Al. Florin ŢENE: Jurnalistul în activitatea sa e necesar să țină cont de raportul dintre subiect și obiect

Între subiect și obiect, întotdeauna, se stabilește o relație de intercondiționare de natură informațională și practică de care ziariștii în analizele lor trebuie să țină seama. Informația, adică cunoștințele pe care le posedă subiectul, este o premise a activități practice- cadrul obiectiv în care se instituie circuitul informational dintre obiect și subiect. Cunoștințele sunt exprimate și păstrate numai prin intermediul limbajului, scris și vorbit, natural și artificial. Ele sunt structurate în funcție de gradul lor de abstractizare, instituindu-se o dialectică complex între concret și abstract, în funcție de structurile lor logice, în sintetice și analitice, în funcție de ponderea perceptivului și raționalului, în empirice și teoretice , iar în funcție de locul lor în procesul de cunoaștere, în a priori și a posteriori. De aceea, cunoștințele nu sunt simple copii ale obiectului real, ci sunt re-producere și o construcție a acestuia.Se poate spune că memoria, sau mai bine zis, conștiința jurnalistului nu numai că reflect mediul obiectiv în care trăiește, dar îl și creează.

Prin urmare, cunoașterea sau relația cognitive dintre subiect și obiect depinde de mai mulți factori, printre aceștia sunt: natura și structura obiectului cunoașterii, el poate fi material și ideal, structurile psihice și logic-lingvistice ale subiectului, cadrul în care se instituie raportul dintre subiect și obiect, felul, bogăția și nivelul informației pe care o deține subiectul, scopurile urmărite de subiect, a se citi jurnalist, mijloacele folosite pentru a-l atinge etc.

În funcție de natura și structura obiectului cunoașterii și de structurile psihice și logic-lingvistice ale subiectului, cunoașterea este perceptivă și rațională.

Prin cunoașterea perceptivă, obiectul își dezvăluie însușirile sale exterioare și individuale, subiectul utilizând cu preponderență organele sale de simț. Sunt obținute astfel date observaționale. Ele sunt un rezultat al contactului dintre subiect și obiect și formează totodată un “capital “ de bază în procesul cognitiv. Fiind un rezultat, ele nu trebuie confundate cu imaginile senzoriale pe care orice ființă superioară le are, ci ele sunt cunoștințe perceptive, informații intersubiective, comunicabile, și prin urmare sunt exprimate în enunțuri care pot primi o anumită valoare de adevăr.

Principala cale de obținere a datelor este observația spontană sau provocată care, la nivel epistemic, se desfășoară în condiții experimentale și este controlată metodic.La nivelul ziaristului, actul percepției senzoriale și cel al observației nu sunt separate în timp; simultan cu percepția, ca actpsihic elementar, are loc și conștientizarea a ceea ce este perceput, respective formularea verbal, cel puțin la nivelul limbajului interior, a conținutului celor percepute.

Prin urmare, contactul direct dintre obiect și subiect, în actul perceptive, nu trebuie înțeles ca o reflectare Continue reading „Al. Florin ŢENE: Jurnalistul în activitatea sa e necesar să țină cont de raportul dintre subiect și obiect” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: IN MEMORIAM

Dedic aceste rânduri în felul unui necrolog celui ce a fost Ionel Iacob-Bencei, artistul, scriitorul, poetul și epigramistul de geniu al României. S-a născut în localitatea bănățeană Bencecu de Jos la 18 decembrie 1940, iar anul acesta, când urma să pășească în cei 80 de ani, Dumnezeu l-a chemat la ceruri. A închis ochii în duminica lui 26 ianuarie 2020, în liniște și pace, pentru a pleca în lumea eternității. Îngerul Dreptății îi ridică sufletul în lumea în care îl așteaptă bunii și străbunii săi.

L-am cunoscut din cărțile lui, din poemele lui în dragul lui grai bănățean, din epigramele sale, care deseori „frigeau”, dar cu iubire de educație și bunele simțuri ce le dorea generației sale, talentul său viguros, întotdeauna optimist, venea printr-o inspirație de geniu, dar și a simplității copilului crescut într-o frumoasă tradiție și grai specific bănățenesc, încât era o plăcere să îi citești orice scrieri trecute prin filtrul imaginației sale. Vorbeam de multe ori prin scrisorile noastre, și îi spuneam: „Leatule” (fiindcă suntem născuți în același an și lună), chiar dacă nu ne-am întâlnit noi, mie mi se pare că la Oradea, în Parcul Muncitoresc (pe atunci) ți-am ascultat a cea poemă hazlie cu ”Ioța” plecat pe la mare, prins în multe întâmplări de pomină, iar orădenii te urmau prin aleile parcului, ca să-l vadă mai bine pe Ioța, desigur și eu, care pe atunci eram un lemnar iubitor de arte!”

Vremile vremuiesc, așa ajung eu a fi un român-australian, cu mâna lui Dumnezeu luat de păr și pus în darul cel pe care mi la dăruit la botezul nașterii mele la Biserica din satul meu natal, să iubesc cartea și să mă apuc de a scrie versuri.

Iată că la biblioteca familiei mele, botezate din drag de versurile eminesciene, biblioteca ”Mihai Eminescu”, veni îngerul cel bun a lui Ionel Iacob-Bencei, Robul lui Dumnezeu și al epigramei, care ne-a dăruit nouă românilor-australieni din scrierile și cărțile sale cele mai valoroase.

Ca un omagiu adus acestui genial scriitor și epigramist român, trecut acum la eternitate, dar devenind o piatră de hotar în cultura și literatura română, etern rămas al Societații de cultură timișeană Ridendo și valoros arhetip, model, generațiilor de tineri scriitori și iubitori ai graiului popular local, doresc să redau, din evidența bibliotecii noastre, titlurile cărților dăruite nouă românilor australieni, și nu doar lui i.m.gepianu, deși pe fiecare primă filă de carte inimosul om de cultură I.I.-Bencei îmi dăruia un frumos autograf, care-mi întărea dragul de arte, de poezie și de limba noastră românească.

Cărți dăruite:

– Epigrama iacobină de la începuturi până în anul…2006,

– Dă dor, dă jale, dă drag,

– Risipite prin sertare,

– Ionii epigramei românești, (I.I.-Bencei + Nelu Vasile)

– In Memoriam – Dimitrie Jega, volum selectiv îngrijit de I.I.-Bencei

– Un senior al epigramei – Dimitrie Jega –I.I.-Bencei

– Cățelușul „Fulger viu” – Dimitrie Jega, plachetă îngrijită de I.I.-Bencei, cu ilustrații de Ștefan Popa Popa’s.

– Trei Epigramiști Români -volum selectiv și antologie, îngrijit de scriitorul I.I.-Bencei.

(Sus pe coperta din față se clarifică: Ion Diviza- Basarabia, Ionel Iacob-Bencei – Banatul timișean, Ionel Stoiț – Banatul sârbesc.

– Plecat-au șapte din…U.E.(R) – volum de epigrame, selectiv și antologic, îngrijit de Ionel Iacob-Bencei și Nicolae Bunduri. Cartea prefațată de Prof. univ. dr. Ștefan Buzărnescu.

Poeziile și epigramele autorului de la Ridendo Timișoara, publicate uneori și în cărțile mele sau în revista „Iosif Vulcan”, scoasă pe fundalul bibliotecii „Mihai Eminescu”, sunt foarte multe. Corespondențele noastre sunt la fel sunt interesante. Numai timpul să ne fie favorabil și dăruitor… voi încerca să le publicăm pentru a nu fi pierdute, fiindcă sunt așchii de lumină binefăcătoare celor ce le citesc!

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: IN MEMORIAM” →

Mircea Dorin ISTRATE: Vis de noapte

VIS DE NOAPTE

De-a ta geană, somnul nopții nici că vrea să se lipească

Fiindcă visu-ți preumblatic nici o clipă nu-ți dă pace,

El te-ntoarce-n a ta urmă, în ce-a vreme tinerească

Și-ntr-o clipă de plăcere lingușită, se preface.

Doar așa, a tale fi-vor câte toate mi-s pe lume,

Crângul, câmpul, dealul, via, șipotul cu apă rece,

Primăveri cum nu-s pe lume, veri cu arșițe nebune,

Toamne lungi și lenevoase, iarnă grea ce-abia se trece.

Și iubiri de ochi albaștri și de buze dulci, de fragă,

Și-ndrăgiri îmbrățișate sub a lunii priveghere,

Și-apoi inimi doritoare câte-or fi în lumea largă,

Toate ale tale fi-vor, cum dorește a ta vrere.

Țină noaptea cât de lungă să îți dapeni dară visul,

Să te plimbi prin vremi știute din viața ta lumească,

Și din toate tu-ți alege unde știi că paradisul

Fost-a după cum simțit-ai, clipa ta, dumnezeiască.

Stai acol’ și te-ndulcește până zorii or s-apară,

Stai acolo-n tăinuire, nimănui nu-i da socoată,

Pârjolește-ți al tău suflet cu ce fost-a foc și pară,

Și-ntr-o boabă lăcrimată scaldă-ți vremea neuitată.

Vezi tu dară, cum visarea, ce-a ținută-n tăinuire

Îți întoarce mersul vieții către cela început,

Și din țandără de gânduri scoate dulcea amintire,

Ce a fosst cândva, odată, raiul din al tău trecut.

Tu, cu simțurile toate retrăiește-l în visare,

Lasă-te cuprins de ele și-nvrăjit de-a lor dulceață,

Redeșteaptă din trecuturi clipa cea de-nfiorare

Și-ntr-o lacrimă ți-o pune, umezindu-ți a ta față.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș,

29 Ianuarie, 2020

Paulian BUICESCU: Ne-ntoarcem și noi din Cruciadă, cu Scriitorul Al.Florin.Țene (,,Poetul-Martir Creștin Radu Gyr, între realitate și poveste”)

Întoarcerea din Cruciadă, sau Radu Gyr Martirizat

Scrisă de Al.-Florin Țene, pentru Vecie, m-a mișcat!

De la Câmpulung Muscel, unde Radu s-a născut

Scriitorul, prin descrieri, totul ne face cunoscut:

Rucărul, Gruiul cel drag, debutul în copilărie

„Transplantul” familiei, la Craiova în Bănie;

Râvna pentru-învățătură, Teatrul, dar și Poezia

Pentru popor, Țară și Rege, DUMNEZEU și România!

Au fost valori fundamentale pe care nu le-a părăsit

Nici în multele detenții, în care fost-a chinuit…

Ca și părinții săi a fost, bun soț și un bun tătic

Și dup-atâția ani în iad, a fost și un bun bunic!

A fost un bun cadru didactic în mediul Universitar;

În plan social-politic, a avut un ideal:

Un trai bun, dar după merit, pentru brav poporul său,

O Românie-n demnitate, vegheată de DUMNEZEU!

Țara, ca organism bolnav, lipsit total de apărare,

Avea nevoie de Reforme, sau forțe para-militare…

Cei mai mulți, mult l-au iubit, văzându-l un om legendar:

Român, Creștin, dar și Poet, lăsat de Ceruri ca un dar!

Muntele de suferință, de supărare-n demnitate

Prin Poezie le-a cântat! și-n trup le avea-ncrustate…

Pe-orice registru ne-a descris, nemeritata suferință

A Neamului Românesc, dar și marea lui Credință!

Versul său, din gură-n gură (chiar sub teroare), șoptitor,

Pentru foarte mulți Români, a fost un clopot-trezitor!

Deși plăpând, a fost o stâncă, ce și sub bici a rezistat

Fiind un mare caracter, un „Sfânt” cu suflet inspirat!

Stihul său a fost o frescă; l-au prigonit, îngenunchiat

Când credeau că l-au ucis, el mereu a înviat!

Mai mult prin temnițe-a trăit: și sub burghezi, și sub fasciști

Dar temnița cea mai grea, a fost cea sub comuniști…

El, cu strălucite studii, Doctor-Conferențiar

Cu har în muzică și-n vers, a fost Martir-Justițiar!

Credea total în DUMNEZEU și-n tot ce-nseamnă Creștinism,

Naționalist adevărat! NU șovinism, NU misticism!

N-a avut ură de rasă, n-a fost deloc antisemit

Pe-acei evrei de calitate, prin fapte bune, i-a iubit!

A compus versuri făr’ să scrie (în temniță…), le-a memorat

Colegii le-au transmis oral și-n Țară, le-au „translatat”!

Noi, suflarea Românească, în versul său ne-am regăsit

Că ne-a fost ca un balsam, sufletului hăituit…

A fost ca o Rezistență, în Crez, Patriotism, Cultură

Un strigăt de disperare, către călăi și-a clasei ură!

O Poezie Creștină, Națională și umană

Universal de valoroasă! Nu cum s-a zis, că doar locală…

„Poezia din cătușe”, în lume sigur va ieși!

Șî veți vedea că „Profeția” sigur se va împlini!”

„IISUS (cu noi), în celulă”-cea mai citită poezie:

O vizită tainic-reală, ce o așteptăm să „vie”!

DOMNUL IISUS a fost părtaș la chinuri și la suferințe

Ca damnat, semen, prieten, prin întrebări și necredințe…

Cei mai mulți din deținuți, cu CHRIST s-au îngemănat

Că rana cuielor pe Cruce, pe Veci și-au împropriat!

Comuniunea cu DOMNUL, pentru un suflet prigonit

A fost Actul de tărie, chiar strivit și răstignit!

Gyr făcut-a pușcărie, cam în 4-5 „reprize;

Din ’55, în ’58, o libertate-n ceva „brize…”

„Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”!, un Manifest versificat,

A fost Poezia care, la moarte l-a condamnat…

Un an, zăcut-a la Jilava…lăsat chiar în voia sorții

Fără vreo șansă la viață, lăsat în așteptarea morții…

Când Estul, față de Vest, parțial s-a dezghețat

Și Radu Gyr, pe lângă alții, „generos” fu grațiat….

Prin sărăcie lucie, la renegări l-au obligat…

Dar doar formal, nu din conștiință, cu suflet rupt, el a cedat…

Durerea e, că și confrații, de condei, l-au atacat

Dar înviatul Radu Gyr, Creștinește i-a iertat!

În Săptămâna cea de Patimi, septuagenar, s-a săvârșit…

Trupu-ngropat…dar spiritul, nici astăzi nu ne-a părăsit!

Mulțumim, Al.-Florin Țene! prin această carte, iată,

Am câștigat filele lipsă, din Istoria furată!

––––––––––––

Prof.Tlg. Paulian BUICESCU,

membru UZPR (Director-adj.al Rev.”Popas Jurnalistic și Literar-artistic”) & Președinte al Fil.Olt a LSR.

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Dan LUCINESCU

„Suferinţa este o chemare la jertfă, o

ascultare, un dar, o cale de catharsis,

de purificare şi de iluminare.”

(Aspazia Oţel Petrescu)

Dumitru Dan Lucinescu s-a născut în Botoşani la 21 Mai 1927, în familia Alexandrinei Lucinescu – Stăcescu şi a magistratului-avocat Teodor Lucinescu. A urmat Colegiul Naţional Militar „Nicolae Filipescu” şi „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi. A absolvit cu brio câteva şcoli de aviaţie la Sân Petru Braşov, obţinând brevetele A, B, C. A demisionat din Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie şi a urmat Facultatea de Matematică şi Fizică-Chimie în cadrul Universităţii Iaşi. Când era în anul trei a fost arestat în data de 24 Aprilie 1948. Judecat de Tribunalul Militar Iaşi a primit sentinţele: – 15 ani muncă silnică pentru crimă contra ordinii sociale; – 10 ani muncă silnică pentru delict de uneltire; – 8 ani muncă silnică pentru instigare contra ordinii sociale; – 5 ani muncă silnică pentru colportare de materiale scrise interzise. A executat o perioadă de detenţie de 15 ani în penitenciarele Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud. În timpul detenţiei sale întrega familie a fost prigonită şi persecutată. În penitenciarul Suceava l-a avut coleg de celulă pe părintele Iustin Pârvu, iar la Piteşti a trecut prin Iadul reeducării, fiind torturat 6 luni de zile aproape continuu, între Decembrie 1950 – Mai 1951. Tatăl său a avut domiciliu obligatoriu la Roman şi decăzut din autoritatea profesională de magistrat la cea de muncitor, iar mama condamnată politic. Ambii au decedat. O soră-studentă la Arhitectură în anul V, condamnată politic 3 ani şi decedată. Altă soră-studentă la medicină, înfiată de o mătuşă, abandonează facultatea, supravieţuind ca asistent medical. După ce a fost eliberat Dan Lucinescu s-a angajat în 1963, ca sudor pe Şantierul Energo-Montaj Bucureşti, lucrând în paralel şi ca operator-tehnician ultrasunete la Trustul Energomontaj.

Activitate ştiinţifică:

– a elaborat volumul ştiinţific „Tehnologii ultrasonice, magnetografice şi de analiză spectrală”, Ed. IDT-1968;

– a fost transferat în Academia Română, devenind cercetător la Centrul de Mecanica Solidelor al Academiei Române în 1969;

– a absolvit în 1975, Facultatea de Mecanică-Bucureşti cu media 10, apoi cursurile de Pedagogie şi cursul post-universitar de Energie Nucleară;

– a devenit lector pentru cursurile post-universitare la Politehnică şi pe platforma Măgurele;

– autor al patru invenţii brevetate în ţară şi străinătate, una fiind vândută în 1968, RFG-ului de statul român. Cea mai importantă invenţie a fost focalizarea fascicolului de ultrasunete, care a permis apariţia aparaturii şi tehnicilor medicale bazate pe ultrasunete (determinarea sexului fătului, chirurgia bazată pe ultrasunete etc.);

– a elaborat tehnologiile de control nedistructiv (NDT) şi indicatorii de calitate a imaginii (ICI);

– a condus direcţia Laboratorului 13 INMT şi pe cel al Laboratorului NDT Energomontaj;

– a publicat peste 300 de lucrări tehnice;

– a elaborat tehnologiile NDT pentru grupul nr. 1 de la Centrala nucleară de la Cernavodă;

– din anul 1990 a desfăşurat o intensă activitate de scriitor în domeniul istoric, filosofic, teologic, autobiografic;

– în anul 1992 conducea Serviciul de Investiţii Nucleare, an în care s-a pensionat şi s-a stabilit în Suedia;

– din anul 1992, a devenit membru al Societăţii Naţionale Suedeze de NDT;

– membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia;

– membru al Uniunii Scriitorilor din România;

– în anul 2009 a fondat împreună cu arhimadritul Iustin Pârvu Fundaţia creştină Arsenie Boca.

Obiectivele Fundaţiei:

promovarea valorilor româneşti şi a spiritualităţii creştine;
cunoaşterea şi promovarea elitelor naţionale şi a cultului eroilor;
promovarea valorilor intelectuale şi artistice ale tinerilor supradotaţi;
dezvoltarea sistemului de învăţământ creştin-ortodox;
contribuţia efectivă la formarea civică, culturală şi spirituală a noilor generaţii;
desfăşurarea de activităţi bioetice privind conştientizarea opiniei publice despre efectele distructive ale deprinderilor negative (alcolismul, fumatul, drogurile, prostituţia, violenţa, pedofilia, traficul de persoane etc.) şi a utilizării greşite a tehnologiilor (avortul, clonarea umană, eutanasia etc.)

Programele Fundaţiei:

Promovarea valorilor naţionale şi ale eroilor neamului. O Românie binecuvântată sau redescoperirea binecuvântărilor lui Dumnezeu date acestui neam. 3. Tineretul şi educaţia lui creştină.

Activitate literară:

Ciclul VITRALII

Lupta, Ed. Fides Iaşi-1997; Jertfa, Ed. Fides Iaşi-1997; Spre Război 1939-1941, Ed. Fides Iaşi-1998; Voievodul (închinat lui Mihai Viteazul), Ed. Fides Iaşi-1998; Efemeritate şi Divin, Ed. Siaj-2007; Destine, Ed. Siaj-2008; Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj-2009; Aspiraţii, Ed. Siaj-2009; Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ed. Siaj-2009; Întoarcerea din Neguri 1963-1987, Ed. Siaj-2011; Sfârşit întunecat de Ev – Căderea Imperiului Bizantin, Ed. Siaj-2012; Sfârşit de lumi; Spania; Din Scandinavia la Pontul Euxin; Ancorare în absolut; Omul-Creaţie Divină; Depăşirea Condiţiei Umane.

Filme documentare editate de Fundaţia creştină Arsenie Boca

„Cultul Maicii Domnului”, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 2 părţi, 2009. 2. „Lupta şi Jertfa lui Dan Lucinescu, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 40 min., 2009. 3. „La aniversară” – Portret Părintele Iustin Pârvu, Ciclul: repere spirituale româneşti, DVD, 30 min., 2010. 4. „Demascarea”, Ciclul: Eroii, 70 min., 5. „Eroism şi jertfă pe frontul de est”, Ciclul: Eroii, 53 min., 6. O întâlnire binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca, Ciclul: repere spirituale româneşti, 62 minute.

Câteva reflecţii din scrierile sale:

Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre – este o lucrare în care se prezintă viaţa unui monah creştin ortodox de excepţie, de o dimensiune spirituală copleşitoare, inedită, deosebit de firească în sensul menirii Omului creştin care poartă lumina chipului lui Hristos, dar plenar miraculoasă prin desfăşurarea ei în plin sistem concentraţionar comunist, peste care Ieromonahul crează cea mai înaltă şcoală de renaştere, de reînnoire a sufletului creştin în frumoasa şi fascinanta Ţară a Făgăraşului. Autorul are prinosul bucuriei de a-l fi cunoscut pe părintele stareţ al ilustrei ctitorii a lui Constantin Brâncoveanu, distrusă de habsburgi şi refăcută, prăbuşită şi restaurată, pe când el era student, optimist, înflăcărat, încrezător în generaţia sa, plin de speraţă pentru Neamul său care nădăjduia spre înaltele sale misiuni. De cealaltă parte, părintele Arhimandrit Arsenie Boca ridicase Flamura misiunii şi mărturisirii noastre ortodoxe în plină ocupaţie bolşevică, în plină ofensivă sovietică de distrugere, de anihilare a oricăror forţe naţionaliste iubitoare de Dumnezeu şi de Neam. Autorul şi personajul său au stat faţă în faţă la o Agapă de Înviere a Domnului, unde marele monah întrevede calvarul tânărului student, al generaţiei sale, al fiilor Patriei dragi, chiar şi prigoana abătută asupra sa, dându-i binecuvântarea pentru a urca înspăimântătoarele suferinţe ale Golgotei Româneşti. „Ultima masă pascală din tinereţea mea am sărbătorit-o cu părintele Arsenie, în a doua zi a Învierii Domnului, la casa de pe mica insulă, formată de braţele apei Sâmbăta… Părintele Arsenie ştia cu harul său, că această masă era, într-un fel, o masă de despărţire, anticipând, cu harul său, nelimitatele suferinţe ce mă aşteptau în curând.” (Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca un sfânt al zilelor noastre, Ed. Siaj-2009, p. 37)

Înzestrat cu o tărie de caracter și cu educație dintre cele mai alese, Dan Dumitru Lucinescu a crescut din plămada trecutulului de luptă al Neamului, luptând la rândul său cu zel, cu credință, cu îndârjire, cu nădejde în Rezistența Anticomunistă, înflăcărat de Aura Voievozilor Eroi legendari, precum Burebista, Decebal, Gelu, Menumorut, Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare, Alexandru cel Bun, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Petru Rareș, Ioan Vodă Viteyul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu ș.a.

Cartea VOIEVODUL este închinată Întregitorului regatului DACIA, MIHAI VITEAZUL, care dincolo de înfăţişarea sa înaltă, frumoasă, autoritară, artistocrată, charismatică, dincolo de capacitatea lui de mare strateg, dincolo de diplomaţia deosebit de rafinată, dicolo de viziunea lui profetică de unificator, Voievodul Valah întruchipa o profundă credinţă ortodoxă care s-a reflectat în trăirea sa şi îndeosebi asupra numeroaselor ctitorii voievodale. A reparat şi înzestrat biserica domnească din Curtea de Argeş, susţinând şi supraveghind deopotrivă refacerea bisericii domneşti din Târgovişte. A renovat şi înzestrat Biserica Sf. Dimitrie-Izvorâtorul de mir din Craiova, apoi a înzestrat cu vii şi sate mînăstirile Coşuna, azi Bucovăţ şi Strehaia prin hrisovul din 20 Februarie 1594. A ctitorit biserica cu hramul Sf. Ierarh Nicolae şi mânăstirea Mihai Vodă din Bucureşti, căreia i-a întocmit un hrisov domnesc de donaţie cuprinzând 40 de sate, „din care 13 fuseseră cumpărate de voievod contra sumei de 472.000 aspri, la care se adaugă şi un sat donat de Doamna Stanca.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Ed. Fides Iaşi-1998, p. 100)

Înainte de a deveni Domn, tânărul negustor Mihai ajunsese prin propria sa iscusinţă în înaltele dregătorii, ca cea de Ban de Strehaia şi de Craiova ajungând unul dintre marii boieri ai ţării, stăpânind pământuri, sate şi multe podgorii dintre cele mai alese culturi de viță de vie. „Căsătorindu-se cu jupâniţa Stanca primeşte ca zestre alte multe pământuri. Ajunge astfel proprietarul a aproximativ 60 000 ha.” (Petru Demetru Popescu, Basarabii, Ed. Albatros, Bucureşti 1989, p. 185)

În vremea domniei sale au avut loc două sinoade ecumenice desfăşurate în Ţările Române. Primul a avut loc la Iaşi probabil în 1595, sub înrâurirea lui Nichifor Dascălul, patriarhul ecumenic, la care Domnul muntean i-a delegat pe cei doi ierarhi ai săi, Partenie de Râmnic şi Luca de Buzău. Tema sinodului a fost menţinerea rutenilor veniţi din Polonia în religia lor ortodoxă. Celălalt Sinod ecumenic a avut loc la Timişoara în 13 Aprilie 1596. Mihai Vitezul a trimis aceeaşi chiriarhi la sinod. Tema Soborului a fost noi norme de reglementare a vieţii monahale, impunând în egală măsură restricţii şi drepturi suplimentare, precum: „protejarea călugărilor împotriva abuzurilor unor boieri, care pretindeau bunuri şi cadouri din venitul mînăstirilor” şi interzicerea oricăror acţiuni „punitive laice împotriva mînăstirilor şi călugărilor, asupra cărora puteau decide numai episcopii.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 101)

În plan militar Domnul muntean s-a dovedit a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său, calitate care i-a adus laude şi din partea duşmanilor, având o mare însemnătate pentru ştiinţa militară, îndeosebi prin vestita bătălie de la Călugăreni. Nicolae Bălcescu a rămas entuziasmat de faima celebrei bătălii şi a gloriosului Domn în faţa căruia s-ar fi posternat demn chiar ilustrul Napoleon Bonaparte, care s-a folosit în bătăliile sale de strategia marelui înaintaş Valah. „În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/ 23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucitor al cununei gloriei române.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Vitezul, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p.91)

Scriitorul Ioan Sîrbu, tot din admiraţie pentru Domnul valah şi pentru renumita localitate Călugăreni ne pune în faţă o evocare minunată prezentând însemnătatea strategică a locului ales, întruchipând osmoză dintre viteazul Voievod şi natura locului parcă predestinat lui pentru a-l face nemuritor. „Ni se deschide inima cînd auzim numele de Călugăreni şi închipuirea ni se aprinde. E cel mai desfătat loc pe pămîntul istoric al ţărilor noastre româneşti. Pădurea lui de stejari, oaste ce nu se calcă în bătaie, dealurile lui lătăreţe, întinse, ziduri peste care glonţul de tun nu ajunge, nămolosul Neajlov, apă ce nu îngăduie vaduri oriunde, şi un viteaz ce ştiu să le asculte chemarea de prieteni, cu oastea-i de oameni ca stejarul, toţi şi toate ce pomenire mîndră lăsară din vremea de altădată.” (Ioan Sîrbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, domnul Ţării Româneşti, Ed. Facla-1976, p.164)

Voievodul valah considera Voievodatul său ortodox ca pe Fiul moştenitor al Bisericii străbune-Marea Familie tradiţională, având menirea divină de a se sprijini reciproc atât pentru slujirea lui Dumnezeu cât şi a Neamului. O Biserică mare protejează un Voievodat puternic, iar un Voievodat mare îşi înnoieşte o Biserică înălţătoare, care la rândul ei îl înfloreşte prin cultura sa şi întăreşte prin unitatea de credinţă strămoşească împotriva vrăjmaşilor din afară.

Mihai Viteazul şi-a reluat seria ctitoriilor, ridicând la Slatina mănăstirea Clocociov, sprijinind mănăstire Snagov, renovând biserica Sfântul Gheorghe din Scheii Braşovului, refăcând şi ajutând prin danii biserica din Remeţi, apoi marea catedrală din Alba Iulia. S-a îngrijit şi a sprijinit lucrările de restaurare ale bisericii catolice din Tîrgovişte. Au urmat o biserică la Ocna Sibiului, alta în Someş la Lăsărdea şi una în partea de sud a Cetăţii Făgăraş, continuînd cu acelaş zel şi grijă domnească la repararea mănăstirilor Golgota, Cosana şi Bistriţa.

Construirea sau refacerea lăcaşurilor de cult s-a făcut în paralel cu opera de construcţie a ţării de fiecare dată după răgazul dintre luptele dese purtate cu turcii.

Voievodul Valah Mihai Viteazul, considerat prin meritele sale excepţionale MIHAI BRAVU, adică cel mai mare şi cel mai viteaz Domn-Rege pe care l-a avut Dacia de la Decebal încoace, „restaurator al Dachiei”, înzestrat cu „virtuţiile cele mai alese”, a fost „învins”, culmea ironiei de două dintre marile sale virtuţi supreme pe care le poate avea numai un mare aristocrat şi anume: nobleţea cavalerismului său prin excelenţă transmisă prin filiaţia legendară a Cavalerului trac şi boieria credinţei sale ortodoxe prin iubirea de vrăjmaşi, care între timp amândouă i-au devenit fatale.

Ctitoria sa cea mai grandioasă, UNIREA CELOR TREI ŢĂRI SURORI într-un regat DACIA MARE şi JERTFA sa curată, martirică l-au aşezat de atunci în rândul Cetei Sfinţilor lui Dumnezeu. Mai puţin în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

Fascinat de fenomenul religios străbun pe care-l purta în suflet ca pe odorul cel mai de preț, testamentar al vieții, al personalității, al motivației, al responsabilității sale Dan Dumitru Lucinescu ne aduce o lămurire esențială privind abordarea istoriei naționale, sinonimă unei teologii istorice, printr-o metodă de complementaritate care permite o deschidere de excepție, mult mai profundă, mult mai elevată. El nu se oprește doar la o evaluare de seamă a personajelor istorice, ci le implică deopotrivă în natura semnificațiilor, ce se răsfrâng peste eternitate.

Ştefan cel Mare şi Sfânt

Domnul Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a aşezat şi el în Aura eternităţii celor mai mari Voievozi pe care i-a avut neamul nostru milenar, prin tot ce a năzuit, a înfăptuit, a împlinit, a ctitorit şi a biruit prin faima sa legendară. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Dan LUCINESCU” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Ție, Doamne

ȚIE, DOAMNE!

”Cu Dumnezeu am plâns ades,

Zdrobit de dor și-nlăcrimat,

Știind că poezia-i semn ales,

Cuvântul drag ce îl așez pe vers,

Doresc să-l dărui, Ție, Doamne!

Căci înflorirea florii

Doar fructul îl așteaptă,

Iar frăgezimea plantei,

Spre veștejit se-ndreaptă!

Și vremile-o usc, o ploaie

Și o ninge!

Dar sufletu-mi îl dărui, Ție, Doamne!

O, Doamne, nu-mi înflori-n deșert,

Netrebnica-mi ființă;

Vreau fructul cel din vers,

Să cânte-n limpezi zori,

Și-atunci și duhul meu,

Crescând prin sfinte flori,

Să fie mulțumirea ce-o dărui, Ție Doamne!

Dă-mi și cununi de spini

Pe frunte,

Îndreaptă-mi însă calea mea,

Ferește-mă de gânduri rătăcite,

Știu să iubesc pe cel apropiat,

De-i prieten ori om înourat!

Vreau inima curată s-o dărui, Ție, Doamne!

Și curmă cele rele, dă-ne iubirea Ta!

Cu tine Doamne,

Eu încă plâng ades,

Zdrobit de dor și-nlăcrimat,

Păstrându-mi duhul viu prin vers,

Iubind frumosul vieții ce mi-ai dat,

Eu pot să-ți mulțumesc doar, Ție, Doamne!

Doamne, nu-mi înflori cu glorii

Netrebnica-mi ființă,

Dar dă-mi suspinul cel creștin,

Și veșnica credință,

Dă-mi și suspinul

Neamului român,

Știu, dai la toți ce vrei!

”Eu, Ție, Doamne!, mă închin”

Ești Unicul Stăpân!”

—————————–

Ioan Miclău Gepianul

Cringila N.S.W

Australia

2 februarie 2020

Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (VI)

Cum și-a „furat” flăcăul nevastă (II)

(Amintiri moștenite)

Horele la Delenii de Sus începeau după-amiaza, după ce vitele cele mari, îndată ce-şi primeau tainul din miezul zilei, s-apucau de rumegat. Încet-încet, tinerimea gătită în haine de sărbătoare se aduna la semnalul cântecelor împrăştiate de vânt din scripcile ori din frigoanele muzicanţilor. Aceştia şi flăcăii care-i tocmeau erau primii care se înfăţişau la locul dinainte hotărât.

Ghiţă Pâslă era nezdruncinat în credinţa că Ion a’ lu’ Nică Ionaşcu, fiindu-i nepot de văr, era cel mai nimerit ca să-i încredinţeze grija fetei lui în zilele cu horă-n sat. Nici vorbă că între fata lui şi băiat ar putea să se-nfiripe acea atracție care dă ghes gândului de însoţire pentru viaţă. Avea totuşi grijă să-i aducă aminte asta lui Ion ori de câte ori îl vedea:

– Ioane, legea cea creştinească în care vieţuiesc oamenii din neamul nostru nu dă dezlegare la însurătoare ori măritiş între neamuri. Nici chiar între veri din veri, cum eşti tu cu Ruxandra me’. Zic asta pintru cazul că-ţi trece vreo năzdrăvănie prin gând .

La vorba asta Ion nu se repezi cu răspunsul, cum îi stătea în fire. Dar lungirea liniştei dintre cei doi nu împiedica vorbele cele nerostite în gândul lui Ghiţă Pâslă. Şi-şi şoptea el apăsat că bine face că-şi încuie fata noaptea în casă, cu lacăt de două kile

Tatăl fetei nu ştia că temerea lui, în privinţa gândurilor ascunse ale lui Ion, era mult prea adormită. În seara acelei zile cu horă-n sat Ion şi Ruxandra luau deja hotărârea care făcea deşartă trebuinţa lacătului cel mare pe uşa de la odaia de fecioară a fetei. Cele două făpturi omeneşti, tinere şi doritoare de însoţire, rânduiau acum cele ce aveau să dea pe faţă curând taina lor cea mare. Chiar dacă, din vorbele fetei, nu era clar că noaptea ce urma va fi fiind hotărâtoare pentru planul lor ascuns:

– Mi-i aşa di frică, Ioane, de-aş vrea să mor chiar acum! … Ce-o să păţăsc di la tata, cu nimeni n-am să pot împărţî!

– Ba cum nu, Ruxandră? La fapta asta suntem doi… Un bici pi schinarea ta, unu’ pe-a mea … Ca să fie frăţăşte.

– Ţie-ţi ardi di glumă, Ioane, şi pi mini cade ceru’!…

– Da’ eu di ci-s aici, fată dragă?…Ca să-l ţin … Şi Ion ridică mâinile spre cer ca să-l oprească, spre a nu-i cădea fetei pe cap.

– Doamni, cu ci băiet neisprăvit vreu eu sî mă mărit!…Stârnim un război, Ioane, şi tu ti-ntreci cu şaga! rosteşte Ruxandra cu năduf. Ba, chiar plânge de-a binelea.

– D-apoi, ce-ar fi, Ruxandră, să m-apuc şi eu di plâns, ca tine? Ne-am obişnui cu asta şi ne-am trezi amândoi bătrâni. Şi… nevinovaţi: eu flăcău şi tu fecioară … Dacă tu vrei asta, eu n-am dicât sî mă duc la armată, că mâini-poimâini îmi sună goarna.

– Şi dacă mă iei la tini, nu tot o să-ţi sune goarna, Ioane?… Oari ci ne-o apucat pi noi să ne grăbim atâta?

– Apoi dacă nu ştii nici asta, Ruxandră dragă, eu plec chiar amu în armată … Voluntar mă duc!…

Şi flăcăul dă să plece, lăsând fata în neputinţa de-a înţelege dacă Ion glumeşte şi-acum, sau îi chiar serios. Cu mâna la gură, a îngrijorare, Ruxandra îl opreşte cu vocea ei dulce dar hotărâtă:

– Gata, Ioane! Tu sfârşeşti cu şaga, eu sfârşesc cu tânguiala!…Stai serios, să videm ce-o mai rămas di făcut la pozna asta a noastră!

Şi ceea ce-au mai pus ei la cale repede nu era mare lucru de-mplinit. Încă de cu seară, Ruxandra îşi puse la Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (VI)” →

Daniela BALAIITA: Dor de tine (poeme)

Când mi se face dor de tine

Eu te găsesc în sinea mea

Te am în suflet, ești cu mine

Și-așa-ndur mai ușor absența ta!

Îți văd aievea zâmbetul frumos

Ți-aud și vocea-n prelung ecou

Răsună-n mintea mea armonios

Și umple cu iubire, universul meu!

Simt și îmbrățișarea ta fierbinte

Mă-nvăluie tandru și amețitor

Și mă privești tăcut, cuminte

Să văd de simt cât ești de iubitor!

Când mi se face dor de tine

Te caut printre șoapte tot mereu

Iar vorbele făcute-ți să m-aline

Îmi nasc în suflet veșnic curcubeu!

Când mi se face dor de tine

Eu știu că te găsesc în sinea mea

Te am în suflet, ești cu mine

Și-așa-ndur mai ușor absența ta!

Cine sunt?

Cine sunt?…Un drum fără popas

De multe ori aflată în impas

Am și zile bune dar și rele

Prieten devotat?…Doar gândurile mele!

Cine sunt?…Un strop de viață-n Univers

Ce-și plânge uneori tristețea într-un vers.

Iar alteori, puțina dar frumoasa bucurie

Care o să fie, cât?… Nimeni nu știe!

Cine sunt?…Poate o mică stea de dor

Un suflet călător pe aripi de condor.

Cu o lume întreagă de întrebări în mine

Răspunsurile?…La Tine Doamne, doar la Tine!

Arta de a trăi frumos!

Zâmbește și atunci când ți-e greu

Măcar uneori, dacă nu mereu.

Căci în zâmbet îți găsești puterea

Și numai el îți poate obloji durerea.

Continue reading „Daniela BALAIITA: Dor de tine (poeme)” →

Victor RAVINI: Să-mi faci tu una ca asta?

Aici zăcea un avocat care locuise pe strada mea. Crucea de marmoră albă era cam aplecată într-o parte. Pe cruce era fotografia lui, cu țigara în colțul gurii. Nimeni nu mai era cu țigara în gură prin cimitir, nici măcar preotul și nici chiar groparii. O doamnă de o anumită vârstă trecu pe alee cu niște lumânări în mână, se opri o clipă și bombăni că avocatul „fumează în cimitir ca un păgân. Toată viața a fost un păgân și păgân a rămas. Nu degeaba îi zicea lumea Paganini.”

Pe vremea lui Carol I şi sub Ferdinand, avocatul scotea săptămânal o foaie locală de scandaluri, Castranova nova, mai citită decât ziarul Universul de la București sau Contimporanul. Titlul publicației sale devenise supranumele orașului. Ca să consolideze supranumele Castranova, l-a subminat în felul lui dibaci. Se pare că tot el lansase, prin oamenii săi de încredere, că nu-i lipseau așa ceva, avea peste tot oamenii săi, să zică lumea Castravechia vechia sau mai simplu Castraveția, ca să rimeze cu Veneția și Elveția. Când ploua, unii știolcăiau prin băltoace și ziceau că erau la Veneția. Umblau în galoși de ploaie cu catarame și le ziceau gondole catamarane. Avocatul, sau mai degrabă ziaristul, reușise să dezbine locuitorii urbei, mai rău decât se dușmăneau partidele conservator și liberal sau hoții cu vardiștii. Unii apărau supranumele Castranova, iar mucaliții râdeau de ei și ziceau Castraveția. Castranovanii se aveau cu castravețanii mai rău decât conservatorii cu liberalii. Și, ca să fie confuzia cât mai pe dos, castravețanii le strigau castranovanilor că erau castravețani. Ca să-i facă să turbeze de furie. De atunci a rămas că i se zice orașului nostru Castraveția.

Mi-l amintesc din copilărie pe avocat, un bătrân încovoiat, pe care toată lumea îl saluta cu respect de parcă ar fi fost preot sau director de bancă. Iar el le răspundea la salut ca la niște copii cuminți. Avea obiceiul să se oprească şi să scormonească cu bastonul prin gunoaiele adunate de vânt lângă trotuare în rigolă. Întorcea cu bastonul câte o hârtie, îşi potrivea ochelarii, se apleca, o ridica, o citea, apoi o arunca sau o băga în buzunarul de la haină. Înseamnă că era o hârtie importantă. Bunica râdea din dosul perdelei şi zicea că avocatul culegea din gunoaie informații pentru ziar sau strângea dovezi zdrobitoare pentru la tribunal. Așa făcuse toată viața, așa făcea și acum, când nu mai avea de ce și ar fi cam fost vremea să ia drumul bisericii. Nea Ristică Pencioiu, tutungiul, zicea că bătrânul avocat rămăsese cu reflexul lui Pavlov și ne explica ce e aia: Câinele lui Pavlov a murit, iar Pavlov era așa de ramolit, încât a continuat să zdrăngăne cu clopoțelul, fără să mai știe de ce.

Odată, când era foarte tânăr, avocatul a jignit în ziarul său un căpitan de la regimentul de cavalerie, care pierduse din buzunar o scrisorică de amor de la o duduie respectabilă din elita simandicoasă a oraşului. A publicat scrisorica în săptămânalul său, la rubrica Rochița transparentă, cu numele expeditorului şi destinatarului. Foicica lui săptămânală s-a vândut cât ai bate din palme. Lambe Ziaristu, zis Parkinsonistu, cu ziarele într-un fel de paporniță făcută dintr-o matriță de ziar de la tipografie, ținută pe umăr cu o curea, bătea pasul pe loc, tremura din toate balamalele și striga cât putea: „Ia ziaru, ia ziaru! Ia că frige! Ia Rochița transpirată!” S-a vândut mai bine decât covrigii calzi, cum striga Bașandrică Împăratu: “Ia covrigi cu ou, ia şi fără ou, ia neamule, că mâine nu se mai știe!” Căpitanul de cavalerie a apărat onoarea onorabilei dudui şi l-a provocat pe avocatul ziarist la duel. În felul acesta, a făcut-o pe doamnă să ajungă şi mai mult în gura lumii. Civilul avu de ales arma. El, care nu pusese niciodată mâna pe nicio armă, a ales pistolul. Pistolul, bată-l vina.

Părţile beligerante au sosit în zori de zi, fiecare în landoul său cu cai, cu birjar, la marginea pădurii de lângă cimitir. Fiecare cu suita sa de martori, toţi cu redingotă neagră, ca cioclii. Aveau bani de aşa ceva. Care nu, găsea de închiriat, la Țecu Berbecu, ceaprazarul. Ocaziile cam erau. Au adus şi un doctor, aşa cum trebuie, cu pălărie cilindru, Zeiss. Căpitanul, în uiforma de paradă, cu tunică roşie şi pantaloni albi de plezneau pe el, nici nu se putea apleca pe vine. Cizme negre, de îţi făceai mustaţa în ele, coif ca soarele cu pene. Îşi lustruia decoraţia militară de pe piept, cu gesturi largi, ca la operă, ca să poată adversarul să ţintească mai bine cu pistolul. Le-au prezentat, cu ceremonia necesară, ca la liturghie când țârcovnicul ține popii Biblia să citească, cutia neagră matlasată cu catifea roșie sau cu mătase, ce o fi fost, și cu pistoalele bine lustruite. Avocatul tremura ca frunzulița de mesteacăn. S-a uitat bine și a zis printre dinții clănțănindu-i de frică: “Eni-meni, mic-mac, pic-pac”. A pus mâna pe un pistol, de parcă ar fi apucat șarpele boa de la circul Bernea. Când a văzut căpitanul cum ţinea avocatul pistolul în mână, a râs şi a zis: „Ține bine pistoala cum trebuie, să nu te împuști!”. La noi în Castranova, dacă voiai să-i zici una dură vreunuia, nu-i ziceai „prostule!”, îi ziceai „proasto!”. Mai dur de aşa, nu exista. Nu știu cum se numește această figură de stil. Castrvețanii aplicau în practică mai multă stilistică și retorică decât cunoșteau profesorii universitari de la București pe vremea aceea.

Avocatul s-a bâțâit pe picioare ca un om beat sau bolnav și a tras înainte de semnal. Glonțul a trecut prin pălăria cilindru a doctorului și i-a zmuls-o, de i s-a văzut chelia. Doctorul a leşinat şi s-a prăbuşit în iarbă. Martorii la duel au căutat în geamantănaşul lui cu trusa medicală, să-i dea ceva, să îl trezească. Dar ce ştiau ei din ce sticluță să-i dea? Ristică Pencioiu spunea că cineva dintre martori ar fi strigat să vină un doctor. De unde să vină? Nu era niciun doctor prin cimitir în zori de zi și nici prin pădurea de alături.

Căpitanul a izbucnit în râs, şi-a aruncat pistolul peste umăr şi s-a urcat în landoul său, de unde i-a salutat pe toţi de parcă el ar fi fost însuşi regele Carol I. Avocatul ziarist a învăţat lecţia şi s-a potolit. După Război, adică sub Ferdinand, a uitat lecţia. De data asta a publicat o scrisorică mică-mică, dar cam mare, nevoie mare, nu ca aia cu căpitanul. Găsise scrisorica tot aşa, pierdută pe stradă, căzută cum cad lucrurile importante din buzunarul cuiva. De data asta era vorba de generalul de la regimentul de artilerie. Un bărbat la fel de lat, pe cât era de lung. Mai bine zis, pe cât era de scurt. Se vându foicica săptămânală, ca ţuica fiartă, în piaţa de porci în postul Crăciunului. Cititorii râdeau şi ziceau că de data asta avocatul, ha, ha, haaa. Să vezi, că o să-i fie mai uşor să nimerească ţinta. Bineînţeles că generalul l-a provocat la duel. Civilul a trebuit şi de data asta să aleagă arma şi a scris în ziarul său:

– Împotriva unui căpitan am ales pistolul. Dar împotriva unui general de artilerie, aleg tunul. Generalul să se înfățișeze cu dotarea necesară!

Generalul extraplat tocmai era la bărbier când i-au adus ziarul. A citit ziarul şi i-a căzut lornionul de la ochi. A râs, încât toate decoraţiile de pe piept i-au zdrăngănit ca zurgălăii la calul de la sanie. Şi-a zmuls şervetul de la gât şi l-a aruncat în capul bărbierului. Unii cică ar fi zis: „Unde e avocatul să-l pup pe frunte!” Şi l-a iertat.

După ce s-a pensionat, avocatul a continuat să pledeze, în calitate de avocat onorific, așa e titulatura, dar numai în procesele cele mai importante şi mai dificile. Procesele mai onorifice, ziceau castravețanii, de nu se înțelegea prea bine ce voiau să spună cu asta. E și asta o figură de stil, să nu priceapă nimeni ce vrei să spui și să creadă că e ceva secret. L-a apărat pe un client care lucra la fisc şi era acuzat că a furat banii Statului. Era cea mai mare escrocherie din istoria oraşului şi poate cea mai gravă din ţară, pe cât îşi mai aduceau bătrânii aminte. Toate escrocheriile, ca şi toate iernile sau secetele, erau cele mai grave din istoria țării. Mai era încă un acuzat, însă acesta era apărat de un avocat venit de la Bucureşti, un profesor universitar de drept roman și de retorică de la Facultatea de Drept. Cel mai renumit avocat din toată țara. Și care nu a pierdut niciodată niciun proces. Niciun proces. Cei doi acuzaţi aruncau vina unul pe altul. Cei doi avocaţi aveau să se dueleze pentru clienţii lor, însă de data asta cu cuvinte, arma bine ascuţită a fiecăruia dintre ei. Avocatul ziarist avea acum arma cea mai potrivită lui pentru un duel. Însă adversarul de la București era cine era. Nu pierduse niciun proces în toată cariera lui. Toate personalităţile cele mai importante din Castraveția, toţi juriştii, politicienii, atât conservatorii cât și liberalii, ba chiar şi prefectul judeţului, boieri sau negustori veniţi de prin alte părţi, cât şi asistenţii profesorului, veniți special de la Bucureşti, toţi abia mai aveau loc în sala mare a tribunalului, chiar și sus la cucurigu, unde stăteau în picioare, toată lumea luminată, ca să-l asculte pe celebrul profesor, care le făcea onoarea să vină şi să pledeze în urbea lor.

Profesorul le-a dat o lecţie practică de retorică şi artă a apărării în dreptul roman. Un model de oratorie cu figuri de stil superbe şi cu gesturi teatrale. Unii avocaţi mai tineri fuseseră studenţii lui, iar acum îşi luau notiţe. Șușoteau între ei că fostul lor profesor putea să dea lecții lui Cicero și lui Quintilianus. Între timp, bătrânul nostru avocat, ziaristul, a adormit pe scaun. Profesorul şi-a continuat nestânjenit pledoaria cu cuvinte bine alese şi cu figuri de stil bine elaborate, după toate regulile artei retorice. Uneori, punea o întrebare în vânt pentru a trezi sentimentele judecătorului şi completului de judecată, sau judecata lor dreaptă. Alteori făcea câte o pauză de efect. Publicul înceta să mai respire. Atunci se auzea bătrânul avocat sforăind cu gura căscată şi cu capul căzut într-o parte sau pe spate. Bietul său client stătea ghemuit şi cu privirea pierdută în pământ. Era fiert, nici nu mai îndrăznea să-și trezească avocatul, ziceai că era mort sau va muri pe loc. Tinerii avocați chicoteau pe înfundate, făceau pronosticuri ce putea visa acum bătrânul adormit. În loc de avocat onorific îi ziceau onirific. De la Oniros, zeul viselor. Câteva stenografe locale stenografiau pledoaria. Profesorul venise și cu stenografele sale de la tribunalul din București.

Judecătorul indignat abia se abţinea să nu izbească cu ciocanul său de lemn în masă, ca să-l trezească pe bătrânul pensionar adormit. Îl cunoștea bine și nu s-a putut aștepta la atâta indolență din partea lui. Ce dezonoare pentru un avocat onorific. Judecătorul se stăpânea să nu izbucnească de mânie, ca să nu întrerupă astfel fermecătoarea pledoarie a profesorului. Profesorul, când striga în gura mare, când şoptea, bătea cu piciorul în podea şi ridica ameninţăror pumnul. Cu gesturi bine studiate, şi-a sfâşiat anteriul negru de avocat şi patrafirul de panglici albe de la gât, și-a zmuls părul, şi-a tras singur palme, s-a repezit la propriul său client să-l sugrume, ca apoi să plângă pe pieptul lui, în hohote. Unora din public le-au dat lacrimile. Până şi clientul lui a început să plângă de milă pentru sine însuşi.

Tribunalul şi publicul erau profund mişcaţi de emoţionanta apărare. Pe de altă parte erau uimiţi și revoltați de indiferenţa nesimțitului de avocat rablagit, prea bătrân şi adormit, ca să mai aibă ce căuta acolo. Ce greșeală că l-au mai lăsat să fie activ, când dovedea acum că era așa de pasiv. A dormit şi a sforăit tot timpul. Toţi îşi ziceau că gata, acuma s-a terminat cu cariera lui de avocat sfoiegit şi de ziarist tot așa. La gunoaiele din rigolă cu el!

Profesorul îşi încheie pledoaria trântindu-şi peruca pe masă, un procedeu retoric la care nu mai recursese nici chiar la vreun recurs de proces la Curtea de Casație și pe care Cicero nu-l știa, pentru că nu avea perucă. Roşu la faţă şi plin de năduşeală, s-a șters cu o batistă imensă și a înghiţit un pumn de pastile albe, cu un pahar de apă. Mare parte din pastile i-au căzut pe jos, cu efectul bine calculat. Se înclină spre judecător şi căzu aproape mort pe scaunul său. Abia mai respira, extenuat.

Acum, era clar pentru toţi că el câştigase din capul locului duelul împotriva bătrânului său coleg adormit ca un bălălău. Judecătorul, cu un ochi ţintit asurpa sălii și unul pe jumătate închis, îşi ţuguie buzele cu satisfacţie, cum ar fi supt o caramea acră şi lovi cu ciocanul în masă. Bătrânul avocat tresări speriat, se trezi, se frecă la ochi şi căscă. Judecătorul, strângându-și fălcile cu o mânie profesional stăpânită, îl întrebă ce are de obiectat.

– Onorată instanţă şi respectabili juraţi! sau cam aşa ceva, răspunse el cu voce răgușită. Să-mi fie iertat, dar eu sunt răcit şi nu pot vorbi.

Publicul a început să murmure, iar unii din completul de judecată s-au înşurubat pe scaune.

– De altminteri, a continuat bătrânul avocat tușind, după măiastra pledoarie magnifică a ilustrului meu coleg, eu nu mai am nimic de zis. Nu am nicio obiecțiune. Cu permisiunea dumneavoastră, onorate colega, voi publica stenograma strălucitei pledoarii, în hebdomadarul meu.

Continue reading „Victor RAVINI: Să-mi faci tu una ca asta?” →

Cezarina ADAMESCU: Alexandrina Tulics – Tezaur ceresc – Carte de poezii

Alexandrina Tulics

Tezaur ceresc

Carte de poezii

Editura Stef, Iași, 2019

Dincolo de orice moștenire pământească, omul este beneficiarul unui tezaur ceresc, dăruit și pus la dispoziție de însuși Creatorul a toate, încă de la începutul vieții fiecăruia. De modul cum vom gestiona această avuție cerească, dată nouă de Creator, vom fi întrebați la Marea Judecată. Am gospodărit bine talanții încredințați ori i-am risipit? Sau i-am îngropat în pământ, după pilda talanților din Sfânta Evanghelie? La aceste întrebări, Alexandrina Tulics încearcă să dea răspunsuri în cartea de față, care se dorește a fi un bun îndrumător pentru viața creștină practicantă din zilele noastre.

Încă din prima poezie autoarea mărturisește cu sinceritate: „Am fost risipitor ca nimeni altul!/ Cu mână largă am împrăștiat/ Averea, ce mi-a dat-o Tatăl,/ Făcându-L să m-aștepte mult din viață:/ De dimineață,/ Până-n zorii zilei ce-au urmat./ Aveam în mine pofta risipirii,/ La cer priveam doar după vreme,/ Neținând cont de-a Lui iubire,/ De supărarea-I, nicicând în a mă teme./ Am pribegit orfan din voie,/ Împrăștiind din sfânta Sa valoare,/ Fără să mă gândesc că în hotar ceresc,/ Părintele m- așteaptă și Îl doare./ Trudit de-atâta pribegie,/ Legat cu lanțurile lumii,/ Am suspinat de multe ori,/ Cu lacrimile humei…/ Dar într-o vară/ Roșie în vișini și cireși,/ Mi-am ridicat suflarea, ochii plânși,/ Dincol’ de soare și mi-am zis/ În suferința atâta de supărătoare:/ -Și eu sunt fiica Celui ce mă are!/ Și m-am pornit spre Casă înapoi,/ S-ajung la Poarta Cerului,/ De unde soarele răsare./ Greu, obosită,/ Plină-n răni de lumea răsfățată,/ M-am aruncat în brațele-I de Tată./ Atâtea lacrimi și păreri de rău,/ Regrete sincere ca niciodată,/ Mi-au dat puterea să mă simt din nou,/ A Tatălui Ceresc, iubită fată!/ De n-ar fi fost Mântuitorul meu,/ Cu dragostea-I, iubirea, calea să-mi arate/ Și azi aș fi pribeagă, slugă la cel rău,/ În lumea de păcate./ De-aceea mă întorc cu mulțumiri,/ Cu glas de: sare, miere, pâine,/ Și-L rog prin lacrimi sfinte, rugăciuni,/ Să îi aducă-n staulul cel veșnic,/ Pe-acei ce rătăcesc în pofticioasa lume./ Să fim cunună pentru Împărat,/ Mireasmă-n ascultare și credincioșie,/ Să ne ridice ca stol alb,/ Mireasă pentru veșnicie!” (Mireasă pentru veșnicie). E o poezie-programatică ea conținând întregă viziunea poetei asupra lumii, asupra mântuirii și a fericirii veșnice.

În calitate de călători și străini prin această vale de lacrimi, așa cum, îndeobște se obișnuiește să se spună despre viața pământească, autoarea a întâlnit diferiți oameni, diferite situații, încercări, necazuri și raze de bucurie, așa încât, a înțeles rostul adânc al categoriilor filozofice și teologice: Om, făptură creată, vietate, natură, sau noțiunile morale: rău-bine, adevăr-minciună, frumos-urât puse omului la dispoziție, Dumnezeu acordându-i omului liberul arbitru, pentru ca acesta să se oprească la ceea ce e cu adevărat important pentru propria sa mântuire. Pentru toate binefacerile acestea, autoarea adresează un Îndemn la rugăciunea continuă.

De sărbătoarea Cinzecimii, o ghirlandă de lumini anunță venirea Duhului Sfânt: „Ghirlanda luminii îmi atinge suflarea:/ E-azurul venirii Duhului Sfânt./ Mă copleșește iubirea-I, iertarea/ Și îngenunchez,/ Cu mâini-iasomie cântând./ Deschis este cerul ce cântă în mine:/ Mii, zeci de mii îngeri se-aud…/ E-atâta de bine Doamne cu Tine,/ Mi-era dor,/ În palmele-Ți sfinte,/ Sufletul să mi-l ascund./ Focul e steagul ce-a adus pocăința,/ Semnul divin ce unii îl poartă,/ Veniți, vă-nchinați în Duhul cel sfânt/ Mielului,/ Ce iubirea-Și împarte” (Cincizecime).

O evocare încărcată de nostalgie a mamei se află în poezia ”Mama”. Multe mame se regăsesc în acest portret: „A ruginit încuietoarea de la poartă,/ De când n-a mai fost de nimeni apăsată;/ Au înnegrit ulucile în gard,/ De când iubiții n-au trecut al casei prag./ Nici cumpăna nu se apleacă cu putere,/De când nu a mai fost de nimeni mângâiată./ O umbră-mbătrânită stă în ușa prispei…/ Nici lacrimi nu mai are/ De când copiii își așteaptă./ Au înverzit atâtea buruieni/ Peste jocurile, fericirea de-altă dată./ Un scâncet stins de câine flămânzit,/ Se uită-n ochii cei bătrâni ai umbrei/ Și așteaptă să fie mângâiat, hrănit ca altă dată”.

Și cine a spus că poezia mistică e vetustă, desuetă, depășită și nu mai e citită sau cântată nici măcar de persoanele vârstnice care frecventează regulat biserica? Poezia spirituală, mistică, cea care-L laudă și preamărește pe Dumnezeu e mai actuală ca oricând, în acest timpuri de urgie, când oamenii și-au pierdut direcția, busola și au luat-o pe drumuri lăturalnice, abătându-se grav de la calea cea dreaptă. Cei care o concep și împărtășesc, sunt oameni care, în felul acesta îl slujesc pe Dumnezeu prin Duhul cel darnic în haruri, întorcându-i pe cei rătăciți la Dumnezeu. Iar cine nu iubește această poezie, măcar să n-o pângărească, să n-o batjocorească, pentru că este una din lucrările lui Dumnezeu în această lume îndepărtată de la adevăr și de la mântuire. „Loviți în față în dreptate,/ Urcând spre cer așa cum ne-ai chemat,/ Suntem dezonorați și blestemați/ ‘N vorbire; la moarte suntem dați./ ‘Mpotriva Ta își varsă fierea/ Când ne lovește cel ce-i rău,/ Scrâșnind de ură, împotrivă-Ți/ În viața noastră, Domnul meu./ Dar n-am atins în rugă Ghețimani,/ Până la sânge, încă nu ne-am împotrivit,/ Pe drumul spre Lumină și seninătate,/ Pe care Doamne, ne-ai pornit./ Ne poticnim ades pe cale,/ Ne-oprim… ne văitam că ne e greu,/ Uitând ce greu Ți-a fost Isuse,/ Când ai luptat până la sânge,/ S-alungi din noi păcatul greu…/ Îmbracă-ne-n putere sfântă,/ Să Te-adorăm în osanalii,/ Când ne văităm în neputință,/ Spre Canaan…” (Spre Canaan).

Pentru Alexandrina Tulics întreaga natură e recunoscătoare Creatorului Suprem și, prin natura lor, fiecare element scrie (cu frunzele, cu ploaia, cu parfumul), imnuri de laudă Celui care le-a creat: „Scriu norii mângâieri cu stropii de ploaie,/ Pe fețe ce-așteaptă iubirea să vină;/ Șterg lacrimi văzute-ceresc,/ În inimi ce-atâta de greu se frământă, suspină?// Scriu raze lumină, dorul de verde,/ De cântec de greieri, tăietorii cosași,/ De răcnetul cerbilor în putere,/ Când se îndreaptă spre râu pe-nserat?// Scriu razele lunii/ Șoapte, în lacrimi rostite,/ De cei în genunchi pentru fiii/ Țării, atât de plânse și prigonite?!// Scriu turturele în cânt/ De dragoste, flori și de poamă,/ De Țara mea plânsă, cerșetoare acum,/ Cândva, nobila și frumoasă doamnă?!// Scriu suflete cu lacrimi în rugi/ De noi, de voi, și de pâine,/ De hotarele Țării râvnite/ De hulpavii cu priviri haine?!// Haideți să scriem cu toții o rugă,/ Celui ce poate din cer să ne-audă,/ Celui ce ține mâna-I hotar/ Peste-acei ce-I înalţă un foc la altar!” (Haideți să scriem cu toții o rugă).

Despre singurătatea omului ai cărui fii sunt departe și el își petrece viața tot singuratic și întristat, este vorba în poezia „Un călător cu spin în suflet”. De dorul copiilor, el dădea binețe oricărui om, fie și necunoscut, care se apropia de el: „Un călător cu spin în suflet,/ Urca cu greaua lui povară,/ Cu gândurile-mprăștiate,/ Dorind să-și facă viața mai ușoară…/ Atât de cătrănit în suflet,/ Și apăsat în mers hai-hui,/ Dădea binețe în suspine,/ La toți ce se mișcau în jurul lui./ Un fiu avea în depărtare,/ Și-o fiică, nu așa departe,/ Dar viața în singurătate grea/ o petrecea…/ Cu gândul la copii și la dorita moarte”.

Atentă la stările omului, fie materiale, fie spirituale, autoarea dorește să aducă, pe orice cale o mângâiere măcar, o alinare, fie și prin aceste poezii, pe care ascultându-le, oamenii se pot simți solidari, protejați și apărați și în felul acesta, mai puțin nefericiți. Poezia are această putere taumaturgică. Dar poeta prelucrează și versifică și anumite pericope biblice cum e cea cu Orbul din Ierihon din Marcu 10, 46-47. La trecerea lui Isus din Nazareth, orbul din mulțime îi strigă să aibă milă de el și să-l facă să vadă: „-Să văd, să văd, aș vrea Isus!/ Să am și eu vedere,/ În ochi să am lumină,/ Să am a Ta putere!…’/ În mila-I sfântă, Domnul l-a atins,/ Pe loc, primind vedere./ În slăvi și laude Îl însoțea,/ De-acum cel cu vederea,/ Că și-n această stare grea,/ Isus Christos Și-a arătat puterea!” (O, de-aș putea s-ajung la EL!)

Urmarea se știe: orbul din naștere a fost vindecat, spre uimirea mulțimilor adunate acolo. Și pilda autoarei, către creștinii de azi: „Prieten drag, ce ești orbit,/ De ale lumii vitrine colorate,/ Ce te îndeamnă la păcat,/ Viață rușinoasă pe îndestulate,/ N-ai vrea să ceri lumină-n viața ta,/ Să te atingă Dumnezeu,/ Să vezi așa cum a văzut/ Sărmanul, orbul Bartimeu?” Sintagme deosebite: „tril de curcubeu”;”cu spatele la curcubeu”; „Duhul de Alb”; „S-au ruginit pașii anului”; „miroase a-ntinerire afar”. Schimbând tonul, vădit elegiac din majoritatea poeziilor, autoarea a inserat în volum și pasteluri despre anotimpuri, așa cum este: ”Ce zic, ce spun?!”

Tema fiului risipitor plecat de acasă unde avea tot ce-și putea dori, este prezentă în poezia:”De-aceea azi am pus hotar…”: „Am sărăcit umblând în gol de Tine,/ Cu spatele la curcubeu,/ Cu mâna-ntinsă fără Pâine/ Și fără sfatul Tău./ Am risipit tot ce-altă dată,/ Ospăț întins ‘naintea mea stătea,/ Biserica, cu fața ei curată,/ Și pâinea sfântă, Biblia./ Am flămânzit de pace și iertare,/ Când altă dată eram atâta de sătul,/ Când masa-ntinsă fără ridicare,/ Mă sătura în staulul cel sfânt-n destul./ Pribeag mă simt și fără de putere,/ Ai mei sunt toți sătui, îndestulați,/ Aș vrea s-ajung din nou în Casa,/ Unde iubiții Domnului, pe nume-și spun:/ Cuminți-nțelepți și frați./ De-aceea, azi, am pus hotar!/ Risipei de avere ce-am primit,/ Credință, părtășii și vinul înmulțit/ Și mă întorc la masa sfântă-scăldătoare,/ Unde promisiunea Domnului e veșnicia/ Și credința ce nu moare”.

Nevoia de alb, de curat, de înălțare spirituală răsare în poezia „Omăt plâns”: „E-atâta ger în sufletul de om/ Și sufletul i-ascuns de bucurie;/ Mă-ndrept spre cer, acolo-i pacea,/ Îngenunchez: Mărire Ție!/ E-atâta foc în miez de iarnă/ Și țurțuri grei ce sufletul rănesc,/ Îngenunchez pe-omăt:/ O, alba mea zăpadă/ Ca tine vreau să fiu,/ Albeața să mi-o țin, să biruiesc”.

Și câteva imagini pitorești, rurale, în care se încadrează bine dorul de Savaot: „Zâmbește trist pe raze luna/ Și stele se leagănă în aur, strălucitoare;/ Un car cu boi își deapănă lumina/ Și un toiag arată drumur’le spre soare./ ‘Nnvechită-i haina cerului-n lumină,/ Când luna, astrele își deapănă povestea,/ Acelui ce în Golgota a plâns/ Să ne aducă-a vieții veșnic-vestea!/ Căutători de cer-și trimit căușul plin de lacrimi,/ În strigăte de dor înăbușite/ Imploră în suspini să fie auziți/ Până în zori iubesc, trimit ofrande/ Iar dimineața a venit, pe nesimțite./ Din ochi clipesc lumini la orizont/ O nouă dimineață, ca o primăvară!/ -Mi-e dor de Tine, sfinte Savaot/ Să mă acoperi-n bucurii/ Să ieși cu mine iară!” (Mijlocire).

Și faptul că versifică, rezumând, întreaga istorie a mântuirii neamurilor, cu principalele momente: Nașterea, prigonirea și uciderea pruncilor nevinovați de către oamenii lui Irod, Fuga Familiei Sfinte în Egipt, reîntoarcerea la Nazaret, grija deosebită a tatălui purtător de grijă, Iosif și a Mamei sale feciorelnice, Maria, pierderea lui Isus tânăr în Templul din Ierusalim, ascultarea lui în casa părintească, apoi viața publică, minunile, cum ar fi înmulțirea pâinilor și a peștilor, alegerea celor 12 apostoli care L-au urmat apoi, vindecarea bolnavilor, mângâierea celor triști. Au urmat apoi, Cina cea de Taină, Patima, Moartea și Învierea lui Isus, Misterul credinței, mărturisit la fiecare Sfântă Liturghie…Dar și din ”Psalmi”, din ”Levitic” și alte cărți veterotestaentare. Momente cheie de care trebuie să țină seama orice creștin. Ele ajută la înțelegerea mai bine a esenței credinței de către copii și tineri, dar și de cei care nu au pătruns adâncul acestor minunate realități care s-au perpetuat în amintirea creștinilor, de două mii de ani, câștigând inimile oamenilor care vor să trăiască în conformitate cu Evanghelia și-L așteaptă să revină.

E un bun prilej pentru autoare de a-și mărturisi dragostea pentru Isus, de a se prosterna la picioarele Lui, mărturisindu-și sincera ei iubire: „Cu inima ferită de privirea lumii/ Și lacrimi strânse-n rugi, parfum-petale,/ Mă-nalț spre Canaan-n genunchi Părinte/ Să îmi așezi pe veșnicii viața,/ La sfintele-Ți picioare./ Mi-e Domnul sfânt prin Duhul Său aproape,/ De-aceea îndrăznesc să spun:/ Chiar dacă-n lume este pe-nserat,/ Mi-e dor de Tine, cer și soare/ Promisiune ce-n Golgota în dar mi-ai dat/ Când te loveau de stânci, nebunii/ Și-n toate ce răneau, Te-au blestemat./ Afară-i iarnă, în inimi, suflet…/ Popoare pentru slava lumii atât se îmbrâncesc!/ Mă ține-aproape de cerul plin de poame,/ Ca roșcovele lumii nicicând să-mi dăruiesc./ Mă ninge-n suflet cu petale albe,/ Cuvinte scrise-n palma Ta,/ Hrănește-mi inima cu Pâine,/ Ca-n veșnic saț să-Ți laud slava./ Mă ține-n palmele-Ți zdrobite,/ De cuiele acestei lumi pe Golgota în deal,/ Să nu cobor de-acolo niciodată/ Să mă mânjesc cu-al lumii val./ Mă ninge-n suflet cu podoabe albe,/ Cu părtășii în care-aștept s-ajung,/ Dar pân-atunci ‘njugat de Tine,/ Mă ține-n plugu-Ţi Doamne,/ Să nu-mi lovesc iubirea de ale lumii stânci…” (Să nu-mi lovesc iubirea…)

O foarte emoționantă poezie, și foarte semnificativă, este cea în care autoarea cere iertare României, pentru că, mulți s-au rătăcit de cărările ei și orbecăiesc prin alte colțuri ale lumii: „Cu inima ferită de privirea lumii/ Și lacrimi strânse-n rugi, parfum-petale,/ Mă-nalț spre Canaan-n genunchi Părinte/ Să îmi așezi pe veșnicii viața,/ La sfintele-Ți picioare./ Mi-e Domnul sfânt prin Duhul Său aproape,/ De-aceea îndrăznesc să spun:/ Chiar dacă-n lume este pe-nserat,/ Mi-e dor de Tine, cer și soare/ Promisiune ce-n Golgota în dar mi-ai dat/ Când te loveau de stânci, nebunii/ Și-n toate ce răneau, Te-au blestemat./ Afară-i iarnă, în inimi, suflet…/ Popoare pentru slava lumii atât se îmbrâncesc!/ Mă ține-aproape de cerul plin de poame,/ Ca roșcovele lumii nicicând să-mi dăruiesc./ Mă ninge-n suflet cu petale albe,/ Cuvinte scrise-n palma Ta,/ Hrănește-mi inima cu Pâine,/ Ca-n veșnic saț să-Ți laud slava./ Mă ține-n palmele-Ți zdrobite,/ De cuiele acestei lumi pe Golgota în deal,/ Să nu cobor de-acolo niciodată/ Să mă mânjesc cu-al lumii val./ Mă ninge-n suflet cu podoabe albe,/ Cu părtășii în care-aștept s-ajung,/ Dar pân-atunci ‘njugat de Tine,/ Mă ține-n plugu-Ţi Doamne,/ Să nu-mi lovesc iubirea de ale lumii stânci…”

Adeseori, autoarea face apel la Psaltire, dând exemple versete din ea și adaptându-le la condițiile creștinului contemporan. În poezia ”…Treizeci de arginți…” poeta evidențiază trădarea lui Iuda, dar adaugă la ea și trădarea tuturor creștinilor care, de două mii de ani îl disprețuiesc pe Cristos, neurmându-i învățătura, deși El o repetă neîncetat. Poeta se roagă lui Dumnezeu să-i trimită pacea sub chipul porumbiței albe care să-i ducă mesajul de iubire sus, la Dumnezeu: „Adună-mi plânsul/ în țara unde nu se plânge;/ Transformă-mi,/ toate-apusurile în dimineți;/ Acolo unde, soarele răsare/ când e dezlegat de Tine-n ceruri,/ purtând armură-n aur/ și arămii peceți./ Trimite-mi albe porumbițe…/ Să-mi poarte înspre Tine plânsul…/ Când, norii-n ceață-se-odihnesc/ şi leneviți de-atâta odihnire,/ ‘mi-astupă ale rugilor poteci./ Trimite roua să-mi sărute,/ arșița sufletului înnorat;/ O ploaie caldă spre iertare,/ să fiu în ea spălat./ Să nu apună soarele-n tristețe,/ nici norii să nu se-odihnească;/ Nici porumbițe-n albe zboruri,/ să uite-a-mi duce ruga,/ în patria cerească” (Trimite-mi albe porumbițe…) Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Alexandrina Tulics – Tezaur ceresc – Carte de poezii” →