Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (94)

România în perioada interbelică 1918-1939

S-a constituit apoi un guvern Mironescu (octombrie 1930-aprilie 1931), guvern slab, manevrat de rege, care a luat unele măsuri pentru limitarea (atenuarea) efectelor crizei economice, însă acest guvern a aruncat greutăţile crizei pe seama populaţiei. Pentru stimularea economiei, în februarie 1931, a fost contractat un nou împrumut, ,,de dezvoltare”, de 1,3 miliarde franci. Situaţia economică avea efecte tot mai dureroase pe plan social pentru reducerea cheltuielilor statului, guvernul a introdus în ianuarie 1931, prima ,,curbă” de sacrificiu, reducerea salariilor cu 10-15%.

În anii 1930-1931, în rândurile partidelor politice din România s-au înregistrat frământări şi regrupări importante, viaţa politică cunoștea o schimbare, comparativ cu perioada anterioară. Astfel, C. Stere a părăsit P.N.Ţ., în mai 1931 şi apoi a constituit Partidul Ţărănesc Democrat, iar  la P.N.L, după moartea lui V. Brătianu (22 decembrie 1930), conducerea a fost preluată de I. G. Duca, decizie luată la congresul P.N.L. din februarie 1931.

La 4 aprilie 1931, guvernul Mironescu a demisionat, punându-se astfel capăt guvernărilor naţional-ţărăniste. A urmat o lungă criză de guvern, regele a desemnat pe N. Titulescu pentru a forma un guvern de ,,uniune naţională”- obsesia regelui autoritar. După multe pertractări, la 18 aprilie, regele a format un guvern N. Iorga – C. Argetoianu (aprilie 1931-mai 1932),  de uniune naţională, care nu aparţinea nici unui partid. Factorul decisiv era regele Carol II, iar constituirea guvernului Iorga era un avertisment pentru partidele politice.

Parlamentul a fost dizolvat şi, în iulie 1931, s-au organizat alegeri parlamentare, în urma cărora guvernul a obţinut 47% din voturi, iar P.N.Ţ. se afla în opoziţie. Noul guvern a fost confruntat cu probleme economice, el a recurs la forţarea exportului şi a introdus în iulie 1931, primele de export. Apoi pentru a diminua deficitul bugetar, guvernul a aplicat a doua ,,curbă de sacrificiu” (ianuarie 1932) şi nu a achitat timp de câteva luni salariile funcţionarilor şi intelectualilor. Întreprinderile falimentau, băncile se prăbuşeau, dar marii industriaşi ca N. Malaxa şi M. Auschnitt şi-au extins afacerile. Pentru a linişti nemulţumirile de la sate, guvernul a iniţiat legea conversiunii datoriilor agricole; în aprilie 1932, datoriile ţăranilor se reduseseră cu 50%, legea fiind bine primită de către ţărani. Din iniţiativa lui N. Iorga, au fost adoptate legile privitoare la învăţământul secundar şi superior. Confruntat cu o dificilă situaţie financiară, Iorga a demisionat, în 31 mai 1932, marcând astfel eşecul guvernului de uniune naţională şi al regelui Carol.

Apoi, a fost iniţiat un guvern ,,de alegeri”, prin numirea lui Al. Vaida-Voevod ca prim ministru. În iulie 1932, au fost organizate alegeri parlamentare, soldate cu victoria P.N.T. -40%, iar P.N.L. a obţinut 14%. După organizarea alegerilor Vaida a alcătuit un guvern de partid, format din membrii P.N.T. (august-octombrie 1932). Guvernul Vaida, pentru a redresa situaţia financiară a ţării, prin legea din octombrie 1932, a introdus controlul schimbului cu străinătatea sub forma monopolului comerţului cu devize acordat Băncii Naţionale. Guvernul P.N.Ţ.  a elaborat o nouă lege a conversiunii datoriilor agricole, după care la 17 octombrie 1932, guvernul Vaida a demisionat în urma unei neînţelegeri.

S-a constituit apoi un nou guvern P.N.Ţ., condus de Iuliu Maniu (octombrie 1932-ianuarie 1933), care a adoptat în sfârşit legea pentru conversiunea datoriilor agricole – ţăranii debitori primeau 18 luni pentru o înţelegere cu creditorii lor (legea venea în sprijinul ţăranilor săraci cu mari datorii). Spre sfârşitul anului 1932, presiunea bancherilor străini s-a intensificat pentru semnarea planului de colaborare tehnică cu Societatea Naţiunilor. Maniu a tergiversat semnarea planului, care era nefavorabil României. Din cauza demisiei ministrului de interne I. Mihalache, la 12 ianuarie, guvernul Maniu a demisionat. S-a constituit apoi al treilea guvern P.N.Ţ., condus de Al. Vaida-Voevod (ianuarie-noiembrie 1933). Faptul că Vaida a acceptat să fie prim-ministru l-a nemulţumit pe Maniu, între cei doi urmând să se producă o „ruptură sufletească”. Noul guvern Vaida a semnat, la 28 ianuarie 1933, planul de la Geneva cu Societatea Naţiunilor, prin care politica bugetară, fiscală şi monetară era pusă sub controlul experţilor străini. Votat la 12 aprilie, de parlament, dar criticat de opoziţie pentru că afecta suveranitatea României, guvernul Vaida a tergiversat aplicarea planului, care, în mai 1934, va fi denunţat oficial de guvernul român.

După semnarea planului de la Geneva, guvernul Vaida a abandonat ,,politica porţilor deschise” şi a aplicat o politică de protejare a economiei naţionale, deoarece politica de pauperizare a populaţiei nu mai putea fi continuată – în ianuarie 1933, s-a aplicat a treia „curbă de sacrificiu”. În ianuarie-februarie 1933, pe plan social, s-au înregistrat acţiunile muncitorilor petrolişti şi ceferişti, la 3 februarie, guvernul a introdus starea de asediu şi cenzură, iar la 16 februarie, Armand Călinescu a evacuat cu ajutorul armatei Atelierele ,,Griviţa”, când s-au înregistrat 3 morţi, 16 răniţi şi numeroase arestări. La 12 aprilie 1933, guvernul a adoptat legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane. Tot acum afacerea ,,Skoda” a influenţat situaţia politică şi a lovit în prestigiul guvernului naţional ţărănesc, iar opoziţia liberală s-a intensificat. În septembrie 1933, liberalii au adresat un Manifest către ţară şi, în octombrie, au publicat programul de guvernare al P.N.L. În aceste condiţii, la 9 noiembrie 1933, guvernul Vaida a demisionat.

Guvernul liberal I. G. Duca (14 noiembrie-29 decembrie 1933) avea ca primă misiune, după dizolvarea parlamentului prin decret regal, să organizeze noi alegeri. Încă înainte de aceasta, ca urmare a presiunilor organismelor financiare internaţionale, guvernului Duca i s-a impus dizolvarea Gărzii de Fier. La 9 decembrie, s-a adoptat Jurnalul Consiliului de Miniştri, prin care Garda de Fier era scoasă în afara legii. Sediile organizaţiei au fost sigilate, apoi a urmat arestarea a mii de legionari în toată ţara. La 20 decembrie 1933, au fost organizate alegeri parlamentare în România, P.N.L. a obţinut 52% din voturi, P.N.T. 14%, iar celelalte partide au obţinut sub 10%. Însă, în euforia care a urmat după victoria liberală, pe neaşteptate, la 29 decembrie, primul-ministru Duca a fost ucis pe peronul gării Sinaia de trei studenţi legionari. A doua zi, la 30 decembrie, regele Carol a numit ca prim-ministru interimar pe dr. C. Angelescu, care a decis introducerea stării de asediu şi a cenzurii,  arestarea liderilor şi simpatizanţilor legionari.

La 4 ianuarie 1934, regele a numit ca prim-ministru al guvernului liberal pe Gh. Tătărescu, unul din tinerii liberali, fără consultarea conducerii P.N.L.. Pe plan economic, acest guvern a promovat o politică de încurajare a industriei naţionale, prin protecţionist vamal ridicat, acordarea de credite întreprinderilor şi comenzi de stat. Legile economice ale guvernelor anterioare au fost modificate pentru promovarea intereselor capitalului autohton. Prin decretul-lege din 31 iulie 1936, erau încurajate întreprinderile ce obţineau produse nefabricate în ţară, tuburi de oţel, cabluri electrice, optică, mecanică. Printr-un alt decret-lege din 10 mai 1937, se stabilea intervenţia statului în economie – s-au înființat noi fabrici doar cu avizul Ministerului Economiei Naţionale. În timpul guvernării liberale s-au întreprins acţiuni energice pentru înzestrarea armatei-aceasta şi datorită numirii generalului Antonescu la conducerea Marelui Stat Major în decembrie 1934. Pentru sprijinirea agriculturii s-a înființat Institutul Naţional de Credit Agricol, care oferea micilor producători împrumuturi pe termen lung. Au fost modernizate oraşele, s-au construit căi ferate pe rute noi. Bugetul statului a fost echilibrat în anul financiar 1934-1935, iar în anii următori a fost excedentar, în urma dezvoltării economice susţinute a ţării. Politica de credit a urmărit mai ales dezvoltarea industriei, care a crescut cu 63%, comerţul cu 25%.

Între 1934-1938, economia naţională a cunoscut o dezvoltare însemnată, ca urmare a boom-ului economic de după criza din 1929. Pe plan social, guvernul a sprijinit categoriile burgheze legate de stat alcătuite din N. Malaxa, M. Auschnitt, I. Bujoiu şi I. Gigurtu. Concentrarea şi centralizarea producţiei au atins cote înalte în aceşti ani, mai ales în industria metalurgică–uzinele Reşiţa şi Călan, industria petrolieră-societăţile „Astra“, „Steaua Română“, „Concordia“. În anii 1934-1938, marea creştere economică a avut drept rezultat ridicarea nivelului de trai al populaţiei. Însă contradicţiile sociale, mai ales la sate s-au menținut datorită marilor datorii agricole. Situaţia muncitorilor s-a ameliorat în aceşti ani, numărul şomerilor a scăzut, au crescut salariile, viaţa a devenit prosperă, conflictele sociale s-au atenuat. S-au adoptat şi legi cu implicaţii social-politice – la 16 iulie 1934, legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi, la 30 aprilie 1936 – legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor. În ceea ce priveşte ţărănimea, categoria socială cea mai importantă – a fost aplicată legea pentru conversiunea datoriilor agricole, din aprilie 1934, prin care datoriile ţăranilor se reduceau cu 50-70%, iar restul se plătea eşalonat.

Politica internă a guvernului Tătărescu a apelat la instrumente legislative pentru controlarea situaţiei din ţară-legea din 16 martie 1934, autoriza guvernul să declare starea de asediu pe şase luni, măsură care a fost folosită aproape în întreaga perioadă a guvernării liberale. O altă măsură a fost legea pentru apărarea ordinei în stat din 7 aprilie 1934, prin care autorităţile puteau dizolva grupările politice periculoase pentru stat. Prin legea din 9 iulie 1934, a fost introdus sistemul conducerii prin decrete-legi. Regele Carol II a încercat din nou constituirea unui guvern de ,,uniune naţională”, apelând la mareşalul Averescu, în mai 1934, dar a eşuat. Guvernul Tătărescu, docil cum era, a contribuit la creşterea rolului Monarhiei în viaţa politică.

După 1930, partidele politice au trecut prin numeroase regrupări şi frământări. P.N.L., care avea ca preşedinte din ianuarie 1934 pe C. I. C. Brătianu, şi-a consolidat poziţiile în viaţa politică, iar congresul general al P.N.L, din iulie 1936, a confirmat desemnarea lui D. Brătianu ca preşedinte şi linia politică generală a partidului. P.N.T. era condus, din noiembrie 1933, de I. Mihalache  ca preşedinte. Însă, în P.N.T. erau mai multe tendinţe, iar în martie 1935, Al. Vaida-Voevod a constituit Frontul Românesc, fiind exclus apoi din P.N.T. Congresul P.N.T din aprilie 1935, a adoptat un nou program al partidului, care menţinea în linii generale doctrina ţărănistă. Alte partide din această perioadă au fost – Partidul Naţional Creştin, constituit în iulie 1935, în urma fuziunii dintre L.A.N.C., condusă de A. C. Cuza şi Partidul Naţional Agrar, condus de O. Goga. Alte partide au slăbit, micşorându-şi audienţa, precum Partidul Poporului, condus de Al. Averescu, Partidul Agrar, condus de C. Argetoianu sau P.S.D. Mişcarea Legionară era în ascensiune; în martie 1935 a fost înfiinţată o nouă organizaţie politică a Mișcării – Partidul ,,Totul pentru Ţară”, care avea ca preşedinte pe generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (94)”

Corneliu NEAGU: Legenda

LEGENDA

 

Citește-mi din legenda

sosită astă seară

cu file încărcate

de sfinte neuitări,

întoarse obosite

în prag de primăvară

pe vânturi nevăzute

și cârduri de cocori.

 

Voi asculta cuminte

povestea renăscută,

rămasă agățată

pe-o margine de gând,

și-atunci voi înțelege

că-n magica volută

bemolii din fligoarne

vor reveni curând.

 

Vestitele fanfare,

ajunse iar în parcuri

cu-aceeași revărsare

de vaste partituri,

ne vor lovi uitarea

ca nesupuse icuri

înfipte fără milă

în inimi de păduri.

 

Tăcerea regăsită

în fila de legendă

ne va aduce somnul

din margine de nori,

iar vraja așteptării,

venind să ne cuprindă,

pe trupurile noastre

va cerne doar fiori.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

17 februarie 2020

George ANCA: Rodica ANCA, mamă și artistă, ne-a lăsat astăzi pentru a merge la Dumnezeu, iertându-ne…

Rodica Anca (n. Bucureşti, 7 ianuarie 1938) a absolvit Liceul „Iulia Hasdeu”, Şcoala tehnică financiară, apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1965-1971), secţia de arte decorative, având ca profesori pe Zoe Băicoianu, Mac Constantinescu, Ion Popescu-Negreni şi fiind colegă cu Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitraşcu. A fost, o vreme, contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai”. A fost creator/designer în industria sticlei şi ceramicii, până în 1990, la fabrici din  Sighişoara, Baia Mare, Curtea de Argeş, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, Bucureşti (Curtea Sticlarilor). Unele lucrări, printre care „Cenuşăreasa”, i-au fost premiate. Între 1977-1984 şi 2003-2004 s-a aflat în India, la Delhi, călătorind la Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh etc. Alături de fiică şi soţ, a fost parte a comunităţii universitare din Delhi, unde a încheiat prietenii cu Margaret Chatterjee, Esha Beteille, Urmila Rani Trikha, Lila Shivaramaya, Nilima Das. A fost coexaminator la examene de limba română (Delhi University, Modern European Languages Department, devenit  ulterior German and Romance Studies Dept.). Mulţi studenţi i se adresau cu „mamă” şi au venit în România în semn de respect. A făcut lecturi aprofundate din filosofia şi religiile indiene, înscriindu-se  la doctorat cu o teză despre estetica budhistă. A ilustrat cărţi şcolare şi dicţionare pentru Bhutan la Oxford University Press. A publicat la editura Bibliotheca din Târgovişte: Peregrinările Prinţului cel Trist/The Melancholy Prince, 2003 (basm scris în 1970), Dedelhi Jurnal, 2005, Jurna Lamar, 2011.

Filosofia personală:

„Când esti copil îţi iubeşti părinţii, „PE TATA ŞI-NTÂI PE MAMA”,apoi, pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile, animăluţele, fluturii, florile, fraţii. Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea, colegii, profesorii. În adolescenţă iubeşti băieţi sau fete, iubeşti excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile. Peste câţiva ani îl iubeşti pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai schimbi de câteva ori. Apoi îţi iubeşti soţul. Sau soţia. Apoi îţi iubeşti copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toţi, din toată lumea.   Pe măsură ce trec anii, iubeşti oamenii. Pe toţi. Când eşti bătrân, il iubeşti pe Dumezeu.

Ceea ce e minunat, este că acesta iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună, se acumulează până îţi umplu de tot inima cu iubire.” (JurnaLamar )

ECOURI

Cine a citit o carte de Rodica Anca le va citi pe toate care vor urma. Ea nu are nevoie de recomandare. Se recomanda singura prin ceea ce scrie. Ii rog pe toti prietenii si neprietenii ei (desi cred ca nu are dusmani) sa-i urmareasca toate aparitiile. Umor critic si autocritic, observator al amanuntelor care de multe ori trec neobservate, dar care in multe cazuri fac hazul scrierilor ei.  Modesta, ea scormoneste, nu inventeaza nimic, ea spune ce se intampla in sufletul ei si cum reactioneaza la ceea ce se intampla in jurul ei. Citind „Jurnalul Dedelhi” am aflat doua lucruri esentiale: am cunoscut multe despre India si de asemenea am aflat ca pe sotul Domniei sale il cheama Mister G, alias Gigi aka George Anca. Iti multumesc Doamna Rodica Anca.

Vasile Pupeza

Cartea d-nei Rodica Anca, „Jurna’Lamar”, reprezinta pentru o imediata impresie de lectura expresia unei sinteze de genuri literare, respectiv : poem, jurnal, roman.   Un destin care nu este doar al femeii este macinat de automatismele cotidiene ale vietii sociale si de familie. E un destin de mare incarcatura dramatica care se sustine in propozitii scurte, uneori eliptice, toate acestea dezvaluind cititorului suspensia starilor emotionale, fapt care da expresivitate stilului si viziune originala eroului lirico-narativ.

Gheorghe Lupascu

 

Semne

Scriitoarea Rodica ANCA demolează, iniţial, caracterele personajelor,

spre a le construi, ulterior, în stil propriu… Ea concepe un fel de

 dărâmare a Turnului Babel Omenesc……………spre a pune în loc,

 în timp şi în spaţiu, un alt Turn Babel, propriu, mai modern, cu o altă locuire.

 Astfel, Rodica ANCA îşi reconstruieşte personajele sub un curcubeu….

al sufletului său…. şi totul redevine mai colorat, mai înviorat

 şi mai însufleţit, prin ea însăşi – personaj narator.

  Felix SIMA, „Curierul de Râmnic”, 30 iulie, 2011.

„Simplu, cald, personal, poate prea personal uneori, DeDelhi, jurnalul Rodicai Anca, fascineaza prin firescul expunerii. Experientele de viata, oamenii si locurile, obiceiurile si zeii… toate alcatuiesc imaginea unui Delhi atat de bine stiut”.

Mihaela Gligor

 

Se remarca o  deschidere capivanta catre ingemanarea artelor.Talentul si prospetimea sunt vizibile in cazul Rodicai Anca.

Lucia Negoita

Dna RodicaAnca-

Prințul

 Nu poți să scrii(imaginezi) în manieră sensibilă și, deci, atragătoare, captivantă, povești pentru copii, fără să porți în tine dulcea povară a propriei copilării. Se-nțelege, nu-i niciun dezacord între copilăria ta și copilăria altora, chiar petrecută în zone diferite ale pământului, sub alte legi  de conviețuire, sub tutela altor obiceiuri, totul se contopește, în această zonă, într-un întreg multicolor de trăiri, asemenea unui continent al începutului și al seninei ascendențe umane. Un asemenea sentiment degajă, fără doar și poate, și cartea doamnei Rodica Anca, inspirată mânuitoare a penelului, dar și a condeiului, în cartea sa dedicată copiilor Peregrinările Prințului cel Trist. Imaginația autoarei oferă micului cititor o desfășurare de întâmplari care, pe rând, fascinează, acaparează și educă.

De Delhi

Pentru un autor, scrierea unui Jurnal este o spovedanie acceptată. Când Jurnalul cuprinde o experiență de viață trăită de autor într-o țară străină, spovedania intră intr-o altă zodie a literaturii, își extinde marginile.Dar când acea tară străină se numește India, interesul cititorului se amplifică de la sine, India  fiind- și azi-, o țară , prin definiție, a misterelor, nu numai religiase, desigur. Parcurgând paginile acestui Jurnal al Rodicăi Anca, recunosc, am simțit nevoia să-mi trec  privirea asupra unor pagini de Radindranth Tagore, poetul care a însemnat o bornă de seamă în istoria culturii omenești. Redau aici cateva versuri adresate fraților săi indieni la începutul veacului trecut: O, frații mei, nu vă sfiiți a sta în fața celor mândri și puternici,/ În haina albă a simplității voastre!/ …/ Pe locurile goale ale sărăciei voastre, să ridicați din nou un tron al lui Dumnezeu, /Și amintiti-vă întotdeauna că nu puterea înseamnă mareție, si că orgoliul nu durează în veci.

 Jurnalul Rodicăi Anca redă, cu o vibratie deosebită, viata de zi cu zi a unei insule de români- familia ei, în principal- în mijlocul acestor frați ai lui Tagore, dar din acest secol, o viață tinzând permanent spre cunoasterea civilizatiei milenare a Indiei, spre integrarea în acest spatiu uman divers. E vorba, s-ar putea spune, de un Jurnal domestic, al întamplărilor zilnice, din care fac parte atat bucuriile si satifcactiile, cat si unele asperitați. Dar nici Romania, ramasa departe, nu e uitata. La un moment dat, autoarea se întreaba: Ne-or fi primit în NATO?. Paginile au ritm, consistență, culoare, semn sigur ca Rodica Anca a simtit o nevoie imperioasă să-l scrie. Și bine a făcut.

Florin Costinescu

Viorica Onişoru:

Rar mi-a fost dat sa regasesc admosfera vietii baroce a intelectualilor bucuresteni mai bine redata. Am recunoscut in primul rand „casta”, si dupa aceea personajele. Formatia de artist plastic a doamnei Rodica Anca isi spune cuvantul. Te introduce in atmosfera pe care nu doar o vezi, ci o simti, o traiesti alaturi de personaje. Bucurestiul are un farmec aparte pe care doar in preajma unor anumite persoane il poti descoperii. Doamna Rodica Anca se dovedeste una dintre aceste persoane. Ea poate sa gaseasca frumosul in orice, si sa ti-l prezinte ca atare.

Florina Dobre:

            Povestea  Peregrinărilor Ptinţului cel Trist aşa cum o scrie Rodica Anca se citeşte, sau, şi mai bine e să-ţi fie citită sau spusă cu plăcerea, bucuria şi uşurinţa cu care se spun adevăratele poveşti. Iar cititorul – ascultator nu mai lasă din mână cartea sau nu-l lasă pe povestitor până nu ajunge la capătul poveştii peregrinărilor Prinţului cel Trist. E istovit, dar fericit că Prinţul cel Trist se întoarce bucuros la Palatul său de cleştar, alături de prinţesa sa, Domniţa cea Bălaie, fiica Duhului Pământului, la prietenii săi pitici Moşopal, Auraş si Arginviu.

Prinţul nostru singuratic şi singur, şi de aceea atât de trist, căci este ultimul dintre strămoşii săi, locuieşte într-un palat – insulă unde nu se mai află nici un alt seamăn.  Este dintre eroii care,  mînat de dorul de a cunoaşte oameni, aidoma lui, căci ştia din cărţile străbunilor vechi şi prăfuite, unele ale căror pagini se fărâmiţau îndată ce fuseseră întoarse, că mai există undeva semeni de-ai săi, porneşte spre lumi noi. E un fel de SG1…fără o poartă stelară, însă echipă cu balaurul său -navă, (căci balaurul nu avea corp, ci doar cap), descoperit de piticii prieteni la capătul multor căutări. Porneşte şi, aidoma oricărui prinţ drept şi bun, îşi găseşte fericirea la capătul multor încercări şi înfruntări cu forţele răului,pocitaniile spurcate, simboluri-metafore ale mândriei, prostiei, răutăţii,lăcomiei, linguţitorilor, certăreţilor. Traverseaza lumi care anticipează isprăvile cele mari, traversează oceane de timp, e înghiţit de un soi de gauri negre şi se desăvârşeşte în lupta cu răul pe care-l învinge, redând astfel chipul minunat insulei şi  devenite cenuşie şi stăpânită de Împăratul Hain. Întunericul este învins, oamenii transformaţi în bolovani revin la viaţă, Lumina şi Frumuseţea Deplină biruiesc pe deplin. Ca orice prinţ bun face bine celor care au nevoie de ajutorul său, iar aceştia îi întorc ajutorul atunci când prinţul se află la ananghie. Prinţesa salvată din temniţa zmeului, îi devine soţie şi-l urmează in Palatul său, unde astfel nu va mai fi niciodată trist şi singur.

Pe tipicul vechilor tipărituri, literele ornate începătoare alături de desenele de interior ale arhitectei Gabriela Văcăreanu sunt trasate în linii fine şi îngrijite într-un anume fel pe care graba secolului nostru n-are cum să-l mai îngăduie. Astfel, ochiul se odihneşte, se bucură şi anticipează cu fiecare  nou capitol,  alunecând uşor pe panglica ce ţine şi decupează elegant grafemul începător, personajele şi povestea.

Nu ai cum sa nu te laşi prins în Povestea Prinţului, nu ai cum să nu laşi purtat de valul de optimism şi încredere în puterea biruitoare a binelui asupra răului, minciunii şi degradării. Doar pentru asta sunt poveştile, şi câtă nevoie avem de ele! Multumiri Rodicăi Anca pentru povestea Prinţului!

***

Citind Jurna Lamar al Rodicăi Anca este ca şi cum ţi-ai vedea propria viaţă de după 2000 încoace într-un fel în care îţi este cunoscut, dar poate că nu îndrăzniseşi să accepţi că este numai aşa şi nu altfel.

Rodica Anca scrie uşor, uneori detaşat, alteori pătimaş, într-un fel de catharsis, scrie nelâsând nimic la o parte din tot ceea ce înseamnă viaţa ei. Cum împleteşte căciuliţe şi mănuşi pentru Nana şi cum îl spală pe Bulă, caniche-ul surd şi cu probleme gastro-intestinale, cum îşi face curaj să-şi cumpere pentru prima dată în viaţă cremele minuni pentru un ten îmbătrînit de viaţă, de cafeaua multă şi indispensabilă, de soarele mult al Indiei unde a petrecut ani buni, în tinereţe. Ca femeie mă regăsesc într-un fel consolator în amănuntele „domestice”, multe, deprimant de multe adesea, care nu-ţi mai îngăduie stropul de timp şi spaţiu personal de peste zi.  Mă regăsesc în rutina casnică a zilelor grăbite care se încheie întotdeauna deconcertant (cel mai adesea, căci îşi propuseşi o multime de lucruri din care nu faci aproape nimic). Dar Rodica Anca are arta, foarte personală, de a le prăvăli pe toate în găuri negre sau de a le preface într-un soi de antimaterie, sau de a le zvârli peste vreo stea îndepărtată „poate tocmai în ochiul lui Sauron”.   Rodica Anca are puterea scrisului care să metamorfozeze neputinţa facerilor, impilările, propriile, debaucheria politicească în  care a fostă târât ţara, oraşul, satul, strada şi care intră şi-n casele noastre prin perfidul televizor, răutăţile bătrânilor, schilodirile lor sufleteşti datorate comunismului şi prefacerilor deconcertante post- decembriste, aşadar toate acestea, în acel ceva care te ajută să înţelegi şi să continui, fără să te prăbuşeşti.

Cartea, jurnalul amar  – oricât ar fi el de disimulat ca titlu în spatele unei ortoepii altfel destul de transparente – se citeşte ca şi cum ai soarbe un pahar mare de apă atunci când eşti însetat. Citind şirul întâmplărilor zilelor care scot la iveală mai mult şi mai mult din portretele familiei, prietenilor, cunoscuţilor, ai senzaţia foarte vie care te urmăreşte pe măsură ce scufunzi în propriile-ţi trebăluiri domestice sau savante prin casă sau prin „soţietate” că seamănă atât de bine cu întâmplările tale, cu personajele din viaţa ta. Desigur, cu diferenţele necesare.

Jurnalele se citesc diferit, în funcţie de autorul lor. Cel puţin aşa stau lucrurile pentru mine. Într-un fel am citit Jurnalul lui, de pildă, Samual Pepys, altfel pe cel al lui Jeni Acterian. Când vine vorba de Jurna Lamar ar Rodicăi Anca, l-am deschis cu un fel curiozitate blândă şi chiar cu sfială ca un mai tânăr care nu vrea sa intre nepoftit în casa –viaţa plină a unui om care a trăit şi a văzut mai mult decât tine …dar, ca şi în realitate, Rodica m-a luat cu scrisul ei de după umăr şi m-a poftit generos, fără reticenţe sau sensuri duble în lumea ei. Lumea noastră. Unde, dacă ai ochi, îi vezi până la urmă sensul şi frumuseţea.

                                    Fata care se ridică în picioare când aude imnul

 

            Nemulţumiţi dar înverşunaţi în căutările noastre strângem cu braţul o mie de feţe şi o mie de gânduri, o mie de inimi deschidem cu maceta de junglă, doar, doar vom găsi ce căutăm. Şi cu ajutorul – excavator – al prietenilor, cu cel dat de Pronia divină, ascunsă sub stejarul cel falnic, acoperită de timpi de prieteni, de griji de copii, de blăniţe de cuţulani şi bulici dăm – în sfârşit – de fetiţa încărcată de ani şi de boli, de dragoste pentru totul şi toate, deşirată-ntr-o pală argintie de fum ce se-ntinde ca dâra „avionului cu reacţie” peste tot ce e cer, apoi înconjură tot ce iubeşte. Urmăreşti traiectoria şi vezi că nu, nici vorbă să fie o umbră ascunsă în spatele trunchiului unui stejar falnic, nici vorbă să fie apendicele de grup de prieteni, nu seamănă cu cenuşăreasa c-un picior încălţat, nu-i păpuşa copiilor ei pentru zile cu ploaie, nici săritoarea de garduri  a rudelor în nevoie, ci e FEMEIA de alături. Ea e aceea ce păşeşte alături de tine cu andreaua de Penelopă într-o mână împletind la mănuşi şi fulare, cu cealaltă pe tasta calculatorului retrăindu-şi amintirile şi cedându-le cu palmele deschise cititorului, cu inima împărţită în multiplu de patru cămăruţe la puterea x să-i cuprindă pe toţi şi cu capul plin de amintirile vieţii voastre în doi ce la un moment dat se încurcă una în alta. Şi atât de încurcată e funia ce a fost doar împletire de două fire că acum ea a căpătat un grai de olteancă neaoşă de Vâlcea…o sunai pe a mică şi o certai …/…trecură şi sărbătorile… ,visează la o căsuţă la Bercioi unde pe prispă să fie o tufă mare de glicină care să înflorească în jerbe albastre în fiecare an şi intră în panică de câte ori G., „ursul” ei e plecat. Universul scriitoarei Rodica Anca nu este un univers limitat cu focalizare pe soţ, ci e unul atât de larg că poate cuprinde cu mărinimie  câteva generaţii printre care ea se strecoară. Dinspre inima ei pleacă pseudopode de amibă încărcate cu ectoplasma iubirii ce-i modifică starea sufletească în funcţie de starea acestora. Pleacă în primul rând spre copii … Ura! Ura! A luat examenul de astăzi. Mă pregătesc să plec la shoping. Să fac nişte nebunele… Starea proastă fizică anterioară îi era autoarei exacerbată de incertitudinea examenului – se prezintă sau nu? Vestea bună o înaripează, uită de necazurile inerente vârstei, de veşnica numărare a ţigărilor şi a ceşcuţelor de cafea, uită de măcăneala televizorului sau de număratul banilor care niciodată nu sunt de ajuns mai ales pentru a cadorisi apropiaţii. Dar cel mai mult o alină vorba ce vine ca o alinare, cele câteva fraze care cuprind chintesenţa relaţiei împlinite… Ia-ţi,  dragă tot ce vrei, toată viaţa ţi-ai oprimat orice nevoi personale… Eu te iubesc oricum arăţi. Tu să te simţi bine!

 Rodica Anca nu desparte omul de natură; dragostea ei nu se limitează la oameni, ci la tot şi la toate. Azi mă uitai mai cu luare aminte la ele (florile mărului din fereastra fetei ) şi descoperii că au apărut frunzele, iar albeaţa florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… Ca fiecare dintre noi ea are zile proaste, zile în care…şalele mă dor, gura mi se usucă după o ţigară, gâtul după o gură de cafea, corpul ţipă după fotoliu, câmpii urlă după mine. Dar sunt tenace… O astfel de zi probabil a avut şi în ziua în care şi-a numit nelipsitul jurnal „Jurna Lamar” . Căci cu toate retragerile în oaza – galaxia Ochiul lui Sauron , citindu-i cu atenţie rândurile găseşti viaţa trăită la cotele cele mai înalte ale spiritului; autoarea iubeşte trainic, sănătos şi aşa cum puţină lume mai face astăzi, iar timpul ei pare doar că se cuantifică în alţi parametri. Nu,  ea este o sensibilă femeie prezentă, o femeie căruia anii nu i-au luat nimic din puterea de muncă, din umor şi din verticalitate. Că se pleacă mai mult decât în alţi ani în faţa divinităţii, că are acum putere întreită să se roage, oare care dintre noi nu o facem? Că-şi aminteşte de femeile care i-au trasat şi i-au intersectat drumul şi că le aşează pe acestea în galeria sfinţilor e un laudatio pentru autoare… puţini mai recunosc esenţa persoanelor astăzi, puţini le mai acordă altora  un strop din timpul şi recunoştinţa lor…

Sfârşitul   lucrării conţine revelaţia iubirii adevărate, iubirea necondiţionată, cea care conservă şi duce peste veacuri parfumul de entitate primordială ce nu comportă niciodată nici rostogoliri, nici derapaje, nici ciuntire de vremuri. Iar acest portret trasat în tempera sau tuşul peniţei ce scrijeleşte negura timpurilor, ornat de firul de sticlă încinsă şi trasă peste fila patinată a vremii, înmiresmat în esenţele călătoriilor reale şi imaginare poate să fie numit „Elegia fetei care se ridică-n picioare când aude imnul, elegia unei scriitoare adevărate”. Vă mulţumesc pentru permisiunea citirii.

Adina Daniela Dumitrescu

Florina Dobre:

DE DELHI

Una dintre jucăriile preferate ale copilăriei mele de care îmi aduc bine aminte a fost caleidoscopul, cred că aşa îi spune. Acela prin care vedeai zeci si zeci de imagini diferite prin rotirea cristale sau a prismelor multicolore din el. Mă fascina. Sper că mai există un astfel de lucru ca să-l pot dărui neapărat băiatului meu. Citind jurnalul De Delhi al Rodicăi Anca mi-am adus aminte de acel caleidoscop. Zilele jurnalului sunt precum imaginile obţinute prin rotirea caleidoscopului. Întotdeauna colorate. Căci aşa este India. Colorată şi plină de mirosuri şi arome. Chiar şi iarna, în Delhi, când ceaţa stăpână bulversează traficul aerian, traficul rutier şi mai ales traficul deprinderilor cotidiene continentale. Pentru că nu e numai ceaţă, dar e şi frig, un frig care se înşurubează amarnic în colţurile încăperilor, al gândurilor, al zilelor.

Rodica Anca desfăşoară în faţa ochilor cititorilor una dintre multele şi posibilele Indii. Aşa cum a (re)-trăit-o ea, la şaizeci şi ceva de ani, într-un campus universitar, cel de nord, alături de G. care predă limba, literatură şi civilizaţie română studenţilor de la Universitatea din Delhi. Locuiesc într-un apartament, jumătate „ciupercărie” (din cauza igrasiei şi a mucegaiului înflorit perpetuu de musoane şi niciodată „eradicat” de zugrăveli cum se cade) modest (sau poate e mult spus) ale Guest House-ului universităţii, împreună cu maimuţele (maimele) certăreţe şi pofticioase care înşiră rufele din balcoane pe unde apucă, cu gilii (un fel de şoimi), cu papagalii verzui şi mulţi, cu lovindragi, cu flori şi palmieri, cu armata de paznici, servitorii şi tot felul de oaspeţi ai casei de oaspeţi, cu vizitele studenţilor profesorului G. care-i spun „mama” şi-i fac pranamul cuvenit. Citranjan, unul dintre ei, copil sărac, de castă modestă, dar ambiţios, întrerupe uneori şirul macaroanelor cvasiprezente în meniul casei (singurul lucru acceptabil), cu „vegitabile si chapatti”.

Rodica Anca îşi scrie jurnalul indian într-un fel aparte. Într-un fel vioi sau mai degrabă într-o aproape cvasipermanenţă a trecutului prezent. Foloseşte perfectul simplu atât de iscusit, că ai senzaţia că acum, aici, lucrurile tocmai fură, tocmai se petrecură. Un imediat sau un abia trecut. Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest jurnal este onestitatea lui şi înţelepciunea scriitoarei. Fără patetisme,  fără paseisme, fără glorificarea trecutului cu mult mai interesant de acum douăzeci de ani, când împreună cu fiica, îl urmaseră pe G în India unde au locuit aproape şapte ani!  Este jurnalul zilelor ei, ale lui G. şi ale scurtei vizite a Nanei de atunci, de acolo, din Delhi. Fără regrete, fără păreri de rău sau ofuri după cum a fost odinioară. Nimic din toate acestea…Autoarea face, desigur, referiri la zilele de atunci, uneori cu o nostalgie domoală, revede prietenii de atunci, se bucură alături de ei, iau lunch-uri împreună, prânzurile care fac breşele salutare în regimul altfel spartan impus de neplata sau întârzierea plăţii salariului, de îngrădirile pecuniare ale soartei de a te fi născut într-o ţară mică aflată într-un permanent provizorat (care durează)„chota desi”,unde ” nehi dollars he” cum le spune zecilor de copii cerşetori aproape agresivi de la porţile Fortului Roşu, pe care-l vizitează cu Nana.

Aproape de finalul şederii în India, Rodica se meditează – întrebându-se:” Mă tot gândesc ce ne-a adus pe noi in India, acum, la bătrâneţe, când nici nu ne închipuiam că o să mai ajungem pe aici vreodată! Şi uite că plecăm poimâine şi încă nu îmi dau seama de ce am venit! Ce chemare a sorţii ne-a adus tocmai până aici, tocmai acum? Că nimic nu e la voia întâmplării, deşi unii susţin că haosul este cel ce ne guvernează. Numai că eu nu cred. O raţiune trebuie să existe, încă ne descoperită, poate să dureze destul până să o aflăm, dar sigur aici am venit cu un scop  „

Şi îşi răspunde imediat aşa:” Poate o împlinire sufletească, poate descoperirea unui aspect necunoscut până acum al firii noastre, poate o izolare în doi, pentru a şti cum mai stăm cu sentimentele şi cu înţelegerea. Cine ştie? Cert este că ne-am înţeles, că suntem tot ca acum 37 de ani, şi că ne completăm reciproc, că ştim fiecare ce gândeşte celălalt, că ne împlinim, cum spuneam ca suflete gemene. Cu toate certurile, şi nervii, şi hachiţele, şi stările proaste, şi disperările, şi angoasele ce ne bântuie. Dar astea toate, pe planul realităţii materiale. În ce priveşte planul spiritual, faptul că aproape şase luni nu am avut altă distracţie, decât cititul, nu tv, nu spectacole, nu societate, în schimb recluziune şi lipsuri, din belşug,  şi totuşi nu ne-am spart capetele, nu ne-am făcut zile fripte şi nu ne-am urât, înseamnă că “ce de valoare mai suntem noi, Marinele!”, ca să încetez cu filosofia asta siropoasă!”

Nu cred să mai adaugăm ceva. Ar strica întregul şi frumosul De Delhi pe care Rodica Anca l-a trăit, l-a acceptat pentru că l-a înţeles şi apoi l-a scris. Pentru a fi citit. La tinereţe şi la bătrâneţe, imagini colorate rotite de Caleidoscopul Timpului.

Sau poate doar un PS  în forma scrisorilor şi mesajelor pe care le scrie bunei ei prietene, Esha. În acest fel, Rodica Anca lasă o punte între India şi locul reintoarcerii. Acasă. O punte pe care o trece odată cu aducerile aminte, cu visele, cu proiectele, cu amânările sau cu realizările vieţii.

Cuvânt întors către Rugă

 

            Găsesc în Ruga Doamnei Rodica Anca mărturisirea unei vini folositoare. Folositoare pentru că prin calea mărturisirii obținem iertarea, precum tâlharul de-a dreapta crucii Domnului Iisus.

            Ruga Doamnei Rodica Anca este căutarea Domnului ceresc spre mulțumire pentru darurile primite și din plin roditoare.

            Ruga este recunoașterea slăbiciunii omenești în fața Neantului și un text temei pentru statornică credință.

 Rodica Burdușel

 

Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.

Ion Coja

 

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.

Puşi Dinulescu

 

Textul este încântător,   farmecă prin  sinceritate, autoironie și  analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc!

Sorana Gorjan

 

Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria – abia sa astepti capitolul urmator.

Ben Todică

Cautam intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita. Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta libertate! Pentru ca poate sa o faca… are asemenea forta.

Doina Boriceanu

(Traduit par Elisabeta Isanos:)

Beau texte. Un style personnel et elegant. Ça plaît. (Ion Coja)

“Lamar” c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin, inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les livres lus jusqu’à present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les details de leur âme, dont elles seules connaissent le secret. (Pushi Dinulescu)

Le texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci! (Sorana Gorjan)

Très facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens, des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre suivant. (Ben Todica)

On y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux . On y trouve cependant la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître des details un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission! Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en ayant la force nécessaire.

(Doina Boriceanu)

——————————–

George ANCA

16 februarie 2020

Paul LEIBOVICI: Ziua Internațională a Muzeelor

În Istoria artelor se pomenește de perioada mitologică grecească când existau doar NOUĂ muzee. Fiu lui Zeus și Mnemosyne erau încarnarea memoriei și a artelor. Perioada modernă cunoaște aproape în fiecare colț al lumii cel puțin un Muzeu. Fiecare cu particularitățile sale.

Pentru prima dată ,,Ziua internațională a muzeelor” a fost decretată în 1977, de către I C O M . Au trecut de atunci peste 40 de ani.

Această zi are o importanță deosebită nu numai pentru majoritatea muzeelor, dar în primul rând pentru propășirea culturii și artei din  numeroasele țări de pe continent. Nu mai puțin pentru noi membrii acestei nobile instituții mondiale. Anul trecut, la sărbătorirea centrală au participat 37000 oaspeți, sosiți din peste 150 de țări. Originea Zilei internaționale a Muzeelor, începînd din 1950 –punerea temeliei ICOM- majoritatea muzeelor lumii s-au integrat, au deschis porțile către marele public din lume,cît și specialiștilor din instituțiile respective. În 1960 ,UNESCO a prezentat o recomandare pentru ca la toate muzeele să fie o nouă linie de conduită,respectiv masele populației ,toate clasele sociale să aibe accesul  nu numai la vizitare ci la o participare activă. Vizitarea să fie însoțită de ghid profesional ,iar vizitatorii să cuprindă masele populare și de toate vîrstele. În această perspectivă ,ziua internațională a fost creată pentru a da un imbold unei creativități active ,mondiale.Foarte repede ,acest deziderat a devenit ,pentru majoritatea muzeelor ,foarte important .ICOM-ul ,pe parcursul anilor prezintă tematici precise,iar muzeele coordonează activitățile acestora,pe această linie a subiectului. Se constată că din anul 1977 a intervenit o adevărată evoluție și ziua internațională a căpătat o semnificație pentru majoritatea acestor importante instituții culturale. În anii începutului masele erau departe ,iar instituțiile muzeale nu erau populare. În noua epocă se pot observa schimbări conceptuale cu rezultate practice.Pentru prima dată în 1970 s-a pus și s-a realizat ,,NOUA muzeologie,,

O majoritate a profesioniștilor din muzee au propus schimbări în viața muzeelor tradiționale,cu alte cuvinte obiectele și colecțiile care se află în centrul atenției muzeului să se orienteze după conduita departamentului de muzeologie punîndu-se accent pe societatea ,vizitatori- ca centru de activitate  .Vizitatorii să fie antrenați în numeroasele acțiuni și să participe cu propuneri concrete cărora conducerea muzeului respectiv să le pună în practică. Un al doilea fenomen important legătura cu markenting  în muzee.

Îîn perioada 1980-1990 în paralel cu desvoltarea economiei mondiale. În această perspectivă ,noi profesioniștii  din muzee ,specialiști în markenting  și publicitate  au participat activ,s-au desvoltat și noi produse au intrat în aria muzeelor :expoziții temporare atractive,noi servicii pentru public,restaurante,cafenele ,buticuri ș.m.altele. Acestea au oferit o desvoltare și o popularitate în masele publice.

În ultimii ani se constată în Europa ,America dar și în țările altor continente a căror muzee s-au integrat în ICOM ,o experiență care a dat roade. Dacă expozițiile temporare continuu să joace un rol important,alte trei evenimente din cadrul muzeului se fac impuse: seri speciale,invitații ale starurilor cinematografiei sau muzicieni;desbateri populare.Expozițiile temporare sunt din ce în ce mai atractive și cercetarea acestui fenomen confirmă prevederile.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Ziua Internațională a Muzeelor”

Rodica ANCA: Jurna Lamar / Miniaturi

*

          Am văzut o veveriță-n tei!

          Azi, 31 oct. 05, acum la ora 12,20, am văzut-o judecându-se câteva secunde, alergând pe ramuri șidispărând apoi, ca o nălucă, în alt pom, din spatele tuiei. Câtă bucurie mi-a adus în suflet.

*

        Ia te uită… o pată pe covor: lumina lunii! Ce frumos! Pata asta mi s-a pus și pe inimă! De câți ani n-am mai băgat-o în seamă? Nici nu-mi mai aminteam că există. Aoleu, ce m-a înveselit!… Și ce mă mai bucur!…

          Și e ora 3.33!

*

          Azi noapte am visat sute de flori ale paradisului, una lângă alta, una lângă alta, ca niște mâini de balerine, cu degetele grațios răsfirate portocaliu către cerul albastru, așteptând să primească binecuvântarea lui Dumnezeu. Toată ziua următoare am plutit într-o mare de liniște aurie.

*

          Uneori, mai e și câte o zi bună!

          Și ce mai zi! S-a cunoscut de dimineață. Ba, chiar de azi noapte. Că – de unde până unde – l-am visat pe Julio Iglesias! Așa cum era când a venit la Brașov: tânăr și neliniștit. Și vorbeam cu el. Îi spuneam că l-am iubit noi, pe el și cântece le lui, la vremea tinereții, și chiar mai apoi. Dar când am fost în India ultima dată, l-am iubit mai mult pe fiu-său. Se părea că nu s-a supărat, așa că l-am și pupat pe obraji. Doar că eu eram babă, el rămăsese tânăr. Și m-am trezit! Că suna ceasul.

*

          Sedna – plantă descoperită în 2003 de Voyager 1, dincolo de Pluto. În 2013 va fi lansat un nou telescop, căruia i-am uitat numele, care va înlocui pe Hubble. Poate-l mai apuc! Webb, în infraroșu, îi zice telescopului.

*

          Mărul de sub ferestra Fetei s-a îmbrăcat în flori ca o mireasă castă în rosia ei albă, diafană, cerască. M-am bucurat de el, mi-am scăldat sufletul în frumusețea lui timp de câte zile. Mi-ar fi plăcut să mă întind în rădăcina lui și să-l privesc… Nu numai eu. Un motan alb cu pete roșii se urcă zilnic tocmai sus printre flori și visează el știe la ce păsărele minunate, tolănit pe-o cracă, de parcă ar fi motanul din Alice în Țara Minunilor. De la o vreme mi se părea că florile încep să se estompeze. Azi mă uitai mai cu luare amite la ele și descoperii că au apărut frunzele, iar albeața florilor se disipează în verdele crud al acestora. Nici nu știu ce să fac. Să le cert? Să le iert? Să le cert, să le iert, să le cert, să le iert… (29 mai 2010)

*

          Își urlă apele disperarea:

          Izoarele, izcoarele.

          Cine ne mână de la ele și de ce?

          (Parcă n-ar ști! The Global Warming! Sau gravitația? Sau fatalitatea…)

          Dar noi? Parcă noi știm? Noi nu ne știm nici măcar izvoarele. (Doar „poarta de acces” !)

Continue reading „Rodica ANCA: Jurna Lamar / Miniaturi”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ILARION VIRGIL FELEA – Preot ortodox martir (prima parte)

 

„Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca

   şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă

   aminte de cei ce îndură rele, întrucît

   şi voi sunteţi în trup.” (Sf. Ap. Pavel)

 

 

    În cuprinderea antropologiei creştine, în pantheonul ei serafic ortodox al dacoromânilor stăluceşte de-a pururea Icoana Preotului martir Ilarion Virgil Felea.

   În limba protodacă, sanscrita-kaoine, preot-sacerdot înseamnă jertfă, martiriu.

   Preoţia şi Martiriul sunt două Taine supreme, vocaţionale, misionare, mesianice ale chemării şi alegerii întru slujirea, slăvirea, jertfa pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu Cerul lui de Sfinţi, dar şi pentru Eroii pământului sacru al Gliei străbune.

   Preoţia ca slujire

 ortodoxă are ca Arhetip Preoţia divină, absolută a lui Hristos, întruchipând un martiriu continuu, conştient, asumat, inefabil, filocalic şi celest.

   Preoţia şi martiriul sunt indisolubil legate între ele, sunt consubstanţiale, astfel încât pleroma slujirii se desăvârşeşte prin iubirea totală într-un perpetuu act martiric.

   Preoţia este o condiţie sine qua non a misticii, iar martiriul o înaltă trăire isihastă, care prefigurează o anume stare harică de pregustare a naturii vii eshatologice.

   Preoţia este fiorul focului ascetic ce se înalţă pe culmile liturgice încingând ca un brâu sacru piscul contemplaţiei, arhipelagul smereniei şi cerul dragostei pogorât peste puritatea incontestabilă a ortodoxiei într-o neîncetată trăire mistico-isihastă.

   Preoţia ortodoxă a Creştinismului evanghelic a fost instituită de Arhiereul absolut, LOGOSUL-HRISTOS, Bisericii Sale celei UNA, ca, dar şi cu putere a  Dumnezeirii. „Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute!” (Evanghelia lui Ioan 20, 22-23)

   În fapt este impropriu spus că Iisus a întemeiat Biserica Sa deoarece HRISTOS-ADEVĂRUL este BISERICA-Însăşi a Veşniciei şi Iubirii Dumnezeirii Sale.

   Biserica Ortodoxă de pe pământ  trebuie să fie dar Chipului BISERICII cereşti!

   Când regimul ateo-proletaro-comunist din Republica Penitenciară din România a legiferat sistemul său concentraţionar, cea mai mare parte a deţinuţilor politici erau de fapt Deţinuţi religioşi-creştini, fiindcă în totul şi în toate a fost prigonită, persecutată, arestată Biserica, adică Însuşi Hristos.

  Aşadar, se naşte ipoteza, teza DEŢINUTULUI religios-creştin, după mărturisirea Părintele Ioan Sabău, „nu pe noi ne-au închis, pentru că eram oameni neînsemnaţi, ci pe Hristos! (Adrian Nicolae Petcu, Părintele Ioan Sabău sub persecuţie ateistă II, în ziarul „Lumina” , Ed. de Banat, Bucureşti, luni 6 aprilie 2015, nr. 79, Anul VI, p. 7)

   Ei nu erau oameni neînsemnaţi, fiindcă erau de fapt Mădulare ale Bisericii-Hristos.

   Iisus Hristos este Temelia şi Stâlpul, Naşterea şi Veşnicia, Adevărul şi Iubirea, Jertfa şi Crucea, Învierea şi Înălţarea, Mântuirea şi Nemurirea Bisericii Sale!

   Biserica este UNA, după mărturisirea Sa: „Este un Domn, o Credinţă, un Botez!”

   (Sf. Ap, Pavel în Epistola către Efeseni 4, 5)

   Astăzi, se vorbeşte tot mai des, dar nu în sensul, în temeiul hristic-apostolic-ecumenic, „Unitate în diversitate”, ci prin Erezia ereziilor-mişcarea ecumenică, despre diversitatea în diversităţi a bisericilor creştine. „Biserica, pe care a întemeiat-o Hristos pe pământ, prin Sfinţii Lui Apostoli este UNA! Este Biserica din care facem parte, BISERICA ORTODOXĂ! Aşa-numitele Biserici din afara Bisericii Ortodoxe nu constituie Biserica, ci sunt schisme şi erezii.” (Mitropolitul Ieremia de Gortina, http:/ / acvila 30.wordpress.com/ 2012/ 06/ 05/ mitropolitul-ieremia-de-gortina)

   Preoţia este o continuă jertfă-slujire, o neîncetată iubire-slăvire în cer şi pe pământ, instituită de Mântuitorul Hristos şi rânduită de Mângâietorul-Duhul Sfânt pentru ca preoţii trăitori în suflet şi în trup să fie aidoma îngerilor luminaţi, măritori în duh.

   Preotul ortodox dacoromân îndată ce a primit Taina de sacerdot trebuie să se îmbrace veşnic cu Cămaşa lui Hristos, cea zămislită prin Iubire, Jertfă şi Înviere.

   Preoţia ortodoxă, cea adevărată, se întrupează întru Prietenia lui Hristos, ca cea mai curată Iubire, ca cea mai întărită Cetate, ca cea mai ferecată Împărăţie!

   Prin Preot, creştinul ortodox se îmbracă în Hristos. „Căci, cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Sf. Ap. Pavel, Epistola Galateni 3,27)

   Darul acestei dumnezeeşti Taine, al acestei trepte preoţeşti, mai presus de menirea împărătească, stă deasupra oricărui gând, a oricărui cuvânt, uimindu-l pe Marele Pavel – iubitorul de Hristos. „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile Lui şi cît de nepătrunse căile Lui!”

   (Epistola către Romani 11, 33)

   „Nimeni, mărturiseşte Sf. Patriarh ecumenic Ioan Gură de Aur, n-a iubit pe Hristos mai mult ca Pavel; nimeni n-a arătat o râvnă mai mare ca el; nimeni n-a fost mai învrednicit de mai mult har.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie, traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti-2004, p. 81)

   Preoţii devin superiori părinţilor trupeşti, fiindcă părinţii ne nasc din voinţa lor şi din sânge, muririi, iar preoţii ne nasc, ne renasc prin dragostea lor, din Duhul Sfânt, înfiindu-ne astfel iubirii, adevărului, libertăţii, jertfei, crucii, învierii, nemuririi.

   „Pentru a fi preot, spune acelaşi mare Ierarh Ioan Gură de Aur, e nevoie de multă pricepere, iar înainte de pricepere e nevoie de mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viaţă curată, de virtute mai mare decât cea omenească.” (ibid., p. 83)

   Însuşirile unui adevărat sacerdot, ortodox, jertfelnic şi iubitor de Hristos le enumeră tot Sfântul Patriarh Ioan Gură de Aur, astfel, „trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie; temut, dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar înţelegător.” (ibid., p. 103)

   Taina Preoţiei ortodoxe înnobilează sufletul, îl întraripează cu aripile dumnezeirii!

   „Preoţia, grăieşte Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz, este arta de a conduce pe om – fiinţa cea mai complexă şi mai felurită în gând şi faptă – este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor!” (ibid., p. 222)

   Un alt mare Sfânt care n-a încetat a se minuna, a slăvi şi a cânta Taina Preoţiei a fost/ este Efrem Sirul. „O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoşătoare taină a preoţiei! Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Cad şi mă rog cu lacrimi şi suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoţiei. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie; este pavăză strălucitoare şi neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat; este temelie tare, care de pe pământ se înalţă până la bolta cerească. Dar ce spun, fraţilor? Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu Însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină. Şi, numai ce voieşte, că îndată şi primeşte, cu multă îndrăznire, cererile pe care I le face.” (ibid., p. 300)

   Preotul ortodox dacoromân trebuie să se pogoare în atâtea adâncimi matafizice, trebuie să urce pe înălţimile mistice, trebuie să străbată azurul serafic al duhovniciei, trăind isihast duhul liturgic, „Iubind ca Dumnezeu”, cum spunea părintele Miron Mihăilescu, adică dragostea „Liturghiei după Liturghie.” (Iubind ca Dumnezeu – Liturghii după Liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, Ed. Christiana, Buc., p. 174)

   Fiorul elevaţiei mistice este o dorire dumnezeiască, acel vector inefabil al continuei aspiraţii după sfinţenie, o împletire dintre cercetare şi viaţa moral-duhovnicească, care se întrupează unei naturi asimetrice reciproce duhovnic-ucenic/ ucenic-duhovnic, căci „Taina iubirii, spunea părintele Ghelasie Gheorghe, este asemenea unei întrupări în celălalt şi, prin urmare, presupune o concomitentă dăruire şi primire.”

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ILARION VIRGIL FELEA – Preot ortodox martir (prima parte)”

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Interviu cu dl. Ionuț Caragea – un poet cu suflet mare

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: În volumul de debut vă autodefiniţi un „poet”; un „suflet mare” care „trăiește într-o inimă”. Cine este și cum este omul dinăuntru?

Ionuţ CARAGEA: În primul rând, mulţumesc pentru întrebări şi felicitări pentru rolul de promotor literar pe care ţi l-ai asumat! Este rar să vezi tineri preocupați de literatură în această eră tehnologizată, iar revista „Solitudinea” aduce un plus de frumuseţe spirituală şi speranţă. Referitor la întrebare, primul pas al oricărui scriitor îl reprezintă comunicarea cu sinele, cu eul superior, cu sufletul. Spaţiul intim, generator de idei, de sentimente ce se vor descătuşate, este cel care ne ajută să dăm viaţă cuvintelor. Omul dinăuntru este pasărea care iese din colivie şi zboară cu aripi de cuvinte, pe drumul transcendental al relaţionării cu universul, cu divinitatea.

 

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Cum aţi început să scrieţi și care au fost primele visuri/ intenții?

Ionuţ CARAGEA: Primele poeme datează din perioada adolescenţei. Atunci eram timid cu fetele şi prindeam curaj numai cu ajutorul poeziilor. Cu adevărat am început să scriu în Canada, a doua mea patrie, din nevoia de a afla cine sunt şi ce trebuie să fac cu viaţa mea. Voiam, totodată, să las ceva important în urmă, să simt că nu trăiesc degeaba pe Pământ. Simţeam, în adâncul meu, că am ceva important de spus, ceva care poate schimba lumea în bine. Probabil şi fiindcă treceam printr-o perioadă grea şi eram dezamăgit din multe puncte de vedere. Astfel mi-am luat soarta în mâini şi am început să scormonesc în mine după cele mai bune răspunsuri. Visurile mele se rezumau şi la persoana pe care o iubeam. Voiam să mă vadă altfel, aşa cum nu mă cunoscuse niciodată. Dar pe măsura ce ea a dispărut din peisaj, visul meu a fost să mă ridic pe noi culmi, să ajung un nume important în lumea literară.

 

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce anume vă inspiră? Care sunt temele predominante în scrierile dumneavoastră?

 

Ionuţ CARAGEA: Inspiraţia este o stare care mă ia mereu prin surprindere. Nu ştiu de unde vine şi cât va dura. Pot spune, totuşi, că am fost inspirat în momentele de frământare sufletească, în momentele de suferinţă provocate de boli sau de absenţa fiinţelor iubite. Sau de şocul pe care mi l-a produs experienţa emigrării. Deci, vorbim de o conjunctură favorabilă scrisului, chiar dacă, aparent, poate părea nefavorabilă omului. Dar am şi reuşit să-mi induc inspiraţia prin lectură, să intru în transa hipnotică a versurilor unor autori care erau pe aceeaşi lungime de undă cu mine, apoi să văd dincolo de cuvinte lor, să generez noi idei, să creez noi universuri. Temele vin din viaţă, viaţa noastră, a tuturora.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Care sunt autorii de la care aţi învățat cel mai mult?

Ionuţ CARAGEA: Nu am învăţat poezie de la nimeni. Am scris aşa cum am simţit eu, fără să mă gândesc la canoane. De fapt, nici nu aveam un bagaj consistent de lectură la început. Era un proces spontan, aproape inconştient, iar atunci când conştientizam că scriu, ori mă simţeam ca o unealtă a divinităţii, ori ca un zeu al cuvintelor. Ori eram dominat de cuvinte, ori le dominam eu pe ele. Când primul meu manuscris a ajuns pe mâna unui poet cu experienţă (George Filip), au existat câteva mici corecţii şi propuneri de modificare, lucruri care ţineau de regulile metricii (la versul clasic) sau de anumite combinaţii de cuvinte care puteau avea o altă fonetică. Sfaturi am primit şi de la Adrian Erbiceanu, dânsul sugerându-mi să renunţ la unele pasaje care erau mai redundante sau vulgare. L-am ascultat şi bine am făcut…

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Cum v-aţi schimbat stilul de a scrie după ce aţi publicat prima carte?

Ionuţ CARAGEA: Nu m-am gândit niciodată să-mi schimb stilul, cred că s-a întâmplat de la sine. Am scris când în vers alb, când în vers clasic, când concentrat, când torenţial, în funcţie de starea în care mă aflam. Totuşi, atent la reacţiile critice şi începând să citesc şi alţi poeţi, m-am confruntat cu felul lor de percepe poezia. Şi mi-am dat seama că nu eram cu nimic mai prejos, din contră, mă simţeam ca într-o familie. Nu există poet care să mă complexeze, nu există vreun anumit gen de poezie care să mă determine să scriu altfel. Pot experimenta, de dragul jocului, dar nu sunt dependent de joc. Cred că vârsta şi suferinţele m-au făcut să mă schimb cel mai mult în scris. Am devenit mai răbdător, mai economicos, mai intrinsec. Îmi dozez altfel energiile, interacţionez altfel cu lucrurile din jur, privesc lumea cu alţi ochi.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Care este întrebarea pe care aţi dori ca cineva să v-o adreseze? Ce aţi răspunde? Există vreo întrebare la care nu aţi vrea să răspundeţi?

Ionuţ CARAGEA: Nu ştiu, sunt deschis la orice, atâta timp cât există decenţă şi interes pentru lucruri care îi pot ajuta pe oameni. Aş spune mereu ceea ce cred şi ce simt. Poate că ar fi mai uşor dacă oamenii ar citi cărţile mele, ar găsi răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-au pus încă…

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Din zecile de volume pe care le-aţi publicat, aţi putea alege unul „de suflet”?

 

Ionuţ CARAGEA: Nu. E ca şi cum ai avea mai mulţi copii, iar cineva te-ar întreba pe care îl iubeşti cel mai mult…

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Din punctul de vedere al unui critic literar, care consideraţi că este cea mai bună carte publicată de dumneavoastră?

Ionuţ CARAGEA: Nu sunt un critic de meserie, cu studii filologice. Reperele mele ţin de atitudini proprii combinate cu lecturi masive. Nu folosesc şabloane tehnice cu obstinaţie (poate de aceea nu scriu sonete, fiindcă nu îmi place să mă conformez regulilor). Îmi place să ajung la esenţe, prin judecata proprie, prin felul meu de a recepta, asimila şi trăi poezia. Cea mai bună carte este un termen atât de rudimentar şi atât de relativ… Tot ca un părinte mi- Continue reading „Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Interviu cu dl. Ionuț Caragea – un poet cu suflet mare”

Al. Florin ŢENE: Citindu-l pe Grigore Vieru într-o oglindă

                                            

Citindu-l pe Grigore Vieru într-o oglindă

 

Două oglinzi paralele-un infinit de imagini-

Matcovschi într-una, reverberând  în mii de pagini,

În cealaltă prietenul Nichita în drum spre neant

Nebuloasă cosmică unde doarme bătrânul Kant.

 

Îl citesc atent în oglindă şi cuvintele iau foc

Verbele aleargă după ele să le pună la loc,

Doar Eminescu îl înţelege acolo sus

Când Vieru se lasă de adjective dus.

 

Dincolo de oglindă nu ştiu dacă-mi înţelege fraza

Frântă în mii de sclipiri adunând în ele Raza

Movului ce încă aduce speranţa de mâine,

Azi la lumina din oglindă latră un câine…

 

Mă aflu într-o catedrală ortodoxă şi ameţesc metafizic

Iar  în Munții Carpați   tâmpla-mi se clatină fizic,

Într-un colţ de oglindă un ochi râde, celălalt se preface-n culori

Pe când democraţia învinsă i-a ucis pe învingători.

–––––––––

Al.Florin ŢENE

15 februarie 2020

 

 

Eugenia BUCUR: Lacrima crucii

Lacrima crucii

 

Focuri albe din cruci albe

Tăciune-n cele multe grele

Vânturat peste pământuri

Să nu urce lumina-n stele

 

Glasuri răzlețe se aprind

Rar inimi cu forță să bată

La poarta unde în cimitir

Mai urcă un bocet de fată

 

Gărzile crucilor albe suie

Lutu’ neaprins se aşează

Din umbra lui sub micime

În zori inima lăcrimează

 

Privesc bisturiul încătuşat

L-aş cuprinde şi să fie bine

Dar n-am în suflet o literă

Să schimb a lumii destine

 

Să decolez ce sufocă țara

Pânza de întuneric îndesită

Crucea ei de lumină trudită

De tumoră îi este azi ucisă

 

Rădăcini de haite azi suie

Noroi ce se scăldă absurd

Ucigând speranță dreptate

Lacrimă gând curat şi bun

 

Glasuri răzlețe se aprind

Rar inimi cu forță să bată

La poarta unde în cimitir

Mai urcă un bocet de fată

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

15 februarie 2020

 

Iuliana PAȘCA: Raoul (Rareș Borlea) premiat de revista Solitudinea

Solitudinea – revista tineretului literat a acordat în data de 24 ianuarie 2020 premiul de merit pentru întreaga activitate profesională domnului Rareș Borlea.

Rareș Borlea (n. 5 ian. 1979), cunoscut ca Raoul în muzica românească, este tenor, compozitor, textier, actor și autorul volumului de poezii „Tot ce nu ți-am spus”, apărut la Editura Coresi, 2019, prefațat de Teo Trandafir, Maia Morgenstern și Horațiu Mălăele.

Lansarea, la care au participat numeroase personalități din scena culturală românească, a avut loc în Sala de Marmură a Palatului Militar Național.

Pentru activitatea profesională de 20 de ani, Solitudinea – revista tineretului literat are onoarea de a oferi premiul de merit domnului Rareș Borlea.

Solitudinea – revista tineretului literat

Iuliana PAȘCA

Secretar General de Redacție