Lună: iulie 2020

George ROCA: Memoria peniței (1) – Când începe noul mileniu

Confuzii, confuzii, confuzii…

De la pronunţie la geografie, de la ştiinţă la politică, multe confuzii afectează societatea omenească din ultimul timp. Exemple? Pot să vă dau câte vreţi!!! Se pronunţă pe româneşte ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), şi în limba engleză, UNO (United Nations Organisation). OK! Dacă e ONU, atunci de ce nu pronunţăm OTAN (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord), în loc de abrevierea NATO? Ce reguli folosesc învaţaţii de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” de pe lângă prestigioasa Academie Română? Unde sunt scrise sau menţionate aceste reguli, deoarece în ultimele îndreptare ortografice, ortoepice şi de punctuaţie (IOOP) nu sunt specificate asemenea exemple?

Românilor care locuiesc „mai stabil” în străinătate, sau în afara graniţelor ţării, le place să se numească patrioţi. Chiar dacă unii nu au de gând să se reîntoarcă deocamdată în ţara de baştină, mulţi dintre ei ar dori totuşi să-şi aibă tot acolo locul de veci. Adevărul este că foarte puţini îşi pot îndeplinii visul. Nu prea te ţin balamalele să te reîntorci la bătrâneţe în locurile natale! Din aceasta cauză confuzia românilor emigranţi persistă. Unii, chiar dacă se dau mari iubitori de limbă română, nu îşi învaţă odraslele limba stramoşilor… precum o fac alte neamuri „venetice”. După interesanta „daco-gestică” – formă de comunicare de care au „profitat” la începutul cuceririi vestului – folosesc acasă, imediat ce închid uşile pe dinăuntru, o limbă română mixată cu noţiuni de jargon, argou şi regionalisme, pe care englezii ar numi-o „Broken Romanian”. Vreţi exemple? Vă pot da o mulţime! La New York, românii călătoresc cu „saboiul” (de la „Subway”) la muncă, folosind acest „neologism”, în locul cuvintelor „metrou” sau „tren”, noţiuni care definesc în limba română acest mijloc de transport. Se foloseşte foarte des „am fost la shoppingăleală”, în loc de „am fost la cumpăraturi”, „mergem în trip”, în loc de „mergem în călătorie”… Să nu mai vorbim de trivialul „fac” pe care îl scot din gură românaşii noştri ori de câte ori se lovesc cu ciocanul peste degete!

Ei, parcă „lingviştii” occidentali sunt mai breji!? Mai circulă prin publicaţii prestigioase denumirea de Burma, Birmania, pentru Myanmar, Peking, Bey-jing pentru Beijing, Kampuchia, Cambodia sau Cambodja, apoi „Budapest”, pentru a desemna capitala României  (vezi ediţia I-a, coperta a IV-a a romanului “Windmills of the Gods” de Sidney Sheldon). Când se scrie Sidnei, Sidney sau Sydney? Mulţi mai scriu în engleza, în loc de „România”, Rumania, Roumania sau chiar Rromania! Confuziile se succedă şi în medicină sau ştiinţă. Azi ţi se spune că aspirina este bună pentru inimă, mâine, că salicilatul pe care îl conţine, produce cancer. Florul din pasta de dinţii cea de toate zilele  ne otrăveste încetul cu încetul; farfuriile zburătoare există, au fost văzute, dar guvernele neagă acest fapt. De ce oare!?

Şi controverse…!

URSS-ul a fost cel mai teribil inamic al occidentului în războiul rece, dar acum ruşii sunt luaţi în braţe, iar ţările vândute la Yalta, sunt aduse la sapă de lemn sau muştruluite cu indexul de către conducătorii mai-marilor puteri şi de Fondul Monetar Internaţional. Cortina de Fier” s-a mutat pe partea vestului… Înainte nu primeam paşapoarte de la comunişti, acum nu primim vize de la capitalişti, aşa că bieţii românaşi de rând nu au nici o şansă să vină „acilea” la Olimpiada de la Sydney, în 2000. Ca să nu mai batem apa în piuă cu exemple despre confuziile şi controversele cotidiene, să încercăm împreună să analizăm cea mai zăpăcită încurcătură creată odată cu declararea anului 2000 începutul noului mileniu, adică cel de al treilea! Căzut-am şi eu în butoiul cu fraieri, în urma cu vreo doi ani, când am pus titlul unui roman-reportaj care apărea în foileton într-unul din cotidienele româneşti, numindu-l „Olimpiada mileniului trei”. Era vorba acolo, despre modul de organizare şi pregătirile Olimpiadei a XXVII-a, care se va ţine la Sydney, în Australia, în perioada 15 septembrie – 1 octombrie 2000. Mii de scuze!

VCM3

 

Virusul Confuzant al Mileniului Trei (VCM3) este cel care produce în prezent cele mai mari crize de insomnie. Acesta i-a afectat  nu numai pe „marii gânditori” români, ci şi pe cei de pe alte plaiuri. La Paris în jurul Turnului Eiffel, se pregătesc de revelion serbări galante, acţiuni prin care francezii îşi vor lua rămas bun de la mileniul al doilea şi vor saluta cu focuri de artificii începutul mileniului trei (cu un an mai devreme!?). Virusul bântuie atât prin Trafalgar Square din vechea metropolă engleză, cât şi prin Times Square, inima aşezării înfiinţate de Peter Stuyvessant, New York… pentru a ajunge până la urmă ajunge şi la capătul lumii, la Sydney. Serbări scumpe, cu fast şi opulenţa, se pregătesc şi aici pentru cinstirea bebeluşului Mileniu-Trei. Toate hotelurile, restaurantele, cârciumile, pub-urile, sunt rezervate (în întregime) de mai multe luni. Un tacâm la o masă comună, la un bistrou din jurul Operei House, începe de la modesta sumă de 500 AUD. Pentru această sumă, ţi se oferă un scaun, o sticlă de vin (spumos) local, un platou de „pasta”, o felie de friptură de curcan, o cafea, un desert şi o fereastră prin care poţi vedea focurile de artificii. Atât!

O fleică din carnea Păsăroiului Emu, vărul australian al struţului african, va costa de la  3000 dolari-plus, în cazul când acesta va fi făcut friptură. Puişori de cangur, miei sau purceluşi, vor fi prăjiti în cuptoarele de făcut pizza şi vor fi decoraţi cu un măr în gură şi un bucheţel de pătrunjel în deschiderea atât de discutată de răposatului Al. Graur.  Dacă vrei să petreci „noaptea dintre milenii” într-un local de mâna întâi, precum cel de la hotelul Hilton, restaurantele din Turnul de Televiziune, Centrepoint sau restaurantul faimoasei Opera House, atunci de mult trebuia să achiţi două, trei, sau chiar cinci miuţe de dolari… acum totul fiind „Fully Booked”, adică nu mai găseşti un loc liber, nici dacă dai cu tunul sau arunci cu şpaga! După cum vedeţi nu am menţionat nicăieri, delicioasele icre negre, sau caviarul. Restricţii draconice au fost impuse Australiei de faimoasa societate pentru protecţia mediului „Greenpeace”. Dacă nu se importă caviar, atunci nu se mai omoară sturionii – zic ei, iar dacă „ozii” (diminutiv local dat australienilor) îndrăznesc să nu se supună, atunci vai de olimpiada lor, căci “boicot” va scrie pe fruntea acestora. Aşa „vrea” muşchii lor, adică ai Grinpisului!

Celor care n-au găsit locuri la localurile din preajma faimoaselor puncte de atracţie: Darling Harbour, Opera House şi a vecinului pod, poreclit “Coathanger” (deoarece seamănă cu un umeraş de haine), li se oferă o alternativă: un zbor cu compania Qantas peste Polului Sud. Cine vrea să vadă de revelion, Antarctica, din avion, va plăti cu şapte mii doua sute de dolari australieni un fotoliu la fereastra clasei întâi, şase mii, la fereastra clasei „business” şi trei mii opt sute, la fereastra clasei economice. Dar totuşi, cei de la compania aviatică australiană, au grija mare şi de cei care nu prea au dare de mână, oferindu-le contra modestei sume de doua mii de dolari un loc pe rândurile din mijloc (asta, poate… aşa, pentru echilibrarea avionului!), însă fără a avea dreptul să  se uite pe fereastră, ci doar la părtile dorsale ale celor cu o mai mare dare de mână. Durata zborului este de  aproximativ unsprezece ore, fără nici o escală. No comments, mate!

Stând drept şi gândind strâmb, e posibil, că pe mulţi i-o fi speriat, mult-discutatul sfârşit al  lumii, şi atunci, şi-au zis că nu banii contează şi desigur, ar fi mai bine, ca acest „sfârşit” (adică noul an!) să-i găsească lângă o felie de piept de păsăroi australian, o halbă de şampanie, fie ea şi Dom Perignon, Moet Chandon, Veuve Clicot sau ce-o fi (numai bule franţuzeşti să aibă!), nişte artificii chinezeşti şi Boeing-uri americane aruncate prin atmosferă/stratosferă spre Antarctica.

Deci… când începe noul mileniu?

În altă ordine de idei, hai  să trecem iar la oile noastre. Ce facem cu confuzia creată de VCM3? Când începe noul mileniu… în anul 2000 sau în 2001? Pentru a ne dezmetici numărăm hacana pe degete: unu, doi, trei ş.a.m.d. Ciudat! Atunci când terminăm de evidenţiat aritmetic toate degetele mâinii şi în sfârşit zicem cu voce tare: „zece” (unii mai şugubăţi, ca alde Contele Alexe  zic „zexe”!) realizăm că am încheiat o decadă digitală (căci în nonade n-am auzit încă să se măsoare anii!)… apoi ne dumirim că o sută de degete fac un centenar şi in sfârşit, o mie de degete fac un mileniu. Ura! O mie de degete fac deci un mileniu, iar un mileniu este egal cu o mie de ani! Ura, din nou!

Stând strâmb şi judecând drept, parcă undeva este ceva în neregulă. Nu ne iese socoteala cu începutul mileniului trei în anul 2000! Circumvoluţiunile încep să se încălzească şi să scoată scântei. Ne piere simţul umorului, avem palpitaţii, ne supăram, devenim iar confuzi, iar VCM-ul ne atacă puternic. Sărim în sus şi iar o luăm de la capăt cu numărătoarea. De data asta cu creionul pe hârtie. Zece linioare, un deceniu, de zece ori zece linioare, un centenar, şi aşa mai departe până ajungem la mileniu. Suma e la fel ca la numărătoarea pe degete. Iar dureri de cap, migrene şi nopţi nedormite. Cine ştie… poate asta o fi faimoasa boală a lui Calache!

Deoarece oameni suntem, îl întrebăm timid pe aproapele nostru. Mulţi, cu privire bovină, dau un răspuns în doi peri: „Aşa a declarat guvernul, aşa trebuie să fie!”. Alţii mai cerebrali încep să calculeze şi ei pe degete, apoi pe hârtie şi aşa mai departe. După ce trecem de fazele acestea de cercetare matematică, mai descoperim câteva nereguli. Unele popoare, ca evreii, arabii, indienii, sau chinezii (cei mulţi!), nu trec, în noaptea de revelion (care vine), în mileniul trei. La evrei este anul, 5760, deci în mileniul cincişimaimultdejumătate, având un avans de aproape trei milenii faţa de creştini. La musulmani, calendarul începe de când Mahomed s-a mutat de la Mecca la Medina, adică in anul 622 E.N.(era noastră). Confuziile provin şi de la alţi factori. Arabii calculează anii după fazele lunii, nu ale soarelui. La aceştia, anul are o durată de 354 de zile, din care cauză este mult mai scurt decât cel oficial, fapt pentru care domniile lor se află în prezent doar în 1420! Mayaşii au prevăzut că sfârşitul lumii va fi în 2012. Poate li s-or fi tocit dălţile cu care şi-au cioplit în piatră caledarul şi nu au putut să mai continue numarătoarea anilor… sau s-au lovit şi dânşii – cioplitorii desigur – cu ciocanul peste „deşte” şi… exclamând cu necaz acel faimos „fac” englezesc… au abandonat lucrul până le va trece durerea!

Cu multitidinea asta de popor chinez e o altă problemă! Ei numără anii în animale, nu în milenii: anul şobolanului, anul câinelui, a şarpelui, a dragonului etc., animalele se succed la fiecare doisprezece ani. Deci zece ani câineşti sunt de fapt 120 de ani de-ai noştri… După calendarul chinezesc „selenar”, aceştia mai au şi o altă numărătoare care spune că în prezent Marele Popor Chinez se află în anul 4698. Ţară mare, popor mare, ani mulţi la numărătoare… şi iarăşi capul mă doare! Parcă tot evreii sunt mai veterani, având un avans de 1062 de ani faţă de kitai! Căci nu degeaba l-au avut dânşii pe Methuselah a.k.a. Matusalem, fiul lui Enoh şi bunicul lui Noe – cel cu (b)arca! Longevivul a trăit până a împlinit frumoasa vârstă de 969 de ani! Bine că nu a apucat 1000 de ani că ar fi avut mari dureri de cap cu calcularea vârstei sale şi a VCM-ului!

Trec la raftul bibliotecii, de unde iau o carte de istorie, o enciclopedie mai britanică şi un dicţionar de cultură generală. Evrika! Am găsit ceva. Descopăr că un mileniu este compus dintr-o mie de ani – parca ştiam acest fapt! Mai aflu că lumea modernă a adoptat calendarul Iulian, care ne trimite în retro-timp la Iulius Ave-Caesar, în anul 44, după naşterea lui Cristos.

În secolul al şaselea, Dionysius Exiguus (Dionisiu cel Mărunt), călugăr, filozof şi om de ştiintă, la cererea Papei Sf. Ioan I-ul, a desemnat naşterea lui Iisus, la 753 de ani A.U.C. (Ab Urbe Condita = de la facerea  Romei) şi cu 532 de ani înainte de calcul, numind acest an „Anno Domini”. Cu acesta, deci, începe număratoarea anilor erei noastre.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (1) – Când începe noul mileniu” →

Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – un spirit generos și o avere inestimabilă

Despre oameni importanți este bine să cunoaștem cât mai mult pentru că, la un moment dat, ne pot deveni modele de viață și de comportament. Cu atât mai mult despre un om cu o personalitate de excepţie, trecut prin toate experienţele vieţii. Un erudit care doreşte să-şi împărtăşească din preaplinul său, cu generozitate şi mare iubire de oameni.

Mărturisesc că nu am întâlnit niciodată până la această venerabilă vârstă, o personalitate atât de copleșitoare prin complexitatea ei, capabilă să facă față atâtor domenii în care a excelat, ca distinsul profesor Cristian Petru Bălan.

Deși este doar o cunoștință internetistică, pot afirma cu deplin temei că mi-a marcat existența, luând cunoștință de o mare parte din opera domniei sale, menită să intimideze orice scriitor de bună credință. Și chiar pot spune că mă simt onorată că mi-a încredințat cărțile și a acceptat să le fac recenzii, cronici, prefețe sau postfețe. Frapează diversitatea domeniilor abordate într-o singură viață, practic a acoperit toate domeniile vieții sociale, scoțând la iveală opere inedite, romane, scrieri fantasy, nuvele, povestiri, monografii, evocări, poezii, scenarii, piese de teatru, eseuri, cărți pentru copii, etc. Un spirit enciclopedic care toată viața s-a străduit să se documenteze, să studieze, să aprofundeze toate domeniile de bază ale vieții.

Cred că nimeni nu a reușit să cuprindă în lectura sa, toate cărțile lui Cristian Petru Bălan. Din toate, am spicuit un număr de cărți reprezentativ, din care decurge complexitatea acestui om de excepție care poate fi înnobilat fără greș, cu titlul onorific de geniu. Jorge Luis Borges, marele orb își închipuia Paradisul ca o imensă bibliotecă, de fapt, un tezaur inestimabil de spirite generoase care ne-au lăsat moștenire aurul lor de cuvinte. Să ne împărtășim din el și să-l împărțim cu alții, pentru că dacă-l folosim doar pentru noi, va fi ca și când am îngropat talantul în pământ, după pilda christică.

De aceea, strădania mea smerită a încercat să fie în consens cu darurile lăsate de acest copleșitor poet și scriitor. În întreaga domniei sale operă sunt cuprinse o sumedenie de învățături livrești, panseuri, aforisme, pilde christice, istorioare morale, ceea ce demonstrează uriașa cultură enciclopedică a autorului. Cărțile sale pot fi socotite manuale, îndrumare, ghiduri în diferite domenii. Te poți minuna cât de multe cunoștințe pune la dispoziție autorul în cărțile sale. De fapt, acesta este și scopul: unul pedagogic-didactic pentru toate categoriile de vârstă și studiu. Nimeni nu poate rămâne indiferent când întâlnește un asemenea spirit bogat în informații de toate felurile. Și peste toate, impregnat cu un farmec de povestitor fără egal.

În cartea ”Oaspeții din Elizeu”, aflăm istoria unor spirite mari ale omenirii, relatată chiar de ei înșiși, prin intermediul unor colocvii cu un om de știință, cu un scriitor (alte-egoul autorului) și a unui mediu. Ineditul lucrării îl constituie chiar confesiunile acestora despre care nu s-a aflat încă și felul în care se materializează bi sau tridimensional. Cum putem cunoaște un autor mai bine decât din lectura propriilor sale creații? Prin aceste scrieri, Cristian Petru Bălan se dovedește a fi un original plin de imaginație și dinamică, apt de a trezi interesul cititorilor.

Minuțios documentat, autorul este o adevărată enciclopedie în viață, putând oferi informații în orice domeniu. Iubitor de cultură și artă, de știință și filozofie, Cristian Petru Bălan s-a remarcat încă din tinerețe pentru ineditul scrierilor, dar și al creațiilor sale picturale și sculpturale. El lasă localității unde a văzut lumina zilei opere care-i vor perpetua memoria. Totodată, prin tot ce a întreprins, autorul a dovedit pe deplin calitatea supremă: aceea de a fi un bun român, care a cultivat limba strămoșilor săi, a păstrat tradiția, a perpetuat cultura națională, ducând peste hotare și făcând cunoscută calitatea și numele de român.

E aproape de domeniul miracolului ca un om, într-o viață, să acumuleze, să interpreteze, să prefigureze atâta știință cât ar fi necesar într-o sută de vieți normale. Și într-aceasta, personalitatea lui Cristian Petru Bălan strălucește în atâtea domenii în chip desăvârșit. Cine a avut șansa să-l cunoască, se poate socoti un om norocos. Coborât din spiritele care au tutelat Renașterea Universală, autorul atâtor lucrări și creații a învins inerția regimurilor și s-a înălțat deasupra nimicniciei acelora care ar fi vrut să-i oprească izvorul inspirației și al cunoașterii.

Substanță și esență, repartizate egal în orice lucrare, ca să vădească faptul că omul poate ieși biruitor dacă are spiritul curat și generos și nu-l poate ataca nici ceata celor potrivnici dezvoltării intelectuale umane. Ceea ce m-a îndemnat să-mi îndrept atenția asupra copleșitoarei sale personalități este deschiderea autorului spre toți cei care doresc să cunoască adâncimile vieții în toată splendoarea și decăderea ei.

De asemenea, Cristian Petru Bălan a fost preocupat întotdeauna de cercetarea, aflarea și păstrarea tradițiilor românești, mergând pe urmele acelora care s-au ocupat întreaga viață de cultivarea lor. El nu și-a uitat limba maternă, dimpotrivă, a îmbunătățit-o, a reînnoit-o, i-a adăugat nuanțele specifice ale celor plecați spre alte zări, care trăiesc în dor continuu de țară.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – un spirit generos și o avere inestimabilă” →

Mircea Dorin ISTRATE: Frumoasele povești

FRUMOASELE  POVEȘTI

 

Copil, în a ta urmă, preabună Mamă Tână,

Mi-am înșirat des pașii pe ulița bătrână,

Ducând  împovărarea a câtorva surcele,

Un foc s-aprinzi în vatră, Bunica mea, cu ele.

 

Și-apoi, până se face înzilnicita cină

Tu-mi depănai povestea cu vorba ta cea lină,

Spunându-mi câte-n lună minuni s-au petrecut,

Acolo-n locul cela, în vremea de demult.

 

Cum în păduri din juru-mi și-n Bercul cel umbros

Mi s-a luptat cu zmeul cândva un Făt Frumos,

Să scape Cosânzene furate de prin sat,

Ori preafrumoase fete din stârpe de-mpărat.

 

Cum caii aveau aripi zburând ca o săgeată,

Cum pe aici, pe-aproape în vremea de-altădată

Bătrâne Cotoroanțe la vremea decuseară,

Făceau în taină-o vrajă, ca totul să dispară.

 

Că-n deal era cetate cu ‘nalte metereze,

Păzite zi și noapte de străji mereu ce-s treze

Și-acolo împăratul bătrân și înțelept

Era un  om de treabă și-n toate era drept.

*

Așa-mi spunea pe-atucea  iubita Mama Tână

Povești ne-nchipuite din vremea cea bătrână,

Eu ascultam cu teamă și-apoi în al meu vis,

Mă și vedeam acolo, un Făt, de neînvins.

 

M-acopeream cu stele în nopțile de-atunci,

Cu sabia în mână hălăduiam prin lunci

Să apăr de balauri codanele frumoase,

Le fie-acele zile, de-apururi norocoase.

**

De ce Mărite Doamne acol’ nu mai lăsat

Să fiu pentru vecie și slugă și-mpărat?

Pomiștea popii toată, cu merele-i de aur

Să o păzesc cu viața-mi, îngloriat cu laur.

***

Când nu mai crezi povestea cu zmei și Feți Frumoși,

Îți pierzi copilăria și anii norocoși,

Tristeți câte-or să vină și câte-or fi nevoi,

De-acolo-ncep, de-atuncea și-or tot veni apoi.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

15 iulie 2020

Veronica BALAJ: Jurnalul, între realismul crud și metafizica sublimă

Aceasta ar fi doar una dintre posibilele perspective analitice asupra volumului  „ÎNGERUL ADÂNCULUI”, Editura Mirton, Timișoara, 2020, semnat de Eugen Dorcescu.  Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note: Mirela-Ioana Dorcescu.

Jurnalele, mai ales cele literare, cuprind, fără îndoială, partea de trăire  interioară,  fosforescentă, tulburată  și care iese la suprafață, în văzul celorlați, doar atât cât vrea autorul. Asemeni unei sclipiri de fulger. Rotundul, care ține de sinuozitățile profunde, secrete, și chiar de tainica sălășluire a divinului în om, indefinibilul  rămânând  undeva în adâncul firii. Uneori, acest inefabil se pierde, odată cu ființa umană.

Un jurnal  ce se croiește, însă, pe dimensiunea  om – univers, om  –  Creator poate depăși acest risc și poate salva taina ființei. Așa se întâmplă și în cazul tomului de peste 500 de pagini, Eugen Dorcescu, „Îngerul Adâncului”, semnalat mai sus, volum care cuprinde o largă perioadă calendaristică, 1 februarie 1991 –  14 noiembrie 1998, cu o întrerupere de aproape un an de zile. Întrerupere ce-și are și ea rostul, în istoria acestui demers introspectiv.

Dacă orice jurnal  presupune un act de comunicare specială cu viitorimea, cu cei care-l vor lectura mai târziu, el presupune  totodată  și un accept al autorului, devenit personaj  al propriei sale mărturii, un accept  de a le dărui celorlalți ceva din sinele său. Eugen Dorcescu începe a scrie jurnalul dintr-o pornire  a eului,  nu spre confesiune neapărat, ci, mai înainte de aceasta, spre cunoașterea  fațetelor sinelui. Spre introspecție, în adânc de ființare: „… vorbesc cu mine însumi cât mai departe  de oameni și cât mai  aproape de Dumnezeu, 1991, iunie”.  Nici nu-și propune să-l publice vreodată. Adesea vrea să renunțe și chiar o face, după cum notează în 13 noiembrie 1998:  „Jurnalul va  rămâne mai mult ca sigur nepublicat, până când mă voi muta la Domnul… Domnul  (nădăjduiesc și mă rog) mă  va sfătui cui să las manuscrisele…” (p. 521). Domnul chiar l-a sfătuit și i-a trimis o mână îngerească, i-a trimis-o pe Mirela-Ioana  (soția lui Eugen Dorcescu),  care a citit, retrăit, salvat de la uitare o epocă cifrată în mii de zile.

Întrucât unghiurile de abordare a acestui impresionant volum, ca problematică și ca raportare la sinele poetului, sunt  mult  prea numeroase și mult prea diverse,  voi încerca să mă refer doar la câteva aspecte. Fără a viza, nici aici, o reușită exhaustivă, desigur.

Structurat pe trei părți, cu trimiteri, în ebraică, la Vechiul Testament, sintetizând, dintru început, stările definitorii, întâlnite în excursul ce va urma, textul ne înștiințează că vom lua cunoștință, explorând, alături de autor, hăţişul realului, de existența metafizicului și a transcendentului. (Partea I –  Moth tamuth/Vineri 1 februarie 1991 – Miercuri ,15 –Joi, 16 iulie 1992; Partea a II-a –  Abaddon/Îngerul Adâncului/Luni, 26 iulie 1993 – Marți, 7 februrie 1995. Partea a III-a –  Havel Havalim/Deșertăciunea deșertăciunilor, Duminică, 10 septembrie 1995 – Sâmbătă, 14 noiembrie 1998).

Jurnalele din literatura română le cunoaștem și o comparație ar însemna un studiu amplu. Fiecare își are structura sa, are cărări croite între cotidianul general și cotidianul trăit pe cont propriu, în larga, nepotolita existență umană. Dar, cum „Îngerul Adâncului”  își are straturile sale absolut  particulare, voi lua în calcul un alt  jurnal, de o altă factură, aparte, tocmai pentru a sublinia notabilele însușiri compoziționale și semantice, spre care ne îndrumă „Abaddon, Îngerul Adâncului”. Drept referință, prin diferențiere, iau  „Journal de travail”, 1938-1955, de Bertolt Brecht, Editura L’Arche, Paris, 1973; titlul original, în limba germană: „Arbeittsjournal”.

 

Așadar, cărările, pe care va trebui să înaintăm în mersul lecturii propuse de „Abaddon, Îngerul Adâncului”, au un bine marcat caracter semiotic, estetic, moral și conceptual. Forul interior al autorului-personaj este un… adânc. Însuși  îngerul ales, se știe, simbolizează  adâncurile. Din acest punct, orice moment din desfășurarea jurnalului am lua în atenție, ne vom simți conduși subtil, adeseori cu franchețe, spre o realitate antropo-cosmică.  Și spre metafizic. Este felul propriu  autorului-poet de-a simți și de a  se raporta la lume, la viață. De remarcat că, dacă în jurnalul lui Bertolt  Brecht, ales ca reper de diferențiere, autorul se implică în zbaterea, în viforul lumii sale (să nu uităm că este cuprinsă și perioada hitlerismului), Eugen Dorcescu se retrage în sine, trăiește intens înstrăinarea  și, de aici, găsește căi deschise către metafizic. Se va simți/se va numi un „Cavaler al lui Hristos”, nicidecum un cavaler al prezentului trecător și dezolant.

Bertolt Brecht adună secvențe din presa vremii, își spune părerile, se agită, vrea limpezirea unei societăți debusolate. Autorul român, însă, scrie. El este POETUL. Creatorul unei punți  între lume și transcendență. Studiază Biblia, stihuiește Psalmii. Cosmocentrismul său face parte din propria  viață, nu doar din creația sa  literară. Este structurat a înțelege și a lua în seamă doar esența. Adică divinul. Societatea nu-i oferă siguranță sau liniște. Superficialitatea nu este  o alternativă pentru eul său. O spune franc: Oamenii sunt așa cum sunt, un coșmar, la fel de îngrozitori pretutindeni. Și la fel de nenorociți, vrednici de milă…” (18 decembrie, 1994, p. 39).

Sacrul este punctul său de echilibru. Elementul de care sinele său, creuzet de frământări, va avea mereu nevoie. Însingurarea, lipsa dorinței de a se amesteca în lumea plină de vârtejuri fără preț îl fac nefericit. Metafizicul  e  singurul orizont ce-l poate împlini, în lupta cu sinele său plin de ascuțișuri și căutări: „Nu există artă mare în afara sentimentului metafizic”(p. 391). Sună ca un verdict. Ca o mărturie de credință scriitoricească. Dacă scriitorul român preferă metafizicul, esența, Bertolt Brecht, în jurnalul său, care a făcut vogă în mai multe țări, crede că arta trebuie să fie racordată la realitatea în fierbere. La realitatea frustă, palpabilă: „… on ne peut, en général, parler de réalisme, que dans le sens où il est question d’un approche réaliste par l’écrivain du monde, et du metier d’écrire…” (p. 167).

Continue reading „Veronica BALAJ: Jurnalul, între realismul crud și metafizica sublimă” →

Hedi S. SIMON: Maria Găitan-Mozes – Identitate, gânduri, simțire, muzică

Cel mai recent volum de versuri ale Mariei Găitan întitulat sugestiv „Identitate” este o dezvăluire, un răspuns la o întrebare. Cine este de fapt „doamna Poezie” creată în întregime din gânduri înțelepte, din simțire profundă, din iubire pentru toți și toate, îmbrăcând întregul conținut în versuri lirice de o minunată muzicalitate. De obicei, se spune despre un artist că s-a format din muncă și talent. Adevărat, multă muncă, un dram de talent care se șlefuiește precum diamantul în cursul unei vieți de om. La poeta Maria Găitan -Mozes însă vom găsi elemente în plus.

La început a fost suferința:  o copilărie strivită de război, părăsirea casei părintești pentru a ajunge din Basarabia în România, singură, despărțită de mama și de orice om apropiat.

Ani petrecuți într-un internat în mijlocul unor copii străini, cu care împărțea în egală măsură foamea și mizeriile vieții. Pe unii un asemenea început de viață îi distruge psihic; pe alții îi călește, transformându-i în oameni capabili să țină piept tuturor greutăților. Printre aceștia se numără și poeta noastră, care a învățat să reziste, să acumuleze răbdare și să meargă pe calea cea bună, chiar dacă deseori drumul era împotriva vântului.

Primul succes al ei a fost desigur intrarea la o școală pedagogică unde se formau cadre destinate a educa copii de vîrstă preșcolară. O învățătoare de grădiniță care iubește copiii și înțelege suflețelul fraged al copilului, este de neprețuit în orice instituție de învățământ. Dar aceste calități s-au dovedit tot atât de binevenite, când tânăra educătoare scria povestioare și poezii pentru micii ei elevi. De aici s-a tras și norocul unei descoperiri fericite a talentului ei, care a condus-o la Școala de literatură „Mihai Eminescu” din București, pe care a și absolvit-o cu succes alături de alți tineri talentați și norocoși.  Deoarece această școală a funcționat doar pentru o singură serie, după care s-a desființat (din rațiuni „superioare” neânțelese și până în prezent) Dar Maria Găitan era deja cunoscută și apreciată de iubitorii de frumos, mai puțin poate din partea autorităților. De ce erau deranjate autoritățile? Poate fiindcă era basarabeancă, ceea ce însemna pe atunci că era „venită din Republica sovietică Moldova”… Ulterior i s-a mai adăugat încă un păcat, datorită faptului că devenise soția unui evreu. Prin urmare, era nevoită să suporte persecuții subtile, deși nu destul de subtile încât să nu-i provoace suferințe.  Soluția s-a găsit în plecarea familiei Mozes în Israel. Poeta recunoaște că în ciuda tuturor greutăților de început de drum, ea a găsit în Israel un loc cald, o patrie unde s-a simțit însfârșit binevenită. Abia aici a înflorit adevăratul ei talent, aici a scris poezii și proză, iar tematica cărților Mariei Găitan se întoarce mereu la prima dragoste, acea pentru copii. Căci în afară de volumele dedicate în întregime copiilor, cum este și minunatul volum pentru cei mici întitulat „Copii, jocuri, jucării” cu o superbă ilustrație semnată de Clelia Ottone, ca și coperta datorată doamnei Ioana Toff, chiar și volumele dedicate celor mari, conțin neapărat câteva poezii rezervate copiilor. De pildă, în volumul „Asta sunt” născut în primăvara  anului 2016, la Editura Familia, vom întîlni între versurile cu tematică profundă, actuală, uneori chiar dureroasă, o presărare ca o înviorare a sufletului cu câte o poezie dedicată celor mici. În poezia „Joaca” scrisă pentru proprii nepoți Rinat, Ianiv, și Coby, aflăm că: „Ei mă cheamă/ și mă vor/ Parc-ar vrea/ să-mi lecuiască/ aripa copilăriei/ ce mi-a fost/ rănită-n/ zbor// ”. Tot așa în „Identitate” revine portretul superb al unei fetițe – „ghemotoc” – cu zulufii ei în vânt, frământată-i de un gând”.

Sau în poezia „Dorința” – o fetiță care-și dorește cu ardoare o păpușă, admirând-o de la distanță, într-o vitrină: „Și câtă asemânare/  între ele/ Cu același păr/ în valuri/ auriu/ rochița albă, înfoiată// . S-a îndârjit/ și vrea pe loc/ păpușa, iar dacă nu, -/ o soră-adevărată!// ”.

O altă temă la care poeta revine dureros în poeziile ei este nostalgia și dorul după mama ei de care a fost despărțită. Din cauza împrejurărilor vitrege ale războiului, sărăcia, sacrificiul mamei, toate aceste sentimente fiind redate cu asemenea forță reală, încât îl obligă pe cititor să se întoarcă în timp, la propriile sale amintiri dureroase. În „Comori mărunte”: „Un șervețel/ îngălbenit/ cu ciucuri roșii/ și înfloritură fină/ dar/ al mamei/ mamei mele/ stă împăturit și-acum/ cu naftalină.//  Mi-a fost dăruit de mama/ mie,/ când aveam/ încă pistrui pe față/ și o costiță lungă, aurie…// ”. Poezia „Împărțeala” ne arată fața hâdă a războiului, foametea, lupta mamei de a-și menține în viață copiii: „Pâinea/ ne-a fost dăruită…/ Dar/ era una,/ era mică/ , și trebuia împărțită în felii,// …”.

Tematica creațiilor doamnei Găitan-Mozes este atât de vastă, încât poate fi cuprinsă doar într-un studiu mult mai profund decît aceste modeste note de lectură. Amintesc doar descrierile minunate ale naturii, care transportă cititorul în lumea visului despre frumuseți nevisate: „Abia a dat în geană/ primăvara,/ și crengile subțiri, fragile,/ și-au pus podoaba feciorelnică/ pe umăr// ” sau a senzațiilor aproape fizice a atingerii picăturilor de ploaie într-o zi toridă de vară. Poeziile  exprimând devotament și recunoștință pentru această țară, devenită patria poetei, constituie o parte însemnată a volumului „Identitate” ca și cele scrise cu atâta dragoste și admirație față de ostașii Tzahal care apără țara și viața cetățenilor. Printre acestea se numără și minunata poezie închinată soțului ei, care s-a înrolat ca rezervist, deși îi venea destul de greu la o vârstă ceva mai matură să facă față îndatoririlor. („Soldatul meu”). Poeta a închinat multe versuri minunate amintirilor intime despre viața la țară din copilărie și truda părinților pentru întreținerea familei; întălnim deasemenea probleme de actualitate politică de la noi și din lume, mai ales setea după liniște și pace.

Totuși mai există un subiect care în nici un caz nu este pe ultimul loc în opera Mariei Găitan-Mozes, din contra, este în miezul tuturor problemelor, fiind punctul de sprijin în viața aceste femei curajoase, gingașă și modestă. Mă refer la marea dragoste între ea și soțul ei z.l., care a părăsit-o după mai mult de 50 de ani de conviețuire minunată, în timp ce ea mai scria la ultimul volum „Asta sunt!”. Pentru iubitul ei unic de o viață s-au născut cele mai frumoase versuri de iubire. Nu numai în cartea despre care vorbeam astăzi, ci și în toate celălalte, mergând înapoi în timp. Voi cita câteva dintre acestea „Soldatul meu”:  „Nu-i prea ușor/ ca după/ ani și ani/ să fii din nou/ în haină militară,/ să porți pe umăr/ arma grea,/ bocanci/ și să veghezi sub arșiță de vară./… Te știu călit-/ dar/ ca femeie/ tremur,/ și-aș vrea -n aceste clipe/ să m-alătur/ ție. Să-ți pot/ fi sprijin/ și părtașă/ soldatul meu/ cu tâmplă argintie//”. „Ca un râu”: „Îmbrățișările/ ni-s calde./ Inimile/ în schimb/ ne sunt fără frâu/ și lăsăm iubirea,/ înainte, să curgă,/ limpede. liniștită/ ca o apă/ de râu//”. „Pentru clipă”: „Nu mă lăsa,/ singură,/ singurătate/ Adaugă într-una/ vreascuri de amintiri/ ca să-mi rostuiesc,/ rugul,/ să fiu gata/ pentru clipa/ care-mi va mistui/ sufletul/ și trupul/”. „Reper”: „Drumul în doi/ a fost frumos și ușor/ avându-ne -inimile-ca una/ iar umerii, când au dus poverile, obosiți,/ au avut bucuria mângâierilor/ întotdeauna/”. Și însfârșit „Resemnare”: „N-am avut încotro;/ ne-am supus rânduielii dar/ mi-e greu să dezleg legile logicii,/ firea,/ când din viață/ a fost neașteptată/ răpirea… omului meu drag./ Întrebări, lacrimi amare/ se adună/ în așternutul de resemnare/ în care/ clipă de clipă,/ încerc să mă ascund//”. Fără alte comentarii, frumusețea și gingășia sentimentelor exprimate în vers, se dezvăluie de la sine.    Continue reading „Hedi S. SIMON: Maria Găitan-Mozes – Identitate, gânduri, simțire, muzică” →

Al. Florin ŢENE: Ion N. Oprea sau implicarea în istorii prin sincere comentarii și gânduri cuprinse în studii

         Cartea profesorului Ion N.Oprea intitulată “Istorii, comentarii, miscelanea-vol.15 “, apărută la Editura “Armonii Culturale“, 2020, am primit-o zilelea acestea cu dedicația”Domnului Alex.Florin Țene , prezentîn paginile 165-175. Ași fi onorat dacă, precum Virgil Răzeșu, ați scri ceva, prefață-peste față, pentru o apropiată Antologie ca aceasta. Respect ss.Ion N. Oprea, 0.07.2020.“este structurată în trei părți, constituindu-se într-un evantai de analize  ce acoperă o largă plaje ; de la politic, economic, social și literar, devenind, practic, un ochean magic prin care autorul privește lumea, fenomenele acesteia, făcând cititorul să înțeleagă sensurile existenței umane.

           Scriitorul Ion N. Oprea este autorul a 106 cărți publicate și alte 11 scrise în colaborare, având foarte multe referințe critice, fapt ce denotă activitatea harnică și cu talent a unui iubitor de literatură ce și-a  consacrat întrega viață culturii.

            Această carte, având o prefață semnată de Virgil Răzescu, mi-a dat posibilitatea să extind ideile cu rădăcinile înfipte adânc în cele exprimate de profesorul ieșan, începând cu “Apel la rațiune al președintelui României”, de la pagina 35: La conferinţa Winston din anul 1990 ce s-a ţinut la Institutul Manhattan, din New York şi publicată în Revieew of Booky la 30 0ctombrie 1990, la pagina 20, domnul V.S.Naipaul susţinea că ne îndreptăm spre o “civilizaţie universală“. Însemnând, practic, o unificare culturală a umanităţii şi promovarea pe toate meridianele lumii valorile tradiţiilor, credinţe, orientări comune, practici şi înţelesuri comune, instituţii comune. Acesta ar fi fenomenul de globalizare.

Pentru a înţelege mai bine acest fenomen vom explica acest lucru pornind de la existenţa a două sate din zona Harghitei. Un sat era locuit, în secolul XVI de români, celălat de maghiari. Unui sătean român de la marginea satului  pentru ajunge în centrul comunei locuită de maghiari, mergând pe jos, îi trebuia o jumătate de zi. Exact cât face un avion de pasageri din New York până la Calcuta în India.

Țăranul nostru, de care facem vorbire, întorcându-se acasă seara, când constelația Carul Mare este sus pe cer.Același timp ar fi necesar, dar cu mai puțină oboseală, dacă ar fi mers cu carul cu boi. Același lucru se întâmpla și cu țăranul maghiar.

Atât locuitorii din satul cu populație românească, cât și cel cu locuitori maghiari împărtășesc niște valori de bază, cum ar fi că omorul este un păcat, și că familia este celula societății.

Țăranul român s-a întors acasă și cu un bagaj de cuvinte, precum: -fecior, hiba,pahar, talpă, dar și cel maghiar  când s-a întors în satul lui s-a încărcat cu un bagaj de cuvinte românești, precum: ardej, balmos, bacs care înseamnă baci, și multe altele.

Acest fenomen s-a petrecut în toate zonele Terrei unde au fost localități apropiate cu etnii diferite, care vorbesc limbi și dialecte diferite.

Începând cu secolul, cel al clasicismului, și  secolul al XVIII-lea, epoca Luminilor, sunt perioadele când limba franceză modernă începe să se vorbească în diferite zone de pe pământ,. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale.În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale. În această perioadă bonjuriști întorși de studii din Paris introduc în saloanele bucureștene limba franceză.

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze, pe cât posibil, influența englezei asupra ei, și să se mențină în răspândirea pe care o mai are în lume.

În această situație se poate vorbi de conceptul de civilizație universală, aceasta este profundă și, totodată, foarte importanăt, dar nu ne surprinde fiindcă nu este nou, nici relevant. Faptul că locuitorii Terrei au avut câteva valori și instituții în comun, de-alungul istoriei lor, poate explica anumite constante ale comportamentului uman, dar nu poate clarifica sau explica istoria, care constă în schimbări ale comportamentului uman.

Așa cum se cunoaște omenirea este împărțită în subgrupuri- triburi, entități culturale și națiuni, toate putem să le numim civilizații. Vaclav Havel susținea că”trăim acum într-o unică civilizație globală “ care “nu este decât un strat subțire care acoperă sau ascunde imensa varietate de culture, popoare, lumi religioase, tradțții istorice și atitudini formate de-alungul istoriei, care într-un sens se află –sub- ea.  “

Restrângând sensul cuvântului “civilizație” la nivelul global și numindu-l “culturi” sau “subcivilizații” entitățile culturale cele mai mari, numite întotdeauna civilizații, de-alungul istoriei, nu producem decât confuzii semantice.

Pentru a înțelege mai bine, voi enumera câteva civilizații cunosute în istoria omenirii: Civilizatia celtică: Celții aveau o reputatie ca vânători de capete și erau faimoși pentru obiceiul lor de a  pune craniile victimelor in pari, in fața caselor lor. Mulți celți luptau complet goi și erau vestiți pentru săbiile lor lungi din fier.Ei tăiau capetele dușmanilor uciși în luptă și uneori le atârnau chiar de gâtul cailor. Imbălsămau în ulei de cedru capetele căpeteniilor capturate și le păstrau cu grijă într-un scrin, lăudându-se cu acestea strainilor și refuzând să le vânda nici dacă li se dădea echivalentul, ca si greutate, în aur.

Civilizația maori: Locuitorii Maori au fost primii coloniști din Noua Zeelandă, care au sosit cu câteva secole înaintea europenilor. Cultura lor datează din era modernă timpurie. Ei practicau canibalismul în timpul războaielor.In 1809, o navă europeană a fost atacată de un grup de războinici maori, ca răzbunare pentru lipsa de respect arătata fiului unuia dintre șefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cațiva supraviețuitori norocosi au povestit infricoșati despre ceea ce au văzut.

Imperiul Mongol: Mongolii erau considerați barbari si sălbatici. Ei au dominat Europa și Asia și erau faimoși pentru faptul că puteau să călărească fără șa, fiind conduși de către unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie, Ginghis Han.

Erau foarte disciplinați și iscusiți in folosirea arcului și a săgeților în timp ce călăreau. Erau maestri ai razboiului psihologic si ai intimidarii adversarilor si au creat al doilea cel mai mare imperiu din istorie.

Din Vietnam până în Ungaria, Imperiul mongol a fost unul dintre cele mai intinse din istoria omenirii.

Triburile apașe:Apașii erau un fel de ninja ai Americii. Foloseau arme primitive, facute in special din lemn si os. Apașii aveau cele mai mari cutite de luptatori vazute vreodata in lume si erau iscusiti in manuirea topoarelor tomahawk.

Au terorizat sud-vestul Statelor Unite, avand obiceiul de a-si scalpa victimele.

Vikingii:Au ingrozit Europa cu invaziile si cu jafurile lor. Erau extrem de bataioși și foloseau arme pe masura staturii lor impunatoare.

Chiar și religia lor era bazată pe cultul războiului și credeau că, atunci când cineva murea in luptă, acela va lupta la nesfarșit. In luptă, vikingii distrugeau totul în calea lor.

Imperiul Roman: Deși Imperiul Roman este posibil să fie cel mai mare imperiu care a existat, nu putem ignora faptul că romanii au săvârșit multe cruzimi: omoruri, sclavi și prizonieri care erau forțați să lupte până la moarte în luptele dintre gladiatori.

Printre cei mai cruzi împărați romani se numără Caligula sau Nero. La inceput romanii au fost conduși de regi, apoi de instituția denumita republica romană. Odată cu extinderea puterii Romei s-a creat Imperiul Roman.

Cu o organizare militară și administrativă foarte bună, Imperiul Roman a devenit imperiul care a rezistat cea mai mare perioada din istorie. Din epoca Romei antice și până la căderea Imperiului bizantin au trecut 2214 ani.

Imperiul Aztec:Aztecii și-au creat structura teocratica dupa anul 1300 și au adus sacrificii umane. Aproape 20.000 de oameni au fost uciși anual pentru a aduce ofrande zeilor – in special zeului Soarelui.

O scriere spune ca la incoronarea regelui Ahuitzotl 80.000 de prizonieri au fost măcelăriți pentru a face pe placul zeilor.

Germania nazista:Desi a fost „in glorie” o perioadă scurtă, Germania nazistă a fost o superputere și războiul provocat de ea a afectat întreaga lume. Cel putin 4 milioane de oameni au fost uciși în perioada Holocaustului (6 milioane, conform Enciclopediei britanice – n.n.) și Germania nazistă a declasat cel mai dezastruos razboi din istoria omenirii, Al Doilea Razboi Mondial.

Zvastica nazistă este probabil cel mai urat simbol din lume. Germania nazista a ocupat o suprafata de aproximativ 696.267 de kilometri patrati. Hitler a fost unul dintre cei mai influenți oameni care au existat și imperiul său a fost unul dintre cele mai infricoșătoare din istorie.

Uniunea Sovietica: Comunismul este responsabil pentru milioane de morți, mai mult decât a provocat Germania nazistă, și asta doar în Uniunea Sovietică. In vremea lui Stalin au fost uciși intre 10 și 60 de milioane de oameni.

Uniunea Sovietică a fost probabil unul dintre cei mai mari dușmani ai Statelor Unite. Marea majoritate a celor care au trăit în perioada stalinistă au cunoscut o stare continuă de frică și, de aceea, Uniunea Sovietică a fost mai înfricoșătoare decât Germania nazistă, în care germanii simțeau un anumit nivel de siguranță, atât timp cât sprijineau conceptul nazist.

Sintagma “civilizație universală” poate fi folosită pentru desemnarea ceea ce au în comun societățile civilizate, cum ar fi orașele și cultura scrisă, lucruri care se disting de societățile primitive și de barbari.

În situația fenomenului de globalizare există pericolul ca literatura scrisă în limbile popoarelor mici să dispară. Vor rămâne operele scrise în limbile de circulație. Cum ar fi franceza, engleza și cele câteva din limbile vorbite în Asia de Est, regiune geografică a cărei delimitare este controversată. Varianta teritoriului mai mic consideră Asia de Est numai regiunea care se află sub influența musonului. Această variantă consideră deci teritoriul de azi al Chinei, Mongolia Centrală și Tibetul împreună cu Hong Kong, Macao, Taiwan, Coreea de Nord, Coreea de Sud și Japonia. Unul din susținătorii variantei mai mari este geograful german Karl Ritter care consideră în plus ca teritorii aparținătoare, toată Mongolia și coasta rusă de la Oceanul Pacific până la Amur, Vietnamul ca și Asia de Sud Est.

Asia de Est mai este numită regiunea de dominație rusă, între anii 1903 și 1905 s-a format Comadamentul Amur și al Manciuriei Dalni Wostok și Kwantung.

Sintagma “civilizație universală “se poate referi la principiile, valorile și doctrinele la care aderă astăzi mulți occidental, precum și la unii membri ai altor civilizații, dar și la faptul răspândirii tiparelor de consum și a culturii populare occidentale în lume creează o civilizație universală. Însă, aceste importuri occidentale nu influențează atitudinile nonoccidentale față de Occident. }n zone obscure din Orientul Mijlociu, sunt tineri care poartă jeanși, bea Coca-Cola, ascultă rap și, între două rugăciuni, influențați de unii imami, construiesc bombe pentru a organiza atentate înpotriva civilizației occidentale de care se bucură și ei.

            În continuare am să scriu despre istoria imamului, care (în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immah, persană: امام|امام) este un lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu e membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamental între șiism și sunnism. Profetul Muhammad a avut trei roluri importante, și anume: el a fost cel cel prin intermediul căruia Dumnezeu a revelat Coranu . Totodată, el a fost cel care a pus în aplicare shari’a. Al treilea rol important al lui Muhammad a fost iluminat, putând să interpreteze și să transmită revelația omenirii. Conform sunnismului, imamul trebuie să îndeplinească doar unul dintre acele roluri, și anume să aplice shari’a, legea islamică. După cum se știe, după Muhammad nu mai poate fi nici un alt profet, deoarece el a fost ultimul și conform musulmanilor, iluminarea și înțelegerea sunt daruri divine cu care profeții sunt înzestrați. De aceea, succesorii săi, imamii, nu se vor bucura de aceste daruri în totalitate. Însă acest lucru nu împiedica imamii de la aplicarea legii islamice. Conform sunniților, Profetul nu a numit nici un successor al său, iar această decizie va rămâne în mâinile lor. Pe de altă parte, șiiții mergeau pe idea ca imamul, ca successor al profetului trebuie să îndeplinească cele două roluri menționate mai sus, să aplica shari’a și să îi conducă pe oameni la rugăciune, ca un călăuzitor spiritual. Spre deosebire de sunniți, care susțin faptul că succesorul Profetului trebuie ales de Dumnezeu, șiiții vin cu un argument care a stârnit un conflict între cele două ramuri islamice. Conform șiiților, Alia fost numit calif de către Profet și de asemenea, imamii erau singurii succesori ai Profetului. Așadar, Ali a fost numit calif de către Profet și ulterior fiecare imam numit de către predecesorul său.

În islamul șiit, imamii sunt venerați ca niște sfinți. Mormintele lor, ale rudelor apropiate și descendenților lor, sunt obiect de pelerinaj și centre ale vieții religioase: mormântul lui Ali, la Nejef. Cel al lui Husein, la Karbala. Al imamului Rihda, la Mashhad; cel al Sayyidei Zeinab și al fiicei sale Ruqiyya, la Damasc și altele. Într-o viziune populară, împărtășită de un număr apreciabil de șiiți, mai ales în Iran, imamul are o funcție asemănătoare cele a lui Iisus Hristos pentru creștini: numai prin el se poate obține adevărul și mântuirea. Pornind de la o asemenea înțelegere, care nu a fost acceptată niciodată de teologi, oamenii cred în minunile pe care imamii le-ar putea săvârși.

            Însă, imamii și tinerii aceia nu cunosc un adevăr: “Dumnezeu, Alah,  ShangDi  nu îi alege pe cei desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși.“ Iar cei bogați care sprijină acele atentate, plătind familiilor sume considerabile nu cunosc că a avea mult înseamnă adesea a stăpânii puțin. Adevăr susținut și de poetul nostru Tudor Arghezi. Acei conducători religioși le spun: Îndrăznește… calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Alah îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.

            Elementele fundamentale ale oricărei culturi sau civilizații sunt limba și religia. Unii specialiști care combat fenomenul globalizării, spunând că dacă o civilizație universal este pec ale de a se naște, ar trebui să existe tendințe de adoptare a unei limbi și a unei religii universal. Însă acceptă că engleza este modul international de comunicare interculturală, la fel cum calendarul creștin este modul international de împărțire a timpului, cum cifrele arabe sunt modul international de a reprezenta numerele și cum sistemul metric este, în cea mai mare parte a lumii, modul internațional de măsurare. Totuși, engleza e folosită ca mod de comunicare interculturală, ceea ce presupune existența unor culturi distincte. O ligua franca este un mod de a depăși diferențele lingvistice și culturale, nu de a le elimina.

            Cunoscutul lingvist Joshua Fishman remarcă că o limbă are șanse mai mari să fie acceptată ca lingua franca dacă nu este identificată cu o anumită etnie, religie sau ideologie.Probabil că de aceea nu a “prins” limba rusă la noi în timpul ocupației sovietice când în școli se preda obligatoriu această limbă slavă, iar în secolele 13, și următoarele, în Biserici se slujea Sfânta Liturghie în limba slavonă.

            În trecut, engleza avea multe dintre aceste caracteristici, dar, în ultima perioadă ea a fost “dezetnicizată “, așa cum a fost  akkadiana, aramaica, graca și latina. Se pare că există un Dumnezeu al limbilor. Cu cât este mai multă bunătate într-o limbă, cu cât se împarte mai mult din ea, cu atât mai mult se va revărsa asupra omenirii. Succesul relative al limbi engleză ca limbă secundară se explică prin faptul că nici una din sursele sale britanică și americană nu a fost privită, în sens larg sau profund, într-un context etnic sau ideologic în ultimul secol. Oamenii aleg engleza pentru comunicare interculturală, contribuind astfel la consolidarea identității culturale distincte ale popoarelor. Fapt ce confirmă ce scriam într-un eseu că mulsumanii care au invadat Europa nu vor fi asimilați, cum nu au fost asimilați țiganii de șase sute de secole.

            Pe parcursul istoriei, distribuția mondială a limbilor a reflectat distribuția puterii. Limbile cele mai răspândite- chineza mandarină, engleza, spaniola, franceza, araba și rusă(în timpul imperului sovietic communist-criminal )- sun t sau au fost limbile unor state imperial, care au promovat active folosirea limbii lor de alte popoare. Așa cum Rusia a imperiului comunist a impus poporului român limba rusă. Dar, o soartă mai acută a avut Moldova de peste Prut a cărei populație a fost supusă rusificării și a dizlocării unei mase mari de români în Siberia, și aducerea de ruși în locul acestora.

            Schimbările în distribuția de putere produc schimbări în folosirea limbilor. Cu toate că peste două secole de colonialism țări asiatice, sud americane și africane le-au fost impuse limbile: franciză, engleză, spaniolă, portugheză, ca, apoi, după căpătarea independenței aceste țări să revină la limba lor. Același lucru s-a petrecut cu țările din componența imperiului sovietic, care a impus limba rusă ca limbă oficială, interzicând limbile popoarelor.După căderea imperiului rus-sovietic acele țări au revenit la limba lor națională.Astfel,  limbi ca: estona, letona, lituaniana, ucrainiana, georgiana și armeana, în prezent se vorbesc în țările lor. În republicele musulmane care au intrat în componența URSS, după eliberare au renunțat la alfabetul chirilic impus de ruși, în favoarea alfabetului occidental folosit de rudele lor-turcii, iar tadjicii, vorbitori de persană, au adoptat scrierea araba.

            Un fenomen mai aparte s-a întâmplat la sârbi care își numesc limba sârbă, în loc să o numească sârbo-croată, trecând de la alfabetul latin al dușmanilor lor catolici la alfabetul chirilic al rudelor lor slave. Croații își numesc limba croată și se încearcă să o purifice de cuvintele de origine turcă impuse de Imperiul Otoman timp de 450 de ani, și de alte cuvinte provenite din alte limbi.

            Fenomenul de realiniere și reconstrucție a limbilor pentru a corespunde identității și conturului civilizațiilor ne duce cu gândul la Turnul Babel. După cum se observă acest fenomen se extinde.

            Revenind la ce scriam la început că Pământul fiind un sat ceva mai mare este adevărat, însă vorba din popor la fiecare zidire o altă vorbire.

            După cum se vede apariția unei limbi universală este imposibilă.S-a încercat cu experando (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof, care a trait între anii1859 – 1917, după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.

Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889.

Este menționată în „Cartea recordurilor” ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.

Codul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo În țara noastră Heinrich Fischer-Galați, ce a trait între anii1879-1960, un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și înființează primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.Heinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul „Steaua României„.

Un alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.

 Apariția unei limbi universale nu se arată la orizont după analiza pe care am prezentato mai sus.

Probabilitatea apariției unei religii universale este puțin mai crescută decât cea unei limbi universale.

La începutul secolului nostru are loc o renaștere mondială a religiilor. Această renaștere a implicat o intensificare a conștiinței religioasei și apariția unor mișcări fundamentalist, adâncind diferențele dintre religii. În ultimele decenii atât islamul, cât și creștinismul au câștigat mai mulți adepți în Africa și în Coreea de Sud. Și Biserica Ortodoxă Română a început o expansiune în Europa, înființându-se mai multe Biserici în comunitățile de români. Se pare, pe termrn lung, Mahomed va câștiga. Creștinismul se răspândește prin convertire, islamul prin convertire și reproducere naturală a populației. Islamismul este o religie în care Allah le cere oamenilor să-şi trimită fii să moară pentru el, creştinismul este o religie în
care Dumnezeu şi-a trimis fiul să-şi dea viaţa pentru oameni. Creștinii transmit o speranță, pentru ei o înfrângere este mijlovul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să vedem ce ne lipsește pentru a învinge.

Procentul creștinilor în lume a atins nivelul de 30%, rămânând constant, cu perspectiva de a scădea la circa 25%, până în anul 2015. În schimbul proporția musulmană va crește continuu, ajungând în present la 20% din populația mondială. Cu perspectiva de a ajunge la 30& până în anul 2025.

Există o teză că o civilizație universal este pe cale de a se naște.Această afirmație se sprijină pet rei argumente. Primul argument ar fi că după prăbușirea comunismului sovietic-rus a însemnat sfârșitul istoriei și victoria universaăl a democrației liberale pe întreg mapamondul. În lumea de azi există multe forme de autoritarism, nationalism, corporatism și communism, precum în China și Cuba. Semnificativ este faptul că există alternative religioase care se găsesc în afara lumii ideologiilor laice. În lumea de astăzi, modern, religia este una din forțele cele mai importante, s-ar putea să fie chiar principala forță, care motivează și îi mobilizează pe oameni.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ion N. Oprea sau implicarea în istorii prin sincere comentarii și gânduri cuprinse în studii” →

Anton ILICA: Daniela Gumann, Constantin Gumann ”ȘOIMII CRUCIADEI LIBERTĂȚII”, Editura Pim, Iași, 2020

          Recuperatori ai ”memoriei istorice”, Daniela Gumann și Constantin Gumann activează în Asociația Scriitorilor Români din Austria, aflându-se, împreună sau separat, la al douăsprezecelea volum. Unele texte se reiau, altele se completează, astfel că literatura noastră din diaspora regăsește la Salzburg, în Austria, o sursă care așază în rafturi volume precum Îngrijitoarea (roman), Cartea luminii (memorii), Cartea întunericului, Ecoul stelelor (poezii), Evadarea mea din comunism (mărturii) și alte câteva. În plus, publicația Condeierul diasporei oferă informații și comentarii despre evenimentele literare și culturale românești. Familia Gumann este, prin toate cele, un model de reprezentare a cetățenilor români stabiliți în străinătate, prin dragostea lor față de țară, de tradiții și istorie, de adevăr și devotament pentru receptarea corectă a spiritualității naționale în lume. În aparițiile lor publice, excelează prin eleganță intelectuală și ținută vestimentară, prin elevație și cumpănire în limbaj, prin dorința de a fi exemple reprezentative în toate comportamentele lor publice.

*

            ”Fiecare pagină scrisă, fiecare carte editată este o fărâmă din viața noastră, din realitatea trăită”, îmi scriu, ca autograf, autorii. ”Șoimii Cruciadei Liberății” este dedicată memoriei lui Gheorghe Harnagea, bunicul din Grumezoaia, județul Vaslui, care a supraviețuit securității, ”instituție criminală și teroristă”, fiind mulți ani deținut politic și luptător pentru democrație și libertate. Considerat ”memorie istorică”, acest volum continuă preocuparea autorilor pentru promovarea adevărului din volumul C. Gumann, Cartea luminii (2019), despre destinul tatălui său (adoptiv), profesorul Constantin Ionescu, precum și relatarea amintirilor legate de ”Evadarea mea din comunism” (2018).

*

            S-au scris multe cărți despre perioada 1947 – 1989, valorificându-se documente din arhivele securității, aflate în gestionarea CNSAS. Daniela Gumann are xeroxate 5 volume de documente despre familia sa și a soțului ei, pe care le va comenta în alte texte despre acea epocă, tulburătoare și încă păstrătoare de secrete, abuzuri, gesturi incomode și mincinoase. Alți scriitori sau urmași ai celor oprimați au descris, cu onestitate și mistificări sau cu ură și revoltă despre vremea securității socialiste, despre informatori și torționari, despre abuzuri politice și condiții de detenție inumane ori dispariții ascunse în gropi comune. Multe vor fi adevărate, altele pot fi fake news, dar patima pasională pentru cunoașterea acelei uriașe minciuni oficiale pe care s-a construit sistemul politic comunist din România, prin propagandă și cu sprijinul securității, devine o obsesie. Textele despre ”cei care au turnat sau au fost turnați” insistă pe absurdul unor vieți derulate la limita speranței supraviețuirii, în care falsul umanism declarat și solidaritatea caricaturizată au fost instrumentele de propagandă ale unei societăți socialiste care viza construcția ”omului nou”.*

            ”Cine a fost Gheorghe C. Harnagea” aflăm din mărturia celor doi Gumann. Daniela scrie 83 pagini, despre ”bunicul ei”, iar Constantin completează cu alte 44, dar structura cărții se încheagă prin bibliografie, repere biobibliografice și extrase din referințele critice despre aparițiile editoriale celor doi români austrieci. Scrie Daniela, în Cuvânt înainte: ”Am ales să scriu această carte ca obligație morală și reparatorie față de suferința la care a fost condamnat dragul meu bunic, Harnagea Gheorghe, membru în conducerea organizației anticomuniste ”Șoimii din Cruciada Libertății”, Huși, jud. Vaslui, care a fost arestat în anul 1957 pentru că s-a opus categoric, de pe poziții democratice, unui regim criminal” (p. 7). Ca și în cazul lui Harnagea, ”dictatura comunistă le-a zdrobit multora tinerețea, speranța, libertatea și demnitatea”, iar lipsa de implicare a autorităților actuale pentru cunoașterea ”atrocităților și timpurilor odioase” conduce spre estomparea ”memoriei comune” și ”uitarea” unui trecut nefast și a unor evenimente cinice. ”Demnitatea unei națiuni”, ca ”suma demnităților fiecărui individ”, nu se poate alcătui, afirmă DANIELA GUMANN, fără cunoașterea ”jertfelor incomensurabile” ale ”deținuților politici”, aceștia reprezentând ”cele mai înalte repere ale demnității, curajului și atașamentului față de țară” (p. 10).

            Revenim la Gheorghe Harnagea, persoana – personaj care constituie osatura textului. Om ”simplu de la țară”, în anul 1957, la vârsta de 45 de ani, este arestat ”pentru delictul de crimă contra ordinii sociale”, conform extrasului din Sentința Tribunalului Militar din Iași. Ce fapte penale a comis ”acest bunic din Grumezoaia”? A fost legionar și penelist, iar în vara anului 1954, s-a înscris, sub jurământ clandestin, în organizația contrarevoluționară ”Șoimii din Cruciada Libertății”. A distribuit fițuici parașutate din ”avioane imperialiste”, n-a denunțat că, în jurul comunei Hurdugi, ”se află armament și muniție ascunsă”, a cântat ”Deșteaptă-te, române”, a ”preamărit” contrarevoluția din Ungaria, a donat un sac de porumb ”fugarilor din munți”, a sustras buletine de vot, a deținut o hartă amănunțită a orașului Tighina, având nume conspirativ ”Haras”. Pentru cele de mai sus, este condamnat la 19 ani muncă silnică și degradare civilă, confiscându-i-se întreaga avere. Va fi eliberat din pușcărie în anul 1964 și va deceda în 1984, fiind reabilitat post-mortem, cu posibilitatea familiei de a recupera averea confiscată. Acesta este ”subiectul” și pretextul ”memoriilor istorice”, dar în jurul lor se dezvoltă alte ”bucle narative”, alcătuite prin intersectarea opiniilor și experiențelor de viață ale autorilor, încât ”șoimii Cruciadei Libertății” cuprinde comentarii asupra unor problematici politice, cu reflecții și ecouri până în contemporaneitate, în vremea anchetelor epidemiologice determinate de virusul covidic.

            Daniela Gumann alcătuiește un grijuliu eseu afectiv despre ”dragul meu bunic”, despre traiul propriu din perioada comunistă, întruchipare a ”răului absolut”, despre absența din școli a educației pentru cunoașterea ”atrocităților și timpurilor odioase” și ”banalizarea crimelor comise pe criterii politice”. Revolta împotriva securității, ”o instituție criminală și teroristă” capătă accente grave, reprezentând ”structuri cu scopuri represiv-criminale”, care nici astăzi n-a pierit, ci doar și-a rafinat mijloacele de acțiune.

           O vizită recentă în satul său natal întreține aura scrisului nostalgic, cu amintiri stârnite de fiecare pietricică ori casă, purtătoare de poveste și însuflețită de neamuri ori de vecini: ”Grumezoaia era un sat mic, dar foarte pitoresc, la doar 19 km de Huși, cel mai cunoscut orășel din județul Vaslui”. Glosând după metoda proustiană a madlenei, transpunerea în anii copilărie e aromantă de ”mirosul de turtă coaptă pe plită, de gogoși și de plăcinte, de cozonac copt în cuptorul din curte, de mirosul de lapte proaspăt, de fructele proaspete și parfumate”, aduse de bunică cu pestelca. Copilul își amintește silueta bunicului, bărbat înalt și corpolent, ”capul masiv cu chelie, puținul păr era alb-argintiu…ochi mici, căprui și duri, strălucitori…”. Este descrierea făcută eroului cărții, Gheorghe Harnagea, ”om de onoare”, iar ca să ne convingă de farmecul amintirilor sale, sunt incluse în text câteva fotografii expresive. Amintirile din copilărie ale Danielei poartă amprenta ”acestui om simplu de la țară”, care vorbea ca un moralist, folosind cuvintele ”evoluezi”, ”școliți”, ”savurezi”, ”saturație”, ”să memoreze gustul și savoarea”, ”conștient”, ”instinctiv”, dar și propoziții cu iz psihologic ”calmul este un sentiment de autocontrol interior, care ne permite să funcționăm la capacitatea maximă a tuturor abilităților noastre” etc. A murit în martie 1984, dar nostalgiile Danielei glisează, mai apoi, spre amintirile bunicii, văduve, care ”povestea numai despre vremurile frumoase”, nunta, dragostea și despre încă ”o ramă” în care este așezat chipul bunicii: firavă, cu ochi catifelați, ”om cumsecade”, croitoreasă harnică și bună gospodină. Familia Harnagea a fost integrată în pătura socială a chiaburimii, având pământ și un conac moștenit, case în centrul orașului Huși, peste 100 fălci de pământ și vreo 50 hectare de pădure. În vremuri prielnice, donează pământ pentru nevoiași, conacul îl oferă dispensarului comunal, o casă devine Liceul de fete, iar alta este donată testamentar Școlii Profesionale.

                După schimbările din 1989, mama Danielei obține extras din sentința de condamnare a bunicului Gh. Harnagea, care devine document de sprijin pentru relatarea întâmplărilor cărții (se publică scanarea), prilej de sintetizare a informațiilor cunoscute despre ”Cruciada libertății”, organizație anticomunistă, finanțată de guvernul american, la fel ca și postul de radio ”Europa liberă”. Este citat Ken Follett (?), parafrazat astfel: ”Uniunea Sovietică semăna cu o mănăstire medievală în care toată lumea depusese jurăminte de sărăcie și de supunere”. Dizidenții care au fost condamnați pentru crimă împotriva ordinii sociale, cum a fost și Gh. Harnagea, au ispășit detenția în cele mai dezumane condiții, cu intenția expresă de a fi exterminați, prin muncă, la canalul din Bărăgan sau prin torturi inumane pentru reeducarea ”dușmanilor poporului și a bandiților”. Anul 1964 nu a încheiat perioada deținuților politici, fiecare fost încartiruit devenind ”urmărit” al securității și al cadriștilor partidului. Gheorghe Harnagea a purtat cu sine umbra condamnării, așa cum aceasta s-a extins asupra destinului întregii familii (vezi Închisoarea de afară. Persecutarea familiei, p. 70). A fost perioada ”terorii psihice”, confiscarea averilor, a anilor furați, într-un regim ”comunisto-ceaușisto-securist”, în care intelectuali de valoare au pierit sau au luat calea exilului, devenind disidenți, fugiți din ”Gulagul românesc”.

                După pagina 100, intră în discurs soțul Danielei, CONSTANTIN GUMANN, cel care a fost arestat de două ori, în 1963 și 1983, după cum relatează în volumul ”Evadarea mea din comunism” (2018). Realizează o descriere, evident subiectivă, a ”dictaturii proletariatului”, având model cartea ”Bastionul cruzimii” (Marius Oprea), pe baza asemănării comunismului cu nazismul. Scrie despre falsificarea alegerilor din 1946, comportamentul conducătorilor activiști, despre fii poporului, naționalizarea intreprinderilor și colectivizarea agriculturii, exterminarea intelectualității și a culturii naționale, precum și multe alte decizii emanate de autoritățile moscovite. Amintirile biografice se referă la școlarizarea sa, adoptarea de către profesorul Constantin Ionescu, prin căsătoria acestuia cu mama sa, tentativele de evadare etc, o sinteză scurtă a volumului pomenit anterior. Mărturiile se încheie cu părerea că ”apariția virusului corona încurcă socotelile globalizatorilor”, lăsând la îndemâna lui Bill Gates șansa de folosire a ”microcipurilor implantate”, ca o modalitate de ”supraveghere totală a guvernului asupra individului”…

              Acest conținut este susținut de o amplă bibliografie, utilizată prin intermediul citărilor, ceea ce întreține ideea unui studiu documentat, deși selectarea surselor este tendențioasă și părtinitoare. Mai mult ”reperele biobibliografice” ale autorilor, un fel de CV amplificat într-un memoriu de activitate, sunt însoțite de referințe critice fragmentare: ”versurile (Danielei – n.n.) par niște crenguțe de liliac înfiorate de adierea iubirii din cântecul privighetorii” (S. Vicol), ”își spune sufletul în haine versificate” (M. Chelaru), ”poezia în căutarea poeziei” (F. Alvoronei), ”poetă talentată” (C. Păunescu), ”e un manual despre cum ne putem găsi fericirea” (A. Baciu), ”Daniela se află pe drumul poeziei, de la sentiment la expresivitate” (H. Zilieru), ”poeme sensibile, pline de sentiment” (L. Apetroaie), ”roman de vacanță” (Ș. Dumitrescu), ”persoanele sunt îmbrăcate în haina personajelor” (A. Ilica). Alte propte referențiale sunt selectate pentru scrierile lui Constantin Gumann: ”comentator de politică internă și externă”, având idei ”cu totul și cu totul originale” (S. Vicol), care ”coafează amintiri într-o arhitectură a aspirațiilor” (A. Ilica).

            Celor de mai sus li s-ar putea adăuga, extrase din recenziile la prezenta carte a familiei Gumann: ”apariție editorială de excepție”, ”segment de literatura”, ”tandem literar”, ”monolog decantat”, ”stil oral de exprimare” (F. Cândea) sau ”roman biografic”, ”dincolo de metaforă”, ”lecție de istorie” (Carina A. Ienășel).

            Încheierea lecturii stârnește câteva nedumeriri: textul aparține beletristicii sau memoriei istorice? Planează suspecția de prea multe ingrediente suplimentare ca adjuvante puse în sprijinul textului de bază; autorii (într-o formulare fără contur de identitate) devin persoane în propria carte, pentru completarea numărului de pagini, fără ca rațiunea textului să pretindă asemenea artificii; ideea cărții face mult zgomot prin ura viscerală risipită împotriva unor instituții statale; unele experiențe personale ori comentarii memorialistice sunt exagerări caricaturale, care înlocuiesc expediente specifice literaturii sau logicii istorică; insuficiență în construcția atmosferei și a conturării personajelor; discursul grăbit și neprelucrat pentru o confruntare cu alte texte despre aceleași realități; limbajul colocvial, nervos, spinos și agresiv. Experiența unui text semnat astfel lasă loc comentariilor răutăcioase privind editarea unei cărți apărute cu două prenume și un nume. Cu toate aceste rețineri, cartea ”Șoimii Cruciadei Libertății” se înșiruie între cele care mărturisesc adevărul despre vremea tulburată de la începutul instalării comunismului sovietic în România, abuzurile făcute de autoritățile de partid, securiste și administrative în numele ”democrației proletare”, suferințele din temnițe, teroarea socială instalată cu instrumentele barbare și odioase, precum și modul agresiv de stârpire a opozanților politici și a disidenților. Textul de bază al cărții constituie un nucleu viu, care poate motiva scrierea unui excepțional roman memorial despre timpul în care omul a fost doar o sursă de suferință, iar viața o speranță amânată în drumul ei spre fericirea tuturor. Grija Danielei Gumann și a lui Constantin Gumann pentru reconstituirea memoriei familiei solicită din plin admirația cititorului, după cum suferința generală a dus la dezumanizare și umilință politică. Generozitatea ideilor duce lipsa unei înfățișări stilistice, a unei organizări prozodice moderne și de personaje care să anime narațiunea pornind de la resorturi psihologice. Spațiul descriptiv absentează, deși e locul de respirație al actanților, narația liniară nu creează tăria valurilor tumultoase care dau cititorului motivație de implicare, iar atmosfera lirică se risipește în câteva expresii pătimașe, mai mult adjectivale decât metaforice. Continue reading „Anton ILICA: Daniela Gumann, Constantin Gumann ”ȘOIMII CRUCIADEI LIBERTĂȚII”, Editura Pim, Iași, 2020” →

Ionuț ȚENE: Suedia a ales libertatea în lupta cu demonii pandemiei şi trecutului totalitar!

             Foarte multă lume s-a mirat, cum Suedia nu a luat măsuri excesiv-restrictive, cu încălcarea libertăţilor şi drepturilor omului, în perioada pandemiei de Covid 19. În timp ce China, SUA şi ţările UE s-au afundat într-un registru totalitar de pseudo-lagăr nazisto-bolşevic de teama pandemiei, cu încălcarea tuturor libertăţilor democratice, Suedia sfidează în continuare lumea, acceptând doar recomandări, distanţare şi reguli igenico-sanitare. De ce? Pentru că epidemiologii suedezi au înţeles că de un virus nu scapi prin carantinare, ci prin prevenţie. Iar vindecarea vine, în timp, prin imunizarea de grup sau turmă. Deşi Suedia, care nu a închis economia şi nu a devastat psihicul comunitar al cetăţenilor ei, are în prezent cam aceeaşi mortalitate şi grad de infectare la fel ca ţările europene care şi-au blocat economia, punând-o pe butuci, cu încălcarea gravă a libertăţilor şi drepturilor omului. Suedia nu a putut lua măsuri de carantinare prin lege pentru că în Constituţia acestui stat nordic, libertatea este înscrisă în actul fundamental. SUA, UE au preferat modelul comunist chinez de combatere a pandemiei, cu grave consecinţe economice, politice, culturale şi sociale pentru viitor, pentru că au distrus încrederea cetăţenilor în democraţie. Politicienii corupţi au preferat să devină nişte mici Mao sau Stalin, pentru a-şi spori puterea discreţionară şi a câştiga bani din achiziţii fără licitaţi. La Bruxelles, liderii europeni se visează nişte ceauşişti în lupta cu pandemia, iar convenţia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti este călcată în picioare pe drumul luminos spre construirea bravei lumi noi din romanul „1984”? Suedezii au preferat în faţa ameninţării morţii să respecte libertatea constituţională. Fără libertate nu există democraţie, iar revoluţia din decembrie 1989 ne-a învăţat că, în faţa gloanţelor şi a totalitarismului, tinerii au ales libertatea. „Vom muri şi vom fi liberi!” În timp ce în România, prin legea carantinării s-a forţat timid crearea unor pseudo-lagăre „chinezeşti” pentru asimptomatici, totuşi nu după modelul izolării uigurilor (?) în Suedia democraţia şi libertatea este la mare preţ şi respect. Totuşi raţiunea a învins în parlament, la presiunea opiniei publice, pentru combaterea pandemiei și respectul față de constituție.

             Restricțiile suedeze s-au referit doar la numărul maxim al adunărilor publice. Restaurantele care nu respectă regulile de distanțare riscă să fie închise. Autoritățile nu au recurs la măsuri de constrângere, ci s-au bazat mai ales pe recomandări și pe informare publică pentru aplicarea măsurilor de protecție, fără ca acestea să afecteze grav cursul vieții. Constituția Suediei interzice formal izolarea, după cum arată capitolul 2, articolul 8: „Orice persoană este protejată, în relațiile sale cu instituțiile publice, împotriva privărilor de libertate individuală. Toți cetățenii suedezi beneficiază de garantarea libertății de circulație în regat și libertatea de a părăsi regatul.”De la această regulă constituțională sunt exceptate persoanele încarcerate și cele aflate în serviciul militar, după cum arată capitolul 2, articolele 20-21. Nu există excepții pentru o eventualitate ca pandemia. O izolare generală, la nivel național, nu este posibilă din punct de vedere legal. Capitolul 2, articolul 24 permite totuși guvernului să restrângă libertatea de întrunire și de a manifesta din motive de epidemie: „Libertatea de întrunire și libertatea de a manifesta pot fi limitate în interesul prezervării ordinii și securității publice, cu ocazia unei întruniri sau manifestații, sau în ceea ce privește circulația rutieră. Aceste libertăți nu pot fi limitate decât din punct de vedere al securității regatului sau pentru a lupta împotriva unei epidemii.” Constituția garantează și independența agențiilor publice în raport cu guvernul. Tradiția este veche, de la Constituția din 1634, care a stabilit structura organismelor publice, după moartea regelui Gustav Adolf al II-lea, în timpul Războiului de Treizeci de Ani. În Preambulul la Constituție se stipulează că guvernul „nu are puterea de a interveni în deciziile unei agenții privind chestiuni specifice legate de aplicarea dreptului sau în exercitarea autorității sale.”Dreptul la exprimare reprezintă dreptul cetăţenilor suedezi, în relaţia cu instituţiile publice, de a-și exprima liber gândurile, opiniile și sentimentele și, în general, de a comunica informaţii cu privire la orice subiect, prin radio, televiziune și transmisiuni similare. Scopul libertăţii de exprimare este de a asigura schimbul liber de opinii, precum și libertatea creaţiei artistice, nefiind permisă nicio restrângere a exercițiului acestei libertăţi, în afara celor prevăzute expres de Legea fundamentală. Libertatea de exprimare înglobează și dreptul cetăţenilor suedezi de a comunica informaţii cu privire la orice subiect autorilor și altor creatori,precum și redactorilor, redacţiilor, agenţiilor de știri și întreprinderilor de producţie a înregistrărilor tehnice în vederea publicării în cadrul programelor radio, prevăzându-se expres că materialele destinate difuzării în cadrul unui program radio sau înregistrările tehnice nu pot face obiectul controlului prealabil efectuat de o autoritate publică sau de un alt organism public. O altă categorie de drepturi consacrate de Constituţia Suediei o reprezintă inviolabilităţile, exemple în acest sens fiind integritatea fizică și libera circulaţie.

          Cheia prosperităţii şi funcţionalităţii democraţiei suedeze este libertatea. Suedezii au înţeles că fără libertate se deschide cutia pandorei a abuzurilor şi fărădelegilor. Forţarea cetăţenilor de către guvern, binele cu forţa pentru un ţel utopic sau distopic este totalitarism. Libertatea trebuie inclusă, ca paradigmă, într-o viitoare constituţie a României, pentru ca demonii comunismului şi nazismului să nu mai bântuie birourile palatelor puterii. Limitarea drepturilor cetăţeneşti şi carantinarea pentru interese de partid şi de sistem duce la dictatură şi moartea democraţiei, în speţă la sărăcie, corupţie şi subdezvoltare. Cheia democraţiei, progresului şi prosperităţii este libertatea. Tinerii care au murit pentru libertate în decembrie 1989 au înţeles acest fundament pentru democraţie.

—————————

Ionuț ȚENE

George ROCA: Boz, ultimul astru!

Mai zilele trecute, citind „Ullyse”, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu depre Eminescu” datat „2 iulie 1933”. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte  cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, până nu de mult, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie. Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu…” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem!

În urmă cu trei ani, pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna! Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional.

A fost prietenul apropiat a lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, B. Fundoianu (Benjamin Fondane), Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană „Littérature” (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent pe nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare.

Scriitor prolific, critic literar, journalist, om de cultură şi artă, decorat cu „Ordinul naţional al meritului francez”, a lăsat posterităţii mai multe opere literare: „Eminescu” (Ed. Slova, 1932), „Cartea cu poeţi” (Ed. Vremea, 1935), „Masca lui Eminescu” (Editura Vinea 1935), „Moartea Abstractă” şi „O săptămână a poeziei” (Ed. Autorului, 1979), „Piatra de încercare” (Ed. Vinea), „Scrisori din exil2 (Ed. Dacia, 2001).

Născut la Hârlău, la 9 noiembrie 1909, dintr-o familie evreiască (Mendel), se mută cu părinţii la Bucureşti, unde studiază la liceul „Gheorghe Lazăr”. Dupã absolvirea  acestuia urmează facultatea de drept. Iubind literatura începe sa colaboreze şi să scrie la diferite publicaţii din capitală. În anul 1930 îşi începe activitatea gazetărească la revistele conduse de Ion Vinea „Facla” şi „Contemporanul”, iar mai apoi, între anii 1933-1937 este numit redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În scurt timp devine unul dintre cei mai apreciaţi critici literari ai acelor vremuri, publicând numeroase articole în mai multe reviste de prestigiu precum: „Adam”, „Adevărul literar şi artistic”, „Capricorn”, „Discobolul”, „Excelsior”, „Gândirea”, „Lupta”, „Premiera”, „Rampa”, „Reporter”, „România literară”, „Tiparniţa literară”, „Unu”, „Vremea”, „Viaţa Românească”, „Zodiac”, şi altele. Între anii 1932-1933 editează o revistă proprie revistă numită „Ulise”. Interesantă alegerea acestui titlu, care, după cum mi-a relatat domnul Lucian Boz, a fost ales ca o „solidarizare” şi omagiu la volumul de însemnări critice intitulat „Ulysse” a lui George Călinescu, în care trebuia să fie inclus şi eseul despre care v-am vorbit mai sus. Povestea apariţiei acestui volum a creat multe controverse, deorece pentru prima dată a fost anunţată de autor în revista „Viaţa literară” nr. 88 din 23 iunie 1928, a doua oară în revista „Vremea” din 22 mai 1930, dar din motive necunoscute nu a văzut lumina tiparului numai după moartea autorului (1965). Volumului „Ulysse” (520 de pagini) de George Călinescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1968, sub coordonarea criticului literar Geo Şerban. Este bine de ştiut că şi criticul literar B. Fundoianu, prieten cu Lucian Boz şi cu George Călinescu, incă de pe vremea când scriau cu toţii la revista „Rampa”, a conceput la rândul său o lucrare (publicată doar în parte, dar neterminată însă) numită tot „Ulysse”!

Autor a mai multor studii despre Mihai Eminescu, scriitor, jurnalist, traducător, Lucian Boz, face parte din elita producătorilor de literatură români dintre cele două războaie. Bun cunoscător al limbii franceze, în 1938 devine ataşat de presă la Paris, trimis de mai multe publicaţii din ţară. În aceasta perioada se înscrie la universitate Sorbona unde timp de un an îşi pregăteşte doctoratul în ştiinţe economice. Tot în aceeaşi perioadă publică frecvent articole interesante în „Dimanche Illustré” şi „Le Petit Parisien”. Întreţine legături puternice de prietenie cu importanţi intelectuali români stabiliţi în capitala Franţei, printre care Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugene Ionesco.

În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul „La Cité de la Muette” (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris. Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre „lumea liberă” să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.

În 1944, soţii Boz, revin în România, crezând că în ţara natală îşi vor găsi liniştea şi siguranţa şi îşi vor putea continua activitatea în slujba literaturii naţionale. Ajuns din nou la Bucureşti, Lucian Boz, îşi reia activitatea gazetărească la mai multe publicaţii care apăreau în capitala în aceea vreme, precum „Finanţe şi industrie”, „Democraţia”, „Timpul”, „Tribuna poporului” şi „Victoria”. Tot în această perioadă înfiinţează cu Martin Economu, revista în limba franceză „L’Information Internationale”. În 1946, se naşte fiul său Alain, de fapt unicul urmaş, care şi în prezent locuieşte împreună cu mama sa (93 de ani!) în casa părintească de la Sydney. Demn de menţionat este faptul că şi doamna Carola, Cora cum ii spun cei din preajmă, a fost o mare iubitoare a literaturii române, înainte de război lucrând ca jurnalistă la ziarul „Dimineaţa” unde şi-a cunoscut soţul.

Continue reading „George ROCA: Boz, ultimul astru!” →

Adriana RĂDUCAN: „ROMANŢA CELUI CARE S-A ÎNTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”

          Pornind de la aserţiunea lui Marin  Voiculescu că eternitatea poate fi înţeleasă ca „un vis pentru toţi şi o realitate pentru puţini”, consider că scriitorul Al. Florin Ţene este un împătimit al scrisului, care excelează şi fascinează prin romanele sale, dedicate unor personalităţi ale literaturii române.

           Fără să contabilizeze risipa energiei personale, cu preţul trecerii ireversibile a timpului, Al. Florin Ţene se înarmează cu răbdarea necesară unui îndelungat studiu privind viaţa şi opera scriitorului ION MINULESCU. La capătul acestei laborioase activităţi, scriitorul, biograful şi istoricul literar Al. Florin Ţene publică romanul „ROMANŢA CELUI CARE S-A INTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”

            Amintitul roman a văzut lumina tiparului la Editura NAPOCA NOVA, CLUJ – NAPOCA, 2018, un roman structurat în două părţi, fiecare parte având câte patru capitole, o alcătuire amplă de 350 de pagini, cu un fir epic robust, asemănător unor imense aripi, care deconspiră semne ale întregului, ale unei vieţi atotcuprinzătoare şi recuperată, un adevărat triumf al cunoaşterii, dus în larg, pe cel mai înalt catarg.

            În „Cuvântul Autorului”, Al. Florin Ţene precizează: „ Am urmărit ca naraţiunea să fie cât mai aproape de adevărul istoric, uman şi social”. Volumul este prefaţat de Prof. Univ. DHC. Theodor Damian, care notează lapidar: „Cercetarea pe care o face Al. Florin Ţene este bazată nu numai pe bio – bibliografia lui Minulescu, ci şi pe cărţi şi documente de epocă, pentru a împrumuta de acolo concepte, limbaj, atmosferă şi alte elemente necesare verosimilităţii menite să contribuie la succesul romanului”…

            Conştient de rolul său  de biograf şi istoric literar, Al. Florin Ţene dă frazei o matură precizie. De-a lungul celor opt capitole, scriitorul urmăreşte progresiv viaţa şi opera lui Ion Minulescu, întregind-o cu masa de evenimente a epocii respective, a unei vieţi scurte, dar tumultoasă.

            Din CAPITOLUL I – „DIN CÂND ÎN CÂND, MĂ URC PE DEAL, SPRE SOARE” aflăm interesante date despre familia Minulescu şi atmosfera Bucureştiului de altădată. Alexandrina, născută Ciucă, mama lui Ion Minulescu, era fiica unui proprietar de pământ de prin părţile Slatinei. Tudor Minulescu, soţul Alexandrinei şi tatăl lui Ion Minulescu, moare de apoplexie, la Turnu Măgurele, în noaptea de Revelion. Naşterea micuţului Ion Minulescu, pe 6 ianuarie, căsătoria Alexandrinei cu locotenentul Petre Constantinescu, care devine tatăl vitreg al micuţului, plecarea la Bistriţa, unde tânărul locotenent merge in interes de serviciu, naşterea micuţei, sora lui Ion Minulescu, când el se pregătea să meargă la şcoală sunt dezvăluite pe rând la începutul romanului.

– „Acum urmează Piatra Olt, Ionele! Este nod de cale ferată. Aici se întretaie liniile ce duc la Craiova cu liniile pe care mergem noi…

– Uite, nene …, se vede gara!

– Să nu-i mai spui aşa…El este tatăl tău!

– Bine, mamă! Îi voi spune tată!

          De pe banchetă, Petre  Constantinescu a zâmbit, mângâindu-l pe creştetul capului”

Continue reading „Adriana RĂDUCAN: „ROMANŢA CELUI CARE S-A ÎNTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”” →