantă, ci, o responsabilitate esențială. O bună lege a educației trebuie să corespundă nevoilor concrete ale României și să aibă consensul tuturor partidelor, pentru a nu fi schimbată de fiecare dată când ajunge la putere un alt partid. De departe cea mai bună lege a învățământului românesc este cea elaborată la sfârșitul secolului al XIX-lea de Spiru Haret care ar trebui luată drept model pentru o bună lege corespunzătoare actualului moment de dezvoltare a societății românești. Ținându-se cont de ceea ce Spiru Haret susținea – și avea perfectă dreptate – că „sistemul școlar al unei țări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuințelor, aspirațiunilor și caracterului național al poporului care o locuiește”.

V.G.: Ce calități trebuie să aibă cineva pentru a reuși în viață?

D.G.: Deloc puține, iar media online nu se lasă mai prejos în a le descrie… Ați avut curiozitatea de a căuta pe Google? Pagini întregi de sugestii cu „Cele n aptitudini / calități pe care orice om de succes trebuie să le aibă” vi se vor afișa, gata să te instruiască. Nu trebuie decât să te uiți în oglindă și să vezi câte ai. Cu siguranță, trebuie să fii serios, cultivat, creativ, ambițios, neobosit, onest cu tine însuți, să-ți cunoști bine meseria, să-ți propui țeluri importante, să te gândești mereu și la ceilalți, la binele comun. Știu că unii – și nu puțini – reușesc în viață și prin necinste, prefăcătorie, minciună, falsitate, fățărnicie, micime sufletească. Dar „realizările” acestora sunt artificiale și adevărul iese până la urmă la iveală, iar de acești oameni sperjuri până la urmă nu-și va mai aminti nimeni. Chiar dacă vor acumula bogății materiale.

V.G.: Vă rog, precizați câteva idei, concluzii despre societatea românească desprinse în urma cercetărilor sociologice realizate! Unde ne aflăm, ce ar trebui să mai facem?

D.G.: Dialectica ne învață că societatea omenească evoluează constant, iar acumulările cantitative conduc la salturi calitative. În 1989, pentru societatea românească s-au încheiat câteva decenii de dictaturi succesive, care au constituit un obstacol în calea evoluției și manifestării dinamismului autentic al societăți civile. După 1990, societatea românească s-a înscris pe drumul dificil al revenirii la democrație iar, în economie, sectorul privat a început să își dovedească eficiența. Din punct de vedere geopolitic, al alianțelor și al parteneriatelor, România se află într-o poziție extrem de ofertantă. Eu cred că este bine să facem în continuare eforturi pentru ca scara normală a valorilor, bazată pe moralitate, toleranță, educație, competență, și performanță, să se manifeste la toate nivelurile societății românești. În acest fel, forța de muncă foarte bine pregatită, inteligența românească vor putea rezolva majoritatea obiectivelor pe care societatea noastră își va propune să le realizeze pe parcursul timpului, făcând față provocărilor viitorului.

V.G.: Cum vă considerați: optimistă, realistă ori pesimistă? E nevoie de schimbare a viziunii și a modului de a acționa? Dacă da, care ar fi primii pași?

D.G.: Sunt foarte realistă. Văd și apreciez lucrurile bune, le văd și le critic pe cele necorespunzătoare. Modul de a acționa trebuie să corespundă unei asemenea viziuni. Și trebuie acționat cinstit, legal, hotărât, urmărind binele țării și al semenilor, nimic altceva. Primii pași? Să eradicăm minciuna, falsitatea, prefăcătoria, urmărirea interesului personal, al interesului de partid, să nu ne ploconim în fața intereselor, a poruncilor sau „sfaturilor” venite din străinătate și dăunătoare nației române și, implicit, a fiecăruia dintre noi.

V.G.: Ce calificativ ați da școlii românești de ieri? Dar celei de azi?

D.G.: „Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul”, spunea umanistul olandez Erasmus din Rotterdam. Noi, românii, îl avem pe Spiru Haret, părintele învățământului românesc modern, pe care l-a creat fără să dispună de resurse bugetare remarcabile, fiind animat însă de patriotism și de o pasiune deosebită. Spiru Haret a înfiinţat 1305  școli în zonele rurale, cu 2230 de posturi și 2660 săli de clasă. Pe savantul român Spiru Haret noi trebuie să îl considerăm de referință, când se pune problema realizării unei reforme a învățământului românesc. În această perspectivă istorică și dialectică, școala românească este parte integrantă a vremurilor de ieri și de azi, trebuind să se adapteze acestora. Există similitudini importante între școala românească de ieri și de azi. Astfel, ieri și azi ne dezvăluie olimpici remarcabili care sunt doriți de marile universități ale lumii. Ieri și azi, practica meditațiilor este încă o soluție pentru realizarea unei pregătiri superioare a elevilor, în vederea admiterii la universitățile bine cotate din țara noastră și nu numai. Într-un eventual demers de acordare a unui calificativ școlii românești de ieri și de azi, trebuie să avem în vedere că școala este nemijlocit influențată de contextul economic, social, politic, în care aceasta funcționează. Cel puțin la nivelul unei medii statistice, acest context influențează direct calitatea orelor de curs, motivația dascălilor și nivelul de promovabilitate al elevilor la examene. Cred că putem considera calificativul acordat școlii noastre ca fiind determinat de cel acordat societății românești.

V.G.: De ce aceste diferențe?

D.G.: Într-un anume fel, răspund prin continuarea răspunsului de la întrebarea precedentă. Înainte învățământul beneficia, din partea statului, de o relativă susținere și stabilitate economică fiind, în schimb, controlat din punct de vedere politic și ideologic. Astăzi acest control a îmbrăcat alte haine, resursele financiare alocate învățământului sunt adesea insuficiente. Înainte de 1990, era încurajată raportarea promovabilității de 100%, pe ansamblul învățământului, în timp ce astăzi ne alarmăm, pe bună dreptate, de ratele scăzute ale promovabilității, subiectele fiind din ce în ce mai ușoare. În ciuda acestor probleme ale învățământului, aflat într-o prelungită tranziție, trebuie recunoscut că elevii care doresc cu adevărat să învețe se vor evidenția, căci, într-o bună măsură, instruirea proprie devine cea mai validă formă de succes. Mai ales acum, când Internet-ul oferă posibilitatea accesului rapid la un volum imens de informație. E drept, trebuie să știi să filtrezi sursele de informare. Consider benefică încurajarea orientării și pregătirii practice a viitorilor absolvenți ai diferitelor forme de învățământ, deoarece doar Școala îi pregătește pe tineri în mod concret pentru profesiunea viitoare. În fond, „O privire în cărți și două în viață, vor da spiritului forma adevărată. (Goethe).

V.G.: Cum vedeți școala în perspectivă – în evoluție, ori involuție? Ce ar trebui făcut pentru a spori gradul de eficiență? Cum poate fi oprit abandonul școlar?

D.G.: O adaptare la standardele europene, nu asta ne-am dorit? Aici, mi-ați atins o coardă sensibilă. Școala românească de altădată, căreia i-am trecut și eu pragul, trebuia să rămână de neatins. Dar se pare că avem nevoie de mase de manevră, nu de o școală de înțelepți… Școala noastră este de multă vreme într-un proces de involuție. Programele nu urmăresc pregătirea unor intelectuali care să posede cunoștințe solide, cu adevărat folositoare în sensul de a cultiva în elevi un spirit civic, cu iubire de țară și calități morale superioare. Vedeți, în acest sens, lipsa oricărui recurs la textele scriitorilor latini sau greci, texte care au format caractere patriotice în veacurile trecute. Avem din ce în ce mai puține cadre didactice de calitate și pasionați de profesia de dascăl. Statul nu-i prețuiește pe dascăli, nu le creează condiții bune pentru a desfășura o activitate de succes, nu-i răsplătește nici salarial, nici moral, pe măsura importanței muncii lor. Conducătorii de azi nu înțeleg Continue reading „Vasilica Grigoraș – Interviu cu poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista DANIELA GÎFU”