Emilia-Paula ZAGAVEI: Contratimp

Contratimp

 

La colțul străzii ce buza și-a răsfrânt a supărare

Peste bordura-nțepenită în păcate argintii

M-alintă vântul, frate al meu peste închinare,

Botezându-mi grumazul cu degetele străvezii.

 

Trec oamenii grăbiți să nu-mi vadă tristețea

Împiedicându-se de lacrimi ce s-au uscat de dor

În timp ce păsări mii nu-mi ocolesc strictețea

Mimând a fericire-n amurgul unui tăcut zbor.

 

Pustiul vieții mi-a încununat voit făptura

Înăsprind ochiul palmei miop și răzvrătit,

Aș vrea să-mi limpezesc cu sfânt sărut cianura

Nunțitelor dureri împământite în trupul vestejit.

 

Sunt doar o înrăurire de gânduri și cuvinte,

Un amalgam de vise rătăcitoare-n aprig timp,

Mă înzăpezesc mereu la un clic de morminte

A căror mute felinare orbercăiesc în contratimp.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

13 iunie 2020

ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din circuitul energetic al dragostei

EXTRAS  DIN  CIRCUITUL ENERGETIC AL  DRAGOSTEI

 

Mintea mea este în palma ce îți caută mâna tremurând de emoții

Sărutul meu sexual

este în ochii ce te privesc

copleșiți de dorință

 

Pătrund în circuitul energetic al dragostei

înfășurându-mi brațele în jurul umerilor tăi

și gândul meu

posedat de gândul dorințelor tale

îți soarbe suspinul prelungit de văpaie

 

Izvorâm uniform în formele îmbrățișării

și așa ne știm fiecare pas al mișcării  cuantice

că doar orgasmul cerului

ne mai poate stinge arderea

din punctul de sprijin în care stăm  subjugați

 

Lacrima ce  curge pe sânul tău stâng

o deslușesc lunecând pe buzele mele

și văd cum din porii tăi transpirați

îmi spui ce mișcare vrei să urmeze

 

Toate formele iubirii astrale,cuantice și corneene

sunt desenate pe corpul tău

de ideile ce ne trec acuma prin minte

 

Firele de păr răvășite în jurul chipului tău

croșetează un mit prin care noi

vom intra în istoria universală a iubirilor  eterne

 

Cu mâna pe inimi

gândim că suntem trimiși

altfel nu ne ajungeam unul altuia

așa de firesc

și nu puteam desluși ce ne este scris între palme,

doar iubindu-ne în avans.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Ileana VLĂDUȘEL: Greva foamei

Atenție! Aceste rânduri nu sunt o parodie ci doar  pură și actuală tragedie…

 

M-am gândit să fac greva foamei, m-am săturat,

prea multă răutate, unde te uiți vezi un păcat,

te lovești de o piatră la orice pas, dacă te împiedici și cazi, acolo ai rămas!

Numai mie mi se par toate triste și reci,

să fiu eu oaia neagră a acestei vieți?!

M-am gândit să mă mut la metrou

dar am întâlnit prea mulți amărâți în drumul meu!

Am vrut la un moment dat să mă sinucid dar nu aveam decât Verde de Paris

Și am auzit că nu e chiar sigur și că durerile sunt prea mari și atunci m-am întins

Peste  linia de tren și am așteptat, sperând

că primul vagon ce-o să treacă o să mă scape, așa…fluierând!

Acum…ori viața e greșit proiectată ori eu sunt incredibil de proastă!

Din  câte șine de tren au existat, eu m-am așezat pe singura dezafectată!

Am înțeles că s-au dus unii responsabili cu fierul vechi

și au scos toate șinele…să nu-ți vină să-i tragi de urechi?!

După toate astea, m-am legat cu lanțul de clădirea guvernului și m-am înfometat ,

guvernanții au trecut pe lângă mine de parcă n-aș fi existat…

Am chemat ziariștii sperând c-o să dau bine

și că o să miluiască cineva de mine…

Fraților, lumea e mult prea indiferentă…sau rea

sau poate…s-a obișnuit prea mult cu nefericirea!

Am perseverat și m-am dus undeva departe de lume.

Fraților, acolo a fost și mai rău pentru mine!

S-au ținut   ghinioanele scai, nici n-aveam timp să spun vai, nici nu știu unde mai încap,

m-a văzut moartea și s-a strâmbat, păi să nu-ți vină să-i dai în cap?!

Eu știam că moartea nu alege, dar iat-o cum vine și uite-o cum trece!

Îmi și aruncă din spate câte-o ocheadă, șuierând printre dinți- tare mai ești bleagă,

Acum când toate s-au scumpit, ce crezi că pe mine inflația m-a ocolit?!

Caut și eu pe cineva mai de doamne ajută, nu mă uit eu la tine, așa ciufută!

Ce să fac, unde să te duc, Doamne ferește, îmi mai stai și de urât,

Poate mă trezesc și cu vreo amendă de la cel ce ține lumea de veci în arendă!

Și ce-mi ții calea, cobea ce ești, ia vezi ,nu cumva să mă molipsești!

Am rămas, vă spun cinstit, fără glas și atunci mi-am amintit de o vorbă de la mine de acas

Despre cum sărăcia se ține de cel ce îl are din neam moștenire.

Ce să mai….eu nu mai am nicio speranță, ultima soluție e să mă iau cu viața la harță!

De săturat, sunt sătulă de sărăcie și de hulă, tremur din scoarță în scoarță

De cât mi-a bătut vântul în soartă!

Așa că, de mâine vă spun precis, n-o să mai auziți de la mine nici pâs

Dacă a crezut cineva că trăiește în paradis, îi spun eu, asta e un fâs!

Eu una, târâș-grăpiș, mai pe față, mai pe furiș, o să trec de ziua de azi

O să adun grijile  pe un făraș și o să merg înainte că de acum,

Până și moartea  te  lasă cu fundul gol în drum!

Despre grevă…ce să vă spun…

Am lăsat lanțul legat de stâlpul parlamentului…e tot acolo, în drum.

Dar ascultați la mine ce vă spun, n-are nici un rost să sperați

Parlamentarii sunt toți ocupați

Cu învățământul, cu sănătatea, cu legislația,

cu una, cu alta…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

12 iunie 2020

 

Matei PILEA: Moise

Moise

 

Ești rugul ce îmi luminează viața,

Cu sufletul desculț eu stau,

Întoarce-ți către mine fața,

Potirul cu splendoare să îl beau.

 

Din ochii tăi să-mi curgă paradisul,

Etern să mă iubești, precum ai zis,

Din aur ființa ta desface versul,

Cântare-mi ești de dragoste în scris.

 

Lumină ești în lumea de-ntuneric,

Tu, frumuseţe ce mi te-ai deschis,

Aprinde-ți zâmbetul, surâsul feeric,

Pictat pe dor albastru, pe un vis.

 

Parfumul tău îmi urcă trupul,

Mireasmă din grădină te-ai desprins,

Dă-mi soarele din ochi, sărutul,

Eu, de iubire mă declar învins.

————————

Matei PILEA

12 iunie, 2020

Germain Droogenbroodt: Nu te călăuzi

Răsărit de soare deasupra mării, Ithaca, Altea
Fotografie de Germain Droogenbroodt

Nu te călăuzi după stelele nopții
ci după întunecimea din susul râului
terestră și palpabilă

nu cruța ce-i al tău
împarte pâinea și vinul
cu nomazii nopții

întâmpină cu trandafiri revărsatul zorilor.

Germain Droogenbroodt

Traducere: Daniela Andronache

Din Counterlight ─ Contralumină”, Ed. Ex Ponto, Constanța 2004

Ionel NOVAC – Reîntâlnire după o viață: Andrei Ciurunga și Constantin Reabțov

Viața le-a hărăzit celor doi eminenți fii ai Cahulului, poetul Andrei Ciurunga și profesorul Constantin Reabțov, un destin tragic, evenimentele anului 1944 despărțindu-i pentru foarte multă vreme. Andrei Ciurunga, crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, a ales să se retragă, împreună cu mama și bunica, în dreapta Prutului, la Brăila, nebănuind atunci că aici îl va aștepta calvarul închisorilor și al lagărelor „cumplitului Canal”. În schimb, Constantin Reabțov a rămas la Cahul, unde, după ce urgiile celui de-al doilea război mondial (la care a fost participant activ, fiind înrolat, pe rând, atât în Armata Roșie, cât și în cea română) s-au liniștit cât de cât, s-a pus în slujba creșterii și educării tinerei generații, căreia i-a insuflat dragostea nețărmurită pentru limba și literatura română.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit să-i înstrăineze pe cei doi, prietenia închegată pe băncile Liceului „Ion Voevod” din Cahul și consolidată mai apoi în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, în parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca un vis frumos întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

La început, dată fiind bariera impusă de granița ridicată pe Prut, între cei doi prieteni a avut loc un intens schimb de scrisori, din păcate multe dintre ele risipite odată cu trecerea la cele veșnice a acestora. Dar tot mai insistent, și unul și celălalt își exprima dorința revederii, după atâta amar de vreme: „Măi Costică, oare va veni și acea zi cînd să stăm la taclale trei zile și trei nopți, la Cahul sau la București? Eu nu concep să merg acasă[1] cu pașaport, dar dacă se va desființa această oribilă „graniță de hîrtie”, poate voi veni la Cahul și la Chișinău, unde știu că sînt așteptat de prieteni buni”[2]. Sau, într-o altă scrisoare: „Am aflat cu mare bucurie de la Mariana[3] că vreți să ne vizitați de Paști. Oare chiar să am eu norocul de-a te mai vedea odată, înainte de a mă înfățișa la porțile Raiului? (că de-ale iadului am avut parte aici!). Abia aștept, am început să am insomnii”[4].

Numai că vârsta, la care se adăugaseră nenumărate probleme de sănătate („am folosit mașina ca să-ți scriu mai multe, altfel, după vreo zece rînduri, scrisul de mînă îmi obosește ochii”[5], „Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin”), îl împiedicau pe Andrei Ciurunga să facă o deplasare la Cahulul său iubit. Rămânea, așadar, ca bunul său prieten Costică să se deplaseze el la București, acolo unde era așteptat cu drag și mare nerăbdare. Lucru pe care Constantin Reabțov îl va și face, la sfârșitul lunii martie a anului 1992, cu câteva săptămâni înaintea marii sărbători a Învierii Domnului.

Plecat cu noaptea în cap de la Cahul, acompaniat de soția sa, doamna Daria, de doamna Doina Focșa[6] și de soțul acesteia, regretatul Nicu Focșa, pe post de șofer, ajunge la București într-o dimineață însorită de sâmbătă, parcă dătătoare de speranță. Gazdele încă mai dormeau când musafirii le băteau discret în ușă…

Continue reading „Ionel NOVAC – Reîntâlnire după o viață: Andrei Ciurunga și Constantin Reabțov”

Olguța LUNCAȘU TRIFAN: Sonete de dragoste

I.

Cum dulce-i mierea dintre spini gustată,

Iubirea-i mare-atunci când greu înfruntă,

Trecând prin vânt ușor, furtună cruntă,

Și-n inimi, două, e pe veci purtată.

 

Adună dor din ploaia cea măruntă

Și-azur de cer iubind, cu drag, constată

Cum soare-nvinge bolta cea pătată,

Voioasă rază frunți cum le descruntă!

 

Atunci când oameni poartă-n piept iubirea,

Nu lasă umbre peste ea să cadă,

Ce poartă-n ele frig și-aduc zdrobirea…

 

Priviri fluide-mpart curgând cascadă,

În freamăt blând de tei le simți vorbirea,

Faguri-Trăiri și roze-ntr-o arcadă.

 

II.

 

Cuvinte dragi te-ating cu șoapte fine

Și buze ce-ți aduc surâs, iubire,

Înalță clipa vieţii, dând uimire,

Aprind, în suflet, dor să stai cu mine…

 

Se șterg tăceri și simte trup trezire

Și tot ce a durut se schimbă-n bine,

Atâta calm se-așterne-n tot ce vine,

Tu mă iubești, mi-așezi în ochi safire.

 

Privind mijit sub gene lungi răsfrânte

Cum lași un braț pe umeri blând să treacă…

Îți murmur stins silabe dulci și frânte,

 

Rostindu-ți nume – gândul nostru pleacă…

Fiori și jar andante-ncep să cânte,

Nu mai vorbim. Trăiri, cu drag, petreacă!

 

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

Iunie, 2020

Mircea Radu IACOBAN: Covid contra carte

Cui îi mai arde de cultura scrisă? Ne-o fi îngăduit Covid-19 mai mult spațiu de lectură (nu știu câți l-au utilizat pentru a deschide o carte-două, câtă vreme televiziunile ne-au ținut pironiți în fața micilor ecrane cu torente de brake-news-uri, declarații prezidențiale, „bombe”, „exclusivități”, „nucleare”,  Arafat & Vela, Ciolacu & Orban, clanuri în România, „revoluție culturală” în America, moțiuni, dezvăluiri, exclusivități ș.a.m.d. – toate, cum spun Codurile Justiției, „în formă continuată”), dar, cu certitudine, printre victimele colaterale ale pandemiei s-ar putea include și cartea. Nu c-au fost librăriile închise, că mare dever n-au avut de vreo 20 de ani încoace, nici bibliotecile, și ele în progresivă lâncezire, ci fiindcă nu s-au mai putut desfășura nici micile-marile evenimente care mai întorceau privirile prezumtivului cititor către carte (lansări, întâlniri, aniversări, colocvii, târguri, caravane, dezbateri etc.).

La Iași, două astfel de evenimente firesc îngemănate le-a  despărțit brutal pârdalnicul Covid: dacă Editura „Junimea” a apucat să-și marcheze semicentenarul chiar în pragul Stării de urgență (acum este nevoită să-și întâmpină colaboratorii cu termometru-pistol la intrare și semnătură olografă pe-o fișă individuală!), apariția numărului 100 al Colecției „Eminesciana” a rămas să fie marcat după decretarea noului val de „relaxare”, următor redeschiderii teraselor, școlilor private („after”… dar după care „school”, că-s toate închise?), parcurilor și cimitirelor, spre a putea fi puse în cuvenita valoare semnificațiile acestei unice și remarcabile edificări culturale. Dincolo de faptul că-i singura colecție editorială ce a rezistat neștirbită după 1989, rămâne îndreptățită speranța că acest adevărat monument de hârtie închinat lui Eminescu se poate dovedi mai trainic decât marmura și bronzul!

O mini-bibliotecă, dedicată în exclusivitate celor mai importante studii consacrate operei și vieții poetului, va putea fi accesată în veac și peste veac! Când am înființat-o, în 1974, urma să poarte titlul „Eminescu”; o sugestie provenită din redacție a propus titulatura mai inspirată „Eminesciana”, care avea să rămână și să impună această necesară adunare a contribuțiilor esențiale într-un sumar-tezaur care tinde către să se apropie cine știe când, poate niciodată, de exhaustivitate. Primele patru numere le-am „gospodărit” în redacție, după care s-a vădit necesitatea apelării la un ordonator și coordonator al întregului demers întru Eminescu. Acesta a fost, fericit ales, universitarul Mihai Drăgan. După decesul lui, în 1993 (merită recitită cartea Magdei Ursache „Universitatea care ucide”),  cealaltă jumătate a colecției a revenit în coordonarea redacțională.

Continue reading „Mircea Radu IACOBAN: Covid contra carte”

Ierodiacon IUSTIN T.: Cum îi iubește Dumnezeu pe oamenii cărora le-a luat „memoria”… (meditație la bunicii noștri)

    Memoria este, pentru noi, reflecția vieții noastre. Zestrea noastră care ne spune cine suntem. Cine am fost. De aceea pierderea sau întreruperea ei pare cel mai teribil lucru…

    Cu toții avem bunici, sau am avut bunici care au trecut la Domnul, și pe finalul vieții au trebuit să îndure aceste slăbiri sau pierderi ale memoriei… Uneori în forme mai acute: Alzheimer, demență etc. În popor se mai spune: „Le-a luat Dumnezeu mințile…”. Și cu acest gând trist ni se pare că am „clasat dosarul, și că am acceptat asta ca pe una din absurditățile lui Dumnezeu…

   Dar oare, așa să fie…?

   O, oare ia Dumnezeu „mințile” fără să știe ce face?! Oare se clinteste „un fir de păr” din capul nostru fără să știe Dragostea lui Dumnezeu de asta…? Dacă o vrabie nu cade din cuib fără știrea lui Dumnezeu, cum credem noi că un bătrân al nostru – bunic sau bunică – trăiește ceva fără știrea lui Dumnezeu?

   Să cercetăm bine această „știre” iubitoare a lui Dumnezeu despre bunicii noștri. Despre memoria și ființa lor aparent pierdută… Să ne gândim ce înseamnă amnezia bătrânilor pentru noi, care o socotim „teribilă” și ce înseamnă pentru Dumnezeu. Căci la Dumnezeu niciun gând nu este „teribil” și niciun gând nu este tragic. Dumnezeu face tot ce face din iubire. Ele sunt „teribile” numai pentru voia noastră și pentru iubirea de sine. Pentru un destin pe care ni l-am planificat, într-un fel confortabil, pe pământ.

   Așadar, ce vrea Dragostea lui Dumnezeu de la „mințile răpite” ale bunicilor noștri…?

   O, răspunsul e mai presus de închipuire…!

   Dumnezeu îi invită pe bătrânii noștri să devină „familiarii” lumii Lui! Și să descopere lumea plină de „necunoscuți” ai Lui.

   Adică, Dumnezeu îi invită să guste anticipat acea viață fără „copii”, fără „nepoți” din Cer, când toți redevenim copiii lui Dumnezeu și atât. Și frați între noi. Îi cheamă să descopere lumea așa cum a fost ea dintotdeauna, de oameni ai Lui, mai întâi, pe care i-a adus pe lume ca „fii” ai cuiva, ca „frați” ai cuiva. Îi aduce la o lege mai înaltă a firii, când le dă șansa, într-un fel, să se nască din nou sub Cer. Să fie fără mamă, fără tată, ca dreptul Melchisedec din Vechiul Testament, copiii ai întregii umanități a lui Dumnezeu. Și ai Bisericii! Și prin asta, cu atât mai mult… ai noștri. Le dă vocația să fie, anticipat, ceea ce vor fi pentru totdeauna în Împărăție. Familiarii lui Dumnezeu.

   Și unde e măreția Tainei…?

   Măreția e în faptul că bunicul meu devine „neobișnuitul” meu. Și familiarul lui Dumnezeu. Iar eu, dacă mă împac cu voia lui Dumnezeu, și cu Dragostea lui pentru bunicul meu, voi primi cu drag să fie „neobișnuitul” meu… Pentru că Dumnezeu știe ce face. El ia „mințile” ca să-l rupă pe bunicul meu din familiaritatea „obișnuită” cu mine, de fiecare zi. Ca să-i descopere o nouă familiaritate, aceea după legăturile din Cer.

   Și dacă-i așa, nu mă supăr să-l pierd pe bunicul „meu”, dacă asta îl face mai mult „familiarul” lui Dumnezeu. Și nu voi căuta să-l obosesc și să-i amintesc în fiecare zi: „Vezi că eu sunt nepotul tău…”. Nu voi relua drama apartenenței pierdute în fiecare zi. Ci-l voi liniști, îl voi încredința că lumea e plină de „cunoscuții” lui Dumnezeu. Că eu însumi sunt un „nepot” al lui Dumnezeu și nu-mi mai amintesc cine sunt bunicii mei… Că mă simt și eu un „necunoscut” al lui Dumnezeu, fără „rude”, dar… familiar tuturor. Și așa am inimă de călugăr, și „bunicul” meu își descoperă inima de călugăr, adică de om al umanității întregi. Și ce poate fi mai dumnezeiesc decât asta…?

   Exact pentru oamenii „deconectati” de la memoria lumii e cuvântul superb din Pateric, al lui Avva Alonie: „Dacă nu va zice omul în inima sa – Eu singur pe pământ sunt și Dumnezeu – nu va avea odihnă…”. Adică omul care se vede rudă cu toți, tocmai pentru că și-a lăsat „mamă” și „tată” ca să-i redea lui Dumnezeu. Și care descoperă aparenta „singurătate” a lumii ca plină de „familiarii” lui Dumnezeu. Și atunci pământul întreg devine plin de cunoscuți în Domnul. Așa ajungem, lăsând „memoria” rudelor după trup, să împlinim cuvântul Mântuitorului: „Să nu iubești pe mama, tată, soră, frate, mai mult ca pe Dumnezeu”. Așa ajungem să-i primim înapoi pe toți cei „pierduti” ai noștri, ca „găsiți” ai Lui! Și pentru asta nu trebuie să mergi la mănăstire. Ci doar să ți-i „exersezi” pe cei dragi, în fiecare zi, ca „necunoscuți” ai Lui…

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Cum îi iubește Dumnezeu pe oamenii cărora le-a luat „memoria”… (meditație la bunicii noștri)”

Dorel SCHOR: Ziceri

RECOMPENSA

 

Astazi cine nu e putin cucu nu e considerat normal.

Cind omul vrea cu orice pret sa traiasca, medicina e neputincioasa.

Simtul umorului poate ajuta foarte mult daca adaugi o suma serioasa.

Adevarul este ca uleiul de masline… Cam scump.

Singurele care nu se tin de cuvint sint promisiunile.

Sotia mea decide, eu nu sint decit capul familiei.

Cind doi se fac reciproc idioti, nu-i contrazice.

Am vazut garderoba reginei… Nu  ma mai mir ca regele e gol.

Cind se ingroasa gluma, nimeni nu mai ride.

Sintem in mainile lui, dar macar sa si le spele…

Toti am fost tineri si prosti, dar tineretea a trecut.

Dumnezeu nu-i membru de partid. Dracul da.

Multe fete viseaza la un print pe un cal alb, dar urca pe primul magar.

O fi avind el cei sapte ani de acasa, dar eu am liceul.

Sotia e jumatatea mea, eu sint jumatatea ei. Si uite asa, am ajuns un sfert

 

Totul era cusut cu ata alba… Apoi s-a schimbat culoarea.

Nu pot fi genial la orice ora. Apropo, cit e ceasul?

UMORUL NU SE LIVREAZA CU INSTRUCTIUNI DE FOLOSIRE.

Intotdeauna si-a alintat iubita. Intai i-a spus pestisor, mai tirziu piranha.

Caut femeie la curatenie. Gasitorului recompensa.

 

 

DREPTURI EGALE

 

Incredibil ce multe cioburi se obtin dintr-o farfurie incasabila.

Dragostea trece prin stomac, dar nimeni nu spune unde ajunge.

Cel mai greu se cistiga increderea. Cel mai usor se pierde umbrela.

Continue reading „Dorel SCHOR: Ziceri”