Elena TUDOSA: Omagiul zilei (versuri)

Suntem în mâna lui Dumnezeu dinainte de a ne fi născut

Crunt destinul se abătu în ceas de noapte,
Drept când lumea merse la odihnă liniștită,
Cerul parcă fuse fulgerat de hâda moarte,
Și lovi în noi fără de milă – ntr-o clipită.

Haos, groază și durere-n întunericul adânc,
Doar în locurile unde Dumnezeu a vrut,
Cuprinși de frică, oamenii cu disperare-și plâng,
Pe cei dragi, pe care pământul i-a luat tribut.

Peste tot ecoul de jale și-amare suspine,
Colții morții au mușcat flămânzi în noapte,
Suflete neputincioase-au sfârșit sub ruine,
În a serii beznă, a acelui an 4 martie 1977.

Urletele-răsunau,deznădejde peste tot în jur,
Pentru unii firul vieții într-un minut se curmase,
Câta groază, durere și tristețe-n acel cutremur,
Câtă suferință-n urma lui în suflete lăsase.

Gândul meu astăzi trist, în amintiri colindă,
Ca-ntr-un film revăd cumplita tragedie,
Eram o copilă când doar într-o secundă,
Dumnezeu scapă din mână scumpa Românie.

Doar dărâmături, vieți curmate-n dulcele somn,
Suferință cruntă, lacrimi amare și vise ucise,
Mi-au arătat ce-nseamna viața unui om,
Ce cu moarte cumplită Dumnezeu i-o frânse.

Un pios omagiu astăzi, să nu uităm s-aducem,
Celor ce atunci viața groaznic și-au pierdut,
Cu evlavie pentru ei Domnului să ne rugăm,
Să nu le uităm, nicicând tragicul sfârșit.

Nu pot(dar) pot

Nu pot să mut munții din loc, nu am acea putere,
Și nici izvoarele ce curg să le opresc din curs,
Dar pot prin versul meu să port o simplă mângâiere,
Să șterg o lacrimă amară de pe-un obraz ce-i plâns.

Nu pot să ridic nici palate, nu am avere să o fac,
Nu sunt omul cel mai bogat și nici nu am renume,
Dar din puținul care-l am, pot ajuta un om sărac,
Ce nu are măcar cu ce să-și ia un colț de pâine.

Nu pot spune că-s omul cel mai fericit din lumea toată,
Ce a trăit în viață doar clipe pline de miraj,
Dar pot s-alin un suflet rătăcit c-o vorbă înțeleaptă,
Să-l fac ca să zâmbească, să prindă iar curaj.

Nu pot să jur că-s credincioasa cea mai mare-a lumii,
N-am ridicat biserici și nici vreun zid mânăstiresc măcar,
Dar pot prin versul meu să-mi însoțesc oriunde românii,
Și ca pe o binecuvântare li-l dăruiesc cu drag în dar.

Nu pot să fac din ziuă noapte și nici invers din noapte zi,
Nu pot săvârși vreo minune nici să ghicesc în stele,
Dar pot prin versul meu tuturor iubire, alinare dărui,
E glasul îngeresc ce-a coborât pe firul veșniciei efemere,
Pătruns în al meu suflet și mă-nsoțește pe drumul vieții mele.

Ce sunt poeții?

V-ați întrebat oare vreodată,
Poeții ce-ar putea fi,
Într-o lume agitată,
Lipsită de bucurii?

Ei sunt glasuri ne-nfricate,
Mângâieri fără sfârșit,
Între-atâta nedreptate,
Răspândită pe pământ.

Cei ce se întreabă-n glumă,
Un poet ce-ar putea fi…,
Ei,sunt și dânșii-un pumn de humă ,
Într-un colț de cimitir.

Într-o lume prea săracă,
Scotocind a sale gânduri,
Un poet nu o să tacă,
Va scrie durerea-n rânduri.

Un poet de nu ar strânge,
Durerile toate-n vers,
Toate împrejur s-ar stinge,
Am avea sufletul șters,

Dacă și-ar uita menirea,
Pentru care s-au născut,
Mult prea tristă omenirea,
Ar veciui pe pământ,

Poeții sunt precum spun unii,
Visători pe scena lumii,
Luptători, mari patrioți,
Incomozi în viața celor hoți,

Căci urăsc ura, minciuna,
Ei sunt alinul, lumina,
Sunt tot ce este frumos,
Punte a vieții peste ani,
Fără glasul lor duios,
Am fi cu mult mai sărmani.

Talpa suferinței
(răspuns)

Talpa suferinței din umbră ne calcă pe urme,
Îngerul nostru păzitor stă să-și piardă o aripă,
Fără de milă boala crunt lovește în întreaga lume,
Schimbându-i destinul doar într-o singură clipă.

Continue reading „Elena TUDOSA: Omagiul zilei (versuri)” →

Raul ANCHEL: Scurtă trilogie a iubirii părintești

LENA – PRIMA FATĂ

Se numeau baluri..

Eram la balul de sfârșit de an din clasa a X-a. Aveam 16 ani. O doamne cât de tânăr. Se adunaseră acolo băieți și fete din toate clasele a X-a și a XI-a. Cei dintr-a XI-a se despărțeau de liceu… Era ultimul lor bal. Purtam un costum albastru închis, de scoală, frumos călcat de mama. Cămașa albă cu gulerul răsfrânt peste haină. Teniși negri de sport în picoare. Era pentru prima dată când mergeam la o astfel de petrecere. Mă simțeam bine. Credeam că pot ține pământul pe spatele meu și căutam doar un punct de sprijin. M-am gândit să viu la bal pentru că intrând într-a XI-a trebuia să mă obișnuiesc că peste cu mai puțin de un an mă despart de școală de colegi, de oraș. Asta era mai ușor, dar trebuia să mă despart și de părinți. Gândul ăsta îl amânam mereu.

Un „twist–again” îți spărgea timpanele. Venea de la un patefon adus de profesorul meu preferat. Profesorul de sport. Băieți și fete în sala de sport a liceului. Stăteam lipiți de perete și vorbeam unii cu alții. Toți într-o dispoziție bună. Discuțiile era împarțite între sexe. Vreo doua perechi dansau. Unii stăteau pe niște bănci joase, ce se foloseau la ora de sport. Pe băncile astea așteptam rândul la exerciții. Râsete intermitente și chiote copilărești acoperau muzica din când în când. Toți erau veseli, fără griji… Copii! Cineva a strigat „Tango!”. Bine că a strigat. N-ași fi observat. Eram prins într-o discuție despre profesori. Singurul profesor prezent era cel de sport. Profesorul meu preferat.

Auzind „Tango!”, mi-am spus a venit timpul de atac, deși nu aveam nici o idee ce v-a urma. Fără direcție m-am îndreptat spre locul unde o grupă de fete râdeau. Am zărit-o pe Lena. O zărisem și la intrarea în sala de sport. Fără voia mea ochii o căutau permanent. Ne-am spus: „Bună..”. C-am asta era discuția mea obișnuită cu fetele în afara orelor de școală. Nu prea lungă discuția, și ea îmi răspundea deobicei, tot „Bună”. Câteodată puțină emoție în răspuns, îmi făcea plăcere.

La Lena îmi plăcea să mă uit. Îi bănuiam sânii tari frumoși, ce-i tresăltau sub bluză la fiecare mișcare. Talia subțire. Picoarele robuste dezvelite de un mini maximal. Mai puțin decât doamna profesoară de geografie permitea! Dar probabil că doamna profesoară dormea la ora asta. Era deja 10 seara. Ce îmi plăcea cel mai mult erau ochii Lenei. Lena avea ochi negrii, mari calzi și glumeți. Știau să spună multe, dar să și ascundă multe. O gura mare roșie mă împingea, la nu știu exact ce, dar îmi făcea bine, îmi crea vise…

M-am oprit în fața ei, fără să scot un cuvânt. Eram convins că ea se întâlnește minimum cu toți băieții din școală. Nu mă deranja asta acum. Eram prins în mreaja magnetică a dorinței. Dorința „de ce?” nu eram deloc sigur! Am început să dansăm. O țineam de talie. Mâinile ei se odihneau pe brațele mele. Mă gândeam cum să o apropii de pieptul meu să-i simt sânii. N-a trebuit să-mi fac probleme pentru mult timp cu asta. După doar câteva minute corpurile noastre erau complet unite. Nu mai știu dacă eram încă la același tango, dar continuam ca și cum e cântecul meu preferat și de neîntrerupt. Cântecul meu nesfârșit. Eram foarte emoționat, foarte excitat.

Multe gânduri neclare mă copleșeau… și atingerea Lenei nu mă lăsa să le deslușesc. De fapt emoția le înghițea și le transforma in dorință. Îmi era puțin rușine de cât de aproape ne era partea din jos a corpului și încercam să-mi împing fundul înapoi. Mi-era jenă să nu mă simtă! Mi-era rușine de jena mea!

M-a simțit. Nu n-a fugit îngrozită! Mi-a luat ușor mâna dreaptă de pe talie și mi-a ridicat-o ca să-i ating sânii. O doamne ce senzație. Atunci am observat că DJ – cel ce se ocupa de muzică – profesorul meu preferat, a redus luminile la minimum. Știa el de ce! Pentru mine era foarte bine. Cred că și Lena era roșie ca racul. Mă simțeam ca o păpușă într-un bibelou de cristal, ce se învârte sub fulgii ce cad generos în jur.

Nu, nu fulguia în sala de sport, era in iunie. O căldură neobișnuită mă făcea să o strâng pe Lena mai tare la piept. Am simțit-o cum vrea să se îndepărteze. Mi-am zis ca exagerasem. Să nu o doară sau poate… „Vrei să ieșim puțin la aer?, mi-a șoptit. E îngrozitor de cald…” a continuat și m-a sărutat pe ureche. Wow ce senzație. Eram ca într-un film pe care încă nu-l văzusem, dar voiam să nu se termine.

Fulgi de lumină ne-au urmărit când am ieșit pe ușa din spate a sălii de sport. Era mult mai bine afară intr-adevăr. Era răcoare. Ne țineam de mâna, deși corpurile ni se doreau până la durere. Mie îmi lipsea apropierea de înainte. O căutam cu ardoare, nu știam cum să reiau apropierea, de unde ne oprisem. Eram amândoi parcă legați într-o sfântă mișcare, la unison.

Nici nu știu când am ajuns în spatele sălii de sport, plutind. Lânga gard era un nuc uriaș. Lena s-a oprit. Eram luminați doar de razele albe, gălbui ale lunii ce pătrundeau printre crengile nucului bătrân. Lena mi-a spus: „Aici e mai bine, înăuntru era foarte cald”. M-a apropiat de ea și ne-am sărutat. Era ca un vis, nu tu cuvinte, nu tu jurăminte, doar căldura sărutului, doar umezeala lui. Mâinile ne erau încolăcite în jurul corpului celuilalt. Nu știam unde începe ea și unde mă termin eu. Dorința cărnii era convulsivă. Nu-mi era frică de nimic și de nimeni, doar nerăbdarea mă controla… Ea era ceea ce mă conducea! Nerăbdarea de înca nu știam exact ce, deși doamne cât intuiam asta.

Lena și-a descheiat bluza, și și-a scos sutienul. Avea sânii perfecții, de fapt așa cum mi închipuiam eu. Am simțit că o înghesui în copac. Dar nu mă puteam mișca. Dupa o pauză lungă de sărutat necesară ca să ne regăsim respirația (pauză probabil automat făcută), doar pentru o secundă, gura mi s-a îndreptat spre sânii ei. Ca un om mort de foame spre un sandvici dumnezeiesc. Nu cred că, Columb a simțit ce simțeam eu. Dar mă simțeam că descopăr ceva unic.

Am simțit cum corpul ei mă acceptă și–mi ține capul între mâini, mângâindu-mi părul castaniu, în timp ce picioarele îmi cuprinseseră talia. Probabil că ăsta era al nouălea cer, mi-am spus. Ne-am sărutat din nou, buzele-i puțin sărate nu le puteai lăsa pentru o clipă, te căutau continu. Am simțit parcă cum gura, ochii, mâinile, mi-au devenit independente. Fiecare dupa ritmul ei făcea ce vrea în independența cucerită. Mângâiau Lenei corpul în încercarea de a găsi un miracol ascuns, dar și a pastra la infinit miracolul clipei. Mâna ei stângă m-a depărtat puțin de ea, și-a scos chiloții și i-a pus pe o creangă. Fără puterea de a stăpâni organele mele independente, am lăsat-o pe Lena jos pentru o clipă, mi-am scos pantalonii și chiloții sărind într-un picior, i-am agățat de copac pe aceași creangă, peste ai ei.

Mă simțeam în afara spațiului, în afara timpului, într-un loc de nimic și de nimeni controlabil. Pluteam pe un covor fermecat. Lena zâmbea. Un zâmbet fericit îi lumina fața. Un zâmbet ce nu-l poți uita vreodată. Eram fericit că Lena e fericită! M-am băgat între picioarele ei. Mușchii încordați ai picoarelor înmpingeau continuu. Lena mi-a schimbat direcția cu mâna ei caldă și mică, eram pe drumul cel bun. Am simțit că nu pot înainta. Sprijinit pe degetele de la picore și trăgând de o ramură a nucului am reușit să o pătrund. A țipat, un țipăt scurt. N-am știut dacă e de durere, de plăcere sau de amândouă…

Dar nu mă gândeam la nimic eram pierdut in căldura umedă a Lenei, și îi căutam gura, simțind că tot ce vreau în clipa asta e să o fac fericită. Am stat așa doua corpuri cuprinse unul in altul în mișcări neordonate, stranii fericite, mult timp. Cât ține oare o veșnicie?

Continue reading „Raul ANCHEL: Scurtă trilogie a iubirii părintești” →

Ionel NOVAC: Odiseea bustului lui Ion Vodă de la Cahul

Chiar dacă prezența lor în viața Cahulului a fost efemeră, două personalități i-au marcat profund istoria, rămânând încrustate pentru totdeauna în memoria și conștiința locuitorilor acestuia. Este vorba despre domnitorul moldovean Ion Vodă, supranumit cel Viteaz sau cel Cumplit, eroul bătăliei de lângă lacul Cahul, și de enciclopedistul de talie europeană, Bogdan Petriceicu Hașdeu. Astăzi, când fiecare dintre cei doi veghează la liniștea Cahulului, de la înălțimea unui piedestal pe care au fost imortalizați pentru nemurire, ne vom opri la tragica odisee pe care a cunoscut-o, la fel ca și Ion Vodă, bustul viteazului domnitor.

Ideea realizării unei opere monumentale dedicate lui Ion Vodă i-a aparținut poetului și revizorului școlar Vasile Hondrilă (1902-1974). Născut în satul Lunca-Jorăștilor (fostul județ Covurlui, azi județul Galați), acesta a absolvit Școala Normală „Costache Negri” din Galați (1923), după care și-a început activitatea pedagogică și culturală. La Cahul a activat între anii 1935-1938 şi 1942-1944, în calitate de revizor şcolar și tot aici a redactat şi editat pe cont propriu ziarul „Graiul satelor”.

În anul 1936, Vasile Hondrilă crează un Comitet de iniţiativă pentru înălțarea în oraș a unui monument dedicat marelui domnitor, comitet din care, alături de revizorul școlar, mai făceau parte „preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Cahul, preşedintele Băncii Populare „Corpul Didactic” Cahul, preşedintele Cooperativei „Înfrăţirea” din judeţul Cahul, 1-2 reprezentanți a învățătorilor din or. Cahul, 7-10 reprezentanți a colegilor din județul nostru”^[1].

La colectarea surselor financiare, inclusiv prin donații personale, participă dascăli şi elevi atât din oraşul de pe Frumoasa, cât şi din satele județului Cahul. Totodată, în paginile ziarului „Graiul satelor” sunt publicate periodic informaţii despre activitatea Comitetului și sunt tipărite liste nominale cu cei care au contribuit financiar la edificarea monumentului^[2].

Pentru realizarea bustului au fost prezentate mai multe machete, dar în cadrul unei ședințe a Comitetului de inițiativă, a fost ales proiectul sculptorului român Teodor Burcă^[3], un nume binecunoscut la acea vreme. În aceeași ședință, Comitetul de inițiativă i-a ales ca membri de onoare pe domnii Teodor Gheorghiu, inspector general al învățământului primar, și D. Nadă, inspector școlar.

Până în ianuarie 1937 se strânseseră peste 50.000 de lei, iar realizarea monumentului urma să înceapă în primăvara aceluiași an. Deși inaugurarea acestuia fusese prevăzută pentru 10 iunie, dată la care trupul viteazului domnitor fusese sfârtecat în bucăți, bustul a fost develit la 29 iunie 1937. La manifestare a participat un public numeros, din oraș și din întreaga Basarabie, cu invitați de la Inspectoratul Regional din Galați, dar și oficialități de la București^[4].

Iată cum prezenta ziarul „Gazeta Basarabiei”^[5] evenimentul: „În prezența autorităților județene și a unui numeros public, a avut loc sfințirea monumentului lui Ioan Vodă, care se ridică în centrul orașului. Inițiativa ridicării acestui monument a fost a energicului institutor din Galați, domnul Vasile Hondrilă, revizorul școlar al județului Cahul. Este singura statuie a lui Ioan Voievod din întreaga țară. Bustul este făcut din bronz și executat de către sculptorul Burcă din București. Comitetul de inițiativă este compus din următorii institutori: Vasile Hondrilă, revizor școlar al județului, doamnele Ana Scurtu și Larisa Vizireanu, Vasile Boureanu, Gheorghe Ghiorghiu, Vasile Butuc, Marin Moise, Hagi Lazăr și Elefteriu”.

Evenimentul este confirmat și de „Năzuința”, revista învățătorilor din județul Cahul, în care se arată că „Monumentul va fi mândria dăscălimii cahulene, arătând și prin aceasta dragostea de glia strămoșească, de cei care au apărat această glie și curatul lor naționalism”.

Prezent la inaugurare, profesorul universitar Alexandru Boldur^[6] afirma următoarele: „Ne bucurăm că în orașul acesta, prin părțile căruia a dus ultimele sale lupte cu turcii acest principe viteaz al veacului al XVI-lea, s-a găsit o mână de oameni, animați de interesele promovării culturii, cari și-au adus aminte de luptele lui eroice. Într-adevăr, e foarte interesantă această figură istorică. Am putea afirma că e unică în istoria noastră națională. Personalitatea neobișnuită și peripețiile vieții lui întruchipează drama poporului românesc din acel timp”.

Inaugurarea solemnă a monumentului este imortalizată pe singura fotografie rămasă de atunci, păstrată astăzi în colecția Muzeului Ținutului Cahul. Fotograful a surprins momentul când revizorul şcolar Vasile Hondrilă transmite primarului oraşului, A. Calamandi, un document, un „testament urmaşilor”. Potrivit unui participant la eveniment^[7], documentul respectiv, un „mesaj al elevilor de atunci adresat generației viitoare”, a fost introdus într-o sticlă, care a fost îngropată la 1,5-2 metri adâncime, la temelia soclului.

Amplasat la intrarea în Grădina Publică, în preajma Catedralei „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, bustul din bronz al domnitorului Ion Vodă a fost fixat pe un soclu impozant, placat cu marmură. Pe latura din față a soclului era fixată stema României întregite, lucrată în bronz de același Teodor Burcă, însoțită de textul:

PIOASA ADUCERE AMINTE ȘI CINSTIRE VOIEVODULUI EROU

1572 – ION VODĂ – 1574

Pe altă latură a soclului au fost dăltuite versurile poetului Vasile Hondrilă:

„Din sângele domnesc,

Ce-a curs cu prisosinţă,

Te-nalţi măreţ la Prut

În chip de biruinţă.

Şi pregătit de luptă,

Cu mâna pe mâner,

Privirea-ţi este fulger,

Ce-a scăpărat din cer.”

Cu această ocazie, Comitetul de iniţiativă a editat o carte poştală^[8] alb-negru, având reprezentată imaginea monumentului, iar pe verso, imprimată cu cerneală roșie, ștampila rotundă purtând mențiunea „CAHUL – Comitetul de inițiativă pentru bustul Voevodului Ion”. Este posibil ca ilustrata să fi fost oferită susținătorilor financiari ai proiectului, oficialităților marcante, dar și unora dintre participanții la eveniment.

Monumentul, primul de acest fel ridicat vreodată la Cahul, a devenit repede un loc de atracție atât pentru locuitorii orașului, fie ei tineri sau vârstnici, dar și pentru cei care ajungeau aici. „Ion-Vodă era singurul monument din oraș – și ne plăcea grozav nouă, elevilor, să facem câte-o poză cu profesorii noștri sau cu colegii la picioarele soclului”, își va aminti, peste ani, poetul cahulean Andrei Ciurunga^[9].

Din nefericire, peste numai trei ani, în tragicul iunie 1940, din ordinul autorităţilor sovietice, monumentul a fost smuls din locul lui, rupt în bucăţi şi dus în direcţii necunoscute. Urmele monumentului părea că au fost şterse pentru totdeauna…

Totuși, în ciuda vremurilor vitrege care au urmat după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, amintirea monumentului viteazului domnitor a rămas multora vie în memorie. Ca urmare, în 1959, Alexei Pecerschii, directorul nou-înființatului Muzeu de Istorie și Cercetare a Ținutului Cahul^[10], a dat comandă pentru a se completa fondurile muzeului cu un bust al lui Ion Vodă. Realizat de către arhitectul A. Maico, bustul a devenit printre primele exponate ale noului muzeu, dar constituie și astăzi unul dintre exponatele sale cele mai valoroase.

Continue reading „Ionel NOVAC: Odiseea bustului lui Ion Vodă de la Cahul” →

Anca SÎRGHIE: Povestirile din volumul „Eroii mei cu nume de stele” de Ioan Barbu

Alergător de cursă lungă în ale scrisului, ca prozator și publicist, Ioan Barbu dă povestirii, specia ilustrată strălucit de marii noștri clasici, o accepție lărgită cu o aleatorie componentă memorialistică, în măsura în care adesea textele pornesc de la o călătorie ori de la o documentare la fața locului. Gestul explorator este explicitat cu pedanterie în cele mai multe cazuri, când autorul sfârșește prin a descoperi pe „eroii cu nume de stele”. Titlul păstrat și în această a 2-a ediție revăzută și adăugită de „Povestiri scrise” (și rescrise) în prag de toamnă la Editura „Antim Ivireanu” din Rm Vâlcea, 2019, trădează o empatie emoțională pentru latura eroică a existenței. De aceea, în proiectul lui Ioan Barbu, acest nou volum este al 5-le din Colecția Rotonda valahă, gândită ca o amplă frescă a societății românești, cu accent pe ororile istoriei noastre contemporane care a probat calitățile înalt morale dovedite de cei pe care autorul îi numește „eroii mei”, posesivul folosit dovedind că selecția îi aparține.

Am citit cu plăcere „Regimentul alb”, apărut în 2015, Vulturul albastru, publicat ca roman bilingv român-italian în 2017 și alte câteva volume de proză și romane ale acestui ubicuu scriitor, colindând neobosit țări și continente. „Nenea”, cum sună apelativul său folosit de scriitorii apropiați, ține să concluzioneze lămuritor cu referire la tehnica sa de prozator predispus confesiunii autobiografice: „Așadar, povestirile, ca și romanele pe care le-am publicat, sunt croite după întâmplări reale, unele petrecute sau auzite de mine, așa cum, la fel de firesc, sunt numeroase faptele care se revendică invenției literare, întemeiată însă pe realitatea cea de toate zilele. Ca scriitor, gândesc, poate nu numai eu, că îngemănarea acestora să fie una intimă, de structură, capabilă să-i confere prozei unitate, tensiune și fluență. Aceasta nu înseamnă că nu agreez și scriitura care fuge de realitate, trăind doar în imaginar.”

Dedicația din debut ca elogiu adus mamei, ființa căutată de 6 decenii printre stele, „printre misterele adânci, de chihlimbar” are corespondent, în povestirea Duhul nevăzut a coborât lângă mine, profilul moral al tatălui său, care și după moarte continua să-și trimită sufletul alături de copiii lui, astfel că unda de omenesc va cuprinde întreaga carte. Elementul unificator al acestei structuri caleidoscopice este tocmai omenescul intrând în dialog cu eroicul, căruia Ioan Barbu îi descoperă ipostaze dintre cele mai neașteptate.

În prima dintre cele 17 povestiri, cea în care titlul A coborât un dac de pe Columnă localizează fără greș tema cercetării ce va urma, o vizită la Roma înseamnă pentru autor aventura întâlnirii „cu propriul eu istoric”. În broderia meditațiilor sale asupra poveștii Columnei edificate de Traian, împăratul a cărui cenușă avea să fie depusă apoi în soclul monumentului, atinge și teza de doctorat de la Sorbona a unei franțuzoaice; ea ar fi detectat pe reliefurile Columnei chipul lui Hristos, ceea ce alimentează ipoteza că acest „altar de piatră al istorie noastre” din inima Romei este, de fapt, pentru români „certificatul de naștere, ca popor creștin”. O situare a Columnei Traiani într-o paralelă cu monumentul de la Adamclisi, ce încununează victoria romană în Dacia, lărgește cadrul meditației, una cu un iz didactic ce exclude fantezia în favoarea documentării.

Odată familiarizați cu „metoda” adoptată de scriitor, cartea te captivează cu sursele de documentare onest dezvăluite, cu personalitățile comentate spre a ilustra fațetele eroismului și, nu în ultimul rând, prin chiar profilul „personajului” principal, care este însuși autorul, în jurul căruia pivotează siluete umane dintre cele mai felurite, de la bine cunoscuții legendarul Dracula și patriotul vizionar Nicolae Bălcescu, la monahul Iosafat Snagoveanu, care în „capitala cea mai civilizată a lumii”, cum este definit Parisul, edifică prima capelă românească ortodoxă pe str. Racine în Cartierul Latin. Interesante pentru cititorii neinițiați sunt și unele aspecte din istoria Parisului, unde biserica din str. Jean Beauvais nr.9 se edifică în paralel cu Catedrala Notre Dame. Ea primește hramul arhanghelilor Mihai, Gavril și Rafail, fiind sfințită în prezența ambasadorului României, Nicolae Cretzulescu. Aici scriitorul este surclasat de profesorul Ioan Barbu dornic să informeze cititorii asupra a tot ce poate interesa pe un român despre capitala culturală a lumii. Așa apare povestea statuii în bronz a lui Eminescu, creată de sculptorul Ion Vlad cu ocazia centenarului în 1989. O povestire între multe alte ale „eroismului” inițiativelor românești care au rodit în lumea largă. Deși uneori sub cupola aceluiași titlu scriitorul aduce mai multe întâmplări narate, nimic din tehnica povestirii în ramă de tip sadovenian, de pildă, nu ajunge până la proza lui Ioan Barbu din noul volum. Rămas departe de construcțiile narative ale fanteziei, specifice genului beletristic abordat, scriitorul vâlcean se mișcă atent printre minunile Parisului, semnalând alături de bustul eminescian și statuia lui Pierre Ronsard (1524-1585),poetul care într-o altă poveste a acestei cărți, după cercetarea lui J.A.Vaillant, ar fi fost de origine română, ca nepot al unui boier valah cu moșie la Mărăcini în jud. Buzău. De la o asemenea ascendență ronsardiană nu a mai fost decât un pas până la sugestia poeziei Banu Mărăcine a lui V. Alecsandri, pe care bardul a scris-o, deloc întâmplător, tocmai la Paris în 1855. Finalul explică asemenea asociere: „Ţara mea cu blânde şoapte/ Mi-a zis tainic într-o noapte:/ Mergi, copile, înarmat,/ La Apusul depărtat./ Mergi de varsă al tău sânge/ Pentru Franţa care plânge,/ Căci şi ea pe viitor/ Mi-a veni în ajutor.// Uimit regele-atunci zice:/ Bun sosit la noi, voinice!/ Spune nouă, cine eşti?/ În Carpaţi cum te numeşti?/ Eu sunt banul Mărăcină,/ Cărui Oltul se închină./ Ţine spada mea în dar,/ Brav marcheze de Ronsar.” Continue reading „Anca SÎRGHIE: Povestirile din volumul „Eroii mei cu nume de stele” de Ioan Barbu” →

Dr. Augustin OSTACE: Corona Virus (COVID19)

CORONA VIRUS (1)

Am scris în ultima vreme despre poezie, despre filozofie, despre teologie, despre culturi şi civilizaţii, despre terorism şi migraţionism, şi tocmai despre subiectul mondial cel mai fierbinte al ultimilor două luni, teribila epidemie de virus, COVID-19, pornită brusc şi misterios, izbucnită pe neaşteptate în provincia Wuhan–Hue din Vestlandul Chinei, şi cu extindere pe mai multe continente şi în mai multe ţări ale lumii, nu am pomenit nimic…

Să încercam în relatarea prezentă, o primă descriere generală a acestei grave afecţiuni virale cu efecte dramatice în uman, ce se poate transmite în masa umană, primordial pe cale respiratorie, primary upon respiratory pathway…

Deci conceptul de Virus, din latinescul Vira, sau Sanskritul Visam, posibil cea mai mică vietate sau entitate vie a sistemului nostru planetar, der Kleinstelebewesen, ce se poate înmulţi întru patologic, Vehrmehrung, Krankheitserreger, doar prin celule gazdă, Wirtszelle, având un deosebit tropism (atracţie) pentru celulele nervoase, Neurotropism, pentru celulele hepatice, Hepatotropism, pentru celulele limfatice, Adenotropism, sau pentru celulele pulmonare, Pneumotropism, fiind implicate şi în modificări de cod genetic cu patologie oncologică de Oncotropism…

Prezentul Corona Virus, COVID-19, este deci o particulă subcelulară, Subzällular Bestandteile, de la marginea biologicului viu, Grenzbereich der Biologie, având o membrană celulară proteică de înveliş de tip Kapsid sau Capsid, având un singur lanţ de Acid Nucleic, fie DNA, fie RNA (niciodată amândouă), care, în celula gazdă, Hostcell – Wirtszelle, poate produce o reprogramare, Umprogrammierung, a codului genetic a acesteia, producând o sinteză masivă de material virusal, îmbolnăvind (după cele aproximativ 14 zile de incubaţie) brusc organismul gazdă, Lungenentzündungen, cu febră ridicată, transpiraţii masive şi, în nu puţine cazuri, cu exitus…

În condiţiile comunicaţiei intra-mondiale prezente, cu mijloace de transport ultra-rapide, cu turism în masă, cu multiple manifestări culturale şi sportive, riscul îmbolnăvirii în masă este extrem de crescut, cu un Ansteckung-Infection de forţă exponenţială teribilă, producând avalanşe de panică şi nelinişti la scară planetară……

Neavând, până la această oră, un medicament (Vaccin – Immstoff) eficace, prima soluţie la îndemână este izolarea bolnavilor în Quarantäne/Carantină, cerând populaţiei să poarte o mască de protecţie a gurii şi nasului, face-mask, ochelari de protecţie a ochilor google-lens, şi mănuşi de protecţie a mâinilor, Latexfree- handschue…

Întrebarea noastră, şi, consider, nu numai a noastră, este cum de nu există un tratament medical corespunzător prezentei maladii virale (cât şi patologiei virale în general), când se ştie că în medicina mondială şi cercetarea medicală sunt investite zilnic, miliarde şi miliarde de dolari şi euro…

Nu dorim să intrăm într-o polemică de pro şi con, dar lumea medicală mondială (inclusiv cea din România), REFUZĂ CU ÎNCĂPĂŢÂNARE ORICE ALT FEL DE ABORDARE A PATOLOGIILOR UMANE DIFICILE (BOLILOR TUMORALE, BOLILOR VIRALE, BOLILOR DE NEURON MOTOR), SFIDÂND PRACTIC ORICE EXTENSIUNE A PATOLOGIILOR RESPECTIVE!

Am trei facultăţi de medicină cu studii universitare şi postuniversitare în mai multe ţări occidentale, DAR NU SUNT MEMBRU AL NICI UNEI GRUPĂRI, ASOCIAŢII SAU COLEGII DE MEDICI DIN ROMÂNIA!

Am zeci de cărţi de medicină teoretică, de medicină filozofică, de medicină întru cercetare fundamentală, multe publicate pe Amazon KDP şi GooglePlay Books, dar, NU EXISTĂ NICI CEL MAI ELEMENTAR INTERES ÎNTRU ASEMENEA DESCHIDERE ÎNTRU REGÂNDIREA MEDICINII!

Eu, Augustin Ostace, înţeleg cel mai bine, că medicina rămâne baza clinică de tratament al bolilor umane, dar, MEDICINA NU ESTE TOTUL ÎN ABORDĂRILE PATOLOGIILOR DIFICILE!

Mă semnez prin adresele mele pe Amazon KDP şi GooglePlay Books, rămânând deloc resemnat la prezenta intolerabilă situaţie…

Amazon KDP: www.amazon.com/Augustin-Ostace

GooglePlay Books: book.google.com – căutare Augustin Ostace

***

CORONA VIRUS (2)

Ieri, Joi, 27 Februarie, 2020, bursele lumii, barometrele economice ale piețelor financiare de la Tokyo la Beijing, de la Seoul la Frankfurt, de la Paris la London şi la New York, s-au înroșit de pierderi imense, imense, imense… Nu puține agenții de presă au reamintit întru pesimism, crash-urile financiare din 1929 sau cele din 2008, cu pierderi de dincolo de numărabil şi rațional…

Continue reading „Dr. Augustin OSTACE: Corona Virus (COVID19)” →

Corneliu NEAGU: Grădinile copilăriei

GRĂDINILE COPILĂRIEI

Grădinile copilăriei mele,

rămase-n amintire printre astre,

cu rădăcinile se prind în stele

şi cern fiori din zările albastre.

Pe aripile unui dor cuminte

revin acum în fiecare seară

învăluindu-mă pe dinafară

cu ritmurile unei muzici sfinte.

Și îngerii din cer mă înconjoară

să mă ridice-n slava lor divină,

să mă îmbăt cu florile de vară

pe care-n suflet le aştept să vină.

Revăd în gând copilăria sfântă,

pridvorul de la casa părintească,

și în adâncul meu încep să crească

copaci vrăjiți, cu frunze care cântă.

În legănarea lor defragmentată,

ce se revarsă-n valuri printre stele,

mă văd plutind prin univers deodată,

copil rămas, în visurile mele.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

3 Martie 2020

Daniel MARIAN: Vasile Rodian 360°

(Vasile Rodian – „solitudine la marginea ceţii”,

Ed. Brumar, 2020)

Din priviri răzleţe ne place sau nu ne place, vrem sau nu vrem, mergem sau nu mergem pe limpezimi sau pe întortocheli. Privim din colţuri sau din puncte, ceea ce-i cam acelaşi lucru. Ne mirăm sau nu ne pasă. Vine însă momentul rotund când centrifuga e pornită şi te-ai mutat din balans în circumferinţă. Să ne imaginăm cum într-o poiană stă vântul ca într-un octogon şi aşteaptă să umble.

De la Jefuirea templului, Reconstituire anarhică, Surâsul potecii ascunse, Babilonia, Sigilii, peceţi, Calendarul nisipului şi al ierbii, Plecarea din muzeu, Criza portretului, porneşte o geometrie variabilă în dorinţe şi în păcate, în iluminări şi în constrângeri. Vasile Rodian este alergătorul de cursă lungă, la care trei decenii fac cât o dimineaţă, un prânz şi o seară.

De fapt, el se rupe de timp, într-un fel special, hipnotic, delicat şi dureros. Nimic nu şade la locul lui, pentru asta existând variabilitate. Avem de-a face cu deplinătatea formelor contrapusă neinventării lor. Ascuţişul, tăişul se întovărăşesc cu fluidul şi cu enigmaticul.

În eventualitatea că te-ai plictisit de ritualul zilnic, te tratează fratele Vasile, te faci să nu mai vezi ritual veci. În geometria unei accepţiuni dimpreună cu aceea a disperării, distanţele se contrazic şi se armonizează, devin opace şi devin profunde.

Dacă până acum puteai întâlni şi chiar te puteai obişnui cu totul despre nimic sau/şi nimicul despre tot, au Continue reading „Daniel MARIAN: Vasile Rodian 360°” →

Ileana VLĂDUȘEL: Martie

Martie

Martie și pasul lui șontâc

către primăvară! Ciripit,

aerul înmiresmat de iarbă,

cerul înstelat și verde. Caldă,

noapte înmuiată în ibric

unde a pus natura praf de vis

și feeric cânt. Întinerit și înmugurit în ram,

oștean al naturii, vântu-adie calm.

Soarele adună între raze

frunzele din fulgii mici și-îi arde.

Caii ierni albi și nărăvași

fug de-al primăverii verde ceas.

Înflorind în urma de copită

Printre brațe verzi, albă ispită,

Ghioceii vin și ne răscoală

Înflorind în piept, iar primăvară.

Iar pe ramura înmugurită

Se ridică în zori zarvă pestriță.

Peste verdele ce îmbracă viața

Martie sărută dimineața!

————————

Ileana VLĂDUȘEL

3 Martie 2020

Al. Florin ŢENE: Prima monografie “Ion Creangă “. De ce numai după moarte?

De multe ori mi-am pus întrebarea: de ce scriem monografii și ridicăm statui marilor personalități numai după moarte? Nu ar merita, oare, ca respectiva personalitate, ajunsă la vârsta înțelepților, să se bucure de această recompensă a societății? De ce acest egoism al societății?

Pornind de la aceste întrebări pe care mi-le-am pus, retoric firește, m-am aplecat asupra studiului primei monografii despre Ion Creangă. Alungându-mi din minte întrebările de mai sus, știind că societatea umană este egoistă și ranchinoasă.

Așa cum se stipulează în istoria literară română, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost dominată de trei mari personalități din domeniul scrisului: Mihai Eminescu, geniul poeziei naționale, povestitorul Ion Creangă și dramaturgul Ion Luca Caragiale.

Primele decenii ale secolului XX coincide cu apariție unor ediții reprezentative din creația celor trei mari scriitori și a unor contribuții documentare care se referă la biografia acestora. Deși în acea perioadă apăruseră numeroase articole și recenzii despre opera și personalitatea celor trei mari scriitori, nu se poate vorbi încă de adevărate studii critice, care să reliefeze concepția unui autor și calitățile artistice ale operei, într-un cuvânt, personalitatea și originalitatea scriitorului respective

Lucrările de acest gen vor apare abia în perioada dintre cele două războaie.și cu sprijinul Fundației Regale, începând cu studii aprofundate despre viața și opera lui Mihai Eminescu.

O situație particulară, din acest punct de vedere, prezintă Ion Creangă. Cu toate că apăruseră la noi câteva articole sau chiar colecții de documente, în toate provinciile românești, semnate adesea de amator, totuși nu puteau fi citate-la 40 de ani de la urcarea la cer a scriitorului- o monografie Creangă, având la bază principia și metode științifice. În ciuda acestui fapt apare la Paris în 1930 un studio valoros consacrat scriitorului român. Autorul- Jean Boutiere- semna atunci monografia “La vie et l”oeuvre de Ion Creangă”, tipărită la Librăria universitaire J.Gamber, lucrarea a fost tradusă, apoi, în românește de Constantin Ciopraga și publicată în 1976, la Iași, cu titlul “Viața și opera lui Ion Creangă,” 344 p. O a doua lucrare de același tip- și cea mai importantă până acum- aparține lui George Călinescu, care recunoștea în momentul apariției cărții sale “Ion Creangă” apărută în 1938: ”singura sinteză notabilă era până acum cea a unui francez. “

Aflând despre acel scriitor francez am căutat să cunosc mai multe despre acesta. Astfel am aflat că Jean Boutiere este un fiu al Provenței. Ca și celebrul Frederic Mistral, prieten cu Alecsandri, s-a născut în sudul însorit al Franței, la Mallemort, aflat între Aries și Aix-en Provence, la 1 noiembrie 1898. După studii la Marsilia și Toilouse, s-a înscris la Sorbona, unde s-a manifestat ca un student silitor și active, având mari profesori în epocă precum Georges Milliardet, Antoine Thomas și Alfred Jeanroy.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Prima monografie “Ion Creangă “. De ce numai după moarte?” →

Dorel SCHOR: Volum de memorii (ziceri)

* Ca să iei un examen trebuie mai întâi să-l dai.
* Nu-i în apele lui… Atunci de ce se bagă în apele altuia?
* Prea cinstitul e suspect…
* Protestați voi și pentru noi, iar data viitoare ne revanșăm.
* Prostia nu justifică insuccesul, dar uneori îl explică.
* Pentru propagandă nu-s necesare cifrele reale, ci cele oficiale.
* Ce mă miră pe mine e faptul că nimeni nu se miră.
* Îmi plac și mercenarii dacă lucrează în agricultură.
* Filantropia este adesea recunoașterea unei vinovății.
* Istoria nu e muzică, dar e interpretabilă.
* Nu spuneți prostii, dacă nu știți. Întâi informați-vă.
* Câte unul îmi explică foarte clar ce am vrut să spun eu (Zoltan Terner).
* Limba este organul de gust al vorbirii.
* S-a inventat și pilotul fără avion.
* Minciuna e furnizată gratuit. Adevărul se plătește.
* Nu poți opri o vacă să se balege pe bulevard, dacă ai dus-o tu acolo.
* Am citit că nici o afirmație a avocaților despre colegii lor nu e adevărată.
* Un volum de memorii ar trebui prefațat de medicul de familie.
* Florile fac grădina, nu gardul din jur.
* Educația e scumpă și nici nu mai rentează.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel