Cartierul Floreasca, în care m-am născut și am trăit până la 32 de ani, se află în partea de nord-vest a Bucureștiului și a reprezentat o zona interesantă, care nu este doar o realitate geografică, dar și una istorică și psihosocială.
Inițial, actualul teritoriu pe care se află cartierul Floreasca, și pe care îl delimitez ca fiind zona cuprinsă între șoseaua Ștefan cel Mare, Calea Dorobanților, strada Barbu Văcărescu și fostul capăt al tramvaiului 5-să zicem linia din afară a lacurilor Floreasca și “Oală”, a fost moșie a familiei Florescu, având aici case de vară și interese de pescuit, albit pânză, ceva agricultură și tăiat lemne. Din trupul moșiei s-au dăruit părți unei Ancuța Herescu, probabil “băneasa” Ancuța și altor descendenți care au dat numele câtorva străzi aflate în zona cea mai veche a cartierului și care zona, până spre anul 2000 a fost zona cea mai prăpădită a cartierului. Acea realitate istorică ținea de veacul al XVIII-lea și prima jumătate a celui al XIX-lea. Acelei vremi îi aparține și zidirea Bisericii Floreasca, cu hramul Sfânta Sofia. Data zidirii nu este cunoscută, dar bisericuța avea o puternică personalitate și fermecătoare eleganta. Bisericuța a stat în stare de paragină și semipărăsire până spre 1900 când a fost refăcută prin truda familiei Negroponte. În jurul acelei bisericuțe s-au adunat case și s-a alcătuit o prima “mahala” a zonei Floreasca.
Aceea era, să zicem, o mahala tipică. O realitate socio-economică așezată între sat și oraș, o structura românească autentică și ținând de procesul de devenire al orașelor din “vechiul regat”. Era populată de oameni săraci, cei mai mulți lucrători modești în oraș sau lucrând la micile întreprinderi locale, între care mai importante erau grajdurile Negroponte, cu cai de rasă și monta. Ca în orice mahala aici coexistau realități de viață citadină și rurală. Fiecare casă avea un petec de grădina, poate câțiva butuci de vie, doi trei pomi fructiferi, păziți cu strășnicie, câteva găini și nu arareori și un ramator, garduri înalte și de multe ori o băncuță la poartă. La margine această mică mahala se termină în lacul Floreasca, inițial mlăștinos și insalubru, iar în partea dimpotrivă se întindea un câmp mare și vast care se pierdea spre Colentina.Inițial acolo erau anume grădini și câmpuri,mai apoi maidan și paragină.Din loc în loc erau pâlcuri de castani salbateci care dădeau locului farmec și un soi de nostalgie. Această primă mahala avea viață ei și a fost dominant în zona la începutul veacului XX.
Dinspre Șoseaua Ștefan cel Mare,în continuarea Caii Polone, venea Calea Floreasca reprezentând coloana vertebrală a unor așezări mai recente și mai complexe. Zona se cuprindea între Calea Dorobanților și stradă Barbu Văcărescu având, cum am spus, ca ax median, Calea Floreasca.
În acest spațiu relați vast, s-au ridicat case de mahala, crâșme, mici prăvălii, etc. Aici viețuiau nu numai mahalagi tipici, ci și numeroasă mitocănime. Mitocanii fiind oameni cu rosturi economice dar care au alcătuit un tip uman aparte. Spre deosebire de mahalagii, care sunt persoane superficiale dar fundamental sentimentale și cu izbucniri de generozitate și aderența la ‘idei”, mitocanii sunt personaje care se caracterizează prin slugărnicie față de cei “mari” și cruzime față de cei “mici”. Cu timpul “mitocănimea” a încetat să mai fie o realitate economică și socială devenind însă un prea des întâlnit “tip” uman.
Între casele din acest spațiu se aflau unele care nu erau decât locuințele unui sat sărac. Până prin 1960,pe stradă pitoresc numită, ”Puțul lui Zamfir”, în una dintre curți, mai era un semi-bordei tipic. Dar unele case erau solide, case de oameni gospodari, cu grădini și înconjurate cu garduri înalte. Între ele mai erau spații virane și în asemenea spații erau și sălașe,tabere țigănești sordide. Un asemenea sălaș se află în partea dreapta a străzii Vlădescu (ulterior rebotezată George Călinescu). Această redenumire, făcând parte din nefericita manie de a preschimba denumirile istorice, s-a datorat împrejurări că pe acea stradă se afla locuința lui George Călinescu. Era o casă mică dar frumos redecorata și neavând nimic în comun cu “spațiile” în care marele scriitor se imagina în romanele,”Bietul Ioanid” și “Scrinul Negru”. Deci,revenind,pe acea stradă se află un sălaș țigănesc pe care l-am văzut adesea, ani la rând,mergând și venind de la școală,Liceul “I.L. Caragiale,fost “Titu Maiorescu”. Sălașul țigănesc se întindea din stradă Vlădescu până în stradă paralelă (Aricescu). Locuințele erau puse făță în față, stil ‘vagon”, și între ele era o curte largă. Locuințele erau înjghebări mizere din scânduri, lut și acoperite cu carton asfaltat. În mijlocul curții erau privazi mizere, murdare, semi-deschise, și în față fiecărei uși erau vetre pentru foc. Cei mai ‘înstăriți” aveau un soi de tuciuri iar ceilalți simple vetre deasupra cărora se atârnau oale. Acolo foiau copii mici, fetișcane, oameni maturi, bătrâni, grămadă. Din vreme în vreme se încingeau acolo cumplite beții, cu zeci de oameni dezlănțuiți în adevărate orgii. Pe fond de muzică lăutărească se auzeau mugete, zbierete, nechezături. Mereu ocoleam pe partea opusă a străzii dar totuși priveam foarte curios acea lume care îmi părea culmea decăderii. Când și când acolo se vedeau și atelaje de “camionagii”, căruțe late trase de cai, pentru cărat poveri și ai căror proprietari reprezentau elita societății țigănești. Dintre personaje îmi amintesc de un personaj pe care îl numeam “strigătul de luptă”. Mici, negru, murdar, gângav și semi-cretin. Era dedat băutului fără măsură, adesea îl vedeam sorbind spirt verde sanitar. Când avea o sticlă de băutură ‘reală” o ridica triumfător deasupra capului și pornea într-un soi de fugă însoțită de un strigat, bănuiesc de bucurie, pe care l-am numit “strigătul de lupta”. Ulterior a căpătat ciroză, căci dezvoltase un burdihan dizgrațios. În zonă mai erau pâlcuri de țigani. Era unul pe locul unde azi este sucursala BRD și un restaurant “Italian”.
Pe cealaltă parte a Căii Floreasca, între Calea Floreasca, Strada Ștefan cel Mare și strada Barbu Văcărescu erau doar petice din vechea mahala, dar majoritatea era ocupată de așa-zisele ‘locuințe ieftine”. Locuințe ridicate între războaie, cu credit de la stat, de funcționari și intelectuali. Erau case modeste dar unele de foarte bun gust. Atmosfera acolo era așezată și socio-economic, acea zona nu mai era “mahala”.
Între locuitorii întregii zone pomenite până aici erau fel și chip de oameni.
Puteai vedea, în spatele gardurilor înalte, câte un bătrân cu mustăți stufoase și obrajii roșii, cu nădragi largi și vestă neagră, desprins parcă din Barbu Delavrancea, aflai locașuri ale unor profesori înconjurați de cărți, puteai afla scandalagii și bătăuși și cuțitari cu faimă. Era acolo și Gheorghe “Nebunul”, un biet suflet pierdut, probabil schizofrenic, dar în fond inofensiv. La câteva porți bătrâne cu ochi iscoditori vindeau semințe, la “cornet”, cu 25 de bani “cornetul” și borș de casă foarte bun. Mai spre Ștefan cel Mare era grupul “Lefter”, inițial cu o sifonerie și apoi un atelier de vulcanizare. Între ei era Dorina Lefter, înaltă și chipeșă, scurtă vreme măritată cu Bela Antal. Între grupul de “frunte” erau și Gheorghe Topor, din “groapă” și Calamata. Calamata era între cei “spilcuiți”,bișnițar și “frontierist”. Avea o limba iute și unei fandosite i-a tăiat-o scurt,”taci fă,că ești împușcată cu tunu”.Era acolo o comunitate cu mare personalitate și cu orgoliu.Ca toți mahalagii erau superficiali, nu aveau o “rădăcini” la care să se refere. Nu erau oameni răi, dar fiind superficiali și sentimentali, lesne treceau dintr-o extremă în altă. Nu întâmplător dintre “mahalagii” s-au ales cei mai înfocați șoviniști și extremiști de stânga ori dreapta.Aveau vocația povestitului celor mai intime trăiri și vocația,literalmente,pusului ‘poalelor în cap”. Bataranii și la sărbători și cei tineri,frecventau constant cele trei biserici din zonă; Dorobanți, Floreasca și Barbu Văcărescu. În același timp, ca toți oameni superficiali, aveau o mare înclinație spre “divinație”: ghicit, ”vrăji”,etc. Aceste caracteristici erau foarte tari la începutul anilor cincizeci ai veacului XX și ulterior s-au diluat pe măsură ce toată zona se preschimba. Mai înainte de a ajunge mai departe este nevoie să amintesc o realitate care a dat nume foarte rău cartierului.
Profunzimea geniului lui Ion Creangă nu a fost pe deplin investigată și încă mai oferă nebănuite filoane aurifere. Opinia după care „Povestea lui Harap Alb” ar fi un amalgam eclectic de basme nu definește adecvat structura alcătuită de autor. Mozaicul literar din această poveste are perfecțiunea cristalelor și un echilibru interior conform acelorași legi geometrice și aritmetice, simple dar fundamentale, ce guvernează matematica cu implicații filozofice a lui Pitagora sau a lui Zamolxe. Herodot afirmă că Zamolxe a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Cultul cifrei 3 este atestat arheologic pe teritoriul românesc încă din vremuri anterioare lui Pitagora. Creangă a moștenit din cultura populară orală cultul cifrei 3, ca simbol al perfecțiunii sau al echilibrului universal și a structurat narațiunea sa după criterii matematice. Nu putem fi siguri dacă Ion Creangă cunoștea totul sau măcar ceva cât de cât, despre valoarea simbolică a cifrelor la Pitagora, însă știm că era de la țară, din zona culturii Cucuteni, și avea o solidă cultură populară multimilenară, moștenită din străbuni.
COLONIALĂ
Ce legătură poate să aibă o șopârliță verde-aurie, o arătare fermecată prin iarbă, cu viața noastră…?
Mă întâlnesc în lift cu doamna Brodiciche care locuieşte la etajul unu.
M-am prezentat foarte conștincios la cursul întitulat Cum să mâncăm cât dorim și să slăbim. Probabil că erau mulți interesați pentru că numărul participanților crescuse Conferențiarul era bonom și simpatic. Ne-a declarat că ne va vorbi despre produsele de patiserie.
Anul acesta s-au împlinit 75 de ani de la un eveniment care a marcat o cotitură în istoria omenirii: capitularea necondiționată a Germaniei naziste. Victoria lumii civilizate împotriva hitlerismului. De fapt, a fost victoria democrațiilor occidentale aliate cu Uniunea Sovietică stalinistă. Nu este sigur dacă fiecare parte, singură, ar fi putut ajunge la victorie. Democrațiile occidentale și Uniunea Sovietică stalinistă au avut un interes comun: înfrângerea și lichidarea barbariei naziste, a agresivității hitlerismului și s-au ajutat reciproc în acest scop. Însă evoluția istorică a fost problematică. A fost sfârșitul unei perioade cumplite, dar și începutul altei perioade grele pentru o parte a omenirii, dificilă deși aparent euforică pentru altă parte. A fost începutul extinderii regimului comunist în afara URSS cu acceptul Occidentului, scindarea în două blocuri a Europei și Asiei, căderea cortinei de fier, căderea în robia comunistă a circa o treime a lumii.