Sepideh ZAMANI: Etern

Antonio Ballesta, Spania

***

ETERN

Îl visez uneori pe tata,
vorbindu-mi pentru ultima dată.

„Te-așteptam”, mi-a zis

Ce mult m-am bucurat

că l-am sunat la timp.

Acel scurt rămas bun

ne-a fost îndeajuns,

în el a încăput o veșnicie:

eternă ca olanele umezite

de ploaia care cade în Shahi,*
eternă ca țăranii care ară

pământul fraged, semănând

în glia sfărâmată

noi primăveri.

Sepideh Zamani, Iran

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

10 marite 2012, Maryland
*Shahi: un oraș din Provincia Mazandaran, Iran

گاهی اوقات خواب می بینم

پدرم را در آخرین تماس مان

گفت ، „منتظرت بودم.”

و من مشعوف

از تماس به موقع ،

اگرچه بود وداع مان کوتاه

اما ماندگار شد چون ابدیت:

ابدی چون شیروانی های اغلب خیس

و روزهای مرطوب شاهی ،

ابدی چون کشاورزانی

که هر بهار

برای کاشت بذرخاک را

شخم می زنند و خیش می کشند.

سپیده زمانی

مریلند، 2012

Julia Henriette KAKUCS: Și prin urechea acului se poate vedea cerul

Soarele apune, roşu, deasupra râului … Umbrele întunecate se răsfrâng pe oglinda apei înfiorate de vântul ce revine sporadic, mângâindu-le. Este o seară frumoasă de aprilie şi mă bucură ecoul paşilor noştri, ce răsună pe podul pietonilor. Silueta elegantă, din fier forjat, a fost ridicată în 1868, unind malurile fluviului Main, facilitând astăzi trecerea spre muzeele citadelei. Simţim cum ritmul nostru se încetineşte, sub cupola cireşilor japonezi. Baldachinul roz ne primeşte cu zumzetul festivalului Sakura. Îţi fredonez melodia veche japoneză „Binecuvântarea cireşului” şi-n zâmbetul vocii mele se ascunde sunetul îndepărtat al unui Shamisen, un instrument japonez adus din China, la jumătatea secolului al XVI-lea.

Mă văd lovind, cu un plectru de fildeş, în forma unei frunze de ginkgo, cele trei coarde ale acestui „benjo“ din Orientul Îndepărtat, instrumentul fiind numit şi sanghen („trei coarde“). Cutia de rezonanţă este mică şi era, în acea perioadă, acoperită cu piele de pisică sau câine. Curtezane graţioase intonau „cantecele scurte“ (kouta). Mă văd în chimonoul gheişei, fotografiate, în anul 1860, de Felice Beato, fotograf veneţian, unul din primii fotojurnalişti ce au documentat atât acţiunile militare, cât şi viaţa din Orient.

Gândul ne este încă la tablourile expoziţiei tocmai vizitate, Monet şi începuturile impresionismului. Ce interesant împleteşte istoria! Construcţia podului Eiserner Steg, din Frankfurt am Main, se suprapune cu evenimente simultane, ce au conturat acei ani, punându-şi amprenta pe viaţa culturală, neîncătuşată în timp şi spaţiu, deschizând şi drumul unui nou stil de a picta, impresionismul. Uneori, sunt detalii aparent nesemnificative, ce permit apariţia noului. Folosirea inelului de metal, pentru a lega strâns mănunchiul de păr al pensulei, a făcut posibilă mişcarea rapidă pe suprafaţa pictată. Inventându-se, în anul 1841, tuburile cu vopsea, nu mai era necesară amestecarea pigmenţilor în creuzetele aşa de greu de împachetat într-o geantă de voiaj.

Pictura în aer liber – practicată de renumita Şcoală din Barbizon, alcătuită din pictorii care se întâlneau în pădurea Fontainebleau – a devenit practicabilă şi datorită construcţiei căii ferate, în anul 1849.

Deschiderea spre Vest a Japoniei sub presiunea comandorului american Matthew Perry, care ajunge, cu aşa-numitele „corăbii negre“, în 1853, în acele ţinuturi, pătrunse de misterul unor regiuni inaccesibile, până atunci, lumii occidentale, creează o punte între culturi. Jurnalul artistului Fuchibe Tokuzō, intitulat Ōkō Nikki (Jurnalul unei călătorii în Europa), scris în 1862, conţine un buchet de informaţii, privitoare la dificultăţile inevitabile, născute în procesul de cunoaştere reciprocă. Artistul îşi descrie trăirile în Paris, Londra, Berlin, Sankt Petersburg şi în alte capitale europene. Nu este singurul jurnal scris în această perioadă de membrii diferitelor delegaţii japoneze ce călătoresc prin Europa. Am citit despre ele într-o lucrare de doctorat, afundându-mă în dezvăluiri accesibile doar cu ajutorul intermediarilor cunoscători ai limbii japoneze. Sunt recunoscătoare acestei şanse enorme, pe care ne-o oferă bibliotecile digitalizate. Câte faţete ne-ar rămâne ascunse, fără aportul lor, în labirintele întunecate ale arhivelor …

Ichikawa Wataru, de exemplu, îşi notează, în jurnalul său, Însemnări libere despre călătoria în Europa ale unei muşte pe coada calului, impresiile din Paris, Haga, Birmingham, Berlin şi Sankt Petersburg. Este descrisă atât mulţimea curioasă, adunată să îi vadă pe cei sosiţi din Orientul Îndepărtat, precum şi decorul camerelor de hotel, peisajele parcurse, autorul făcând comparaţii între Marsilia, Paris şi Japonia natală.

Războiul franco-prusac, numit şi Războiul din 1870, s-a terminat cu pacea de la Frankfurt, încheiată la 10 Mai 1871. Conform tratatului de pace, Alsacia intră, din nou, sub controlul german. Impresioniştii nu tematizează războiul. Monet se refugiază, în acest timp, la Londra, reîntorcându-se în Franţa, prin Olanda, abia la sfârşitul războiului. În aceşti ani, tehnica fotografică se dezvoltă, prin folosirea plăcilor fotosensibile, utilizându-se apoi, în acest scop, şi hârtia, ceea ce va avea, drept consecinţă, răspândirea fotografierii peisajelor şi a portretelor. Peliculele fotografice neclare vor inspira impresioniştii, care se aflau deja la răscrucea unui drum nou, în urma întâlnirii cu gravurile şi stampele japoneze.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Și prin urechea acului se poate vedea cerul” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Vizita bătrânului domn

Marele voievod călărea în mijlocul curtenilor săi devotaţi. Era mulţumit. Cu ajutorul Domnului, prin măiestria căpitanilor, dar şi prin vitejia oastei, câştigase războiul împotriva zurbagiilor de cazaci, care în ultima vreme se obrăzniciseră peste măsură şi multă silnicie făcuseră în ţinuturile de margine. Pâlcurile mergeau acum domol către marea curte domnească a ţării de mijloc, împreună cu harabalele pline cu pradă, urmate de rădvanele grele ale doamnelor şi domniţelor ce se alăturaseră oastei după victorie. Vodă părea însă cam îngândurat de grijile domniei…

– Cinstite vornice, alătură-mi-te lângă scară, căci avem a tăinui oarece!

– Poruncă, doamne, spuse marele vornic şi, strunind bidiviul, rămase totuşi, plin de respect, cu un pas în spate şi în stânga calului voievodului. Era o măsură dictată nu numai de profundul simţ al protocolului, ci şi de prevedere, cunoscută fiind firea cea întortocheată a principelui, care, ca orice despot oriental, ignora cu nonşalanţă drepturile omului. Adevăr este însă că acestea nici nu fuseseră inventate!

– Opri-vom câteva zile la curtea mea din mlaştinile pârâului acela cu nume ce nicicând nu mi-l amintesc. Vom lăsa oamenii şi dobitoacele să se odihnească, iar noi vom sărbători creştineşte izbânda noastră. Gândesc, iată, să le ridic lor şi o sfântă biserică, ce în veci să amintească de glorioasa noastră trecere prin aceste locuri uitate de Preabunul.

– Multă dreptate ai, mărite doamne, că într-adevăr nici numele acelui pârâu nu prea-l ştie nimeni, iară Domnul şi-a cam întors faţa de la ei, deoarece cunoscut este că-s tare leneşi. Au, iată, codri necuprinşi, dar sculele necesare pentru gospodării le cumpără din ungurime, căci ei nu se învrednicesc să facă nici măcar doage pentru buţile de vin, de care-s tare poftitori, nici linguri, sau copăi, dară nici oale de lut, comerţul îl duc armenii pripăşiţi acolo încă din vremea prealuminaţilor tăi străbuni, straie cumpără pe bani grei de la nemţi, sau de la Ţarigrad, albine nu cresc, de cultivat nu cultivă nimic, turme de cai, de capre, sau de oi nu au, iară de meşteşuguri mai grele, precum fierăria, sau împletitul majelor, nici nu putem să vorbim. Dacă n-ar fi bălţile cele întinse, în care pescuiesc folosind batacul, porcii ce trăiesc sălbatici prin bozii, dudele din care fac trăscău şi viile care rodesc pe dealuri fără nici o îngrijire şi din ai căror struguri fac o poşircă ce-i ia de cap, ar muri şi de foame şi de sete, de puturoşi ce sunt.

– Multă dreptate ai, vornice, dar vezi, domnia ta nu cunoşti încă hirea cea nepătrunsă a lucrurilor, căci oamenii aceştia pe care de mult i-aş fi prăpădit, dacă-i socoteam după vrednicie, au însă felul lor de a fi. Şi asta-i taina ce-i ţine pentru o vreme departe de mânia mea, precum şi de tăişul securii gâdelui. În mare lenea lor au totuşi cei mai vestiţi dieci, iscoditori de vorbe cu adâncă înţelepciune, dar şi din cele chisnovatice, ce bine dau la mesele feţelor înalte şi sufletului fac înălţare. Se află asemenea printre ei şi diecii cei iscusiţi în vorbe de duh stihuite mai ceva ca în cântările cele meşteşugite ale grecilor din vechime, iară ele multă veselie aduc celor cu minte ageră care pot înţelege cele grăite de aceştia. Şi acum, drept să-ţi spun, nu că aş avea eu nevoie de aşa ceva, dar priveşte la domniţa cea tătarcă pe care am scos-o din mâinile spurcaţilor de cazaci. Mi-e tare dragă şi mi-a cam picat la inimă, dară ea numai tristă şi cu gândurile duse pare a fi, iară muierea mohorâtă, ca vinul cel oţetit este, de-ţi vine să-l scuipi la pământ, dacă-l pui pre limbă. Aşa că, uite, doresc a o însenina, căci, de râde muierea, deschise sunt cele tainiţe ale trupului ei şi învârtoşatul lesne le pătrunde şi cu multă bucurie. Ţine dară minte, de la mine, aceste vorbe şi nu uita că baci ţi-am fost din tinereţe…

– Îhîî, spuse vornicul, având, pentru o clipită, minţile zburate aiurea, la nişte jupânese din uliţa grecească. Îşi reveni însă repede, după palma cea năprasnică cu care domnul îl cadorisi urgent şi rosti cu un accent vizibil deformat:

– Iertare, mărite, eram mult prea uimit de marea ta înţelepciune şi mă furaseră gândurile de slavă ce cu multă dreptate le meriţi!

Domnul îl privi cu drag. Marele vornic era om de nădejde, dar cam căscat, iar el, voievodul, era vestit pentru modul ferm în care ţinea la respectarea bunelor maniere. Îi spuse cu glas blând, ca unui copil ce are nevoie de o gingaşă alinare:

– Te du, deci, înainte-mi, vornice, iute ca vântul şi când, spre seară, vom fi noi în cetate să mi se înfăţişeze pârcălabul cu ai lui, pentru a vorovi despre cele ce au de făcut! Hai, fuga şi Domnul fie cu tine, bravul meu!

Vornicul dispăru ca luat de ape, răsuflând uşurat şi lăsând în urma lui un nor de colb. Scăpase totuşi destul de ieftin. Era deci, încă în graţiile domnului.

„Ce, Doamne iartă-ne, Evropa tătă-i cu ochii pre noi, aici la fruntariile cu păgânătatea şi nu se face a ne purta ca nişte simpli ciobani lipsiţi de ighemonicon”, gândi vodă, plin de grijă faţă de imaginea ţării în lume.

Într-adevăr, aproape de apusul soarelui, voievodul, cu întreg alaiul său, se afla în faţa porţilor cetăţii, mirându-se foarte de starea lor cea jalnică, de zidurile de apărare năruite şi de pustietatea locurilor unde numai orăcăit de broaşte auzea. Dar nu avu prea mult timp de amarnice socoteli, că în întâmpinare îi ieşiră boierii cetăţii, în frunte cu pârcălabul, care în sunetul surlelor, ţimbalelor şi al tobelor îi urară bun venit, îi sărutară ciubotele pentru cinstea de a-l vedea, iar preoţii înălţară cântări şi fum de tămâie pentru sănătatea sa şi a celor ce-l însoţeau.

Vodă, plin de bunăvoinţă, le dădu câteva buzdugane în fălci obraznicilor ce încercau să-i cerşească favoruri, apoi le spuse boierilor că peste două ceasuri se vor întâlni în sala cea mare a palatului domnesc şi vor avea vreme de sfat, mai ales că, după ce se vor lua măsurile necesare, va da un mare banchet în cinstea sa. Porunci ca la întâlnire să vină şi jupânesele, dar mai cu seamă jupâniţele, deoarece bucuria victoriei trebuie împărtăşită mai ales cu cele care, la vreme de război, au în grijă acareturile şi bunul mers al gospodăriilor. Traversă călare curtea interioară, plină de paie ude ca să nu se ridice colbul şi pătrunse sub bolta răcoroasă, pentru a descăleca, fără să fie văzut că icneşte. Palatul domnesc era, de fapt, un grajd mai mare, construit din chirpici, cu arcade scunde şi acoperiş din trestie, iar sala mare, tot cu paie pe jos, era podită cu grinzi afumate de la incendiile anterioare. De jur împrejur, pe lângă pereţi, erau bănci din lemn negeluit, iar în centru un fel de tron încropit la repezeală din trunchiuri de brad fasonate din bardă, însă ce-i drept, acoperit acum, cu o frumoasă blană de câine, proaspăt jupuită. Domnul suspină şi intră într-o săliţă de mărimea unei chilii, în care se afla un crivat peste care cineva aruncase o velinţă mâncată de molii. Dădu liber celor ce-l însoţeau şi se prăvăli pe patul din scânduri, înjurând cu multă pricepere, aşa cum învăţase încă de pe când făcea instrucţia militară la nemţi.

Dar fix peste două ceasuri se afla în sala tronului, cu toţi marii boieri de faţă şi primea închinarea delegaţiei cetăţii. Pârcălabul, în mare ţinută, era însoţit de toată curtea sa, iar un pas mai în spate se aflau jupânesele şi jupâniţele, aşa cum poruncise măria sa, îmbrăcate şi ele de zile mari. Domnul, aşezat pe tron, având coroana mică pe cap, aruncă o privire vulturească asupra lor şi cu greu îşi stăpâni un urlet de groază. Femeile semănau, care cu o putină de untură, care cu un gealep tătărăsc, sau cu o sperietoare de ciori, înfăşurate însă toate cu blănuri din samur rusienesc, cu giuvaericale turceşti, în care străluceau pietre roşii din îndepărtata Indie, sau cu salbe de zloţi leşeşti ce atârnau cam cât un cârlan, cu tălăngi de aur în urechi şi cu degetele pline de inele de mărimea unui cap de curcan.

– Logofete, porunceşte, rogu-te, să vină la mine Mitru! Deîndată! Domnul era calm şi zâmbitor, deşi la vederea salbelor cele grele i se ridicase păr de câine turbat pe spinare, deoarece acestea erau făcute din aurul pe care el îl luase drept pradă de la leşi, acum doi ani, atunci când făcuse terci din armata lor, prin codrii cei de necuprins ai nordului. Aurul lor îl trimisese apoi către cetăţi, să fie cheltuit cu folos la întărirea acestora.

– Ca să vezi, gândi cu tristeţe, el tăiase mâinile unor hoţi care furaseră găini sau ridicase în furci Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Vizita bătrânului domn” →

Mihai POSADA: Despre fonfleurile ironistului Mihai Batog-Bujeniță

Născut la 25 octombrie 1945 în Aldești, județul Galați, Mihai Batog-Bujeniță este un scorpion zodiacal ce locuiește în «dulcele târg al Ieșilor», deține cu mândrie gradul ostășesc de comandor de aviație (în retragere și rezervă), și se declară de profesiune strașnic pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice, al Forțelor Aeriene ale Armatei Române, care a condus aeronave uriașe: „monștri din metal de mii de tone”, cum citim în volumul de poeme ironice: „Cântece de shomerie” (2011). A absolvit în 1967 Şcoala Superioară de Ofiţeri de Aviaţie Aurel Vlaicu (actual, Academia Forţelor Aeriene), în 1977 Academia de Înalte Studii Militare, dar și Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a Universității Apollonia din Iaşi, în 2013. Colaborează la importante reviste de cultură, de literatură, dar și la cele de umor, din țară și din: Israel, Statele Unite ale Americii, Canada, Anglia, Austria, Olanda, Belgia, Cipru, Spania, Australia.

A susținut, anual, cicluri de conferințe (unele publicate), la: Fundaţia «Prietenii Iaşului», la Uniunea Veteranilor de Război şi la Penitenciarul Iaşi, plus unele activităţi culturale la Comunitatea Evreilor din Iaşi, sau în cadrul programului «Scriitori în licee», organizat de Biblioteca «Gheorghe Asachi» din Iaşi. Este membru al: Uniunii Epigramiştilor din România, Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR), Societăţii Culturale «Junimea 90», Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din România (cu legitimație). Îndeplinește funcția de președinte al: Asociaţiei Literare «PĂSTOREL», Iaşi (pers. jur.); cenaclului: Academia Liberă „PĂSTOREL”, Iaşi; iar onorific, al Ligii Scriitorilor, Filiala Nord-Est România. Concomitent, și pe acelea de: director al revistei BOOKLOOK, Iaşi; redactor-coordonator la revista de cultură CRONICA din Iaşi; redactor -şef adjunct la revista de cultură: MERIDIAN CULTURAL ROMÂNESC – Vaslui; și nu în ultimul rând redactor-şef adjunct la revista de cultură RAPSODIA, patronată de Cercul Militar din Sibiu.

Prezent într-o serie de antologii de proză, poezie, culegeri și dicționare de scriitori români, Mihai Batog-Bujeniță este autorul a 34 de cărți publicate, numeroase studii și comunicări științifice și are în lucru alte două volume. Deține 106 PREMII LITERARE ŞI ŞTIINŢIFICE, INCLUSIV PREMIUL U.S.R. filiala Iaşi (dec 2007 şi oct 2014 ) pentru PROZĂ SCURTĂ (volumul: Feriţi linia, trec proşti fără oprire) iar în 2014 pentru ROMANUL: Bântuind prin paradis; DIPLOMA ŞI ORDINUL «CAVALER AL CETĂŢII» ÎN GRAD DE AMBASADOR – acordată în 2013 de Administraţia Proiectului: Cititor de proză-Republica Artelor-Dublin); MEDALIA DE ONOARE ŞI DIPLOMA DE «PRIETEN AL COMUNI-TĂŢILOR» – oferită de preşedintele Comunităţilor Evreieşti din România, Iaşi 25. 09. 2015. Toate datele biobibliografice provin din cv-ul primit de la autor, iar îndrăzneala de a scrie aceste rânduri despre un prozator de anvergura autorului fonfleurilor mi-a fost insuflată de redactorul-șef al RAPSODIEI, poetul Ioan Gligor Stopița, căruia îi sunt recunoscător și îi mulțumesc pentru încredere și onoare.

* * *

Din vasta operă a scriitorului Mihai Batog-Bujeniță am ales fonfleurile împrăștiate generos prin publicații literare, culturale, de umor și din toate la un loc, prin Țara întreagă și chiar dincolo de granițele sale politico-geo-strategice. Aceste fonfleuri alcătuiesc un domeniu distinct, particular și original în măsura în care pot fi asimilate unei bogate și îndelungate tradiții în cultura universală și, nu mai puțin, în aceea românească: snoava și anecdota populară precursoare, ironia romantică, sarcasmul avangardei, condensate de cele mai multe ori după rețeta „3 în 1”.

Ce sunt însă fonfleurile?

După umila noastră părere, ele pot fi considerate cronica însemnărilor despre cele văzute și auzite în direct, simțite pe propria piele, constatate, «rumegate» timp de o viață, o viață în plină desfășurare. Existența/evoluția fonfleurilor e una infinită, așa cum fără început și fără sfârșit sunt toate întâmplările și gândurile noastre… Formulate lapidar, ele sunt surorile maximelor din vechime și ale proverbelor populare. Nu putem omite contribuția la nivel instructiv și formativ pentru veacurile de generații viitoare, în domeniul observației lucide și a transpunerii umoristicomicosatirice a celor observate, a unor scriitori (re)cunoscuți ca «moraliști francezi»: Michel de Montaigne-Delecroix, Blaise Pascal, François al VI-lea, duce de La Rochefoucauld, prinț de Marcillac sau Jean de La Bruyère, dar aceștia pot părea un pic prea decisiv de serioși în formulările lor. Neapărat, pe poetul latin Juvenal însuși (pe numele de cetățean: Decimus Iunius Iuvenalis) – autorul unor texte intitulate printr-al doilea secol după Hristos chiar Satiræ, dar și pe colegii satirici ai acestuia în primul veac al erei creștine: etruscul Aulus Persius Flaccus sau anticul roman Gaius Petronius Arbiter. Apoi, pe londonezul Jerome Klapca Jerome, pe boemul ceh Jaroslav Haŝek, pe rușii Ilia Arnoldovici Freinzilberg și Evghenii Petrovici Kataev – cunoscuți drept Ilf și Petrov, pe evreul rus Șalom Aleihem – pe numele civil Solomon Nahumovici Rabinovici, iar la noi, tot fără pretenții de exhaustivitate, se cuvine să nu uităm de umorul neaoș al neîntrecutului humuleștean învățător-povestitor Ion Creangă, de Al. O. Teodoreanu zis «Păstorel», apoi nici de un „profesionist al umorului” (Marian Popa) de talia lui Geo Dumitrescu, ori calitatea de maestru ironist a marelui Marin Sorescu sau pe alocuri a lui Tudor Arghezi și fără a da uitării umorul autoironic al povestirilor evreiești de mare circulație în România, până pe la mijlocul veacului al douăzecilea, un exemplu de autor de primă mărime rămânând Ion Pribeagu – pe numele său adevărat Isac Lazarovici, odinioară textierul vestitului Constantin Tănase și desigur nici ironia altor prozatori români, de la: Damian Stănoiu, G. Brăescu (general în rezervă la 1918 – deci mai sunt scriitori rezerviști, pe lângă comandorul Mihai Batog-Bujeniță sau generalul-maior Radu Theodoru; ambii foști aviatori!), Nicuță Tănase, Radu Cosașu (Oscar Rohrlich), la: Cornel Udrea, Gheorghe Jurcă, Laurențiu Cerneț, Ion Râmbu, Ioan Groșan, Daniel Bănulescu, Cătălin Mihuleac; de asemenea se cuvine amintit aici comicul de calitate al dramaturgilor Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Tudor Mușatescu, Valentin Silvestru (Marcel Moscovici), sau Ion Băieșu (Ion Mihalache) și mulți, mulți alții.

Firește, rolul paideic, educativ, al scrierilor semnate de ironiștii tuturor timpurilor a fost și rămâne unul moral, ei fiind implicit moraliști în raport cu moravurile și năravurile eterne ale omului și cu cele mai apăsat manifestate în câte o epocă anume a devenirii speciei. În concluzie, printre cei mai numeroși ironiști s-ar număra autorii evrei, scriitori în diferite limbi ale Pământului, cultivând un gust special pentru tratarea în răspăr satirico-educativ a celor mai serioase stări de lucruri, mentalități și convingeri generale. Ceea ce azi numim: «a face haz de necaz». În cazul nostru, cu deosebit talent literar.

Dacă, potrivit Marinei Tzvetaeva, «Vse poeti jidi»/«Toți poeții sunt evrei», iar versul din 1924 al poetei născute la Moscova în 1892 și sinucisă din disperare în 1941, la Ielabuga în Tatarstan, avea să fie preluat ca motto, la 1961, într-un poem al lui Paul Celan, putem spera că ironiștii au împreună ceva împrumutat din zeflemeaua superioară evreiască specifică. Nu e străin de contaminare nici Camil Petrescu, autor al «poeziei portret a României», cum o numește azi publicația COTIDIANUL (https://www.cotidianul.ro/o-poezie-portret-a-romaniei/): Zeflemeaua, cu mottoul: «Românii e deștepți!», text scris probabil prin anii ’50 ai veacului trecut și rămas actual până recent, când ar fi fost găsit în arhive.

Printr-un motto așezat în fruntea propriului curriculum vitæ, autorul se autoportretizează de-a dreptul în stil fonflematic: „Ludic din fire, lucid de nevoie!”. Revenind la fonfleurile scriitorului ieșean, am putea să ne apropiem de conținutul lor urmărind caracteristica abordării stilistice, fără a ne lăsa intimidați de scurtimea epică a fiecărui fonfleu în sine, vorbind astfel despre pamfletul sarcastic, umorul negru, comicul debordant, umorul satiric sau chiar de paradoxul ironic. Specialiștii au sesizat deja, între calitățile prozei lui Mihai Batog-Bujeniță: «un neverosimil dar al umorului grotesc şi un aiuritor simţ al fabulosului derizoriu» (Zoltan Terner, Tel Aviv); «Mihai Batog-Bujeniţă deţine secretul zâmbetului, ştie că o proză umoristică nu trebuie să stârnească hohotul gros, anatomic, proza umoristică este un exerciţiu de inteligenţă în care sunt interesaţi atât scriitorul cât şi cititorul» (Cornel Udrea); «Din păcate, la final, constaţi că ai râs cu râsul altuia, că hohotele purtau în ele un car de amărăciune» (Valeriu Stancu); «Autorul este astăzi poate că umoristul cel mai prolific, având la activ în ultimii 15 ani cam 20 de volume, mai ales proză scurtă şi romane» (Dr. Mihai Neagu-Basarab, Freiburg, prin 2006); sau: «plin de sarcasm şi umor, o veritabilă radiografie a societăţii româneşti contemporane…» (Roni Căciularu, Israel) și multe multe altele, despre caracteristicile distinctive ale prozei scrise de Mihai Batog-Bujeniță.

Ne vom rezuma doar a încerca, în ciuda dificultății date de vastitatea abordărilor auctoriale, o categorisire a fonfleurilor pe căprării tematice, întru o mai judicioasă caracterizare a acestui gen particular de apoftegme cu simțul umorului care privesc tot ce se vede și ce nu se vede direct, de jur-împrejurul nostru. Când vizează relația cu divinitatea, unele fonfleuri sună nietzscheean, altele de-a dreptul voltairian: „Dumnezeu vorbeşte întotdeauna cu noi. Inutil! Niciodată nu ne spune când vom câştiga la loto”; „Sfântul Francisc de Assisi, Sfântul Paisie, Prorocul Daniel şi alţii vorbeau cu animalele. Eu fac exact acelaşi lucru în fiecare zi şi nu mă bagă nimeni în seamă. Nu mai este credinţă în ziua de azi”. Când, aidoma tânărului timișorean Goran Mrakić, sesizează că «Bunele relații de vecinătate au degenerat în adevărate boli venerice», M.B.-B. se formulează mult mai intransigent: „Doar monumentele funerare fac, de cele mai multe ori, diferenţa dintre oameni”; „Punctul de vedere al lunetistului era o linie de ochire”; „Soacra este o poamă acră, iar fiică-sa doar o poamă”; „Formând un triunghi amoros cu două capete pătrate ajunsese într-un cerc vicios”; „Şeful pare bătut în cuie deşi este doar bătut în cap”; „Soţia şi soacra îl asupreau cumplit însă el se răscula susţinut ferm de o vecină”; „Iubirea îl schimbă pe om. Mai ales iubirea de sine”; „Mi-am câştigat, democratic, dreptul la nuditate şi am pierdut, la fel, dreptul la intimitate…”; „Hotel, motel, bordel… Să fie doar o coincidenţă?”; „Nu luaţi masa cu un insipid. Până şi cele mai savuroase preparate îşi vor pierde gustul”.

Continue reading „Mihai POSADA: Despre fonfleurile ironistului Mihai Batog-Bujeniță” →

Daniela PÂRVU DORIN: Război pe tăcute

Motto:

’’Mâinile tale sunt așa de curate

că poți spală apa cu ele’’ (A.Suciu)

Aveam fluturi invizibili lipiți de nodurile degetelor

zilele curgeau sau stăteau ne-ncepute

nu mai știu de ce,

eram în case, cu toții, închiși

între pereții care se smulgeau singuri

din războiul dus pe tăcute…

Plânsul rămâne un zgomot de fond,

crucea mai vie decât omul,

sufletul nu se salvează singur din toate

nu știam de ce și cine,

noaptea la zi ne-o-mparte

până când…într-o zi

din pământul căzut în mine

vor răsări macii…

Botează-mi alt cer peste viața mea…

nu-mi mai vorbi despre moarte

cum aș putea, eu singur, eu unul

pe timp de război să-mi țin respirația?

(dar)ce fac cu pietrele ce cad în valea

în care înflorește prunul?!

(cu sufletul ce nu se salvează singur din toate!)

Rondul de noapte

Trec printr-un montagnes russes de stări

probabil așa se trăiește/ un sfârșit de mileniu

primăvara(asta)se predică Viața,

de-n fiecare plâns e un țipat de lemn

ascuns în aripile crescute-nlauntru…

până nu știu ce-o să fie…

am să-ți scriu, din titluri de cărți, un poem

(când eram copil, eram bătrân

acum, nu mă mai dau dus din copilărie)

drumul meu până la tine e-un manifest

cu lovirile-n inima nu știu ce-o să fac…

trăim un timp, în aceeași confuzie

a lui’’ de ce, eu!”

(și…tac!)

îmi fac rondul de noapte

Trec printr-un montagnes russes de stări,

în gând cu bunul Dumnezeu,

probabil așa se trăiește/ un sfârșit de mileniu

cu aripile la vatră lăsate…

(ca un păcat sugrumat de alte păcate)

Insomnii

Scriu un poem la porţile nopţii

poate fi şi banal

numai descătuşarea să urce liberă

ca iedera pe ziduri

ca-ntr-un dans vegetal

şi-n zănatice jocuri de iele

spre toată lucrarea

din acelaşi trunchi

de-am fi să urcăm

până la stele…

dar tremur odată cu frunzele

şi sentimente făcute mănunchi..

nici nu mă mai văd de atâta verde

şi de atâta iubire

într-un singur impuls

de aceia mă-nalţ la porţile nopţii

eu să-ti fiu iederă

iar tu…

poemul din care

m-am smuls…

Mă spovedesc, când nu mai pot vorbi

Nu-i timpul cu noi,

dacă-n faţa fiecărei uşi nu te-aşteaptă o Viaţă!

intuiesc un pîntec de mamă, şi… apoi

poţi, să te extragi din morminte? fără să cazi?

nu-i nimeni în décor, cine să-ţi dea socoteală

de Trecutul-cel-mut, doar Orbul, te mai vindecă azi…

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Război pe tăcute” →

Ioan Miclău-Gepianu: Cuvinte de Minte

-Dacă a venit vremea unei noi deșteptări la români, atunci, din experiența Istoriei, va trebui să învățăm ceva! Va trebui să învățăm a fi parte unitară în ceea ce se cheamă ”unitate în diversitate”, adică să învățăm a valorifica specificul nostru național, școala și gândirea proprie, fără a copia pe nimeni. Sigur, întotdeauna a știut Românul a lua ce e bun și folositor din exemplul altor țări, vecine sau mai îndepărtate, dar de aci și până a ajunge la fenomenul de a te atinge de identitatea ta, este o altă poveste!

-Dacă cineva vrea bani, atunci să i se dea munca; iar dacă vrea munca, atunci să i se dea banii cuveniți!

De muncă n-a murit nimeni, dar de lene au murit mulți!

-Dacă până la șaptezeci de ani nu i-a venit mintea, ce autobiografie așteptați să vă mai prezinte!

-Dă-i flămândului cozonacul tău, dar nu-i da și cheia casei!

-De Dumnezeu n-ai unde fugi, nici unde te ascunde!

-De-alungul istoriei am mai experimentat noi asemenea fenomene, ce pot fi adunate în vechiul și arhicunoscutul proverb: ”Peștele mare înghite pe cel mic”, dar înainte de a ne acoperi cu proverbe, să ne vedem pe noi înșine în propria noastră istorie!

-De ce plângeți voi de mila Dumnezeului din ceruri, când mai bine ar fi să plângeți de mila voastră!

-De n-ai nimic, ești singurul pierdut, deci să fii om bun…, de n-ai nimic a pierde; câștigător de rai se dovedește hoțul!

-După cum mierea e opera albinei, la fel și arta este opera artistului. Cine nu este artist, este ca musca prin bucătărie!

-Dacă și minciuna este o artă, atunci nici mincinosul nu poate fi fără o oarecare înțelepciune, din moment ce ne poate ține pe toți cu gurile căscate.

-De unde să găsească studentul calea cea bună, când cărțile falsifică adevărurile; care-i ”adevărul” pentru cei ce o scriu rău? Interesul.

-Dă fiecăruia dreptatea lui, căci vezi bine cu cât foc și-o pretinde, dar tu stai în dreptatea ta, ca să nu te rătăcești, căci de când e lumea lume se știe, cum, întotdeauna adevărul umblă cu capul spart!

-Dumnezeu nu lasă nimic nerăsplătit. Timpul este a Lui!

-Dumnezeu ajută unde nu-i putere, ne dă și avere, doar credință cere!

(Culese din cartea Cuvinte de Minte, autor Ioan Miclău, 2012).

Aprecieri:

Ben Todica – Australia

”…Proverbul este esența milenară, care a luminat și îmbărbătat cultura neamului românesc. Proverbele și limbajul folosit s-au adaptat și au crescut în valoare și forță odată cu omul, cu timpul și viața socială.

Poetul roman Marcus Lucan(anii 39-60) scria proverbial: ”Pigmeii așezați Pe umerii giganților văd mult mai departe decât giganții înșiși”.

Poetul Ioan Miclău în Cuvinte de Minte ne arată tocmai cât de simplu și efectiv proverbul poate fi sursă de inspirație în adresarea situației, e mult mai eficient decât vârful sabiei și a glonțului! Este iluminarea adevărului, trezirea judecății sănătoase. Citiți-l și vă veți lumina, citiți-l și veți prinde curaj”.

Tania Miclău – Australia

”…Proverbs have always been with us. The one thing I have always loved about proverbs is that it expresses the truth in a practical and sometimes honorous way. Ioan Miclău-s novel Cuvinte de Minte does exactly this, and it is a joy to read. I will be refering to these proverbs for a long time to come. I hope you enjoy them as much as I did”.

Mariana Gurza – România

”…Scriitorul Ioan Miclău ne propune o nouă carte: Cuvinte de Minte, Apărută la Editura ”Cuget Românesc – Bârda”.

Așa cum precizează, autorul a reușit ”să adune de prin toate scrierile anterioare vreo 500 de proverbe, ziceri de minte și înțelepciune, cam în ideea de care amintea Preabunul Român Tainic Artur Silvestri!”

Un demers de prezentare a cărții, la cererea autorului, mi-l asum, pornind de la ”un cuvânt care poate fi arbore”citindu-l pe Constantin Noica: ”Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânță din lumina altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică”.

Să fie vorba despre o carte minimalistă? Dând posibilitatea celorlalți de-a reflecta asupra acestor termeni, mă grăbesc să adaug că cei mai mulți scriitori minimaliști evită adverbele și descrierile. Personajul principal devine chiar cititorul; acesta trebuie să determine înțelesul ”cuvântului” pe baza propriilor experiențe și mai puțin pe contextul autorului.

Volumul Cuvinte de Minte reușește să ne capteze de la bun început prin reflecții privind arta: ”A intra în poezie înseamnă a ieși afară în universul mare, spre a pândi și prinde din realitate visele imaginației proprii; altfel zis, visele pot deveni realitate atâta vreme cât imaginația noastră le poate intui”.

Aranjarea ”cuvintelor” în ordine alfabetică sugerează credința poetului Ioan Miclău în puterea lor ca ”voce a inimii”, ca să-l citez pe Confucius.

Autorul vede literatura română, trimițând la B.P.Hașdeu, ca ”o câmpie Poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea sa”.

Ioan Miclău este de necesitatea cuvintelor, ”umbra de aur în conștiință a materiei” (Nichita Stănescu).

”Cuvintele de Minte”sunt acumulate de către scriitorul Ioan Miclău în ani de trudă pe câmpul literaturii române. Demersul său editorial s-a născut din dorința autorului de a transmite celor de față, dar și celor ce vor veni ”proverbe, ziceri de minte și înțelepciune”, ca zestre și carte de învățătură.

”Zilele vieții sunt ca valurile râului, deși prezente sunt, totuși, noi. De unde vin?

Din Marea spre care se reîntorc. Așa și zilele vieții, dinspre sfârșit răsar ca aștrii cei cerești!” spune atât de poetic și de profund Ioan Miclău.

(Din prezentarea scriitoarei Maria Gurza dedicată acestui volum ”Cuvinte de Minte”).

Pr.Al.Stănciulescu-Bârda

Tudor Arghezi lăsa drept bunuri de moștenire urmașilor săi ”un nume adunat pe-o carte”.

Domnul Ioan Miclău, – român pribeag la marginile lumii -, lasă ceva mai mult. Pe lângă Renumele câștigat pe-ncetul, cu trudă și migală, lasă copiilor, nepoților și strănepoților

Limba și sfintele aduceri aminte de Țara moșilor și strămoșilor din care își trag rădăcinile;

Continue reading „Ioan Miclău-Gepianu: Cuvinte de Minte” →

George Liviu TELEOACĂ: Autonomii și europenism

De când eram copil mi se spunea: Cu Țara nu te poți juca în bunghi și cu toate acestea pentru aprobarea Legii privind Autonomia Ținutului Secuiesc, Camera Deputaților a adoptat procedura „tacit”, acest „tacit” fiind echivalent cu o nepăsare similară celei manifestate pentru … soarta stelelor căzătoare.

Această evidentă lipsă de responsabilitate îi discreditează în egală măsură pe toți cei din Camera Deputaților, indiferent de culoarea lor politică, dar discreditează și întregul sistem, de până acum, de instruire științifică și de formare a elitelor noastre politice și administrative. Această deficiență de ordin general a sistemului nostru de învățământ, regăsită, mai ales la vârf, în ținuta, în comportamentul și rezultatele deputaților noștri, este și motivul pentru care întrebarea unui ministru din Guvernul Spaniei ne-a fost adresată nouă, tuturor: România nu a înnebunit, cumva?

Da, se spune că Stilul este omul, însuși, dar în acest caz mai trebuie spus că stilul celor ajunși parlamentari ai României continuă stilul însușit de la profesorii, care i-au pregătit și le-au semnat promovarea privind cultura generală, cunoștințele și viziunea asupra rostului pe care îl are România în lume.

Cu toată echilibrarea situației realizată de Senatul României, modul necalificabil, în care a fost abordat de Camera Deputaților acest proiect al autonomiei secuilor, lansat public de peste 20 de ani, dovedește că deficiențele existente în pregătirea parlamentarilor noștri sunt atât de mari, încât au redus la zero posibilitățile, dar și voința lor de autoperfecționare. Când 329 de deputați dezarmează, în bloc, preferând tăcerea în locul dezbaterii de argumente, începând cu cele constituționale, referitoare la Autonomia Ținutului Secuilor, principalele cauze ale jalnicului comportament trebuie căutate, găsite și corectate în, chiar, sistemul nostru de învățământ, dar și în cel european, care funcționează și azi după paradigme rămase din secolele XVIII-XIX, secole prea sumare în informație științifică pentru a nu revizui, astăzi, paradigmele rămase de atunci, în lumina cunoștințelor oferite de explozia informațională.

Neantizarea prin tăcere a unei dezbaterii de fond, ca cea necesară pentru o asemenea temă majoră cum sunt autonomiile în Uniunea Europeană, exprimă lipsă de viziune și echivalează cu desconsiderarea rolului, pe care îl are argumentul științific în lume, deși în logica democratică primează argumentul științific, în lipsa căruia orice poate deveni troc.

Întrucât argumentul științific este singurul care poate proba adevărurile necesare reîntemeierilor de azi, a venit vremea să se știe și să se înțeleagă la toate nivele de învățământ, ca și din cultură, că există și că s-a acumulat cantitatea de informație necesară pentru a dovedi că România cu întregul său etos valahic reprezintă Matricea Europei, primul criteriu, ca să nu zic singurul, care poate edifica unitatea ontologică a Europei, unitate atât de afectată astăzi.

Ca o dovadă că problemele actuale de această natură pot fi abordate și rezolvate în mod principial, vă propun articolul apărut în revista UNIVERS STRTEGIC Nr.40/2019 (https://iss.ucdc.ro/revista-pdf/US40.pdf), pagina 209, de la care pornind să se facă inventarierea celorlalte cunoștințe acumulate pentru a se trece la actualizarea paradigmelor din sistemului nostru de învățământ, ca parte a învățământului european. De aceea titlul articolului ar trebui reformulat: Unitatea valahică a Europei, idealul public al oricărui european.

Ca unul dintre cei care au scos la lumină și au publicat asemenea dovezi, ca unul care m-am adresat mai multor universități din România, ca unul care am purtat corespondență cu specialiști din țară și din străinătate, ca descoperitor în domeniu, aștept cu deosebit interes punctul de vedere al celor responsabili, dar și al specialiștilor de orice naționalitate ar fi. În egală măsură doresc deschiderea unor cicluri de dezbateri publice, pentru a netezi împreună, pe baze principiale, drumul spre o existență fără conflicte stupide.

Cu stimă și

multe urări de sănătate

Cercetător George Liviu Teleoacă

Gheorghe DRAGOMIR: Pandemia de covid

Pandemia de covid-19, şoc istoric pentru civilizaţia umană, ori acţiune bine elaborată a ocultei globaliste? Temeri şi speranţe.

Motto:

„Când mulţimea guvernează, omul este condus de ignoranţă;

când biserica guvernează, omul e condus de superstiţie;

când statul guvernează, omul e condus de frică.

Pentru că oamenii să trăiască în armonie şi înţelegere,

ignoranta trebuie transformată în înţelepciune,

superstiţia într-o credinţă iluminată

şi frică în dragoste.”

(Manly P. HALL, The secret teachnigs of all ages, 1917)

Nimic nu este întâmplător.

Într-o altă lucrare, Manly P. HALL, explica visul vechi pentru instaurarea unui guvern mondial şi o nouă ordine mondială, subliniind că: „democraţia lumii a fost visul secret al marilor filozofi clasici. Pentru îndeplinirea acestei mari idei, în istoria omenirii, ei au propus programe de educaţie, religie şi conduita socială în vederea creerii unei frăţii universale. Însă, pentru realizarea practică a acestor obiective, aceşti erudiţi antici s-au organizat în confrerii. Şcolile de mistere din EGIPT, GRECIA, INDIA, CHINA, precum şi ordinele preoţilor filozofi iniţiaţi, au format un organism suveran, cu scopul de a-I instrui, consilia şi direcţiona pe conducătorii statelor.” (Manly P.HALL, Destiny of AMERICA).

Din păcate, mulţi sunt cei care conduc astăzi destinele popoarelor, o fac fără să-şi pună pielea la bătaie, căci asta ar presupune a avea ceva de pierdut şi să accepţi acest risc cu onoare şi sacrificiu. De aceea, se presupune că, numai cei naivi sau cei plini de trufie îşi iau riscuri pe care nu le înţeleg, dar escrocii, în marea lor majoritate conducători, transfera riscurile altora, la fel cum fac marii economişti şi finanţişti ai lumii când iau unele măsuri de criză ale căror riscuri sunt transferate de obicei oamenilor de bună credinţă ce reprezintă clasa de mijoc. Revenind la ideea construirii NOM (Noii Ordini Mondiale) şi proiectele finanţate de ocultă internaţională pentru a se atinge acest obiectiv, se cuvine a aminti aici despre existenţa monumentului misterios cunoscut sub numele de AMERICAN STONEHENGE sau Pietrele Îndrumătoare, situat în regiunea ELBERTON (GEORGIA), format din şase blocuri din granit cu o înălţime de 6 metri şi 109 tone, în care sunt săpate „zece reguli „pentru o epocă a „raţiunii”; care vorbesc despre necesitatea instaurării unui guvern mondial; controlul demografiei; introducerea unui nou tip de spiritualitate; protejarea mediului. Finanţatorii monumentului sunt anonimi cu excepţia preşedintelui companiei ELBERTON GRANIT, Joe H. FENDLEY şi inscripţia R.C., care ne duce cu gândul la ROZACRUCIENI, ordin precursor masoneriei.

Textul înscris în plăcile de granit este în engleză, spaniolă, hindi, ebraică, arabă, chineză, swahili, însă partea de sus a structurii se poate citi un rezumat al textului, în limbile vechi: babiloniana, greacă clasică, sanscrită, hieroglife. Cele „zece porunci”, vorbesc despre o lume ideală, că cea imaginata de societăţile oculte, rozacrucienii fiind cunoscuţi că intervinind în organizarea societăţii umane în momente cruciale când se anunţă apariţia unor evenimente cu magnitudine planetară care vor modela lumea pentru secolele următoare. Prin mesajul transmis de aceşti „anonimi”, se anunţă globalizarea, ca fenomen ce va marca sfârşitul secolului XX şi intrarea în Mileniul III. Faptul că primele două porunci se referă la menţinerea umanităţii la 500 milioane de indivizi şi îndeamnă la controlul reproducerii cu „înţelepciune îmbunătăţind conformitatea cu diversitatea”, este argumentul cel mai convingător că s-a pregătit un proiect în acest sens. Ideile cuprinse în textul amintit au fost preluate şi puse în operă de organizaţii şi societăţi oculte pentru a realiza „măreaţă lucrare” de creare a NOM.

Interesant că, SUA a publicat un ghid de acţiune completă în caz de pandemie, adus la zi în 2017, care conţinea toate elementele de care AMERICA duce lipsă azi: teste, măşti, echipamente de protecţie medicală, carantinarea bolnavilor, monitorizarea traseelor celor contaminate, izolare parţială şi voluntară, generalizarea purtării măştilor medicale, control la aeroporturi şi porturi. Problema care se pune şi care ne trimite în zona speculaţiilor este: de ce nu s-au pus în aplicare măsurile cuprinse în ghid? Trebuia lăsat să se întâmple fenomenul pentru a se justifica măsurile de restricţionare a drepturilor şi libertăţilor şi de a induce o nouă temere şi apăsare asupra poporului american? Nu cumva acest scenariu seamănă la indigo cu atentatele de la 11 septembrie 2001 care au direcţionat atenţia întregii lumi spre un război împotriva terorismului, abătându-se atenţia de la gravele probleme cu care se confruntă la acea dată SUA şi întreaga lume la începutul Mileniului III, a societăţii umane în era globalizării prin Inteligenţă Artificială?

Dar, să continuăm cu incursiunea noastră în tenebroasele planuri ale unor minţi bolnave care vor să conducă lumea, cu orice preţ. Astfel, în 2009, la iniţiative lui Bill GATES (cunoscut ca fiind promotorul unui proiect de sterilizare chimică a bărbaţilor din ţările cu demografie ridicată) s-au reunit în secret „marii filantropi” ai lumii într-o organizaţie numită „GOOD CLUB”, incluzând figuri emblematice: David ROCKEFELLER jr, Warren BUFFET, George SOROS, Michael BLOOMBERG (la acea dată primarul NEW-YORK şi candidat la preşedinţia SUA în 2020), Ted TURNER şi Oprah WINFREY (mogulii de presă), pentru a creiona modul de organizare a societăţii umane în era globalizării, Inteligenţei Artificiale şi a spaţiului virtual, care prin noile tehnologii va revoluţiona modul de gândire şi comportamentul oamenilor la nivel individual şi colectiv, cât şi sistemul de relaţii internaţionale.

Declanşarea pandemiei de covid-19, a generat pe reţelele de socializare ample dezbateri privind originea, scopul, şi momentul apariţiei acestei noi ameninţări la adresa securităţii sanitare şi mentale a planetei, terorismul fiind trecut în plan secund. Putem aprecia că aceasta este o formă perversă a războiului hibrid, asimetric folosind armă biologică. Pe un alt plan, s-a declanşat un adevărat război mediatic transferat cu prioritate în spaţial virtual, între SUA şi CHINA cu acuze reciproce privind sursa pandemiei şi adevărata dimensiune a dezastrului în CHINA, prin ascunderea cifrelor reale privind decesele şi numărul contaminaţilor. Cum era de aşteptat, tinta predilectă a atacurilor administraţiei americane a fost IRANUL şi EUROPA, considerată de preşedintele TRUMP o ameninţare la adresa securităţii sanitare a planetei. De fapt s-a dorit ca aceasta confruntare propagandistică să acopere incompetenţă, lipsa de organizare şi reacţie preventivă a guvernelor statelor dezvoltate şi transferarea răspunderii în sarcina altora.

Continue reading „Gheorghe DRAGOMIR: Pandemia de covid” →

Augustin OSTACE: Sfârșitul Occidentului (2)

Occident ajuns pe o dublă Golgota, una a morţii economice, Wirtschafttod, cealaltă a morţii virusale, Coronatod, sau Covidtod!

Sapiens, prin dezvoltarea extrem de complexă, atât BIOLOGICĂ (suntem evoluţie din natură, dar de o formă şi structură anatomio-fiziologică cu totul aparte!), cât şi ONTOLOGICĂ (suntem evoluţie din cultură, dar de o formă de exprimare abstractă cu totul aparte!), nu poate supravieţui unilateral (adică Biologic fără Ontologic, sau Ontologic fără Biologic!) Deci, în Sapiens nu există Biologic fără Ontologic şi nici Ontologic fără Biologic! (După cum în lumea ideilor nu există Libertate fără Adevăr şi Adevăr fără Libertate, Libertatea – Freedom – Freiheit, fiind astfel o măsură, un etalon, o relaţie, o echivalenţă a adevărurilor dobândite şi cucerite!)

Ce-i de făcut? What’s to be done? Was ist zu machen? Sto Delati? Răspunsul vine în însăşi extrema dificultate de autoizolare a umanului dezvoltat social şi industrial din ultimii 5.000 de ani de civilizaţii şi imperii, de oraşe, de polis şi de Metropolis, care este grav neadaptabil la carantine prelungite implicând populaţii de milioane de potenţiali infectabili, care este greu de convins la dezinfecţii în masă, implicând regiuni cu zeci de

milioane de locuitori, căruia îi este greu de impus igienizări de proporţii naţionale, continentale şi transcontinentale, şi evident de neconceput ca economic (fundamentalitate ontologică a umanului), se poate colapsa sau chiar sucomba prin prezenta molimă!

Occidentul este cel mai lovit sub toate aspectele, atât în cifre virusale de coşmar astronomic (peste 2 milioane din cei 3 milioane de infectaţi sunt occidentali, iar din cele 210.000 de decese mondiale, peste 150.000 sunt occidentali), cât şi în cifre de pierderi economic-financiare, toate de proporţii apocaliptice!

Occidentul s-a dovedit cel mai vulnerabil şi mai fragil în faţa acestui Pathologion şi Pandemion de proporţii planetare, plătind extrem de scump utopismelor sale nesfârşite (nu avem nevoie de frontiere, de control şi legalitate, toată lumea are numai drepturi şi nici o obligaţie, elogiul inimaginabil al nemuncii şi imoralităţii, politizarea excesivă a societăţilor occidentale prin subcultură şi neînvăţătură, falsificarea realităţilor biologice şi ontologice din uman, urmând modele de dobitocism generalizat, tragic înscrise în legi, constituţii, tratate, respingerea brutală la toate nivelele a oricărei forme de prezentări a unui nucleu de medicină teoretică, extrema aroganţă şi ignoranţă a aşa-zişilor specialişti şi experţi, instituţionalizarea dictatorială, quasi-imposibil de clătinat prin reclamaţii, memorii sau chiar plângeri juridice!) Iar lista exemplelor tragice ale acestui occident nenorocit este mult mai lungă! În plus, suntem intraţi într-o temporo-tehnologizare axială a umanităţii în care individul, comunitatea, naţiunea, s-au artificializat, s-au domnit în proporţii uriaşe, prin radio şi televizor, prin auto, prin telefon şi smartphone, prin fax şi email, prin internetul cel de toate formele şi de toate zilele, prin masiva orăşenizare, prin cityzare, toate glorificate, toate deificate şi zeificate, uitând de natură, de mişcare, uitând de munca în natură, uitând de munca în mişcare!

Avem, pe acest fond de modernizare, un sistem imunitar general slăbit? Desigur! Totul este artificializat şi hibridizat şi genetizat, şi fructe şi legume, şi carne şi lapte şi pâine şi dulciuri şi cartofi şi roşii şi mere şi pere! Triada industrializare – artificializare – hibridizare aduce profit, are randament, este plătită de piaţa marelui şi micului business, evident, toate acestea, cu costurile umanului artificializat şi el, a umanului virtualizat deasemenea, a umanului extrem de fragil şi vulnerabil în sistemele sale imunitare (Immunity system – Immunabwehr!)

Ca de obicei, o nenorocire nu vine niciodată singură! Ca de obicei, criza este prezentă, şi niciodată singulara! Ca de obicei, boala, patologia, suferinţa, vin, şi niciodată, nu vin singure! Facem parte dintr-un destin planetar în care legile echilibrului biologic nu le facem noi!

P.S. 1

Să mulţumim cerului (Gott sei dank!), că cel puţin în România, cifrele de infectare şi decese virale, se menţin foarte scăzute în comparaţie cu horificul West! Indiferent de inerentele controverse, măsurile de restricţie (Stay-at-home / Lockdown / Ausgangsperre / Abriegelung 2 m Abstand), trebuie urmate întru binele general şi accelerarea ieşirii din molima COVID-19, rebotezată de mine în cărţile de pe Amazon KDP şi Google Play Book prin SAPIENTOCOVID- 2020!

P.S. 2 Continue reading „Augustin OSTACE: Sfârșitul Occidentului (2)” →

Lecția de poezie -Titina Nica ŢENE

LECŢIA DE POEZIE a Amurgului – scriitorul Titina Nica Ţene, Cluj Napoca, România. Poet şi prozator. Născută la 10 iulie 1944 în satul Uşurei, comuna Şuşani, jud. Vâlcea, membru fondator al Ligii Scriitorilor Români. Studii: Liceul teoretic din Drăgăşani, Şcoala Tehnică Hortiviticolă de 4 ani Drăgăşani. Debut în revista Săteanca. Învăţătoare la Tarna-Mare, apoi secretară la revista TRIBUNA, Cluj-Napoca. Este membră fondatoare a Ligi Scriitorilor Români, septembrie 2006. Cărţi publicate: Bucuria lucrurilor simple, poezii pentru copii, Ed. Ion Creangă, 1989, Recreaţia grădinii, poezii pentru copii, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1997, Amurg de întoarcere, volum de versuri, Ed. Napoca–Star, 2002, Pietre de aducere aminte, povestiri, Ed. Napoca-Star, 2004, Scaunul Harului, poezii, Ed. Contrafort, Craiova, 2009. Viaţa ca o punte, Ed. DACIA XXI, 2011, Anotimpul jocului, Ed. NICO, Târgu Mureş, 2011, Un strop de veşnicie, Ed. Semănătorul, 2012, Un strop de veşnicie, Ed. Ecou, Cluj-Napoca, 2012,Un strop de veşnicie, ed. A II-a, traducere în limba engleză de Mariana Zavati Gardner, Neastâmpărul toamnei, poezii, Ed. Semănătorul, 2014, şi O noapte palpitantă-întâmplări c-o nepoţică povestite de bunică, Ed. Semănătorul, 2014, povestiri pentru copii, Întâmplări hazlii cu o nepoţică povestite de bunică, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Ecou Transilvan, 2014, Nostalgia întoarcerii, Ed. Absolut, București, 2016. Despre aceaste cărti au scris revistele: Oglinda Literară, Viaţa de Pretutindeni, Amurg Sentimental, Eminescu, România Literară, revistele on-line A.R.P. Zeit,Vestea etc. Articolele semnate de Alex. Ştefănescu, Al.Stănescu, Petrică Birău, Mariana Zavati Gardner (Anglia), Ioan Miclău (Australia), Mariana Sperlea, Ionel Andraşoni, Ioan Pop, Marin Oprea, Marian Barbu, Adina Enăchescu. N Tomoniu, Mariana Cristescu, Antonia Bodea, Petre Petria, Rodica Marian, Voichiţa Pălăcean-Vereş, Raveca Vlaşin, Virginia Brănescu, Liliana Boian Terziu, Floarea Ranta Cândea, Paraschiva Cărbunar şi alţii. Drumul spre suflet, memorii, Editura Semănătorul, 2014 şi Drumul spre suflet, memorii, cu o prefaţă de Mariana Cristescu, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2014. În anul 1981, după o noapte de stat la coadă la ulei, cu toată familia şi nereuşind să venim acasă cu nici-o picătură de ulei, ţiganii ne-au călcat în picioare, a scris o scrisoare lui Adrian Păunescu, la revista Flacăra. Cu o săptămână înainte venise la Cluj însoţind familia dictatorului Ceauşescu. În scrisoare arăta că în Cluj şi în ţară se moare de foame şi ar fi de bun simţ să nu-l mai susţină pe dictator. Adrian Păunescu a trimis scrisoarea la Securitatea din Cluj şi, ca urmare Titina Nica Ţene a fost dată afară din servici şi a lucrat la revista Tribuna şapte ani pe un post neadecvat studiilor, cu o jumătate de normă. După Revoluţie a fost pusă în drepturi. Colaborări la revistele: Tribuna, Amurg Sentimental, Ecoul, Rusidava Culturală, Cuvând Torăcean-Serbia, Viaţa de pretutindeni, Lettres Europeennes-Belgia, Dor de Dor, Poesis, Milenium, Poezia, Eminescu, Apollon, Apollon Junior, Semne, Pietrele Doamnei,şi revistele o-line ARP şi Iosif Vulcan, Confluenţe Româneşti, Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul Transilvan, Confluenţe Românşti, Agora Literară, Diebrucke(Germania ), Observatorul din Toronto, eCreator, Rotonda Valahă şi în alte câteva reviste din Spania. Este prezentă în Dicţionare, ca: Oameni de ştiinţă şi artă vâlceni, de Petre Petria, 1996; Dicţionar de poeţi, de Petru Poantă, Cluj-Napoca,1998; Clujeni ai secolului 20-dicţionar esenţial, 2000 şi Personalităţi române şi faptele lor, de Constantin Toni Dârţu, 2004, Enciclopedia Personalităţilor din România (Who is Who), Dicţionarul Ligi Scriitorilor Români, vol 2, Dicţionarul Scriitorilor Români de Azi, Dicţionarul PERSONALITĂŢI ROMÂNE ŞI FAPTELE LOR; vol. 58, în Antologii din România, Basarabia, Bucovina de Nord, Banatul sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America, de Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin, Iaşi, 2011. Prezenţe feminine vâlcene afirmate în domeniul culturii şi al ştiinţei naţionale. Mic dicţionar, de Petre Petria, 2009. Este prezentă în Dicţionarul Autorilor Români Contemporani, de Alina Kristinka, Este în Enciclopedia “Personalităţi Române şi Faptele lor-1950-2013“, vol. 56, autor Constantin Toni Dârţu, “Femei şi destine din Ţara Vlădesei “ de Doina Mărghitaş, (Titina Nica Ţene- o olteancă în Ţara Vlădesei) etc. Este în Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni – Dicționarul Scriitorilor Români editat de Academia din Rep. Moldova în colaborare cu Uniunea Scriitorilor Moldoveni, autori academician Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău. În această amplă lucrare sunt prezenți Al.Florin Țene împreună cu soția Titina Nica Țene și fiul dr. Ionuț Țene. Este tradusă de Ana Muela Sopena, alături de Ana Blandiana, Marin Sorescu, Carolina Ilica, Geo Bogza, Ion Stratan, Nora Iuga în limba spaniolă în revista ARBRE DEL TEMPS, din Catalania şi Germania de către Mircea M. Pop, spaniolă, albaneză și Italiană. Este prezentă în Antologia “Cărticica mea de vară “, Ed. Maria Cristina, 2013. Mariana Cristescu editează cartea “FAMILIA ŢENE – Destine contemporane“, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2013. Este prezentă în Antologia Internaţională de Poezie Românească, ARTA DE A FI UMAN, vol. 5, 2013, editată de Daniela Voicu, antologia AFIRMĂRI culturale, întocmită de Elena Buţu, Ed.Sitech, Craiova, 2014, “ Antologia Scriitorilor Români de pe toate continentele“, de Elisabeta Iosif, Ed. Cetatea Cărţii, 2014. “OGLINDA Ligii Scriitorilor Români – o altfel de istorie a literatrurii române” – 2016, și antologia internațională „Poesia oltre confini“, apărută în Canada, și difuzată în Italia, Nigeria, Spania, Portugalia și România. Premii: Ecoul, la Festivalul de poezia George Coşbuc, Bistriţa,1984, Premiul 1, la Festivalul de poezie Liviu Rebreanu,Târgu Mureş, 1985, premiul a fost acordat de Puia Florica Rebreanu, fiica marelui prozator. Premiul pentru poezie la Vara visurilor mele, Bucureşti, 2002, organizat de revista Amurg sentimental. Premiul pentru anul 2011 al Ligii Scriitorilor pentru poezii pentru copii. Premiul I la Concursul Internaţional de Poezie Starpress, 2012. Diploma Editurii NAPOCA NOVA pentru volumul „Un strop de veşnicie„, pe anul 2012. Continue reading „Lecția de poezie -Titina Nica ŢENE” →