‘Napoi să-mi dai Tu, Doamne, din anii mei plecaţi
Şi pune-mă de-apururi aşa cum este-mi pofta,
Să potcovesc cu aur căluţi înaripaţi
Şi-n cuie de luceferi să pironesc iar bolta.
În lumea de poveste Mărite mă întoarce
Şi pune pe-a mea frunte coroanele de lauri,
Ilene Cosânzene să scap de zgripţuroaice
Şi Făt Frumos în lupte să tot răresc balauri.
Şi fă-mi te rog Mărite a mea împărăţie
Din lunca înflorită şi codrul cel umbrit,
Sub tălpi cărare moale să-mi creşti din colilie
Şi-un pârâiaş mângâie-mi auzu-n clipocit.
Şi fă să am armată din turma de mioare
Iar câinii fie-mi încă cei căpitani vestiţi,
Să cuceresc costişa cu brusturi şi cicoare
Şi valea de sub dâlmă cu zarzări-nfloriţi.
Şi fă, cum mai făcut-ai, să ne robească-n vară
Pe-un umăr de Târnavă cel joc făr’ de sfârşit,
Cu alţi copii de-o seamă în lunga zi de ceară
Topiţi în fericirea clipitei de-asfinţit.
Şi-apoi în toamne fă-ne bogaţi între bogaţi,
Stăpâni peste pomişte şi-al viei îndulcit,
Haiduci să fim cu toţii şi-n prădăciune fraţi,
Ne blesteme toţi care mereu i-am tâlhărit.
Şi-aşa mă ţine Doamne vecie de vecii
În vieţi fără prihană ca ziua de april,
La alţii dă averea, puterea, bogăţii,
Pe mine Tu, mă uită, în raiul de copil.
CÂMPIILE DIN CERURI
Câmpiile din ceruri, de-apururi înflorite,
De la-nceputul lumii stau încă necosite,
Că fiecare floare e-un SUFLET OMENESC,
Plecat din huma noastră, acolo, în ceresc.
Cu fiecare ziuă, ele se-ntind și cresc,
Se schimbă a lor margini ce-n părți mi se lățesc,
Așa că-n Raiul lumii, sunt SUFLETELE NOASTRE,
Acolo adnate, lângă câmpii de astre.
LUMINA LE HRĂNEȘTE ținându-le-n trăire
Și cât va fi un soare vor sta în veșnicire,
De-aceea înc-odată și-n alte mii de ori
Vă spun că din-ceputuri, suntem NEMURITORI.
Ne naștem pe-astă humă și-aicea viețuim
În chin și-n bucurie clipita ce-o trăim,
Apoi, al nostru suflet, de s-a ÎNVREDNICIT,
S-a RIDICA la ceruri, să fie veșnicit.
Precum vedeți e simplu, pe humă ÎNVĂȚĂM
Ce-i împrejurul nostru, să știm să ne purtăm
În lumea NEVĂZUTĂ din lumile de sus,
Acolo unde încă, cel suflet n-are-apus.
VOI, BOABE DE VECIE
Ei, bunii mei, STRĂBUNII, ce-n rând s-au renăscut
În moșii și urmașii ajunși până la mine,
Sunt BOABA DE VECIE, din tată-n fiu trecut
Ca eu să-i duc ‘n-ainte, spre ziua către mâine.
Așa că eu sunt cela ,,DE LA-NCEPUTUL LUMI”
Ce-mi înădesc vecia prin ale voastre vieți,
Adamul ce aicea am fost pe fața humii
Când se IVIT-AU ZORII VIEȚI-n dimineți.
**
Vecia este viața VIEȚII NESFÂRȘITĂ,
PERPETUĂ CLIPITĂ ce niciodat nu piere,
Voi oamenii mi-o țineți să-mi fie înădită
Pe lutul nostru-n care, se moare spre-nviere.
De-aceea cu tărie, zic vouă s-auziți:
Aveți în voi sămânță din sfânta NEMURIRE!
Cu-a voastre fapte bune, voi născători de sfinți,
Îmi țineți viața humii, mereu în dăinuire.
Străbunii mei știut-au că sunt nemuritori,
De-aceea-n fața morții râdeau cu bucurie,
Noi încă după dânșii mereu vom fi datori
Să ne gândim că suntem, mici BOABE DE VECIE.
TRISTEȚE
Nuntesc pe ceruri norii, de-a roata vânturați,
Nehotărâtă-i ziua, nici plouă nici nu râde,
E-o liniște-ntristată-n clipite lungi și blânde,
Iar oamenii în toate-s ursuzi și îmbufnați.
Așa-i în câte-o ziuă și-n viața unui om,
Cum e și ea, natura, un pic nehotărâtă,
Nu strălucește-n toate, ba chiar îmi e urâtă,
Ca toamna cea vântoasă când dezgolește-un pom.
Veni-vor și-alte zile de-acum, mai luminoase
Mai pline de trăire, de viață, de speranțe,
Când vom lua natura mai fericiți în brațe
Și toate-n astă lume ne fi-vor bucuroase.
*
Ploat-a ieri, spre seară, nu mult, doar cât s-ajungă
Să reînvie viața naturii și pe noi,
S-aprindă licărirea, că cele griji, nevoi,
Vor dispărea de mâine, ca piaza ceea lungă.
Trăim, trecând prin viață, în zile rele, bune,
Cum poate ni-i norocul, sau cum ni-i sorocit,
Ne toarcem fiecare destinul de-mplinit
Să tot lungim vecia, lăsând ușoare urme.
ZIUA DE PE URMĂ
-Altminteri, n-am nimica, mai zise-ncet moșneagul,
Adus pe prispa casei, să stea la însorit,
La anii duși în spate, de mult trecut-a pragul
De când doar el din leatu-i, n-ajuns-a la …umbrit.
-Trecut-am prin războaie, prin boli și prin nevoi
Și câte toate-n viață au fost și pentru mine,
Dar Maica Născătoare și Domnu-a fost cu noi
Și am scăpat din toate, așa, mai rău, mai bine.
Ținutu-m-am în viață cu munca și hotarul,
Cu drag de neam și humă și-n toate cu credință,
M-am bucurat de viață și plâns-am când amarul
Mi-a-ngenunchiat voința în cruntă neputință.
Am fost cu sapa-n mână din primăveri în toamne,
Pe vânt, în ploi, în arșiți, în frig și-n veri în soare,
La cer am fost cu ochii, la Tine dragă Doamne
Spășit și cu nădejde am tot cerut iertare.
Am fost la nunți, botezuri, la câte-o-ngropăciune,
La joc am fost cu mândre, în vremea de demult,
Am tras din greu la coasă și-am fost buric de lume
Aici, în satu-n care o mumă m-a născut.
*
Așa trecut-am lumea și anii cât clipite,
De am ajuns în vreme la capul meu de drum,
Nu mai voiesc speranțe și-a visului ispite,
Că ele-mi sunt de-acuma, păreri de rău și fum.
Am fost și eu pe lume clipită de vecie,
Cum toți am fost și fi-vom trăire trecătoare,
Mi-am depănat viața smerit și-n vrednicie
Să fiu în cele raiuri, măcar boboc de floare.
**
Așa le-a spus moșneagul, într-un amiaz de vară
La cei nepoți ce încă l-au scos la însorit,
Apoi, în ziua ceea, așa, mai către seară,
În dulce mângâiere, moșneagul s-a sfârșit.
***
S-a dus cu el o lume, o clipă de trecut,
O alta mi se toarce din caierul de vreme,
Sfârșit e pentru uni, la alții-i început
Din timpul fără margini, ce peste noi se cerne.
TÂRGUIALĂ
Trecutule, întoarce-te odată
În mintea mea și-n inima-mi nebună,
Ce din crâmpeie și bucăți te-adună
Să fii așa cum fostu-ai, altădată.
Trecutule, de ce te-cețoșezi
În zi de zi cum timpul ăsta-mi trece?
Îmi vrei ca amintirile să-mi plece
Din mintea mea? Drept cine mi te crezi?
Trecutule, mai stai un pic cu mine
Că nu-i prea mult și-apoi te las în pace,
Dar pân-atuncea, orice-ar fi și-i face
Rămâi să-mi fii, o facere de bine.
Primește-mă mereu c-ombrățișare
Și-n raiul tău mă lasă-n neuitat,
Să fiu de toate celea-nfiorat,
Precum am fost de prima sărutare.
Ți-oi da prezentul meu și viitorul
De-mi dai la schimb a mea copilărie,
Iubirea mamei când eram pruncie
Și-un pic din tinerețea mea, cu dorul.
Ba pe de-asupra-ți dau averea toată,
Onoruri câte-am adunat pe lume
Și gloriile, dac-or fi, postume,
Cu alte mizilicuri laolaltă.
*
Nu vrei? știam răspunsul, dați-oi pace,
Că tu ce iei nu dai ’napoi vecie,
Ești hrăpăreț și asta mi se știe,
Rămâi-așa, că n-am acum ce-ți face.
Dar să îmi știi, că-n suflet și în minte
Simt încă-nfiorarea de atunci,
Când mă jucam și mă plimbam prin lunci,
Iar clipa ceea, încă nu mă minte.
TE-AȘTEPT……
Te-aștept la ceai iubito, că eu ți l-am făcut,
Din tot ce-a fost odată înfiorat trecut,
Am pus în el iubire și sărutarea ta,
Ascunsă-n ,,Floarea Albastră” și de, ,,Nu mă uita”
Te-aștept la ceai iubito, în prag de înserare,
Să vii ca altădată pe vechea cea cărare,
Ca geana lăcrimată cu drag să ți-o sărut
Și-n șoapte nerostite să-mi pun cuvântul mut.
Te-aștept la ceai iubito, în visul meu de noapte,
Să vii din mal de zare, să-ți pui plăceri în șoapte,
Să-mi spui că noi chiar fost-am Adamii ăstui plai
Și am gustat divinul dulceților din Rai.
Te-aștept de-un veac iubito la ceaiul nebăut,
Să ne-amintim că fost-am nebunii ăstui lut,
Ce-am înrobit iubirea din neamul omenesc
Și-am fost pentr-o clipită, în Raiul cel ceresc.
*
Târziu de-acu-i iubito, tu încă n-ai venit,
Topit e totu-n noapte și ceaiul s-a răcit,
Mai e și mâine-o seară și-un vis unde te chem,
Vă vii din neuitare, ca ceaiul să ni-l bem.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Mai, 2020