Anul acesta s-au împlinit 75 de ani de la un eveniment care a marcat o cotitură în istoria omenirii: capitularea necondiționată a Germaniei naziste. Victoria lumii civilizate împotriva hitlerismului. De fapt, a fost victoria democrațiilor occidentale aliate cu Uniunea Sovietică stalinistă. Nu este sigur dacă fiecare parte, singură, ar fi putut ajunge la victorie. Democrațiile occidentale și Uniunea Sovietică stalinistă au avut un interes comun: înfrângerea și lichidarea barbariei naziste, a agresivității hitlerismului și s-au ajutat reciproc în acest scop. Însă evoluția istorică a fost problematică. A fost sfârșitul unei perioade cumplite, dar și începutul altei perioade grele pentru o parte a omenirii, dificilă deși aparent euforică pentru altă parte. A fost începutul extinderii regimului comunist în afara URSS cu acceptul Occidentului, scindarea în două blocuri a Europei și Asiei, căderea cortinei de fier, căderea în robia comunistă a circa o treime a lumii.
A urmat războiul rece, cu toate suferințele pe care le-a adus. Circa 45 de ani de durere. Îngrozitor pentru ambele părți, deși partea care a suferit cel mai mult, victimele, au fost cetățenii țărilor devenite comuniste, sacrificate de lumea vestică. Este adevărat, războiul rece a fost mai puțin îngrozitor decât perioada celui de al Doilea Război Mondial și a Holocaustului. Post factum, unii analiști politici, printre care și fostul ministru de externe american Henry Kissinger, au stabilit că SUA, Marea Britanie și celelalte țări vest-europene au greșit cedând în fața lui Stalin și a agresivității sovietice. SUA avea bomba atomică, iar URSS încă nu o avea. Președintele american Truman ar fi putut amenința imperiul răului, dar nu a făcut-o. De fapt, cedarea avusese loc la Ialta. Trei generații am fost victime. „Am fost”, nu „au fost”, pentru că printre victime ne-am numărat și noi, cei născuți după război, în România comunizată. Pe noi, nimeni nu ne-a întrebat ce vrem. Nici nu cunoșteam situația decât ascultând posturile de radio străine, mai ales ”Europa Liberă”. La fel ca în celelalte țări comuniste, se constituise un regim bazat pe minciună, pe interesele unei clici de nomenclaturiști, rupți de masa pe care pretindeau că o reprezintă și luptă pentru fericirea ei. Iar masa? Condamnați la fericire… Și totuși…
Căderea Berlinului a fost punctul culminant al unei tragedii care începuse cu circa 12 ani mai înainte. Cum a început și ce a determinat această tragedie mondială? Criza economică și morală prin care trecea Germania învinsă, revizionismul geopolitic ce a urmat tratatelor de pace care puseseră capăt primului război mondial, distrugerea echilibrului european și mondial, bolșevizarea Rusiei, precum și slăbiciunea democrațiilor occidentale interbelice obosite de război au dus la un nou război mondial. Ca o continuare a precedentului. Primul Război Mondial a dus la prăbușirea imperiilor german, austro-ungar, otoman și rus, ultimul prin instalarea regimului comunist. Cel de al Doilea Război Mondial a dus la prăbușirea imperiului britanic, a puterii militare japoneze, a colonialismului francez și italian. După cum oboseala post-belică a Occidentului a dus la Războiul Rece, care a fost, de fapt, cel de al Treilea Război Mondial și a dus la prăbușirea imperiului sovietic. El s-a încheiat atunci când președintele american Ronald Reagan, unul dintre cei mai capabili președinți americani din istorie, a reușit să înfrângă URSS prin depășirea nivelului armamentului, pe lângă faptul că puterea comunistă se prăbușise economic.
De fapt, cel de al Doilea Război Mondial a început odată cu apariția agresivității Germaniei naziste. De partea cealaltă s-a aflat tendința concesionară a democrațiilor occidentale, îmbătate de fanteziile pacifiste. Ele uitaseră că tangoul poate fi dansat numai de o pereche, de ambele părți. Mai întâi a fost bazinul Ruhr, demilitarizat, dar nesupravegheat. A urmat renumitul Anschluss între Germania și Austria. Apoi alianța Germaniei hitleriste cu Italia mussoliniană. ”Frontul Popular” din Franța nu a reușit să-și îndeplinească misiunea. Spania republicană nu a reușit să supraviețuiască. Apoi a venit rândul Cehoslovaciei, care a fost dezmembrată. Guvernele francez și britanic au acceptat acest lucru prin acordul de la Munchen, de la 30 septembrie 1938, crezând că au adus pace Europei și lumii. Că Hitler nu va mai cere nimic. Dar nu a fost așa. Germania hitleristă și-a asigurat ”neagresiunea” URSS, prin ”pactul de neagresiune” de la 23 august 1939, ale cărui paragrafe secrete satisfăceau pretențiile lui Stalin și uniseră între cei doi tirani (apropo, o parte a istoriografiei românești l-a numit ”un alt 23 august”). Hitler și Stalin și-au împărțit prada încă înainte de începerea operațiunilor militare. A urmat problema orașului Danzig și atacarea Poloniei, la 1 septembrie 1939. Franța și Marea Britanie, obligate prin ”garanții” față de Polonia, au declarat război Germaniei. Dar Polonia a fost repede ocupată de Germania în cârdășie cu URSS. Apoi Franța a fost învinsă. Garanțiile date țărilor baltice, Poloniei și României au devenit lipsite de valoare, urmând ocupația sau dezmembrarea, de la caz la caz. Dar Hitler nu s-a mulțumit nici cu aceasta. În noaptea de 21-22 iunie 1941, el a pornit războiul în răsărit, pentru distrugerea comunismului, violând propriul său pact de neagresiune. El însuși s-a exprimat că, dacă pe frontul de vest războiul este purtat în conformitate cu legile războiului, pe frontul de est va fi un război total. A urmat dezastrul. Stalin nu era pregătit de război. Dar s-a întâmplat ceea ce Hitler nu crezuse. URSS a devenit aliata Marii Britanii și a SUA, țară care de asemenea fusese târâtă în război. Cele trei Puteri Aliate s-au ajutat reciproc pentru înfrângerea Germaniei naziste și a aliaților ei. Germania hitleristă fusese în euforie până la victoria sovietică de la Stalingrad, la 2 februarie 1943. După aceea a început contraofensiva Aliaților. SUA și Marea Britanie au ajutat URSS cu armament. Treptat, armata sovietică a înaintat spre vest. Armatele americană și britanică au deschis cel de al doilea front și au bombardat teritorii ale țărilor aliate Germaniei și teritoriul acesteia. Aliatele Germaniei au început s-o părăsească, dându-și seama că ea va pierde războiul. Italia a capitulat la 10 iulie 1943 și a fost ocupată de Aliați. România a întors armele la 23 august 1944. După lupte grele, Germania nazistă a capitulat necondiționat la 7 mai 1945, iar Ziua Victoriei și sfârșitul oficial al războiului a fost în noaptea de 8 spre 9 mai 1945. A fost sfârșitul războiului în Europa. Războiul a continuat în Extremul Orient, cu Japonia, până la capitularea acesteia, la 2 septembrie 1945. Războiul s-a încheiat cu împărțirea Germaniei în zone de ocupație: sovietică, americană, engleză, franceză – dar fără un tratat de pace: tratatul de la Paris din 10 februarie 1947 a fost încheiat de Aliați cu foștii aliați europeni ai Germaniei (Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda), dar nu cu Germania, din cauza ”Războiului Rece”. URSS a reușit să mențină toate teritoriile pe care le ocupase în 1939-1940. Printre care Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța, răpite de la România. Răpirea lor prin ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 determinase România să se alăture Germaniei în războiul împotriva URSS.
La ce a pus capăt Ziua Victoriei? Bineînțeles, a pus capăt războiului. Dar și suferinței. Pentru că un război aduce speranțe, chiar dacă deșarte, dar și multe suferințe. Aceasta în mod special. Numărul victimelor a fost de circa 50 milioane morți, atât militari, cât și civili. Precum și mulți răniți, mutilați, zdruncinați sufletește, pagube materiale imense, distrugeri ale muncii miilor de generații. Circa 26 milioane de morți, militari și civili, numai în URSS. În lagărele de concentrare și în lagărele morții naziste au murit circa 10 milioane de oameni. Dintre ei, 6 milioane de evrei. Circa jumătate din evreii Europei. Holocaustul (sau ”Șoahul”) poporului evreu. Pregătirea lichidării evreilor de către Adolf Hitler a avut un caracter ideologic. Era așa-numitul ”socialism de rasă”, prezentat de Hitler în renumita sa carte a urii, ”Mein Kampf”. Victimele evreiești erau evreii din toate țările Europei, de oriunde pătrunsese armata nazistă, parțial și din țările aliate Germaniei, care au vrut să ”rezolve problema evreiască” acum, cât este timp… Salvarea poporului evreu a venit de la Dumnezeu și de la oameni. Oamenii care l-au salvat au fost armatele aliate sovietică, americană, engleză, precum și partizanii, acolo unde au putut funcționa și lupta. Și, bineînțeles, oameni de bine individuali, ”Hasidei Umot Haolam” (=Drepți între Popoare), care au salvat fie evrei individuali – prieteni, rude, cunoștințe, oameni străini – precum și personalități din lumea politică și diplomatică din diferite țări, chiar și aliate cu Germania, care au reușit să salveze grupuri de evrei, chiar și comunități întregi. Fiecare în funcție de posibilitățile sale. Unii și-au pierdut viața pentru aceasta, alții au reușit să supraviețuiască dar cu greutate. Putem menționa, printre cei care au salvat grupuri mari de evrei, pe Regele și miniștrii din guvernul Danemarcei ocupată, care și-au pus Steaua Galbenă ei înșiși și i-au transferat pe evreii danezi cu bărcile în Suedia neutră în noaptea care preceda deportarea la Auschwitz. Pe Regina Mamă Elena a României, care a avut curajul să-l amenințe pe Ion Antonescu cu plecarea ei din țară dacă nu va înceta deportările în Transnistria. Pe diplomații care au acordat vize evreilor, contrar indicațiilor primite de la guvernele lor, ori scoțând evrei din convoaiele deportaților, uneori riscându-și cariera și viața, precum portughezul Antonio de Souza Mendes, suedezul Raul Wallenberg, spaniolul de origine italiană Giorgio Perlasca, românul Constantin Karadja, japonezul Chiune Sugihara, diplomați paraguaieni și argentinieni. Pe Patriarhul Cyril al Bisericii Bulgare. Au rămas în memoria colectivă nume precum Miep Gies din Olanda, care a făcut tot posibilul pentru a salva familia Frank din Amsterdam, sau Viorica Agarici, care a oprit ”Trenul Morții” Iași-Călărași în gara din Roman, salvând viețile supraviețuitorilor din tren. Dar sfârșitul Holocaustului a venit odată cu victoria Aliaților și înfrângerea Germaniei naziste.
Aici trebuie să adăugăm prezența soldaților evrei în armatele Aliaților: armata sovietică, armata americană, armata britanică. Soldați evrei au fost și în armatele altor țări care au luptat împotriva Germaniei naziste, dar care au fost înfrânte de aceasta, precum Polonia, Iugoslavia, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Grecia, Norvegia. După înfrângerea acestor țări, mulți dintre foștii soldați evrei s-au alăturat partizanilor. Ceea ce s-a întâmplat și în teritoriul ocupat al Uniunii Sovietice, respectiv în Ucraina, Belarus, Rusia de vest. Ca o observație, putem menționa prezența unor soldați evrei voluntari în cadrul unei unități speciale din armata britanică, ”The Jewish Brigada”. Erau evrei din Ereț-Israel, care au mers după principiul de a lupta împotriva nazismului antisemit de partea Marii Britanii, în armata acesteia, deși aceasta limitase imigrarea evreiască în Palestina. Printre ei erau și originari din România, unii dintre ei servind ca parașutiști și fiind parașutați în Europa ocupată, inclusiv în România, precum și în alte țări. Ei considerau că acesta este războiul lor, războiul de supraviețuire al poporului evreu. În armata sovietică și în armata americană, evreii erau printre cei mai buni soldați. Ei aflaseră despre ideologia nazistă, de distrugere fizică a poporului evreu și luptau atât pentru țara ai cărei cetățeni devotați erau, cât și pentru poporul lor: era războiul lor de supraviețuire. Chiar dacă Puterile Aliate nu au făcut suficient pentru evreii Europei, chiar dacă au refuzat să bombardeze lagărul de la Auschwitz, chiar dacă nu au vrut să creadă ce se întâmpla în camerele de gazare. Chiar dacă, inițial, oameni politici evrei, care ajunseseră miniștri în Franța (precum George Mandel, Leon Blum), Marea Britanie (Hore-Belisha) și URSS (Maxim Litvinov-Finkelstein) își pierduseră puterea de influență.
Printre mărturiile literare, memorialistice, asupra celui de al Doilea Război Mondial, trebuie să menționăm cele al fostului prim-ministru britanic Winston Churchill, martor ocular de prima mână. Precum și memoriile generalului și omului politic francez Charles de Gaulle, omul care a condus rezistența franceză din afară. Și adăugăm memoriile scriitorului evreu rus Ilya Ehrenburg, care a condus ziarul Armatei Roșii în timpul războiului, ”Krasnaya Zvezda” și care, în afara acestor memorii a editat ”Cartea Neagră” a suferinței evreimii sovietice în Holocaust.
La 75 de ani de la victoria asupra nazismului, ar trebui să ne referim la aspecte diferite ale celui de al Doilea Război Mondial. Dar nu putem extinde acest lucru în cadrul de față. Menționăm doar o mică observație. Această aniversare a coincis cu pandemia de CORONA19. Oamenii au alte preocupări decât cele istorice: îi preocupă viața și sănătatea. Dar ceva tot s-a povestit. Sperăm că anul viitor aniversarea acestui eveniment va trezi mai multă atenție, deși nu va mai fi o cifră rotundă. Deocamdată, din păcate trebuie să menționăm că antisemitismul de sorginte nazistă, alături de alte forme de antisemitism, ridică iarăși capul. Ascensiunea antisemitismului trebuie oprită. Altfel, el va duce la lovirea democrației occidentale. La apariția unui nou dictator, în condițiile crizei generată de pandemie. La noi probleme pentru evrei. Îmi amintesc de titlul unei piese de Bertolt Brecht: ”Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”.
––––––––––––-
Lucian-Zeev HERȘCOVICI
Ierusalim, Israel
9 Mai 2020