Adrian BOTEZ: Semne și semnale (poeme)

COLECȚIONAR  DE-AUREOLE  ȘI CASTELAN  AL  LUNII

 

Colecționar de-Aureole și Castelan al Lunii

sunt Gospodar de Ceruri și Faur al Minunii

sub Mângâierea mea crescut-a și Cornul d-Inorog

dar și Grădini de Raiuri – Fulger din loc în loc…

 

născut din Rana Răstignirii – Frate-s al Lui Hristos

căci Rănile-mi de obște  –  Uitarea-n Vis le-a scos :

Petale Roșii – Trandafirii-mi lasă-n Palme…

…ce Lume ? – ce Urgii ? – ce Spaime și ce Faime ?…

 

..mai mult decât un Rege – mai slab ca Grădinar

tânjesc doar după Rodul Lăutei de Scripcar :

în Scrisul de Ursită citit-am Nouă Strună

 

cu Noi Cântări hrănesc – din Stihu-mi – Cetatea noastră Bună…

…cresc – Dimineți de Veci –  Lăstari de Armonie :

cu Dor Lin de Lumină – Povestea mea învie…

 

 

AMURGUL TRIST DE LUME – LĂMÂIE STOARSĂ ÎN CAFEA

 

Amurgul trist de Lume – Lămâie stoarsă în Cafea

n-a auzit de mine : unde e Soarta mea ?

…zgârii Tăiș de Strună :  în Inima Nebună

un dumnezeu pe mine se răzbună…

 

…îmi cad oasele în Cap – din mii de Cimitire

Osânda Ultimă și-a scris – oricare Amintire…

…rod Șobolani – la Spada mea : doar Bale cad în Paie:

Cârtiți Demente – Cartea mea – în Colți cu-Otravă taie…

 

dar Fratele Melancolie din Rănile-mi tot cântă

și mă înalț – fără să cred – pe Munți și Cruce Sfântă :

un Alfabet fără de Grai replămădește-mi Chipul

 

Clepsidrele și-au fost pierdut Sahare de Nisipuri…

…sunt Cavalerul – sfârâind Cenușile-de-Vină

Fluturi – Îngeri Sfioși – suspină Roua Crină…

*

…rugați-vă – Regi de Cristal – la Fiica Lui – Albina :

așa veți mântui – -ntru Har – Popor vuind Lumina !

 

 

ÎNTUNECATUL FAUR 

 

Întunecatul Faur  iscă – trudnic – Scânteia

Focul suì – tiptil – pe Nicovală :

trăsni Ciocanul – Firavă – IDEEA :

Lumini – ca Șobolanii – cotrobăiesc prin Sală…

 

Faur Turbat adună Grâu-Văpaia

o Pâine-Rază ne-a hrănit Odaia :

au năvălit Pizmașii – suflând – din Lumânare

Ultima mea Nădejde : Munții – Minuni de Zare…

 

…stau – cocoșat – sub Întuneric – iar Gândacii

cu Ciòburii Ideii și-au fost umplut toți Sacii :

pe-o Rădăcină – din Bezne Răsărită

 

stă Marea Vrăjitoare – bucătărind Ispită…

…Strigoi de Covălie – Strigoaice Copilandre

mă-ntind – în Veșnicie – pe-un Strat de Salamandre…

…Tandre…

 

 

MLĂȘTINÂND  ȘI OCHI – ȘI SUFLET – TÂRÂTURI  FĂRĂ MĂSURĂ

 

mlăștinând și Ochi – și Suflet – Târâturi-Fără-Măsură

potopit-au și Grădină – Lui Crist pus-au Pumn în Gură :

cred că – astfel – și Heruvi-or umilì

iar Suavi Serafi-în-Floare – pe dată vor răgușì…!

 

Mălură din Vii Celeste – Derbedei de o Parà

Spărgători Lăutei Sfinte – din Broaște ne veți cânta :

Spectatori – Măgarii Lunii – duhnind a Putreziciune

știu s-aplaude orice Răget – și pe-oricare Spurcăciune !

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Semne și semnale (poeme)”

George PETROVAI: Bolnavii de putere și influiența planetară din spatele coronavirusului

În opusculul „Jurnal filosofic” (Editura Humanitas, București, 1990), gânditorul Constantin Noica are două memorabile reflecții/anamneze (augustiniana „E în noi ceva mai adânc decât noi înșine” și admirabila spusă românească „Banul te neodihnește”), care nu numai că îndeamnă la o mai profundă cugetare pe tot cititorul cu scaun la cap, dar chiar constituie punctul de plecare întru analiza isteriei provocată printre pământeni de năbădiosul Covid-19.

Da, căci totul pornește de la acea abjecție mai adâncă decât noi înșine, care pune stăpânire pe om și-l face robul banului, iar prin acest instrument satanic (nu se afirmă frecvent-sterotipic că „banul este ochiul dracului?”) el admite să se prostitueze, adică să confunde scopul vieții cu osânza materială, puterea aparentă, plăcerea degradantă și slava deșartă.

Vasăzică, totul (sau, mă rog, aproape totul) în lumea asta supracarnală se orânduiește după catastrafola logică a pragmatismului, omul – potrivit definiției aristotelice – fiind un animal social și sociabil, de unde rezultă cu necesitate că nu poate să aibă decât cârmuitorii (politici, economici, cultural-identitari etc.) pe care-i merită. De altminteri, nu ne face cunoscut F.M.Dostoievski prin „gura” marelui inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov, ceea ce înseamnă cu aproape un veac și jumătate în urmă, că libertatea și personalitatea pot, ba chiar trebuie să fie anihilate prin „miracol, taină și autoritate”?…

Continue reading „George PETROVAI: Bolnavii de putere și influiența planetară din spatele coronavirusului”

Victor NEGHINĂ: America visului românesc – Interviu cu scriitoarea Anca SÎRGHIE

Victor NEGHINĂ: Stimată doamnă Anca Sîrghie, în serata literară organizată de Cenaclul „George Topîrceanu” Sibiu, când ați lansat recenta dumneavoastră  carte „America visului românesc”, vol. II, Editura D*A*S, Sibiu,  Mihai Posada v-a definit drept „ambasadoarea românilor dincolo de ocean, în Lumea Nouă – SUA și Canada”. Participanții la serată v-au solicitat cartea cu autograf. Având în vedere că această carte în două volume este o premieră în literatura română și universală, am dorit să realizez un interviu cu dumneavoastră. Țin să vă mărturisesc că mi-ați produs profunde bucurii după lectura celor două volume, care sunt deosebite, deși păstrează o structură similară, fiind alcătuite din aproape aceleași capitole. Ați început cu „Reportaje”, în care am descoperit locuri și evenimente culturale românești pe harta Americii, „Studii și eseuri”, cu textele conferințelor ținute dincolo de Atlantic, „Recenzii de carte”, în care ați punctat câteva apariții literare importante ale scriitorilor diasporei, „Interviuri. Dialoguri”, cu portretele unor personalități din societatea românilor americani. Ceea ce am descoperit nou la vol. II este capitolul „Ecouri”, dedicat  autorilor care au recenzat „America visului românesc”, vol. I sau alte cărți ale dumneavoastră prezentate în cenaclurile de peste Ocean, interviuri date acolo și apărute în presă, dar și consemnări reportericești ale evenimentelor la care ați participat.  La noul volum am găsit foarte important, așa ca cireașa de pe tort, o „Retrospectivă în imagini”, unde din 2004 reconstituiți popasurile din trei lustri de experiențe ale dumneavoastră peste Atlantic și ale unor americani în România. V-aș ruga să ne spuneți: Ce vă leagă sufletește de frații noștri de peste Atlantic, unde ați devenit cunoscută în cei aproape 20 de ani de peripluri în SUA și Canada?

Anca SÎRGHIE: Cum se întâmpla multor transilvăneni la începutul secolului al XX-lea, din familia tatălui meu de la Sâmbăta de Jos au plecat în America 4 frați. Eram împăcată cu gândul că Lumea Nouă, pe care încercam în anii socialismului românesc să o cunosc din cărți, va rămâne pentru totdeauna îndepărtată de mine. Dar nu a fost așa.  Ca un arc în timp, legătura directă cu America s-a întărit atunci când în anotimpul postdecembrist  băieții mei au decis să plece prin loteria vizelor în SUA, atrași de același vis american despre care acum tocmai am scris în cartea mea memorialistică. Aș putea spune că relația mea cu America este o legătură de destin.

Victor NEGHINĂ: Când ați „visat” să abordați acest subiect, în premieră, deosebit de important din punct de vedere istoric și literar?

Anca SÎRGHIE: La  primele vizite făcute cu începere din 2001 în SUA,  nu  mă gândeam să scriu o carte, dar impresionată de tot ce vedeam, fie bun, fie rău, am publicat în presa din țară niște reportaje, cerute de  revista „Caligraf” de la Turnul Severin care mi-a oferit o rubrică permanentă pe o pagină uriașă. Acolo am scris în voie despre America. Iată că acum sunt gata să însumez o trilogie pe această temă.

Victor NEGHINĂ: În periplurile Dvs. din cei aproape 20 de ani, ați fost o prezență activă la manifestările culturale desfășurate în comunitatea românilor. Ne puteți vorbi despre societățile culturale românești vizitate de dumneavoastră și rolul acestora în viața spirituală a românilor de peste ocean?

Anca SÎRGHIE: Societățile culturale se organizează în America numai acolo unde există o personalitate coagulantă, așa este la New York preot și prof. univ. Theodor Damian care conduce Cenaclul „Mihai Eminescu”, având reuniuni periodice, cu simpozionul anual dedicat poetului nostru național, urmat de sesiunea consacrată la 24 ianuarie Unirii Principatelor Române, ambele ajunse la a XXVII-a ediție. La Denver Colorado de vreo 7 ani activează Cenaclul „Mircea Eliade” prin osârdia a doi profesori, Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, care aleg teme incitante, lansează cărțile venite din țară sau ale unor autori români locali. În Michigan, în schimb, societatea intitulată atât de promițător „Avram Iancu” nu marchează de-a lungul anului decât două evenimente, anume Ziua Națională a României și Sâmbra oilor, căci președinta actuală estimează că altceva nu atrage interesul membrilor acestei structuri culturale. Am termen de comparație pe sibianul Călin Cutean, care anima cu inițiativele sale atmosfera culturală a aceleiași comunități românești, dar el, din păcate, nu mai este de un deceniu printre cei vii. În orașul Windsor continuă să-și facă simțită prezența societatea „Graiul românesc”, înființată în 1929. Președinta Emilia Matei inițiază frecvent activități cultural-artistice sau sportive, animând comunitatea românească de acolo. În capitala culturală a Canadei, Montreal, s-au înființat  mai multe societăți ale românilor iubitori de cultură, la care activează scriitori și artiști plastici. Menționez aici și o idee salutară a Asociației Scriitorilor Români din America de Nord -ASTRAN- care în condițiile crizei produse de pandemia coronavirusului, a găsit o soluție tehnică salutară pentru continuarea activității Cenaclului ei internațional „Destine Literare”, căci prin aplicația ZOOM se pot vedea între ei și se aud  în reuniunile lor bilunare scriitori invitați la dezbateri din lumea întreagă. Inițiatori sunt Alex Cetățeanu, care la Montreal publică și revista „Destine Literare”, și ing. Valentin Luca, priceputul tehnician al  evenimentului.

Victor NEGHINĂ: Despre învățământul în limba română, „regina românilor”, cum o definiți, ce sublinieri doriți să ne prezentați, prin care se promovează în America limba națională română?

Anca SÎRGHIE: Ați pus o problemă importantă, dle Victor Neghină, una dramatică în America românilor, de altfel, ca oriunde în diaspora. Pentru prima generație care se stabilește pe pământ american, limba română și literatura ei rămân la loc de mare cinste. Învățătura primită în școlile din țară este hrana spirituală și sufletească esențială a românilor desțărați. În colectivitățile românilor  din Denver Colorado, în Michigan, în Ohio, la Windsor în Canada, unde în 2016 am ținut conferințe despre George Coșbuc, prevăzând și un moment interactiv în care antrenam publicul, am avut frecvente situații în care participanții la eveniment au recitat pe nerăsuflate poezii ca Mama, „La oglindă” sau chiar „Nunta Zamfirei”, dovedind că literatura cu care ei veniseră de acasă le era pe mai departe o tămadă. Adesea, la bisericile românilor americani, duminica se ține un curs de învățarea limbii române, copiii formând grupe după vârstă. Ei comunică ușor atunci când sunt duși de părinți să viziteze România, din această categorie făcând parte și nepotul meu cel mare, Alex, care la 16 ani împliniți continuă să vorbească ușor limba română, pentru că de mic copil el a fost lăsat de părinți să-și petreacă vacanțele de vară la bunici, în țară. Acesta este secretul. În Canada se duce o politică de păstrare a identității naționale mult mai eficientă decât în S.U.A., prin organizarea unor cursuri de sâmbătă, iar absolvenții lor primesc credite în catalogul de la școală pentru această realizare. Remarcabilă este Școala Junimea Română de la Montreal, deschisă în 2010 și având în prezent 200 de elevi de la nivel de clasă pregătitoare până la clasa a XII-a de liceu. Junimiștii au sâmbăta cursuri principale de limbile română, engleză, franceză, de matematică etc. și peste săptămână pot urma ore de carate, șah și cinema TV, unde sunt prezentate filme, cărți, artiști din România. La toate sărbătorile, junimiștii se îmbracă românește și la gala de la finele anului primesc diplome, iar cei mai inteligenți sunt răsplătiți cu Premii MERITAS. Iată un proiect care în timpul pandemiei de coronavirus se desfășoară prin cursuri online, unele care pe mai departe pot fi accesate  de oricine pe site-ul junimearomana.com.

Victor NEGHINĂ: Despre „Casa Română” de la Hayward din California și importanța acesteia în promovarea culturii și istoriei poporului român în viața comunităților de români ce ne puteți spune?

Anca SÎRGHIE: La „Casa Română” din California am fost invitată să țin o conferință despre filonul tragic din poezia lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Radu Stanca. Moderatorul evenimentului, istoricul Gheorghe Naghi din Sacramento, a prezintat cartea nou publicată Lucian Blaga și ultima lui muză, cea care  are și Premiul „Octavian Goga” la Uniunea Scriitorilor din România, filiala Sibiu. Complexul cultural intitulat atât de  cald „Casa Română” a fost punctul de atracție pentru marile personalități sosite din țară, de la M.S. Regele  Mihai I și  apoi președinții Traian Băsescu și Emil Constantinescu, până la oameni celebri din lumea artei. Sper că nu greșesc, amintindu-mi că scurt timp înaintea mea au fost invitați Ana Blandiana și Romulus Rusan. Istoricul Casei Române, cu celebritățile sale, mi-a sporit emoția, dar atenția participanților în timpul conferinței m-a încurajat și recitalul interactiv inițiat de noi a antrenat persoane de profesii diferite, însă legate între ele prin dragostea pentru poezie. A rulat filmul meu „Amintiri despre Lucian Blaga”. Întregul program din acea zi de 19 mai 2015 s-a desfășurat frumos, cu vibrație sufletească pentru versul românesc.

Victor NEGHINĂ: Despre publicațiile și presa românilor din SUA și Canada ce ne puteți spune?

Anca SÎRGHIE: La o întrebare foarte greu de epuizat în contextul unui interviu, mă rezum la a exemplifica diferitele genuri de publicații ale românilor din SUA și Canada. Realitatea imediată se reflectă în ziare precum „Romanian Journal” de la New York, „Observatorul” lui Dumitru Puiu Popescu din Toronto și „Curentul internațional” din Troy Michigan. Revenind în California,  „Miorița USA” din Sacramento este un ziar independent, neafiliat politic, cum se mândrește directorul Viorel Nicula. Între revistele diasporei americane semnalăm „Lumină lină” de la New York, unde restrânsa echipă a prof. univ. Theodor Damian  asigură celor 4 numere ce apar anual o ținută aleasă, atât prin temele de spiritualitate și de literatură tratate, cât și ca formă a publicației în sine. O programatică așezare a literaturii române alături de alte creații ale slovei din lumea largă se realizează în revista „Destine Literare” de la Montreal, având ca director pe poetul Alex Cetățeanu. De reținut este faptul că în anotimpul postdecembrist, în aproape toate publicațiile  noastre americane s-a îmbogățit dialogul diasporei cu patria-mamă. Continue reading „Victor NEGHINĂ: America visului românesc – Interviu cu scriitoarea Anca SÎRGHIE”

Alexandrina TULICS: Pitulușul mondial!

Am fost invitată de o doamnă care administrează o revistă de comunicare socială să scriu ceva despre pandemie.

Să fie subiectul cel mai uzat azi, sau cel mai bine căutat?

Dar dacă este vulnerabil?( pentru noi, cei care stăm ascunși în jocul celor care ne-au atras ,convingându-ne că ne ajută!

Au luat hotărârea singuri și jocul a început!

Ei voiau doar să intrăm în jocul lor, punând condiții;

Și dacă tot jucăm, să fim răbdători în timp ce ”ei numără; 1,2,3,4,5…până la? iar noi să stăm ascunși, până ne găsește cineva dintre ai lor.

Așa este când joci PITULUȘUL la scară mondială!

Ei nu au mai așteptat să le răspundem dacă vrem sau nu să ne jucăm, că ne-am trezit care mai de care ascunși în perimetrele pe care ni le-am permis înainte de joc.

-Cine s-ar fi gândit vreodată că toată omenirea va fi ascunsă să nu fie găsită de un”pokemon-corona?!

Doamne!

Cine s-ar fi gândit că suntem atât de iubiți încât o mână de”înțelepți ascunși și ei de ochii lumii ne vor binele?!

Binele întregii omeniri?!

Ce măgulită sunt … și binele meu, al familiei, prietenilor mei!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Pitulușul mondial!”

Paula ROMANESCU: Nu râdeți, nu e corect politic!

De când cu Klaustrarea să nu aud că mai cârteşte cineva contra lui Iohanis! A promis că va învinge ciuma roşie, aşa a fost! În locul ciumei a împlementat virusul încoronat. Başca faptul că ne-a aliniat corect politic în rândul lumii globale! Nu ne mai rămâne decât să murim fericiţi: ne-am văzut visul cu ochii! A promis că-i va aduce acasă pe românii împrăştiaţi prin lumea largă, ar trebui să ai orbul găinilor ca să nu vezi cum ni se-ntunecă pământul la graniţa dinspre vest, când se întorc cu mic cu mare păsările călătoare şi se duc, se duc, se duc, la ştiutul cuib de cuc…

Publicitate prezidenţială:

Dragi români din diaspora, vă rog părinteşte să rămâneţi acolo unde vă aflaţi fiindcă „nu-i momentu-acum!” (Cum, asta era cu alt înţeles?!)

*

În plină ofensivă a coronavirusului, cei de peste 65 de ani pot ieşi la întâlnire cu  inamicul între orele 11-13, „pe propria răspundere!” Urmaşii lui Pillat se spală pe mâini de soarta „iresponsabililor”.

Mai ceva ca la război,

Libertatea e cu noi

Două ceasuri (cam pătrate!)

Şi, apoi,

Înapoi,

Fiindcă altfel nu se poate!

Virusu-i de soi

Rău – împărătesc,

Cu parfum de şatră

Sau … de Everest…

*

Azi am făcut zece genuflexiuni: am numărat până la nouă şi, m-am prăvălit spre a zecea. Acum mi-am pus o compresă (sterilă, cum altfel!) la nas. Îl aveam prea pe sus…

*

De când cu  acapararea fulger de teritorii de către un virusel nevăzut, s-a realizat şi  visul de veacuri al celor ce se vor stăpânii lumii – globalizarea spaimei de moarte colectivă.

Cred că după generala punere în arest a românului care, oricum, s-a născut poet, vom fi potopiţi de un tzunami de creaţii literare. Să mai îndrăznească cineva să spună că deţinuţii din casele de odihnă cu gratii şi pază înarmată nu şi-au câştigat „pe bune” scutirea de pedeapsă! Acum avem cu toţii şi noi, cei liberi să murim de urât şi singurătate în casele noastre, pază poliţienească şi de război, că şi armata e cu noi! Ori contra noastră! Cale de mijloc – carantina! Ia te uită, acum înţeleg altfel rostul gratiilor puse la ferestrele mele de bună voie şi nesilită de nimeni, gratii care, credeam eu, ar fi menite să mă păzească de cei cu… virusul hoţiei şi al tâlhăriei la purtător… Nicidecum: ele ne păzesc de hoţomana lene de gândire, ca astfel nimic să nu ne mai oprescă să scriem… Despre ce? Pentru cine? Aşa, de florile mărului care, inocent, înfloreşte şi-n primăvara asta.

*

Tot de-ale vremii sub zăvorul stării de urgenţă

(3 aprilie 2020)

După ce s-au înturnat

şi s-au europurtat

la neamul de-acasă pe nepusă masă,

zburatoarelor sadea

le-a sărit brusc ţandăra

când au tăbărât pe ei

gaborii din Ţăndărei (pupa-i-ar garda pe ei!)

şi i-au consemnat

fără de pricină,

fără nici o vină,

la poprire cu grăbire,

să nu mai proptească gardul

cel vopsit cu leopardul

şi stindardul libertăţii

proţăpit în faţa porţii…

Asta ne e diaspora

care puse ban cu ban,

accesat uşor din greul

vreun portmoneu baban

de ins vest european mai plăvan,

şi-l alese pe Or-ban

cu,-n prăjină nasul,

şi, lângă el – sasul mototol şi la minte gol –

minte de găină pusă-n carantină!

Primo tempo:

(5 aprilie 2020)

De când stăm în casă (că e groasă!),

dialogăm, monologăm,

mai cu seamă-n virtual că aşa-i uniglobal,

 de teamă ca nu cumva

 să ne uităm zicerea,

 altfel spus chiar graiul – graal

 cu mălaiul ancestral…

 Pân’ acum mi-e bine, jur:

 am deprins să fac vorbire cu lucrurile din jur.

 Nu, ele, opace, încă nu-mi răspund,

dar cred că-n curând o vor face.

Ieri oglinda din firida

de apus,

a făcut-o puţintel, dar aşa… într-un fel

mult prea greu de reprodus…

Eu am scos limba la ea

şi acum suntem en froid.

O evit, ca s-o zic drept.

E mai înţelept.

Secondo tempo:

(6 aprilie 2020, anul de Covid-19)

… Dar de-acum s-a isprăvit.

Oglinda mi-a amintit

că-n orice dispută brează,

deşteptul cedează…

Şi m-a privit surâzând.

Păi, puteam să nu-i răspund?…

*

Noi femeile să ne minţim că suntem frumoase măcar pentru ochii celor care ştiu să vadă şi dincolo de un chip anost… Dar să nu ne amăgim prea mult. Bărbaţii n-au tenacitate de exploratori şi nici împătimire de arheologi… Se vor opri la primul răzor să culeagă o floare de ciulin, îşi vor lua sandale de vânt de la ciuboţica cucului, se vor încurca în poalele rochiţei rândunicii, se vor îmbăta de parfumul reginei nopţii când luna va pune aur în ochiul boului…

Şi nu ne vor mai vedea …

*

Vajnicii noştri aleşi,

scoşi din urne de prin toamnă,

cum le fuse pofta lor,

Continue reading „Paula ROMANESCU: Nu râdeți, nu e corect politic!”

Constanța Abalașei-Donosă: Sublimul ARGHEZI

      

       Tudor Arghezi, este pentru mine un poet al mărimilor fundamentale; complet și complex. Îl iubesc fiindcă prin poezia sa a dat o lumină constantă în poeziei. Nimic nu te orbește, nimic nu te întunecă.

Poezia sa transmite un fel de referințe perpetue vieții, dragostei, muncii, morții – ca și cum una fără cealaltă, nici nu ar fi de conceput. De aceea cu harul său bijuteresc a reușit prin toate scriierile sale, să ofere culturii românești echilibru în expresia cuvintelor, o viziune aparte a limbajului de cuvinte nestemate.

Privit acest grandios tablou de cuvinte nestemate, aranjate, șlefuite precum pietrele prețioase de rubin și safir, Tudor Arghezi, își are valoarea sa fundamentală pe scara valorilor în scrisul românesc. Avem nevoie de valori cum avem nevoie de apă, de aer, de hrană, de dragoste și frumos să putem trăi perpetuum într-o lume de bună credință.

Cât a fost în viață, se spunea că Arghezi este cel mai mare poet roman și că întreaga sa activitate poate fi înscrisă pe orbita valorilor universale. Până la vârsta care a murit, jumătate de secol, Tudor Arghezi l-a acordat scrisului! Poezia, se găsește în cantitate enormă în opera sa. Ca prozator, a fost și va rămâne un romancier, un povestitor, un pamfletar desăvârșit. Trebuie să mai știm că în perioada celui de al II-lea război mondial, a ridicat glasul tocmai prin poezia sa nu numai prin poemele sale greu de publicat atunci, dar și împotriva fascismului.
Arghezi a fost un înfocat promotor al vieții culturale românești, precum și un adversar acerb împotriva cotropitorilor sau al trădătorilor de neam și țară. Simplu, susținând toate acestea, poporul l-a iubit mult, prin poezia sa de stil arghezian, devenind foarte popular.

Continue reading „Constanța Abalașei-Donosă: Sublimul ARGHEZI”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (105)

România în perioada postbelică (1945-1947)

Personalităţi din FND şi autorităţile de ocupaţie sovietice au făcut mari presiuni asupra regelui şi a mamei sale, Elena, dar Mihai I n-a cedat şi a întrerupt orice legături cu guvernul Groza şi oficialităţile sovietice. În acest fel, s-a născut o nouă criză politică („greva constituţională”), după cea din februarie 1945. La 8 noiembrie 1945, a avut loc o mare manifestaţie anticomunistă la Bucureşti, în sprijinul regelui, care apăra interesele superioare ale ţării, sub deviza „Regele şi Patria”. Au avut loc incidente provocate de comunişti, care s-au soldat cu victime, 11 morţi, 30 de răniţi şi numeroşi arestaţi. În noiembrie 1945, a sosit în România Mark Ethridge, trimisul special al preşedintelui Truman. După convorbirile avute şi analiza situaţiei politice din ţară, el a ajuns la concluzia că România se afla sub controlul total al sovieticilor. Situaţia politică gravă a statului român a devenit o problemă internaţională, politică şi diplomatică, aşa cum se întâmplase în anii Unirii Principatelor (1856-1859).

În aceste condiţii, între 16-26 decembrie 1945, s-a desfăşurat la Moscova, Conferinţa miniştrilor de externe ai Angliei, SUA şi URSS, unde s-a analizat situaţia politică din România. După dezbateri dificile, s-a ajuns la un compromis sovieto-american, prin care, de fapt, guvernul român rămânea sub control comunist şi sovietic: guvernul nu era schimbat, ci doar „completat”! În ianuarie 1946, a sosit în România o Comisie internaţională, alcătuită din reprezentanţii URSS (A. I. Vâşinski), SUA (Averel Harriman) şi Angliei (A. C. Kerr). În condiţii normale, Comisia, instituită de Conferinţa de la Moscova, trebuia să asigure instalarea unui guvern reprezentativ, în spiritul Declaraţiei de la Yalta şi a Conferinţei de la Potsdam. Însă, de fapt, spre disperarea românilor, care-şi puseseră speranţele în cele două puteri occidentale, deciziile au fost luate în numele Comisiei, de reprezentantul sovietic, Vâşinski. La 8 ianuarie 1946, guvernul a fost completat cu doi reprezentanţi, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), iar SUA şi Anglia au recunoscut guvernul Groza, în februarie. Atât şi nimic mai mult! După ce, în septembrie 1944, Anglia (Churchill) a sacrificat România, în decembrie 1945, tot la Moscova, SUA (John Byrnes) a abandonat România în favoarea intereselor de putere ale URSS.

România rămânea sub control sovietic, totuşi, guvernul Groza s-a angajat faţă de cele trei puteri să organizeze alegeri libere şi să respecte libertăţile civile. În perspectiva alegerilor, partidele politice cuprinse în FND au constituit o alianţă electorală, Blocul Partidelor Democratice (BPD), alcătuit din PCR şi partidele subordonate acestuia. În iulie 1946, a fost adoptată Legea electorală, care prevedea acordarea dreptului de vot femeilor, introducea votul pentru tinerii de la 18 ani şi, în acelaşi timp, stabilea desfiinţarea Senatului. Prin aceste măsuri, FND spera să obţină votul celor două categorii, tinerii şi femeile.

Campania electorală pentru alegerile parlamentare a stat sub semnul violenţelor, guvernul pro-comunist urmărind, în fapt, dizolvarea partidelor democratice şi eliminarea liderilor acestora. Aceste partide politice (PNŢ, PNL şi PSD- Constantin Titel Petrescu) au dus o campanie electorală sub stare de asediu: presiunile, intimidările, fărădelegile au fost numeroase, în timp ce în ţară se afla o armată străină, cea sovietică. La 21 octombrie 1946, PNŢ, PNL şi PSD independent s-au constituit în Opoziţia Naţională şi au adresat un Manifest către ţară.

Alegerile parlamentare, din 19 noiembrie 1946, desfăşurate sub ocupaţie sovietică, au avut ca rezultat o mare fraudă electorală. Guvernul Groza şi PCR au anticipat şi pregătit frauda electorală. La 24 august, Groza spunea lui Burton Berry, reprezentantul SUA: „Dată fiind prezenţa armatei ruse în România, alegerile se vor desfăşura potrivit interpretării ruseşti.” Dar încă din ianuarie 1946, conducerea PCR stabilise „câştigarea” alegerilor cu 70-80%, indiferent de mijloace. Guvernul Groza se bucura de sprijinul deplin al guvernului sovietic, iar guvernul englez şi cel american au recunoscut, implicit şi explicit, rezultatul alegerilor falsificate din România. Rezultatele „oficiale” ale alegerilor din 19 noiembrie au fost: BPD-83%, PNŢ-8%, PNL-3%, PSD-0%, Uniunea Populară Maghiară-29 deputaţi. În realitate, alegerile au fost câştigate de opoziţia democratică, dar au fost falsificate: Opoziţia (PNŢ, PNL şi PSD)-79% şi BPD- 21%. După alegeri cele două partide istorice şi-au retras reprezentanţii din guvernul Groza, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), şi-au declarat că nu vor colabora cu un guvern, autor al unor alegeri „pătate cu sânge şi fraudă”. Maniu şi Brătianu au declarat că  nu vor recunoaşte valabilitatea alegerilor şi au cerut susţinătorilor lor să se opună „dictaturii” promovate de un regim impus şi ţinut la putere prin forţă.

Anglia şi S.U.A. au protestat faţă de modul de organizare a alegerilor în România. Cele două partide istorice au decis ca deputaţii lor să nu participe la lucrările parlamentului ales prin fraudă şi au încercat să obţină sprijinul S.U.A. şi Angliei pentru anularea alegerilor şi organizarea altora noi, sub egida O.N.U., dar în zadar.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (105)”

Sabina MĂDUȚA: Interviu cu Arşavir Acterian – Poetul unei năluci

Jurnalul, spune Gala Galaction, este un păcat al scriitorilor. Nu se pot resemna, cu una, cu două. Când tiparul le este interzis, când nu mai pot trage râu de cerneală la lumina zilei, ei intră sub nisipuri ca unele râuri africane, ca să scoată capul undeva departe, departe… dincolo de moarte. „Jurnalul unui pseudofilosof”, de Arşavir Acterian, este un astfel de râu, al cărui subteran itinerar s-a mutat la suprafaţă, în lumină după zeci de ani. Am avut bucuria să fiu prezentă la Editura Cartea Românească la lansarea cărţii şi să obţin, după o aşteptare „la coadă” de două ore, un autograf şi promisiunea unui interviu. Autorul „Jurnalului” a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor adresate cu sinceritatea ce-l caracterizează.

***

Sabina MĂDUȚA: Stimate domnule Arşavir Acterian, începeţi scrierea Jurnalului în anul 1929, continuaţi până în 1945 şi deodată o pauză. Reluaţi însemnările din 1966 şi continuaţi până în 1988. De ce aceste întreruperi?

Arşavir ACTERIAN: Din 1946 devenisem negustor de cărţi şi deschisesem un magazin împreună cu prietenul meu C. A. Donescu. Soţia lui, dna Donescu, stătea în magazin şi vindea, iar eu eram acela care trebuia să aducă marfa în magazin, adică să umblu după cărţi rare, după cărţi vandabile şi asta mă confisca total, nemaiavând timp şi pentru Jurnal.

Sabina MĂDUȚA: Pe de altă parte dumneavoastră aţi şi publicat în presa vremii…

Arşavir ACTERIAN: De la început mi-am risipit articolele prin diferite publicaţii cum ar fi: Vremea, Ulise, Axa, Discobolul, Da şi Nu, Fapta şi altele.

Sabina MĂDUȚA: Ştiu că dumneavoastră aţi fost arestat şi condamnat. În ce împejurări?

Arşavir ACTERIAN: Am fost întrerupt în plin exerciţiu al profesiei de anticar, luat şi dus la Malmaison, unde mi-am lămurit cauza arestării mele. Eu fusesem coleg de şcoală cu Constantin Noica, pe atunci urmărit ca şi alţi intelectuali de seamă pentru diverse chestiuni de cultură cu implicaţii politice. I-aş aminti pe Ionel Teodoreanu, Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Valeriu Anania, pe Barbu Slătineanu, care a murit în timpul anchetei, pe Mihai Rădulescu, care s-a sinucis acolo.

Sabina MĂDUȚA: Ştiu că nu acceptaţi idea răzbunării, că respingeţi legea Talionului, amintind de Mircea Vulcănescu, care s-a jertfit rugându-se să nu fie răzbunat pentru suferinţele sale. Pătimirile însă nu le-aţi uitat…

Arşavir ACTERIAN: Mi-amintesc de prima anchetă petrecută în subsolul unei clădiri, o pivniţă mare ce avea la mijloc o droaie de ustensile necesare unor torturări fizice. La sinistra reprezentaţie au fost prezenţi bineînţeles anchetatorul şi vreo şase civili care mi-au pus tot felul de întrebări. Răspunsurile mele fiind nesatisfăcătoare şi nesatisfăcându-i, s-a dat ordin celor doi măgădani prezenţi să înceapă spectacolul, tortura. Măgădanii m-au bătut la tălpile picioarelor. Am rezistat cât am rezistat, după care am început să urlu. Au continuat să mă lovească până când mi-am pierdut cunoştiţa. M-au luat apoi pe sus şi m-au dus în camera unde mă aştepta un coleg de suferinţă care trecuse deja printr-o similară încercare. Bietul meu partener de puşcărie mi-a aplicat un prosop muiat în apă rece pe picioarele mele umflate, timp de o săptămână şi mai bine, până când am putut face câţiva paşi prin sinistra mea reşedinţă. Mult mai tânărul meu companion de reşedinţă mi-a spus că am scăpat uşor, povestindu-mi mult mai grelele încercări prin care trecuse. Bietul băiat se purta cu mine dumnezeieşte, până ce m-am înzdrăvenit. Am fost judecat, condamnat şi expediat de la Jilava la Aiud şi eliberat odată cu mai toţi condamnaţii politici pe 30 iulie 1964.

Sabina MĂDUȚA: Aparţineţi unei generaţii care a dat nume ilustre culturii române, prin Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Constantin Noica. I-aţi avut ca profesori pe Nae Ionescu şi Ion Barbu, aţi avut prieteni ca Emil Botta şi Marietta Sadova şi sunteţi frate cu Jeni Haig Acterian. În articolele din presă şi chiar din „Jurnal” vă referiţi cu dragoste la personalităţile pe care le-aţi cunoscut îndeaproape. V-aş rămâne recunoscătoare dacă din mierea şi pelinul amintirii aţi recompune pentru noi figura scriitorului martir Vasile Voiculescu.

Arşavir ACTERIAN: Vasile Voiculescu, doctor în medicină, a fost şi poet, unul din cei mai mari poeţi ai noştri, ca autor al Sonetelor scrise spre sfârşitul vieţii, a colaborat activ cu poezii la revista „Gândirea” şi a dat la iveală multe volume de poezii în stil oarecum tradiţional până la vârsta pensionării, după care i-a uluit pe criticii pretenţioşi prin ciclul Sonetelor, aparent asemănătoare cu cele ale lui Shakespeare, dar care vibrau intens prin substratul lor religios. Creaţia doctorului Voiculescu nu se limita la poezii, desfăşurându-se prodigal şi uluitor de captivant în „Povestirile fantastice”, urzind şi un roman intitulat „Zahei Orbul” care te uluieşte prin clarviziunea autorului. Acesta, înainte de a fi arestat şi condamnat, evocă scene de puşcărie, figuri de deţinuţi cu ticurile şi reacţiile lor variate de ai crede că autorul romanului la care mă refer nu se poate să nu fi trecut pe la Jilava, Gherla sau Aiud.

Sabina MĂDUȚA: Când şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe scriitorul Vasile Voiculescu?

Arşavir ACTERIAN: L-am cunoscut prin intermediul lui Ion Marin Sadoveanu, când, după câţiva ani de concentrări împreună cu C.A. Donescu, nemaiputând lucra el ca avocat, eu ca publicist, ne-am hotărât să activăm ca anticari de cărţi. Din iniţiativa Fundaţiei Carol I, văduvită atunci de subvenţii, s-au construit vreo cinci magazine pe terenul ce-i aparţinea şi unde mai târziu s-a deschis o grădină de vară. Magazinele erau închiriate pe o sumă bunicică de bani, pe o perioadă de cinci ani. Prietenul meu Donescu împreună cu soţia lui şi-au vândut maşina şi au închiriat unul din aceste magazine, celelalte din câte îmi amintesc fiind alături de noi: un negustor de icre negre, o farmacie, o librărie şi încă o prăvălie uitată de mine. Prietenul meu a pus biblioteca lui la bătaie şi eu pe a mea. Revenind la Vasile Voiculescu, biblioteca lui a fost una din primele surse de aprovizionare şi nu exagerez să spun de mare atracţie. Poetul locuia într-o casă din strada Dr. Staicovici în care, zice-se, ar fi locuit mai demult Mihail Kogălniceanu. Prima dată când l-am văzut pe poetul Sonetelor era o zi foarte friguroasă, în preajma Crăciunului. Voiculescu m-a dus la bibliotecă. Am rămas năuc de ce am văzut acolo: filosofie, teologie, biologie, poezie, romane, folclor etc. M-am grăbit să aleg cât puteam căra într-un rucsac sau o geantă burduf. N-a fost nevoie să aleg prea mult ca să fac un maldăr de cărţi, după nevoia imediată a omului ce se vedea cât de colo că-i venea greu să se detaşeze de avuţia lui, dar nici nu se crampona de ea. Ne-am înţeles uşor asupra preţului, eu necăutând să mă îmbogăţesc de pe urma greutăţilor financiare ale unui om pe care-l respectam şi-l iubeam, iar acestuia nefiindu-i în fire să se tocmească. Vasile Voiculescu era atunci bolnav. Aflasem asta de la alt doctor, Constantin Daniel, care a fost şi el un eminent doctor, totodată un erudit, tobă de carte, ştiind limba hindusă, pe deasupra elinist. A fost o bună bucată de vreme preşedintele Asociaţiei de orientalistică. Amândoi au fost buni creştini, fără să bată toba cu creştinismul lor. Dragostea de oameni şi smerenia primau în viziunea şi comportamentul lor.

Continue reading „Sabina MĂDUȚA: Interviu cu Arşavir Acterian – Poetul unei năluci”

Mircea Dorin ISTRATE: Așa vă treceți timpul

 

AȘA  VĂ  TRECEȚI  TIMPUL

 

Pe dealuri și în crânguri, cu-a lor melini în floare,

Te înfior mirosuri, în bună dimineață,

E tot o frumusețe, ca-n zi de sărbătoare,

Redeșteptând în tine dorințe vii, de viață.

 

Natura se trezește, ca-n orice primăvară,

Din somnul lung de iarnă când stat-a în visare,

Pornește-n toate viața de-acum, a câta oară?

Să-și facă împlinitul sub razele de soare.

 

În stup e zarvă mare cu-atâtea flori pe luncă,

E-nvășmântată toată-n covor de păpădie,

De-acuma până-n toamnă-i neostenită muncă,

La roiuri de albine, la fluturi, gaze-o mie

*

Așa îmi e și omul scăpat în primăvară,

Se redeșteaptă-n dânsul  imberbele  simțiri,

De ce îmi vede-acuma, pe loc se înfioară

Și vrerile din suflet se vor din nou porniri.

 

Nu mai contează rele în viață adunate,

Poverile ce-s duse pe umeri gârboviți,

Iar  multele necazuri mai toate sunt uitate

Și-n orișicare ziuă, se vor mai  fericiți.

 

Vă fie primăvară în toate ce-or să vină,

Vă fie înflorate clipitele la rând,

Din gânduri negre faceți  noi trepte de lumină

Și-așa veți trece timpul, cu anotimpu-n gând.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

4 mai , 2020

Mariana GRIGORE: Ochiul Luminii (poeme)

Calea cea mai lungă

 

Golul
se răsfrânge
crapă petele de umblet în deriva
ultimei lumini
Ghearele se întind
ca niște brațe de plumb
cu urme de albastru pustiu

 

Merg spre răsărit
și apun în paralela ce mă întretaie
cu cea dintâi chemare

Cobor pământul sub talpa strigatului
îndreptat spre cer

Sunt orizont în deriva infinită
a plecării

Mă caut de împovarea cu flori de cireș
a ghețurilor ce cad din rod

Trec ape printre secetă de pietre
Urc munții minții
prin ravene căzând din suflet
Și renasc în giulgiul
toamnei ce nu mai suspină gri

E culoare în plopii care își caută soții
Și stelele,
încă răsar în calea cea mai lungă.

 

***
Ce departe e ochiul luminii!
Noaptea se scufundă
în eclipsa coagulată pe umbre

Cu tăcerea sensului invers al cuvântului
și în ecoul ce se prăbușește,
scriu virgulă după virgulă

Ce departe e lumina!
Tranșeele lasă iluzii încercănate.
Sapă.
Scurmă neputința de a ajunge din urmă
răsăritul

Aridă neuitarea!
Merge înainte pășind sterp
în urma neajunsului de a fi acolo

Trupul tău
Caută încă nervura atingerii
așternută pe ultimul abandon
al mâinilor răstălmăcite

Cum ar fi
să rostești cuvinte amnezice
remodelând imaginea?

 

 

Premoniție

 

A eclozat o umbră
în miracolul nașterii fără sens

Trupul luminii
îngândurează lacrimile
ultimului amurg de vrere

Stau la un capăt de iluzie
adun scorburi
uit să mai plec

Continue reading „Mariana GRIGORE: Ochiul Luminii (poeme)”