George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (5)

TOT PE DRUM, PE DRUM, PE DRUM, SPRE ŢARA LUI MOŞ CRĂCIUN

Zborul AY 082 al companiei Finnair pleacă în curând de la Terminal One al aeroportului Changi din Singapore. Data: 8 septembrie 2013. Timpul decolării: 23:35. Direcţia: Helsinki!

Iată-mă din nou în avion… de data aceasta un aparat Airbus A340-300. Finladenzii decolează la timp. Fără nicio întârziere. Cred că pilotul are ceas elveţian! Afacerea companiei merge bine. Avionul e plin ochi! Toate scaunele ocupate. Eu mă aşez pe cel care îmi este destinat. D42. Tot pe culoar. Măcar am ieşire directă. Mă mai pot mişca, dezmorţi, din când în când. Mă aşteaptă un drum lung, de 12 ore. E bine să te mişti la fiecare 3-4 ore, să faci câteva exerciţii pentru a pune sângele în mişcare. Altfel poţi să faci DVT, o „tromboză a venelor adânci” (Deep Vein Thrombosis). Sângele se coagulează atunci când nu circula. Fenomenul apare de obicei în venele interioare ale muşchilor din partea de jos a picioarelor. Mai târziu aceste cheaguri se desprind şi pot crea embolii şi blocaje. De obicei cele care ajung la plămâni sunt mortale. Embolism pulmonar! Avertisment şi celor care stau cu orele nemişcaţi în faţa unui ecran de computer! Statisticile medicale spun că un individ dintr-o mie face DVT în fiecare an! Nu toţi mor, desigur! Unii ajung pe masa de operaţie… Atenţie! Nu e o joacă, sau o glumă!

Câte ceva despre avionul care mă duce spre Finlanda. Fabricat de compania Airbus, fiecare aparat de zbor este dotat cu tehnologie de vârf. Producătorul, Airbus Industrie, este un consorţiu european, cu sediul la Blagnac, o suburbie a oraşului francez Toulouse. Compania produce mai mult de jumătate din aeronavele comerciale tip jet (cu reacţie) din lume. Are 16 uzine şi hangare de asamblare în 4 ţări europene. 63.000 de angajaţi. Desigur că este mereu într-o acerbă competiţie cu faimoasele companii americane Boeing şi Lockhead Martin. Să nu uităm totuşi, ca cireaşă de pe tort în materie de construcţii de avioane supersonice pentru călători a fost faimosul aparat Concorde (1969-2003), produs de Aérospatiale-BAC Concorde. Un avion… tot european. De fapt cel mai minunat supersonic construit până în zilele noastre. Păcat că a sucombat!

Instalat comod într-un fotoliu din clasa economică, îmi trec prin minte cu repeziciune multe din informaţiile pe care citisem pe net despre această minunată fortăreaţa zburătoare în care mă aflam. Avionul A340 se construieşte în 4 variante: A340-200 (Capacitate: 261 de locuri. Independenţă de zbor: 12.400 km); A340-300 (capacitate: 300/440 de locuri. Independenţă de zbor: 13.700 km); A340-500 (capacitate: 282/375 de locuri. Independenţă de zbor: 16.700 km); A340-600 (capacitate: 359/475 locuri. Independenţă de zbor: 14.600 km). Compania aviatică Finnair a fost înfiinţată în 1923. Zboară spre mai mult de 65 de destinaţii din 30 de ţări! Are în dotare 67 de aparate de zbor de mare capacitate. Cu unul din acestea călătoream şi eu pe ruta Singapore-Helsinki. A340-300. Zbor intercontinental, fără escală. Durata: 12 ore. Fusuri orare survolate: 6. Distanţă între cele două puncte de zbor: 9.750 km.

Deci, după cum spuneam, avionul era plin ochi! O cohortă de finlandezi de vârsta a treia mă învăluie, mă înconjoară, aşezându-se pe scaunele învecinate. Simpatici, haioşi, îmbrăcaţi fistichiu. Bronzaţi, de fapt arşi de soare! Veseli şi guralivi. Chiar dacă unii erau cu bastoanele la îndemână sau se mişcau în poziţie mai aplecată. Îmi reamintesc de „miracolul” de la Băile Felix, de lângă Oradea, unde invazia bolnavilor din ţările nordice era (o mai fi oare!?) la modă în anii comunismului. Veneau la recuperare, cu autocarul – în bastoane, cârje, cărucioare – batalioane de oameni bolnavi, care după câteva săptămâni de tratament se reîntorceau acasă pe picioarele lor!!! Vorbesc serios! Mărturie stă „Muzeul instrumentelor de umblat abandonate” de acolo. Posibil ca acum se îndreaptă spre destinaţii mai exotice, cu climă mai caldă, precum Asia de Sud-Est… Tailanda, Indonezia, Malaezia. Via Singapore. Acum se reveneau acasa, pe pămantul „frigurilor veşnice”. Veseli şi bine-dispuşi. Înseamnă că le-a priit al tropice. Foarte guralivi. În finlandeză, desigur! Copii mari! Parcă tot avionul era al lor… Unii încercau sa se aşeze câte doi pe acelaşi loc. Apoi argumente! Halima totală, ce mai! Până la urmă, ajutaţi de ghid şi de personalul de bord, s-au aşezat „cuminţi” la locurile care le erau destinate şi specificate pe talonul de zbor.

„Good evening passengers. This is your captain speaking. First I’d like to welcome everyone on Finnair Flight AY 082”. E vocea căpitanului. Ne anunţă că în curând vom decola şi că venit timpul să ne legăm centurile. Se face linişte. Avionul îşi turează motoarele. Peste câteva minute suntem în aer. Un miros de mâncare începe să gâdile papilele olfactive. Posibil ca bucătarii încălzesc bucatele undeva în burta avionului. Miroase apetisant. După o jumătate de oră, sus pe afişajul electronic, se dă semnalul că putem să ne desfacem centurile. Pe culoare apar cărucioare încărcate cu băuturi. Toţi pasagerii stau la locurile lor, în aşteptare. Stewardesele foarte amabile, numai un zâmbet, întreabă în engleză: „Soft drinks, coffee, tea, vines, beer, spirits…” Adică băuturi răcoritoare, cafea, ceai, vin, bere, spirtoase… Fiecare ce doreşte. Totul gratuit, în afară de alcoolul tare. Aşa este regula pe cursele lor intercontinentale. Lumea comandă în moderaţie, în afară de finlandezi care încep iar chicotelile şi comedia. O dau pe tărie, comandând, aproape fiecare, seturi de sticluţe în miniatură cu vodcă, whisky, gin, rom…

Nu peste mult timp apar alte cărucioare, încărcate cu tăviţe cu mâncare acoperite cu folie de aluminiu. Cina. Mâncare caldă, gustoasă, la alegere: „Chicken pasta, or beef curry?” – adică „pui cu paste făinoase” sau „văcuţa cu sos de coriandru”. Am ales puiul. Mă săturasem la Singapore de atâtea mâncăruri asiatice. Lângă mine un un domn cu aspect matusalemic, tot finlandez, cu o barbă de juma’ de metru şi o beretă roşie pe cap, întreabă stewardesa ce meniu se serveşte la business class. „Aperitiv: file de somon afumat, asezonat cu icre roşii, apoi, muşchi de ren la grătar cu sufleu de cartofi şi sos vânătoresc, lăptuci cu vinegretă şi muguri de bambus… iar ca desert…” îi răspunde automat tânără domniţă, o tailandeză tinerica, frumoasă foc, cu nişte ochii rotunzi şi mari. Veteranul e pus pe şotii! N-o mai lasă să termine, şi exclamă în gura mare în engleză… să audă toată lumea: „Muşchi de ren? Aoleo! Şi cine o să mai tragă sania lui Moş Crăciun?” Complici, cei din grupul finlandezilor râd cu hohote. Apoi repeta onomatopeic, la unison, de parcă ar fi dresaţi: „Ha, ha, ha! Ho, ho, ho!” imitându-l pe Moş Crăciun! Acum sunt super-bine-dispuşi! De fapt aproape toţi au în faţa câte o sticluţă cu tărie… goală. Sau două. Tuturor nordicilor le place să tragă la măsea! Poate pentru că e frig pe la ei, sau poate pentru că băutura e foarte scumpă.

După un timp se lăsă din nou liniştea. Se aud doar murmure… şi zgomotul tacâmurilor. După ce au terminat cină şi se adună resturile de pe măsuţele rabatabile, toţi finlandezii se scoală de parcă ar fi traşi cu cheia şi se aliniază la rând la toaletă. Cuminţi. Cu capul plecat, fără să scoată o vorbă. Aşteaptă, cinci, zece, cin’şpe minute la coadă, după care intră în cabină, stau câteva minute şi se reîntorc la locurile lor veseli şi satisfăcuţi de parcă ar fi cucerit Everestul. Se cuibăresc în fotoliile lor, închid ochii şi se mută în lumea viselor. Ceilalţi călători meşteresc pe la micile televizoare, încastrate în fotoliile din faţa lor. Dar, rând pe rând, abandonează privitul la ecran şi fac şi dânşii ce au făcut deştepţii de finlandezi! Adică trag pe dreapta. Şugubăţul meu vecin, Sami, că aşa a zis că îl cheamă, trotilat de licoarea lui Bachus, doarme dus… Motoarele avionului torc plăcut precum pisicile din jurul sobei. Singura, proteza moşului, scoate nişte sunete de parcă ar trece camionul pe o şosea pe care s-a aruncat antiderapant. Mă fac că îmi schimb poziţia şi îi trag „din greşeală” un ghiont uşor cu cotul. Imediat se întoarce într-o parte şi… tace! E dresat! Ştie el care e antidotul pentru poluare sonoră nazo-buco-faringiană. Acum doarme lin, scoţând din când în când câte un oftat laponic. Mi-e somn şi mie! Oare or fi băgat băgat finnairezii ceva de dormit în mâncare? Aşa fac deci şi eu, închid ochii şi mă scufund în mirajul lui Morfeu… La Singapore e ora 2:00 dimineaţa, iar la Sydney cu două ore mai puţin! Îmi găsesc o poziţie mai comodă şi mi se rupe filmul instantaneu. Somn uşor, vise plăcute…

Visez că sunt în capitala Laponiei, la Rovaniemi, aproape de Cercul Polar de Nord. Rovaniemi, oraşul lui Moş Crăciun. E frrriiiggg! Foarte frig. Mă aflu într-o sanie mică, trasă de şase câini husky siberieni conduşi de un malamut alascan. Vreau să ajung la Polul Nord. Mor de curiozitate să văd ce e pe acolo! Moşu’ mă mângâie pe spinare şi îmi urează drum bun. Săniuţa zboară spre nord. La un moment dat sunt asaltat de un stol de ţânţari enormi cam de mărimea unei vrăbii. Noroc că vitejii mei căţeluşi aleargă ca vântul. Ţânţarii bine hrăniţi, abia pot să zboare de grăsuţi ce sunt. Ne abandonează după o bucată bună de timp îndreptându-se către o turmă de reni care pastc smocuri de iarbă ivite din zăpadă. Ne oprim să ne tragem sufletul, la Aanaar, o aşezare situată într-o poiană dintr-o pădurice de pini. Văd o căsuţă suspendată pe nişte stâlpi asemănători cu picioarele de pui. Un fel de izbusca din poveştile ruseşti. Bat la poartă. Din casa îşi face apariţia un omuleţ cu corp mic şi capul mare. Seamănă cu un Moş Crăciun în miniatură. O barbă albă îi acoperă obrazul. O fi un gnom! O făptură pe care o crezusem că e doar imaginară. Dar acum văd că e adevărat! Viu, viuleţ! Deci există… nu numai în poveşti! Îl salut, mă salută. E îmbrăcat în nişte pantalonaşi lungi, mulaţi pe picior. În partea de sus poartă un cojocel de culoarea roşie. Pe cap are o tichie ciudată, tot roşie, de bebeluş parcă. Ciubotele au clopoţei şi sunt întoarse la vârf ca nişte sănii în miniatură. Pare tare nostim. Îmi vorbeşte într-o limbă pe care o înţeleg, dar nu pot să o definesc. O fi limba Saame? Limba Saamelaienilor. Seamănă mult cu limba ungurească pe care o cunosc. Cred că de aceea putem conversa! Ne mângâiem reciproc pe spate ca să ne încălzim. Şi astfel devenim prieteni. Intră în casă şi se reîntoarce cu un coşuleţ de nuiele în mânuţa. Înăuntru acestuia, douăsprezece perechi de ciorapi cu dungi, roşu şi alb, pe care mi-i face cadou! Păcat că sunt mici, ca pentru păpuşi. Nu pot să-l refuz. Îi dau şi eu un portmoneu din piele de cangur. Se bucura nespus, dându-mi de înţeles că nu a avut niciodată o geantă atât de frumoasă. Îmi iau rămas bun de la piticuţ. De la fereastra casei îmi fac cu mâna alţi gnomi. Copii, adulţi, fetiţe şi băieţi. Ce drăguţi sunt. O iau din loc şi nu peste mult timp ajung la Tromsø în Norvegia. Apoi dintr-o săritură la Alta, trecem Capul Nord şi zburăm ca vântul şi ca gândul spre Arhipelagul Spitsbergen, de unde o cotim spre pol cu cea mai mare viteză. Ajungem la punctul dorit, Polul Nord geografic, când în faţa saniei mele apare o gaură enormă în apa mării, un hău care ne înghite şi pe noi, adică pe mine, căţeluşii husky, malamutul şef şi sania. Dispărem într-un alt tărâm. Tărâmul din interiorul gol al Pământului. Agharta! Cerul e luminat doar de aurora boreală. O farfurie zburătoare îmi trece pe lângă ureche! Or fi aghartoizii buni sau răi cu pământenii!? Mă simt în nesiguranţă. De frică mă… trezesc. Uf ce vise, ce coşmar… Agarta! Tărâmul subteran… Lângă mine vecinul de scaun lucrează intens la distribuirea antiderapantului! Mi-e frig. Aerul condiţionat al avionului funcţionează la maximum. Iau din compartimentul de bagaje o pătură şi mă acopăr. Acum mi-e mai bine…

Stau pe gânduri şi îmi vine să râd! Ce imaginaţie ciudată! Ba nu… Îmi aduc aminte că în urmă cu câtva ani, eu şi cu băiatul meu, de 12 ani atunci, ne făcuserăm planul să ajungem la Polul Nord. Toate astea, după ce îi povestisem subiectul cărţii „The Hollow Earth” a doctorului Raymond W. Bernard. Literatura abundă de asemenea subiecte în care se descrie că Pământul e gol pe dinăuntru. Creduli sunt mulţi. De la preşedinţi americani la scriitori de valoare. De la declaraţiile norvegianului Olaf Jansen, la Prinţul Harry de Walles… cel dornic să viziteze gaura de la Polul Sud. De la Mircea Eliade, cu al său „Zalmoxis, zeul care a dispărut” până la contraamiralul american Richard E. Byrd care declarat în 1947 că, explorând ambii poli ai Pământului pe calea aerului, ar fi descoperit intrările în interiorul gol al Pământului… pe care l-a şi vizitat. Şi eu mă gândisem în naivitatea mea că trebuie să fie ceva „acolo”. Şi chiar dacă nu credeam 100%, ne-am fi ales cu o excursie frumoasă. Un salt de la antipod la antipod. Despre această enigmă se mai vorbeşte şi până în zilele noastre. Am văzut destul de recent, pe youtube un video cu titlul „Colecţia de hărţi Lazeia”, întocmit în anul 2001 de Horatio Valens şi Paul Veneti, unde pe parcursul a două ore sunt prezentate o serie de hărţi vechi ale regiunilor arctice din jurul Polului Nord, în care este descris în special un canion lung de 100 de mile, situat chiar în centrul Polului Nord, prin care râurile de acolo se varsă în interiorul Pământului printr-o deschizătură imensă.

Cucerirea nordului, de către mine şi băiatul meu, a fost făcută doar pe jumătate. Am plecat de la Sydney, spre Europa plini de entuziasm. La Frankfurt am schimbat avionul şi am zburat la Helsinki! Era prin anul 2002. Am ajuns acolo pe 14 iulie, de ziua mea de naştere. După câteva zile am vrut să ne începem excursia. Până la Rovaniemi cu trenul, apoi de acolo cu autobuzul peste cercul Polar de Nord, până în Novegia la Tromsø, şi apoi la Alta, oraş de unde am fi zburat până la Svalbard, capitala arhipelagului Spitsbergen, iar de acolo pe un vapor comercial am fi plecat spre Polul Nord. Suna frumos şi atrăgător! Mai ales pentru doi australieni naivi… care nu prea ştiau cu ce mănâncă nordul. Dar, după informaţiile primite la faţa locului, adică la Helsinki, excursia de la Rovaniemi la Polul nord ar fi costat o avere. Iar condiţiile de transport şi cazare destul de precare. O cameră dublă la un hotel mediu costa câteva sute de dolari. Ba mai trebuie să plăteşti extra pentru a primi cearceafuri şi prosoape. Aşa mi-a comunicat un agent de turism finlandez. Tot el ne-a sfătuit să ne înarmăm cu câteva spray-uri contra ţânţarilor dar vrem să rămânem vii! Ne-a mai povestit o droaie istorioare reale, cică, despre gnomi, elfi şi trolii cei răi! Încerca totuşi, să ne convingă că nu aveam ce căuta la pol… că această misiune rămâne în sarcina exploratorilor profesionişti. Că nu există nicio Agharta! Că totul e doar o legendă… Oare această încercare de a ne convinge o fi făcut parte din teoria conspiraţiei! L-am ascultat totuşi şi am abandonat proiectul, spre necazul celui mic şi al meu, desigur. Ni s-a sugerat să ne continuăm excursia în partea sudică – mai blândă ca clima – a Penisulei Scandinave. I-am urmat sfatul şi nu ne-a părut rău mai apoi! Am văzut patru ţări minunate, Finlanda, Suedia, Norvegia şi Danemarca şi o mulţime de oraşe. Ne-am îmbătat de frumuseţea fiordurilor norvegiene şi de peisajele minunate întâlnite în cale. Uitasem să vă spun că ne cumpăraserăm din Australia un „Eurail Pass” care ne oferea posibilitatea ca timp de două săptămâni să călătorim fără nicio altă plată pe toate trenurile europene. Deci şi cele scandinave. În felul acesta ne mişcam uşor. Săream în primul tren şi o luam fără probleme de la Helsinki la Turku, de la Stockholm la Upsala, de la Oslo la Bergen, sau de la Gothenburg la Copenhaga, via Malmö. O excursie minunată! De neuitat! Aşa că nu este de condamnat – rog cititorii să mă scuze – că încă după atâţia ani mai visez la acele locuri şi desigur la o expediţie la Polul Nord. Cine ştie, poate o voi realiza odată…

Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (5)” →

Alexandrina TULICS: Mă văd cântând pe malul celălalt (stihuri)

Sunt dimineți în care pot s-ating

Culori din curcubeu să fac din ele,

Mărămi de borangic ceresc

Și-n Duhul să îmi țes corăbii-n vele…

Sunt lacrimile cerului -izvor

Ce-mi dă să beau-Mpăratul,

În care sufletul îmi scald,

Ca să-I traiesc -Curatul.

Parfumuri de corole plâng,

Miresme -n drumul dincolo soare,

Nu pot în rugă să le-ating,

Că le-aș opri, pornirile nemuritoare .

Parfum din tei îndrăgostit

De boarea dulce a salcâmului din vale,

Smerite, margarete se privesc

Își amintesc plaiuri solare.

Vaiet- cocori își sfâșâie lin zborul,

În aripi -ostenite de-nalt,

Sunt despărțită de pământ

În rugă îmi țes dorul spre locul, unde,

Mă văd cântând pe malul celălat.

De n-ai fi fost

La cruce pentru mine,

Şi n-ai fi suferit în locul meu,

Astăzi n’aş fi ştiut de Tine

De jertfa-Ţi sfântă, Domnul meu.

De n-ai fi fost la Golgota în chinuri

Şi atârnat între pământ şi cer,

N’aş fi ştiut căci fără Tine,

Sunt gol şi muritor, şi pot să pier .

N’aş fi gustat din sfânta-Ţi părtăşie,

N’aş fi băut din cupa cu nectar,

M’aş fi hrănit cu roşcove, ca porcii

Şi-aş fi-nghiţit mereu al vieţii-amar.

N’aş fi alergat din bucurie

Să Te cuprind în rimă şi în cânt,

N’aş fi sorbit din părtăşie,

Din sarea şi dulceaţa Duhului Preasfânt.

N’aş fi băut până la fund paharul

Dulceţii sfinte ce mi-ai dăruit

Şi-aş fi avut doar răul şi amarul,

Acesta mi-ar fi fost cântarul vieții,

Fără Tine pe pământ.

N’aş fi lucrat cu bucurie

În via-n care Tu m-ai pus.

N’aş fi sădit la rădăcină

Chiar dacă scot răul, prin plâns.

N’aş fi cules cu fericire

Din roada Duhului Preasfânt,

N’aş fi ştiut de părtăşie,

De rugăciune şi de cânt.

Aş fi umblat în zdrenţele vieţii

Aicea jos,pe-acest pământ,

Fără de soare şi ruga dimineţii,

Fără de rouă,răcoare-n Duhul Sfant.

M-aş fi luptat cu „morile de vânt”

Eu n’aş fi fost nimic,

De n’ai fi fost să Te jertfeşti

Continue reading „Alexandrina TULICS: Mă văd cântând pe malul celălalt (stihuri)” →

Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar

Rândurile ce urmează mi-au fost motivate cu prilejul invitației de a participa la o recentă reuniune a Cenaclului Literar „Mircea Eliade” din Denver, CO, desfășurată grație platformei ZOOM, o manifestare ce s-a dovedit interesantă, atât prin discuțiile pe care le-a generat, cât și prin aprecierile și evaluările expuse.

Din perspectiva evoluției mentalităților, apariția și exercitarea unei activități specifice unui cenaclu a reprezentat o achiziție prin excelență modernă. Incontestabil, nevoia de cenaclu și importanța sa depind cu preponderență de timpul istoric, ca şi de anumite contexte și de așteptări. Aserțiunea mea este neîndoios consolidată de fenomenul actual de extindere a desfășurării on line. Am realizat că un considerabil avantaj este faptul că noua modalitate oferă posibilitatea apropierii unui mare număr de participanți aflați concomitent în locuri diferite și indiferent cât de îndepărtate, asigurând cenaclului calitatea de a constitui o grupare vie și chiar o stare de spirit și nucleu vital al unei comunități.

Este îndeobște cunoscut că, în mod necesar, structura oricărui cenaclu literar include prezența și interesul intens susținut al unei figuri „spiritus rector” în stare să adune împreună diverse personalități și să le compatibilizeze. Nu mi-a fost greu să recunosc în acest rol pe „admirabilul om al cărții” prof. Anca Sîrghie, împrejurare confirmată de unul dintre membrii cenaclului care a evocat înființarea cenaclului la recomandările și sugestiile acesteia, cu mulți ani în urmă.

Emoționantă „ab initio” prin însăși tema abordată și dezbătută, „Ei au trăit în limba română. Scriitori români în exil”, sesiunea cenaclului, ai cărei moderatori au fost amfitrionii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, a cuprins un program atractiv. După salutul de „bun venit” și prezentarea invitaților și a unor noi cărți și reviste literare, au urmat prezentările relatate, timp de câte 10 minute acordat fiecăruia, după cum urmează: Andrei Codrescu (SUA)-„…despre Andrei Codrescu”, Mihaela Albu (România)-„Necunoscutul Virgil Ierunca”, Ion Dur (România) -„Post-restant. Continue reading „Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar” →

Lhana ROMA-NOVA: Aripile de nisip

,,Și am văzut și am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului și striga cu glas mare: Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiței celor trei îngeri, care sunt gata să trâmbițeze!”

( Apocalipsa, 8, 13)

Se sfarmă clipa în veșnicii de-atâta întuneric din lumină

cum nici o noapte pentru zi n-a fost vreodat’ așa velină,
nici când adâncul de început se răsfăța în cearșaful nopții,

nici când vampiri prin cimitire își sărutau în taină morții,
iar vânători de buburuze trimit gonaci într-un cartuș

s-asmută stelelor sclipirea înspre ghețari cu derdeluș,
acolo speră ca s-o înhațe un vultur renăscut din piatră

ce, spintecându-i nemurirea, nu va lăsa luna să ardă
și, spintecându-i infinitul în bulgări verzi de chihlimbar,

nu va renaște dimineața în buburuza din hambar…

Se prinde vulturul în joc și năpustindu-se în lagună

răpește strălucirea în cioc și în ghearele-i o mătrăgună
ca s-o răstoarne pic cu pic pe gâtul stelelor flămânde,

preacredincioase în Feți-Frumoși cu straie sângerânde,
tăcerea lor crepusculară – complice cu neantul

s-a răstignit într-un pocal când admirau versantul
sperând că nu le-or fi furate perechile de ochi ascunși

printre bordeiele de paie în care hibernează urși…

Din zbor de cuc neprihănit se sparge strălucirea în cioburi

ce se îndreaptă spre zenit unde le-așteaptă clipe în boburi
și încep ținându-se de mână un vals pe derdelușul vieții

unde speranțele-s stăpâne peste regat de nesperat al gheții…
Or, dacă licuricii morții se zbat în cripte încorsetate

de nepăsări și necredințe, de tălmăciri necugetate,
s-ascundă aripile în rouă și visele în trifoiul nopții

pân’ va sosi vultur de treflă… c-așa dictat-au sorții!

Se sfarmă liniștea în tăceri de-atâtea veșnicii ucise

când cete mov de jitniceri aprins-au focul în narcise!
Când ard narcisele în ceruri, și îngerii-s neputincioși,

iar lumânările se închină cu reverențe în pași sfioși,
de-aceea, cioburi de credință și de lumină răpitoare

de trădători, trișori, perverși, de slugi pe ram lingușitoare
vor a se rezidi din stele ce și-au zdrobit eternitatea

de-acel fior pe care-l poartă în cârca Sa divinitatea…
Mătrăguna, de-l primește să-și găsească în ea odihna,

stelelor… s-o beți degrabă, vulturul aduce tihna!

Iară tu, Phoebe-Apollo, vrăjitor de stele moarte, dinspre Zeus – al tău tată și de oameni și de zei, moștenit-ai dintr-odată iubirea sfântă de nimfe și iubirea de femei, de la Leto – ființa blândă, tăcuta zeiță a nopții, fire tainică plăpândă și-a ta mamă iubitoare, harul de citire a sorții pre muritori, pre muritoare…

Din două capete de lume tu dat-ai drumul la doi vulturi să zboare liber după un nume, aripi de foc, aripi de fluturi, s-aducă în cioc frunze de lauri și apa sfântă de Kastalia, învingă în zbor mii de balauri, să se împlinească doar profeția!…

Și scris-au vulturii în piatră cu litere de foc mărunte, scris-au cu cioc, ci nu cu daltă: Delphi e al tău sfânt munte!

”Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.” (Plângeri, 3, 27)

Oh, tu, mare zeu Apollo, ce-ai ucis pe monstrul Pythos, până când a ta săgeată va uita că-i vinovată de-a ucide mamă, tată, va uita de-a sa menire în sirene strămutată?

La Oracolul din Delphi, dacă mergi ca om de rând, ți-or ghici în boabe elfii dar în gând fiindcă în ei nuntesc izvoare de speranță dătătoare când tu, zeu fără onoare, speri în stele căzătoare să te fure din regat!

Cu-al tău arc sculptat din plopi ai ucis temuți ciclopi iar pe noi, de vii, ne îngropi?

Până când va fi iertată clipa ce s-a încumetat ca să pună în lanț de ceară spiritul înfometat?

De ce aripi de la îngeri cad mereu în văi de plângeri dar noi, suflete uitate pe firidă într-o cetate, cărămizi din falsitate, nu îndrăznim a întinde mâna – ciutură pentru fântâna unde numai săptămâna își trimite zilele să-și cate copilele care-au fost de zei răpite?

Zboară pană după pană de la îngeri din pulpană și se face în ceruri rană însă noi ne punem mască să nu ne lovească, batem din copite… or fi otrăvite?

Pe muntele Citeron, cu picioarele rănite, de destin legate, când surghiun s-a ordonat ne-am abandonat și cântec de jale noi n-am fredonat, n-am făcut cântări de cuc, rugăciuni de eunuc și nici crime de haiduc, nu ne-am îmbrăcat în sac, n-am strâns lacrimi în rucsac, nu ne-am pus cenușă în cap…

Oare, zeii înfuriați știu că suntem speriați de umbre stinghere din copaci tăiați și-au trimis iscoade, ne-au întins năvoade, îndurări să cerem de la un casap?

Orișice pedeapsă ne va fi trimisă de la Dumnezeu!…

dar atunci de unde frica în noi pătrunde, ființe muribunde, și ucide în taină precum o liană pui de lidiană?

Orișice greșeală ne va fi iertată și răscumpărată doar de Dumnezeu!…

pentru ce, atuncea, nu ne răzvrătim, pentru ce în lanțuri ne îndrăgostim și tragem obloane când lumina lunii cade pe icoane? Cerem noi canoane?

”Și am auzit glas mare, din templu, zicând celor șapte îngeri: Duceți-vă și vărsați pe pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apocalipsa, 16, 1) Continue reading „Lhana ROMA-NOVA: Aripile de nisip” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Iubiri virtuale (fragment 3)

-Mâine vine liberarea, soldat a zis generalul satisfăcut. Dacă îmi promiți solemn că mergi direct la iubita ta căreia îi scriai acele fascinante scrisori de dragoste, atunci liberarea vine și pentru tine. Promiți, juri?

– Jur, tovarășe general, să trăiți! Promit solemn că direct la ea am să merg.

Trecuseră mai bine de 3 luni de zile și el nu avea nicio veste de la Mocanca. Deși îi scrisese aproape zilnic, de la ea nu a primit nimic și nici adresa nouă la care zicea ea că o să stea în gazdă. Așa că i-a scris pe vechea adresă și i-a explicat tot ce a pățit. Își făcea fel de fel de gânduri, dar le refuza pe toate sperând că Leny a lui nu l-a părăsit, nu l-a uitat. Poate nu a avut voie să primească scrisori cât a fost pedepsit, sigur asta ar putea fi cauza, altfel ea i-a scris, cu siguranță.

Cum a ajuns în comună s-a dus direct la Uța, verișoara lui, să întrebe ce este cu Mocanca?

– Nu mai știu nimic de ea de când a plecat la facultate. Nici în vacanță nu a mai venit. De tine s-a zvonit în sat că te-a prins armata în timp ce vindeai un vagon cu cărămizi la niște țigani. Te-au arestat și te-au condamnat la doi ani de muncă silnică. Cum ai scăpat? Îl întreba Uța așa mirată că îl vede.

-Le-am spus că o iubesc pe Elena și mi-au dat drumul, a explicat el lămurit de cât de complicat a devenit cazul lui. Demolat, a plecat acasă și nu s-a mai știut nimic despre el. Și-a continuat studiile și a încercat să uite de iubire. De ce o fi așa de complicată iubirea asta și de ce îți aduce atâtea bucurii și necazuri, Dumnezeu știe. Oricum, el nu mai voia să audă de nicio iubire. I-a ajuns, să se mai iubească și alții își zicea mereu când se împrietenea cu altă fată.

După doi ani s-au mutat și părinții lui la oraș. A trebuit să vină în comună să vândă casa părintească. Nu mai avea niciun gând să se mai întoarcă la Frimu. S-a înțeles cu clienții, a luat banii, au făcut actele în numele întregii familii împuternicit de o procură și stătea acum la ocazie, poate prinde o mașină ce merge spre gară.

Când a ajuns pe peron au căzut toate vagoanle peste el. Mocanca stătea pe o bancă în fața săli de așteptare, îmbrăcată în doliu, lângă un copil cam de doi anișori și ceva. I s-au înmuiat piciorele și a vrut să se ascundă, să nu fie văzut. Mocanca îl simțise însă.

– Hei, a strigat ea cu vocea aceea ce îl termina pe el când o auzea vorbind.

Tu ești? Bine te-am regăsit, în sfărșit.

Vino aici lângă noi și nu te mai ascunde. Te-am văzut.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Iubiri virtuale (fragment 3)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Bucuria Românilor – GEORGE ROCA

Bucuria este ca o admirabilă sacră lucire,

ce pogoară pe cetatea Prieteniei fluturând,

înveşmântând cerul fiinţei şi întreaga ei fire,

peste trupul existenţei elixirul ei scuturând,

peste necuprinderile vieţii întrupate-n iubire,

peste răsăriturile creaţiei, sufletul bucurând.

George şi-a primenit curgerea peste timp şi peste spaţiu din albia

Iordanului, numele Râului sfânt al Cetăţii trace Palestina,

Edenul în care S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos, străbătând astfel prin răscruci de vremuri şi peste vremuri binecuvântate, cununi de creaţie în care a logodit

Oradea – Cetatea naşterii lui, a întâiului gând şi-a primului cuvânt,

Răsfrântă peste Arcul de Triumf în unduirile de har ale Sydneiului, pentru a răspândi frumosul în artă şi faima numelui marelui Mucenic

Gheorghe, temei pentru a-şi clădi în diasporă destinul demn de un mare Român, un alt fel de leitmotiv al râvnitului

Emaos.

România este parte din sufletul lui mare în care se cuprinde Patria şi Cerul, la fel cum Roca milenară străjuieşte veşnicia în Munţii noştri Carpaţi, asemeni Omeniei ce înveşmântează în porfiră de aur demnitatea dacoromânului, Cugetând peste vise şi împliniri, peste căutări şi rostuiri, peste pământ şi mări, Azurul ca o cupolă ce îngemănează credinţa întru fraţi, pecetluind spiritul Culturii în cele patru zări.

Bucuria se ţese din firul ce ne poartă,

prin legendele rostite venite din străbuni,

aprinsă din luceafăr, pecetluită-n soartă,

s-aşterne peste slovă în stihuri de cununi,

părtaşă sărbătorii, ca dorul de consoartă,

într-un potir de aur de încerci să o aduni.

Întru mulţi ani binecuvântaţi în lumină şi har!

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Bucuria Românilor – GEORGE ROCA” →

George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (4)

ESCALĂ LA SINGAPORE –

ÎN CĂUTAREA MERLIONULUI

Singapore oferă vizitatorului nu numai atracţii minunate ci şi multe curiozităţi. De fapt este un oraş-stat. Denumirea oficială: Republik of Singapura – Republica Singapore. Xinjiapo Gònghéguó, în chineză. Republică constituţională. Preşedinte în funcţie: Tony Tan Keng Yam. Prim ministru: Lee Hsien Loong. Unul dintre cele mai mici state din lume. Format din 63 insule. Suprafaţa: 710 km². Populaţie: aproximativ 5 milioane şi jumătate. Situat în partea de sud a Peninsulei Malacca la 137 de km la nord de Ecuator. Clima ecuatorială, caldă şi umedă. Temperaturi: între 22 şi 35^oC. Umiditate: până la 80%. Limbi vorbite: Pu-Tong-Ha (mandarină singaporeză), engleza, malaesiana, tamila (un dialect indian). Moneda: dolarul singaporez (SGD). Conform estimărilor făcute de Banca Mondială şi de Fondul Monetar Internaţional, Republica Singapore se situează pe locul 3 în lume din punct de vedere al Produsului Intern Brut (PIB), cu aproximativ 80 de mii de dolari per capita. Timp legal: UTC+8. Religie: budism (33%), creştinism, islam, taoism şi hinduism.

***

Mă trezesc deci la ora 9 cu punct. Dimineaţa desigur. În Sigapore City. The day after… Adică a doua zi după descoperirea durianului. Îmi prepar o cafea cam fără gust din donaţia de curtoazie a hotelului. De fapt cred că praful din plic e OK la gust şi miros… doar apa din fierbător are un gust cam sălciu. Aici nu e prea bună apă de la robinet… aşa că toată lumea bea apă îmbuteliată. Plată, desigur! Ronţăind un pacheţel de biscuiţi săraţi pe post de breakfast, înghit licoarea neagră, promiţându-mi că voi bea o cafea adevărată la o cafenea „profesionistă” de prin drumul meu… unde voi mânca şi un mic-mare dejun mai consistent. Îmi fac bagagele în cel mai scurt timp. Mă uit prin camera să văd dacă nu am uitat ceva… şi ajung la recepţia hotelului pentru a face check out-ul la orele 9 şi 20 de minute. Predau cartela-cheie şi o rog pe recepţionistă să îmi găzduiască cele două valize până seara, deoarece numai atunci voi pleca spre aeroport. Bineînţeles! Zis şi făcut! Le ducem împreună în camera de bagage. Îmi dă o chitanţă şi gata… o iau din loc! Azi voi avea o zi foarte animată. Am multe de văzut…

Stop! Opresc un taxiu. Îi spun şoferului că aş vrea să ajung la telefericul care duce la Sentosa Island. Venise vremea să ne întâlnim cu Merlionul şi habitatul lui din parcul de distracţii. Cauciucurile maşinii sfârâie pe asfaltul Geylag Road, Sims Way, apoi pe Nicoll Highway, Shenton Way, West Coast Highway, Harbour Front… Distanţa de 15 kilometri este parcursă – cu stopuri cu tot – în 20 de minute. Plătesc 11 dolari, cobor, mulţumesc şi mă aşez la rând pentru a lua telecabina cu care am de trecut o porţiune pe deasupra mării. Costă 26 de dolari, pentru ambele sensuri dar îţi oferă şi câteva beneficii pentru parcul de distracţii. Şi apoi, panorama… trecerii peste mare, vederea aeriană care îţi tăie răsuflarea… Ceva frumos şi minunat. Merită toţi banii! Insulă este aceesibila şi cu maşina, metroul, feriboatul… dar cel mai minunat mijloc de traversare este cel cu telecabina. Mai ales că… poţi face fotografii inedite. Cunoşteam locul, deoarece mai fusesem pe aici în urmă cu câţiva ani… cu familia. Acest mijloc de transport pe cablu face legătura aeriană între Mount Faber Station, situat pe insula centrală, având un stop la Harbour Front Station şi capătul la Sentosa Station. În fine, mă îmbăt de frumuseţea peisajelor văzute şi nu peste mult timp ajung la destinaţie. Nu prea am timp de amănunte deoarece am timpul limitat. Mi-am propus pe aceste meleaguri de vis doar 4 ore de vizită. Aici ai putea sta o săptămână şi tot nu te saturi. Precum la Disneyland… Atracţia vizuală centrală este Merlionul. O clădire înaltă costruita sub formă de turn cu cap de leu şi corp de peşte. Acesta este vestitul Merlion. De fapt o statuie. Un simbol de seamă al orasului-stat Singapore.

Povestea acestuia este următoarea: Merlion sau Leul de mare, este o creatură mitologică, cu cap de leu şi corp de peşte, folosită drept prim simbol al oraşului-stat Singapore, de unde derivă chiar şi denumirea urbei. În limba malaeziană „leul de mare” se traduce în „Singa-Laut”, iar „Oraşul Leului” poartă denumirea de „Singapura”. La început aşezarea a fost un sat mic de pescari numit Temasek. Legenda spune că într-o zi un rege se plimba pe malul mării. Numele lui era Nilatanam, sau Sri Tri Buana. Era unul dintre cei trei prinţi descendenţi din marele Raja Iskandar Dzu’l-Karnain, cunoscut la noi sub numele de Alexandru Machedon! Nilatanam va deveni mai târziu conducător al imperiului Srivijaya şi va purta numele de Sang Nila Utama. Intenţia lui era de a găsi un loc propice pentru a construi un nou oraş. Prin adopţie era şi moştenitorul bogatei regine Sakidar Syah, cea care domnea peste ţinuturile din care făcea parte mica aşezare Temasek. În căutările sale ajunse în locul numit Tanjung Bemian. Acolo, pe malul mării, observă o stâncă enormă pe care se căţără cu dexteritate. Uitându-se în zare, peste ape, văzu o bucată de pământ cu plaja acoperită de un nisip atât de alb încât semăna cu o cămaşă proaspăt spălată. Întrebându-şi curtenii ce loc este acela, i se spuse că acolo este sătucul Temasek. Îndrăgostit de privelişte se urcă pe corabie şi porni în acea direcţie. La mijocul drumului, o furtună groaznică avarie corabia care era în pericol să se scufunde. Aruncară peste bord toate obiectele grele, dar fără niciun rezultat. Atunci o voce venită parcă din adâcuri îi spuse că dacă îşi va azvârli coroana în mare va scăpa cu viaţă. Şi aşa făcu! Imediat marea se linişti şi ajunseră cu bine pe malul cu nisipul cel alb. De bucurie porniră la vânătoare pentru a-şi face rost de-ale gurii. La un moment dat observară pe plajă un animal ciudat. Crezură că e un leu! Apropiindu-se, ciudatul animal îi văzu şi dispăru în apele mării… Şi astfel, a fost numit acest loc, Singapura, sau Kota Singa, adică „Aşezarea Leului”. Acolo a fost construit nu după mult timp minunatul oraş. Regele Sang Nila Utama a domnit peste acele meleaguri timp de 48 de ani şi a fost înmormântat pe un deal din apropiere.

Cu timpul, Merlionul a devenit un simbol folosit ca personificare naţională a oraşului Singapore. În 1964, Singapore Tourist Promotion Board, a desemnat designerul Alec Fraser-Bruner pentru a crea faimoasa sigla pe care o găsim pe majoritatea produselor autohtone. Mai târziu, această reprezentare, s-a transformat chiar şi în statui. Oraşul are până în prezent şapte statui-simbol, sculpturi aşezate în diferite puncte turistice. Două din cele mai mai cunoscute sunt amplasate în Merlion Park. Cea mare are o înălţime de opt metri şi cântăreşte şaptezeci de tone, iar cea mică numită şi „Puiul de Merlion” are 2 metri şi o greutate de 3 tone. Sculpturile sunt acoperite cu plăci de porţelan şi sunt create de artistul plastic singaporez Lim Nang Seng. Din gură acestora se scurge un jet puternic de apă. Ambele au fost dezvelite în septembrie 1972 în prezenţa primului ministru de atunci, Lee Kuan Yew. Alte statui pot fi văzute în diferite locuri din oraş, una în faţa Biroului de Turism, una la Mount Faber lângă staţia de telecabină, alte două pe Ang Mo Kio Avenue.

Intenţionat am lăsat-o la urmă pe cea mai impresionantă statuie. Cea în apropierea căreia mă aflam în acel moment. Terminat în 1995, turnul Merlionului din insula Sentosa, a fost ridicat pe o colină înaltă de 23 de metri, având impresionantă înălţime de 37 de metri, construit în interior sub formă de bloc cu 11 etaje, având în partea terminală de sus un punct de observaţie. A fost creat în 1993 de un conaţional australian, sculptorul James Martin. În corpul gigantei statui sunt implantante zeci de luminiţe pentru a fi văzută şi noapte, iar ochii sunt dotaţi cu fascicole multicolore de laser. Fascinaţi de minunăţia Merlionului, mulţi poeţi, precum Alvin Pang, Vernon Chang, Koh Buck Song (şi alţii…), i-au dedicat poeme, iar scriitoarea Gwee Li Sui’s a scris o nuvelă cu titlul „Mith of Stone” (Mitul pietrei), care are ca subiect povestea faimosului leu de mare. Am mai aflat că singaporezii sunt puşi pe glume. Văzând că Merilonul scoate apă pe gură… folosesc în limbajul de argou cuvântul „merlion” (pronunţat „ma’laia”) în loc de „a vomita”!

Da te încumeţi să vizitezi Merlionul în interior – ceea ce am şi făcut -, poţi lua liftul care te duce în adâncurile mării. Vei întâlni acolo animale fantasmagorice (animate desigur!) precum sirene, lei de mare, dragoni, balauri… Dacă vei urca pe acoperiş, punctul de observaţie îţi va oferi o vedere de 360 de grade asupra minunăţiilor naturale dimprejur. După terminarea vizitei la Merlion m-am plimbat prin apropiere pe o promenadă lungă de 120 de metri inspirată parcă din sculpturile lui Gaudi de la Barcelona. Apoi m-am oprit la o cafea, după cum îmi propusesem. O cafea tare, espresso şi un croissant cu caşcaval m-a remontat şi mi-a dat noi forţe pentru a cuceri alte locuri minunate. Trec în grabă pe lângă „Universal Studios”, îl ignor de fapt… deoarece îl mai vizitasem înainte şi pe acesta şi pe cele două din America, de la Orlando, Florida şi Hollywood, California. Ştiu că acolo nu poţi sta doar câteva ore… Îţi trebuiesc zile… Aşa că lăsăm parcul de distracţii pe altădată când vom avea mai mult timp.

Mă îndrept spre „Butterfly Park & Insect Kingdom”, adică „Regatul fluturilor şi al insectelor”. De cum intru sunt înconjurat de stoluri de fluturi (vii, desigur!) care zboară liber în încăperi acoperite cu plasa. Pentru a nu se pierde în depărtări… Fluturi de toate culorile, mai mari, enormi, ca nişte păsări, sau mici ca nişte muşte. Aerul e în mişcare din cauza aripilor care se zbat. Un fel de ventilatoare naturale pentru oamenii înfierbântaţi de căldura de afară. Să nu uităm că temperatura exterioară este de peste 30 de grade Celsius, iar umiditatea de aproape 80%. Wow! „Ce căldură! Măi ce căldură…!” Vorbă lui Guta Băieşu în „Iubirea e un lucru mare”.

Înconjurat de fluturi mă simt ca un Icar fără aripi. Unul mi se aşează direct pe nas, şi mă gâdilă plăcut… Mi-e milă să-l alung cu mâna, aşa că suflu spre el un jet de aer. Dar ce credeţi că vrea să plece!? Lumea dimprejur râde, eu par că un clown suferind de strabism convergent şi când să pun mâna pe el, zboară şi mă lasa cu ochii în soare. Un papagal din apropiere, aşezat pe o stinghie de lemn, scoate un sunet de râs! Parcă ar râde de mine! O fi în cârdăşie cu fluturele! Parte din spectacol! Observ că şi alţii fluturi sunt blânzi şi se aşează pe hainele sau pălăriile vizitatorilor. Intru în muzeu. Zeci de panouri acoperite cu geamuri de sticlă, oferă privirii insecte minunate. Am văzut mai multe coleoptere – cărăbuşi, scarabei sau rădaşte – cu aripi de aur. Parol! Apoi scorpioni de toate mărimile… cu ţepuşa din vârful cozii pregătită de atac. Brrr! Mă retrag înspăimântat spre ieşire cu toate că pe un panou scrie că doar 25 din cele 1500 de specii de scorpioni de pe mamamond pot să ucidă oamenii!

Este ora două şi zece minute. Trebuie să mă retrag de pe Sentosa. Mai am şi alte misiuni de îndeplinit. De exemplu cea de a-mi astâmpăra foamea. Iau telecabina în sens invers şi cobor la aceeaşi staţie de unde m-am urcat. De data asta voi lua metroul în direcţia Orchard Road, faimosul bulevard al metropolei Singapore.

Deci iată-mă în vagonul de metro (SMRT), adică neabreviat „Singapore Mass Rapid Transit”, călătorind de la Harbour Front Station spre artera principală a oraşului. Trec în viteză prin staţiile Raffles Place şi City Hall şi ajung la Dhoby Gaut, unde schimb direcţia. Prima staţie Somerset, iar apoi ION Orchard, unde cobor. Ionel, Ionelule! Mă tot munceşte gândul de unde vine denumirea de „ION”. Or fi avut şi ei „ioneii” lor poate… Călătoria a durat aproximativ 10 de minute. Preţul biletului de metro pe această porţiune, un dolar şi treizeci de cenţi singaporezi. Ies din staţie şi sunt întâmpinat de alţi „IONI”! ION cu majuscule! ION de Singapura! ION sus, ION jos, ION la dreapta, ION la stânga. Exact ca şi Figaro!!! ION se numeşte şi complexul arhitectonic de lângă ieşirea din staţia de metrou. Apoi văd „ION Art Gallery”, „ION Fashion”, „ION Dining”, „ION Sky”… O mulţime de Ioni… Chiar dacă nu dau de „Grădina lui Ion” mă simt ca acasă. Ar mai lipsi o firmă cu ION Iliescu, una cu ION Dolănescu şi… Mirabela Dauer cu faimoasa ei melodie şi tacâmul ar fi complet.

O iau la pas şi nu după mult timp ajung la complexul de magazine Somerset, unde la subsol se afla restaurantul elveţian „Marche”. Aici se mănâncă bine şi ieftin. Un restaurant cu autoservire. Plăteşti cât mănânci. Preţuri afişate. Îmi iau o „miso”, adică o supă uşoară japoneză şi un grătar cu salată şi cartofi prăjiţi. Beau un pahar de apă minerală. Atât! Încep să mă simt bine. Plătesc şi plec. Afară pe strada zăpuşeala mare. Parcurg în două ore cei 2.2 kilometri ai Orchard Road, oprindu-mă deseori în diferite magazine pentru a vedea ce se vinde acolo. O mulţime de produse îţi atrag atenţia şi îţi fac cu ochiul. De la Gucci, la Prada, de la Chanel la o îngheţată de toate aromele, de la ultimul răcnet de tablete Sony la atelierele de croitorie unde se confectioneza (încă!) costume „la minut”. Magazinele de aparatura electonica au în faţa câte un samsar care te trage de mânecă pentru a intra. Îţi promite marea cu sarea, doar-doar vei cumpăra ceva. Produsele sunt totuşi mult mai ieftine decât în Europa.

Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (4)” →

Constanța – Doina SPILCA: Liniști în vrie

Liniște nefinită

Se aude

o stea căzătoare

rănind orizontul,

aseptic,

scăldat de sarea din mare,

audibil

e genunchiul

în iertăciune

sub mătănii de rouă,

auiește mântuirea

în zâmbetul din ochii mei,

în uguitul iubirii din inima mea.

***

Vrie

Spicul coacerilor

cu boabele-n vrie,

tornadă

spre moara de vânt,

măcinar

de adevăr

și dreptate,

între groază și burlesc,

făinarul candid.

***

Tenebre

Nocturnul smolește

peregrin,

încă din zorit,

prin pădurea întunecată a păcatelor

și atârnă în ramuri

reci,

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Liniști în vrie” →

Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației

Motto:

„Călcată Țara ca un teasc de struguri/ Stă sub copita vremilor de-apoi,/ Cu miile, când n-avem grâu, sub pluguri,/ Ne-ngroapă și ne seamănă pe noi.// Pe Regi ni-i azvârliră la gunoi, / Din pântece ni-s pruncii puși la juguri, /Strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (dr. V. Voiculescu, Adio Libertății, 1949)

Dreptatea e „sensul însuși al vieții de fiecare zi ca și al istoriei, cea dintâi lege guvernând universul” scria Nicolae I. Herescu la moartea lui Camus al cărui glas îi păruse „totdeauna inconfortabil pentru iubitorii de pace fără justiție și de știință fără conștiință” (1). In consens deplin cu părerea faimosului latinist – care și el refuzase „să se întoarcă sub regimul sovietic de la București” (apud. Horia Stamatu, în „Libertatea Românească”, Madris, 1951), Mircea Eliade nota peste ani că Albert Camus a fost un „moralist suferind în propria lui ființă teroarea demoniei contemporane” (Jurnal, 6 ianuarie 1975). Neputând dormi, filozoful religiilor transcrie în acea dimineață de ianuarie un mare secret divulgat de Camus: „N’attendez pas le jugement dernier. Il a lieu tous le jours (La chute, p.129). Pentru că nu demonia timpului istoric pe care adevărata cultură „l-a pus mereu în paranteze” îl interesa pe Mircea Eliade, ci Marele Timp: Timpul permanentei judecăți dumnezeiești din care imaginează (în nuvela Pelerina) mesaje ce nu ţin seama nici de teroarea securității comuniste susținând teroarea ideologiei unice şi nici de granițele cu sârmă ghimpată transformând o întreagă ţară într-o închisoare.

După ce torturile Securității anti-românești descrise de fostul deținut politic Silviu Crăciunaș în volumul „The Lost Footsteps” (apărut în ianuarie 1961 la o editură londoneză) făcuseră vâlvă în Anglia și în Franța, ziarul de dumincă „The Observer” publicase pe 28 mai 1961 articolul „The Forgotten Prisoners”. Apoi, în iulie 1961 a luat ființă la Londra „Amnesty International” (Amnesty for Political Prisoners), printre fondatorii căreia s-a aflat și exilatul român Ion Rațiu. Acesta a încercat, fără succes, să intervină în Repere (Republica Populară Română) pentru eliberarea filozofului Noica din închisoarea politică. Neinspirat, apelase la un profesor de științe politice (Maurice Cranston, vezi vol.: Ion Rațiu, „Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?”, București, 1991, p.94), autor, în 1962, al unei monografii dedicată comunistului J.P.Sartre. În treacăt fie spus, în romanele sau mini-romanele sale în care apar „political prisoners” din România de după cel de-al doilea război mondial, Mircea Eliade nu descrie niciodată torturile din timpul anchetelor securisto-comuniste. Doar sugerează asemenea situații prin felurite formulări precum cele din „Pelerina” (apărută inițial în germană la Suhrkamp Verlag, apoi în rev. „Ethos” III, Paris, 1982 si, un an mai târziu, la Gallimard): „eu sunt un om bun de felul meu, dar…”, anchetatorul „șuieră”, „vorbi printre dinți”, „clătină de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon” …„privindu-l amenințător în adâncul ochilor”.

Report this ad

Dacă prin „Amnesty International” Noica n-a putut fi scos din închisoare în 1962 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/), în schimb în acel an s-a tipărit dizidentul Soljenițîn în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Mica scriere (O zi cu Ivan Denisovici) despre temnițele politice și lagărele comuniste s-a publicat în 1962 cu acordul lui Hrușciov și a fost exportată grabnic în Occident, apărând în 1963 simultan la Paris și la Milano.

In Germania capitalistă (ale cărei universități -ca si în Franța sau Italia- dospeau de profesori marxiști), anul 1963 a fost marcat de editarea „scandalosului” volum despre epoca de apariție a fascismelor redactat de un filozof al istoriei (Ernst Nolte, Der Faschismus in seiner Epoche. Action francaise – Italienischer Faschismus – Nationalsozialismus, Muenchen, Piper, 1963; vezi în italiană,1995, https://www.youtube.com/watch?v=ajl7sxcsQmM). Nolte i-a fost student lui Martin Heidegger la vremea când studenți îi fuseseră „latinii” Octavian Vuia (rămas în Occident), Alexandru Dragomir (nevoit să opteze, sub ocupația sovietică a țării, pentru exilul interior) și Constantin Oprișan, ucis de Securitatea anti-românească în temnița politică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, în vol.: Constantin Oprișan, Cărțile spiritului, București, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/).

Fiind vremea Războiului rece, suedezii s-au grăbit să-l premieze cu Nobel pe Soljenițîn în 1970, fapt interpretat de sovietici ca un act politic ostil. Autorul Pavilionului canceroșilor (Paris, 1968), tipărit în traducere la Paris în același an cu volumul Primul cerc (1968), n-a putut avea parte de Premiul Nobel decât în 1974, când a fost arestat de KGB, cum arestată i-a fost și dactilografa „sinucisă” la anchetare. Alex. Soljenițân a fost în 1974 expulzat în Germania de Vest după ce i-a fost retrasă cetățenia. Intre timp, peste granițele închise ale Imperiului sovietic i se mai publicase Arhipelagul Gulag (Paris, 1973).

Niciuna dintre multele dovezi despre criminalitatea totalitarismului comunist nu i-a reținut atenția fostului comunist Ioan Petru Culianu care mereu s-a străduit să citească beletristica lui Mircea Eliade cu șabloanele Securității căreia îi mai trimitea note informative despre renumitul savant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? On-line, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/). La apariția mărturiilor lui Silviu Crăciunaș (cu mare succes de librărie, apud. Ion Rațiu, Op. Cit., p. 86), Daniel Norman – „jurnalist de extremă stângă, evreu român de origine si corespondentul lui „Figaro” la Londra”(ibidem) -, nu s-a jenat să-l amenințe pe editorul cărții „The Lost Footsteps” pe care a calificat-o drept o „înșiruire de neadevăruri” (cf. Ion Rațiu).

Nuvela Pelerina a fost scrisă de Mircea Eliade în anul când studentul Ioan Petru Culianu a ajuns cu o bursă în America, datorită generozității savantului profesor Eliade care i-a plătit și drumul dus-întors din propriul buzunar (vezi scrisoarea lui Mircea Eliade din 8 dec. 1974). La Chicago studentul i-a clasat academicianului profesor o parte din corespondență, neîndrăznind să-l întrebe de „rinocerizarea” (cum scrisese „băiatul” în notițele cu care venise pregătit) din epoca liberală care a precedat dictatura regală a lui Carol al II-lea. Admirator al lui Hans Ionas (devenit subiect al licenței urmând a fi susținută la Milano în toamna lui 1975) studentul „italian” i-a făcut profesorului Ionas o vizită în speranța de a-i deveni lui Hans Ionas asistent. Cel puțin așa a presupus scriitorul exilat Șerban C. Andronescu în studiul său despre I. P. Culianu unde i-a pus sub semnul întrebării calitatea de „discipol al lui Eliade”, mult înainte de publicarea foilor din dosarul de urmărire securistă a lui M. Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/).

Faimosul academician Mircea Eliade a continuat să fie generos cu Ioan Petru Culianu, așa cum era el cu foarte multă lume, lăudându-l pe fostul bursier peste măsură și încercând în 1976 (fără succes) a-i obține un post la o universitate americană, în pofida lipsei unui doctorat de stat si a slabei activități științifice în domeniul istoriei religiilor: „Mi se pare de neconceput ca după raportul confidențial [pe care i l-am făcut lui Charles Long] despre D-ta, să nu se zbată să te aducă în USA. N-am scris niciodată despre un tânăr savant așa cum am scris despre D-ta. Nu se poate să nu reușim!” (prof. Mircea Eliade către absolventul Culianu, 31 martie 1976).

In ianuarie 1977 îi trimite tânărului (devenit asistent de română de la Groningen) ultimele sale povestiri, redactate între 1975 și 22 dec. 1976: Pelerina, Les Trois Graces si Tinerețe fără tinerețe (/ Timp de un centenar). Niciuna dintre aceste magistrale creații ale geniului eliadesc nu a fost publicată la vremea regimului comunist din România.

După ce a primit o Cronologie alcătuită de tânărul Culianu pentru nereușita lui monografie „Mircea Eliade” (Assisi, 1978), renumitul savant îi comunică epistolar faptul că nu era necesar a-l pomeni pe Sebastian nevizitat în timpul războiului. Fostul atașat cultural precizează pe 10 ianuarie 1977 că, venit din Portugalia cu misiune diplomatică în țară (zece zile în vara anului 1942), n-a putut vizita personalități mai importante precum Iuliu Maniu sau George Brătianu, ambii ulterior uciși în închisori politice. Reproșul (de iz securisto-comunist) că nu l-a vizitat în 1942 pe Mihail Sebastian s-a repetat ad nauseum, în teze de doctorat post-decembrist, în mass-media oficială, în cărți premiate sau nu de Academia Română de după 1990.

Nuvela Pelerina, terminată în vara anului când îi înlesnise fostului comunist Culianu sosirea la Chicago, i-a trimis-o în Olanda observându-l (din „Cronotassi”) rinocerizat, adică înnămolit în gândirea unică a totalitarismului de stânga. Poetul dr. Vasile Voiculescu, luându-și adio de la libertatea dinainte de ocuparea României de către armata lui Stalin, consemnează atât uciderile în massă la vremea foametei din anii 1946 și 1947 cât și forțata îndoctrinare prin sistemul de învățământ, i.e. rapida „înjugare a pruncilor” la marea minciună a raiului comunist.

La fel de marcată de ideologia comunistă (precum „informatorul de Securitate” Ioan Petru Culianu) s-a arătat în 2004 si Tereza Culianu-Petrescu, fostă profesoară de rusă. Faptul transpare fără greș din notele însoțitoare ale scrisorilor trimise de marele savant Eliade fratelui ei care avea să fie asasinat de Securitate la numai patru ani după moartea „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, cum a fost considerat Mircea Eliade.

Aflând de asasinatul din WC-ul universității de la Chicago, exilata Sanda Stolojan își va aminti replica generalului Nicolae Spiroiu (ministrul român al Apărării între 1991 și 1994) care spusese că „intelectualii din diaspora dau despre noi o imagine proastă”. Cât de proastă era imaginea din jurnalistica lui Culianu s-a văzut când articolașele sale apărute la New York în 1990 au fost cuprinse într-un volum de Scrieri politice, completate (spre a umple spațiul) cu interviul înregistrat în decembrie 1990 și publicat câteva luni mai târziu în Revista „22”, chiar cu puține zile înainte de suprimarea „rituală” (apud. Andrei Oișteanu) a lui Ioan Petru Culianu, aflat pe punctul de a fi angajat (2) ca lector de istoria religiilor la Chicago (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Părul lung și blond al lui Culianu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/pleteleluiculianu3/).

In Pelerina, Mircea Eliade se inspiră din evenimente petrecute real în România aflată sub ocupația armatei staliniste, citindu-l foarte probabil pe Silviu Crăciunaș precum și alte volume cu mărturii ale nenumăratelor atrocități pe care ideologii marxiști le vroiau pe vecie ascunse, dar și aflând verbal (de la foști deținuți politic) ce se-ntâmpla după gratiile imensei rețele de închisori politice, în lagărele comuniste de exterminare și în unele spitale psihiatrice. Exilatul Theodor Cazaban recenzase și el în 1958 o plachetă de poezii compuse de un fost deportat la Canalul Dunăre- Marea Neagră, accentuând sublititatea expresiei din unele poeme religioase („E-aproape, e-aproape/ Răsufletul liniștii reci/ Lumina surâde în veci/ Și-nchide seninul sub ploape”, V. Vasiliu, Aici, acolo).

Ultimele file ale volumului De Zalmoxis à Gengis-Khan (Paris, Payot, 1970), cuprind un excepțional eseu pe tema transcederii „terorii istoriei” prin intrarea într-o altă lume. Ideea eliadescă luase formă literară încă din 1955 când a publicat în franceză Noaptea de Sânziene (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale unui roman eliadesc, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/). De astă dată renumitul savant pornește de la observația că moartea este o experiență greu accesibilă gândirii moderne. In contrast, atitudinea de pasivitate în acceptarea (modernă) a morții de pe poziții raționale ar fi fost străină spiritualității omului societăților tradiționale. In balada Miorița – reprezentativă pentru spiritualitatea românească tradițională (3)-, ar exista „o solidaritate mistică om-natură care nu mai este accesibilă conștiinței moderne” (De la Zalmoxis…p.249).

Mircea Eliade reține din interpretarea dată de Fochi baladei Miorița că „tema cadrului nupțial, ca reflex al ceremoniilor nupțiale completând ritualul funerar aparține exclusiv folclorului românesc” (A. Fochi, p.529). Evidența tragică a morții, celebrată într-un cadru de înaltă măreție „își pierde semnificația pe care încă o avea în bocete și revelează altă dimensiune” (De la Zalmoxis la Gengis-Khan, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, 1980, p.250). Drama mioritică ne introduce într-un cosmos liturgic în care se săvârșesc mistere, folclorul românesc nevehiculând „creștinismul din biserici”. Savantul de renume mondial consideră că la români s-ar găsi o nouă creație religioasă, un creștinism cosmic care proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi.

Românul societății tradiționale neglijează elemente istorice ale creștinismului, și insistă asupra dimensiunii liturgice a existenței omului în lume. Filozoful religiilor delimitează creștinismul cosmic românesc de panteism, întrucât la români cosmosul nu e sacru prin el însuși, ci sanctificat prin participare la misterul nunții. Savantul argumentează cu observația că și unii mistici creștini au interpretat agonia și moartea lui Christos ca pe o nuntă. De pildă, Sfântul Augustin l-a văzut pe Christos-mire venind în patul nupțial al crucii.

In interpretarea dată Mioriței, hermeneutul universurilor religioase subliniază voința de a triumfa asupra destinului vitreg, păstorul preschimbând nenorocul în mister al tainei nunții. Eroul mioritic ar proiecta drama propriului destin într-un alt orizont spiritual, neasumându-și destinul ca pe un eveniment istoric personal. Spiritualitatea românească tradițională ce transpare din această creație a geniului popular găsește sens nefericirii sale asumând-o ca pe un mister sacramental.

Mircea Eliade pare convins că de-a lungul zbuciumatei lor existențe de milenii, românii au fost ajutați să suporte teroarea istoriei manifestată prin invazii și nefericiri de tot felul „datorită mai ales creștinismului cosmic”. Prin zdrobitoarea inegalitate dintre invadatori și victimile lor, cei invadați nu se pot sustrage terorii istoriei. Doar un cosmos „răscumpărat prin moartea și reînvierea Mântuitorului și sanctificat de pașii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei și ai sfinților, permite să regăsești, fie chiar numai sporadic și simbolic, o lume încărcată cu virtuțile și frumusețile de care invaziile despuiau lumea istorică” (Mircea Eliade, „Teroarea istoriei și răspunsul păstorului”, în vol.: De la Zalmoxis..., Payot, Paris, 1970, trad. București, 1980).

Nuvela Pelerina înfățișează ca personaj principal un român modern, un inginer firesc încadrat în „societatea comunistă a oamenilor muncii” în care viața se reduce la orele de serviciu, de relaxare si la câteva relații amicale. Destinul îi rezervă însă nebănuite surprize odată cu întrebarea (practic anostă) a unui necunoscut îmbrăcat cu o pelerină. Întrebarea „Ce zi e astăzi ?” pare anostă, pentru că ea nu vrea nici pe departe să-nsemne „pe ce lume trăiești”, ci intenționează doar să corecteze o datare eronată a unui ziar comunist. Si totuși nevinovatele cuvinte ale străinului l-au și transformat pe tânăr într-o victimă, zvârlindu-l într-un abis, chiar înainte de a formula un răspuns. Inginerul este imediat luat în vizorul Securităţi care până atunci urmărise pas cu pas doar vechea sa victimă (4) supraviețuitoare torturilor din închisorile politice.

Intrebat pe ce motiv a făcut 13 ani de temniță politică, filozoful Petre Țuțea a spus următoarele „Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel. „Ce vină vă însușiți dumneavoastră ?”, m-au întrebat. Si am fost condamnat la 20 de ani” (vezi Ultimile dialoguri cu Petre Țuțea, înregistrate la începutul anului 1991 de Gabriel Stanescu, Criterion Publishing, 2000, p.17).

Făcut părtaş la o suită de întâmplări cunoscute doar cu prilejul anchetelor comunisto-securiste (a curtat o fată care locuia pe aceiași stradă si chiar lângă casa omului cu pelerina, iubita sa lucra în secția cernelurilor, la o secție de cerneluri de la Slatina fusese o explozie, etc., etc.) noua victimă a Securității îşi pierde postul din București, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie nuvela, tânărul inginer este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice şi află, chiar de la angajatul Securității care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a trimis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe încredere în puterea lui Dumnezeu. La un anumit nivel de comunicare, mesajul biblic venit de la iubita stabilită în Uganda (“Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”) implică inexistenţa Cortinei de fier și a oricăror granițe de țări.

Așadar din secunda întâlnirii pe stradă cu un fost deținut politic înveșmântat într-o pelerină, tânărul a intrat ca si automat în mașinăria terorismului istoriei. Vânat de Securitatea comunistă fusese el cu vreo doi ani mai înainte, de când trimetea peste Cortina de fier cărți poștale ilustrate fostei sale logodnice care alesese libertatea, refuzând a se întoarce de la un Colocviu din Suedia. Intr-un mod criptic şi extrem de bine elaborat, prin meandrate peripeţii relatate în discuţii purtate la Securitate, tânărul solicitat a lămuri unui necunoscut o greşală de datare a ziarului „Scânteia” este pe nesimțite angrenat în alcătuirea unui stufos dosar de securitate în care ticluirea de scenarii (5) suplinește lipsa acută de FAPTE si de DOVEZI juridice pentru inculparea celui anchetat.

Continue reading „Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației” →

Ben TODICĂ: Cum l-am cunoscut pe George ANCA

George Anca împreună cu soția, Rodica au locuit și au murit câte puțin undeva într-unul din apartamentele moștenite din comunism; trăiau cumva izolați, ducând o viață de o modestie rară, ca apoi din câte am înțeles, mergând pe trotuar la câteva zile după moartea soției sale preaiubite, să i se oprească inima și să cadă mort, spun prietenii. El și-a iubit foarte mult țara, limba și tradițiile românești pe care le-a cântat și slăvit în scrierile sale. Și-a exprimat deschis dragostea pentru poporul român, pentru frații săi, cărora le spunea faptul că dacă acum trăim greu, asta nu înseamnă că nu avem voie să visăm la o lumea de basm, o lume a părinților noștri. Cu tauri și zimbri. Chiar înjugat la plug, te poți naște cu coarne perfecte.

În scrierile lui, el ne ia de mână și în viteza trenului glonț în care apar doar frânturi de imagini, construcțiile sale ne poartă prin lumea amintirilor de altădată, prin frumusețea copilăriei rămasă printre ruinele și cioburile timpului. Haideți să adunăm toate aceste perle într-o salbă de margaritare pentru sărbătoarea satului, așa cum o fac țărăncuțele noastre toamna la culesul recoltei pentru împodobirea chipului și a dansului cu strigături și țipuituri, cu zicători și ghicitori, cu proverbe și chiuituri vindecătoare din bătrâni la horele țărănești.

Scrierile lui George Anca și ale soției sale, Rodica sunt povești de dragoste forjate în sânul meleagurilor Râmnicului și ale Indiei unde au studiat și predat în universitățile popoarelor Maharajilor, unde au avut contact direct cu fierberea neamurilor țării lui Gandi, a Elefanților și a înțelepciunii Budiste, unde sărăcia crâncenă și bogăția absurdă ating cele mai îndepărtate puncte ale extremului supraviețuirii pe pământ. Un scriitor speră să atingă profunzimea înțelegerii lucrurilor prin sporirea înțelepciunii. G. Anca ne-a invitat în spațiile sale secrete unde nu poți împărtăși decât cu cei deschiși lumii, cu frații de încredere. Cât de frântă trebuie să fie inima românilor ca să se vândă pe o farfurie de fasole și un cârnat?

Kashmirul e o mare tragedie a lumii, de asemenea și Palestina, însă George a învățat trăind printre ele pentru că India e o societate care există într-o ierarhie crâncenă a claselor sociale numită CAST. De mii de ani și în ciuda acestor diferențe de clasă, se crede în fericire. În Australia, noi nu cunoaștem acest fenomen de clasă, doctorul și hamalul discută, împărțind prietenește berea și friptura în parc, fără sentimentul discriminării religioase, de clasă sau rasă, fapt care etichetează Australia ca țară ideală, de vis, un adevărat paradis.

Continue reading „Ben TODICĂ: Cum l-am cunoscut pe George ANCA” →