Ce legătură poate să aibă o șopârliță verde-aurie, o arătare fermecată prin iarbă, cu viața noastră…?
Iată, am fost lungă vreme izolați. Țara a devenit o închisoare cu regim deschis. Suferim de depărtare, de abuzurile sistemului. Nedreptatea a venit cu absurditatea ei. Ca orice nedreptate. Și mulți dintre noi căutam răspunsuri. În lumea în care suntem sau în afara ei…
Și de ce ne trimite Dumnezeu în cale aceste vietăți fermecate, printre necazurile vieții noastre…? De ce ne fulgeră privirea cu câte o șopârliță ieșită din iarbă? De ce ne surprinde cu o albină, ieșită pe vreo floare de măr? Ce să facem cu cântecul unei păsări, care ne cântă la ureche parcă „în ciuda” strâmbăciunii acestei lumi?
Ce să facem, așadar, cu aceste dreptăți nemaiîntâlnite ale lui Dumnezeu? Ce să facem cu această șopârliță fermecată, ieșită pe piatra caldă a Putnei…?
O, ce minunate sunt ghicitorile lui Dumnezeu! Și cât de nelumești sunt mângâierile Lui pentru mintea noastră nelumeasca, pentru cealaltă Minte a noastră…!
Căci dezlegările acestei șopârlițe la supărarea noastră sunt cu totul „out of this world”, sunt de neînchipuit! Și cine n-ar vrea să audă tâlcuirile ei…
Iată o tâlcuire.
Șopârlița aurie ne arată că există o Frumusețe imperturbabilă pe lume. O Frumusețe care nu va putea fi acoperită de nimic. O Frumusețe care va birui în altă lume. Sau… care a biruit deja.
Iată o altă tâlcuire.
Viața are Fecioria ei. Fecioria e secretul vieții. Fecioria e un fel de veșnică Tinerețe a Vieții, care, cu fiecare necaz, cu fiecare suferință, se face tot mai tânără. Mai dispare un rid, mai dispare un cearcăne, până când Viața se face Fecioară pentru totdeauna. Ca și cum ar fi însăși… Împărăția Cerurilor.
Iată, în fine, și o altă tâlcuire.
Nimic din ce suferim, pentru Dumnezeu, nu e fără rost. Rostul se află în arătări „fermecate” în lumea noastră, ca vrejul până la Cer pe care l-a arătat Dumnezeu lui Iov… Vrejul nu explică nimic. Șopârlița nu explică nimic. Nu trebuie. Ea este pur și simplu acea arătare a Lumii în care „nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci Viață fără de sfârșit…”. Iar Viața fără de sfârșit – asta e minunea ei: că nu mai trebuie să explice niciuna din fundaturile acestei lumi. Fiindcă ne-a scos, DEJA, din toate… Cele pe care ÎNCĂ mai trebuie să le trăim. Teologii au vorbit întotdeauna de frumusețea acestui paradox al Împărăției: „deja” și… „nu încă”.
Așa că revenim la întrebarea cea dintâi: ce legătură are o șopârliță aurie cu viața noastră, cu necazul ei…?
Absolut nici una.
Fiindcă „Viața fără durere și fără sfârșit” a rezolvat, deja, viața noastră! Deja, și totuși, nu încă…
Să petrecem în ghicitoarea minunată a șopârliței aurii!
–––––––––-
Pr. Iustin T.