„Biserica este familia sfântă a celor răscumpărați prin Iisus Hristos. Preotul e stăpânit de problemele misiunii apostolice, de a pregăti căile Domnului, în inimile credincioșilor săi- și, de împlinirea datoriei sfântă, de a învăța cu cuvântul și cu exemplul vieții: așa va contribui la mântuirea sufletelor credincioșilor lui Dumnezeu.”(Monografia Comunei Ulmeni pe Someș, Căminul Cultural, județul Maramureș  1900-1920, 1921-1939, 1940-1990, Editura Tipografia Județeană, Baia Mare scrisă în anul 1990 de către preotul paroh și protopop Emil Negruțiu  împreună cu Ioan I. Șimon-fost subofițer activ al Batalionului de Moți „Avram Iancu”-Abrud, fiu al satului, veteran din al doilea război mondial 1941-1945, inspector financiar, colaborator istoric și pensionar.

Din multitudinea datelor prezentate în această monografie am ales cele referitoare la biserica veche de lemn din centrul orașului care e declarată monument istoric și care, de curând a fost renovată. Meritul enorm pentru această renovare îl are actualul preot  paroh Giurgiu Dumitru, care alături de credincioșii din Ulmeni și de harnicii coratori ai parohiei au reușit nu numai să renoveze biserica veche, ci să construiască altă biserică din temelii, nouă și frumoasă și mai ales mult mai încăpătoare –potrivită numărului tot mai mare de credincioși. Dar, despre această minunată biserică nouă voi scrie cu altă ocazie.

BIsericile de lemn din Maramureș au rezistat dincolo de timp și vremi; aceasta de la Ulmeni până nu demult a fost funcțională- dar, mereu neîncăpătoare; se țineau slujbele tot timpul până când s-a hotărât construirea unei biserici noi, vizavi de Centrul de Cultură și Artă al orașului Ulmeni, pe terenul donat pentru așa ceva de urmașii din familia Dulfu, filială familială care l-a dat poporului român  și pe scriitorul Petre Dulfu din  satul Tohat.

Din documentele istorice existente, localitatea Ulmeni este cunoscută încă din anul 1405, din perioada iobăgiei romane, având mai mulți stăpânitori-care s-au perindat la conducere-unii conți și baroni, iar din timpul acestora  apar primii țărani liberi de iobăgie domnească. În 1701-printre toți aceștia se găseau: Pop Costan, Mercea Lupu, Miron Lazăr, Anca Simion și mulți alții;  în 1808 devine stăpâna satului Ulmeni dna. Kartp Ana; întreg satul a fost ars din temelie de niște oameni germani care au venit din Polonia și au trecut prin România, cazul numai ei l-au cunoscut, fără să fie consemnat motivul. „După această dată, marii proprietari-conți, baroni-stabiliți în străinătate, au început să-și arendeze moșiile la anumiți arendași ca de exemplu: Recsei Endre din Ulmeni-care avea doi băieți și o fată- iar ca administrator el avea pe Bodor Calman care cunoștea medicina veterinară-un om bun la suflet față de fiecare român. Primul băiat era Bondi, plecat în Ungaria, apoi Ludovic -căsătorit cu fata moșierului Benkei de la Sălățig- plecați la Valea lui Mihai, iar fiica s-a căsătorit în anul 1918, cu un ofițer român în gradul de maior la București.

Românii de pe teritoriul Transilvaniei și-au păstrat forma autohtonă de organizare-voievodatul-ca și celelalte țări române, chiar și un cărturar ungur scria în 1783, că, „Țara Ardealului cu care Ungaria se învecina la răsărit, se numea cândva „Dacia de Mijloc”, el se referea la venirea ungurilor în acest spațiu și, mai arăta că „regii unguri l-au stăpânit prin voievozii Ardealului.”După moartea preotului român Mihai Cristea care a păstorit din 1824 până în 1840 când a murit, la Ulmeni vine preotul Ananie Pop- care „ timp de 56 de ani a păstorit această parohie când în 1897 moare-împărtășit de stima și dragostea tuturor.”La început, preotul Ananie Pop locuiește în modesta casă parohială, casă țărănească mică, acoperită cu paie; în 1896 unul dintre credincioșii săi, Matei Covaciu, bine situat, proprietar la trei mori pe Someș, moștenitor de pământ și vite multe, -cumpără biserica de lemn din Șomcuta Mare, angajează pe antreprenorul Babici din Șomcuta Mare ca să o transporte și să o construiască din nou,  așa cum a fost în Șomcuta, în aceeași formă și dimensiuni, cu excepția turnului-a cărui înălțime e mai mică cu doi metri; biserica s-a cumpărat cu tot ceea ce a fost în ea: iconostase, șfeșnice și un harmoniu.

Când s-a început construirea bisericii, primăria ungurească de atunci și primpretorul de plasă din Cehul Silvaniei au încercat totul să-I împiedice în planul de a zidi biserica românească, în mijlocul comunei Ulmeni  în  loc frumos, unde se afla și în anul 1990-loc de frunte, dar „badea Maștei” cum   i se mai zicea- a fost mai înțelept, a avut o presimțire și i-a prevenit, așa încât pe când ungurii aceștia își manifestau ura și răutatea, pe când prim pretorul a ieșit la fața locului, și voia să-I împiedece cu jandarmii unguri, avea deja în mână și le-a prezentat actul prin care prefectul comitetelor supreme a aprobat, i-a dat voie să ridice biserica pe acest loc, unde este și acum, care de altfel  fusese proprietatea lui Maștei Covaciu, zis a Dochi.

Prețul de cumpărare, transportare și reconstruire tot ce s-a spesat până a fost gata și îngrădită cu gard de zid au fost suportate de acest singur credincios, tot el a cumpărat și crucea din curtea bisericii, ridicată în anul 1906, care servește de monument și aici a fost înmormântat Covaciu Maștei, când a decedat la 25 mai 1935; inscripția de pe cruce este următoarea:„ Covaciu Maștei născut în anul 1844, care spre mărirea lui Dumnezeu, a zidit această biserică, din averea sa proprie, în anul 1906 s-a ridicat pe spesele sale, să-I fie amintirea binecuvântată.”

Părintele paroh Dumitru Giurgiu a intrat de curând în posesia unei Declarații semnate la 1902 de reprezentanții comunității greco-catolice din Ulmeni în urma unei noi donații a lui Covaciu Maștei: casa parohială. Donatorul se obliga să susțină cheltuielile de reparații necesare casei, dar exonerează urmașii săi de aceste cheltuieli. De asemenea, donatorul se obligă ca în fiecare duminică să aducă la biserică o prescură, vin, lumină și lumânare. În schimb, „pentru Covaciu Floare I. Mașteiu-până când o să trăiască…se va servi în fiecare săptămână una SF. Lyturgie.” Documentul a fost donat Parohiei Ortodoxe Ulmeni de strănepotul(de frate) al lui Covaciu Maștei, dl.Covaci Vasile Florin. Cu aproape 100 de ani mai târziu,  în ultima decadă a secolului al XX-lea, urmașii lui Covaciu Maștei au continuat seria donațiilor către biserici:   nepotul său(nepot de frate și bunic al dl. Covaci Vasile Florin) a donat pământul pentru noua biserică ortodoxă; iar așa cum mai scrisesem Covaciu Maștei este înmormântat cu onoare în fața vechii biserici de lemn.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Biserica din lemn din Ulmeni-Sălaj, Maramureș” →