Marilena ION-CRISTEA: Umbra gândului (poeme)

Colind

 

Am venit să te colind,

Omule cu păr de-argint,

Cu o stea ruptă din cer,

Să te lumineze, sper!

 

Și pe tine, tânăr om,

Verde ca frunza de pom,

Cu un gând de pace, lin,

Și-o ramură de măslin!

 

Și să-ți dau pentru o viață,

Dragostea de dimineață,

Pură și strălucitoare,

Dintr-un răsărit de soare!

 

Am venit să te colind,

Două lumânări s-aprind,

Și să-ți amintesc, supus,

Că azi s-a născut Isus!

 

Astazi s-a născut cel sfânt,

Și iubirea pe pământ,

Iar eu, mesagerul Lui,

Prin puterea versului,

 

Îți doresc să fii iubit,

Să-ntorci dragoste-nsutit,

Căci iubirea-i numai una,

De Crăciun și-ntotdeauna!

 

 

Ne-am regăsit 

 

Ne-am regăsit, ce dor mi-era,

De-acum vei fi în dreapta mea,

Fiindcă îmi place să te știu,

In preajma mea și că ești viu..

 

Credeam că ești un gând fugar,

Că ești mai mult, n-aveam habar,

Și, sincer, nici nu m-am gândit,

Că ești aievea, nu un mit!

 

Îmi place să te-aud vorbind,

Cuvântul tău e un alint,

Și chiar de nu-l rostești mereu,

Eu îl aud, fiindcă-i al tău!

 

Eu m-am născut ca orice om,

Crescând la umbra unui pom,

Care din trunchiul lui sălciu,

Mi-a dat putere să te scriu..

 

Și de atunci te scriu, te miri?

Cu-atât de multe, mă inspiri,

Dorința-mi e să-ți scriu frumos,

Să mă ridic cât pot, de jos,

 

Să te cuprind cu gândul meu,

Să mă înalț spre cer mereu,

Să-mi dai în dar lumina ta,

Să nu mă rătăcesc cumva..

 

Ne-am regăsit, ce dor mi-era!

De-acum, va fi, cred, altceva,

Căci doar vei fi în dreapta mea,

Cu stânga te voi scrie, da?

 

 

Libertate 

 

Ce clipe, zău, cum aș putea uita..

Eram chiar pe o stradă, undeva..

Când cineva, aflat, puțin, în spate,

A început să strige „Libertate”!

 

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Umbra gândului (poeme)”

Cezarina ADAMESCU: Oameni în duhul eternității

Puține sunt momentele covârșitoare din viața unui autor. Ele constau în întâlnirile providențiale care i-au fost date și care au rămas adânc încrustate în memoria afectivă. „Cartea Sabinei” ilustrează acest adevăr și faptul că autoarea a decis să evoce aceste întâlniri memorabile, de natură să ne facă martorii peste timp ai acestor clipe de grație, este un lucru cu totul remarcabil.

Sabina Măduța este autoarea care s-a impus în literatura română prin astfel de evocări ale unor personalități de excepție ale neamului românesc: Vasile Voiculescu, Arșavir Acterian, Valeriu Anania, Vasile Boroneanț, Aristide Dobre, Gabriela Defour Voiculescu, Ion Ioan Diaconu, Pan M. Vizirescu, Lena Constante, Ana Blandiana, Ioana Stuparu, Melania Cuc, Viorel Boldiș și alții.

Interviurile realizate de autoare cu mari personalități, emisiunile televizate, ca și cărțile editate până în prezent, au rămas mărturii excepționale pe care Sabina Măduța le pune la dispoziția cititorilor în această carte evocatoare, care atinge genul memorialistic, dar vine și cu creații inedite, amintiri din propria copilărie sau evocări ale străbunilor săi. Și în plus, cu Pagini de Jurnal remarcabile.

Ar fi de prisos să menționez importanța și bogăția informațiilor pe care le aduce Istoriei Literaturii Române prin aceste mărturii. Ceea ce face acum Sabina Măduța este de a ne împărtăși, de a ne oferi din avuțiile sale, strânse cu migală în lacra inimii, socotind că a te bucura singur de un lucru frumos și folositor nu-ți aduce plinătate de spirit. Ea este bună conducătoare de poezie și de proză și tot ce a trecut prin ea și a lăsat urme luminoase ne dăruiește, să ne bucurăm și noi.

În consens cu motto-ul semnat Fănuș Neagu, despre imensa personalitate a scriitorului Vasile Voiculescu, Sabina Măduța își exprimă afecțiunea față de acest gigant al literaturii române, în Capitolul I, intitulat: „Din preaplinul inimii” , în dorința de a-l descoperi oamenilor, așa cum și ea l-a descoperit și l-a cunoscut, adică prin opera lui.

Emoția puternică ne este transmisă, mai cu seamă cea din clipa în care a avut loc impactul cu personalitatea lui Vasile Voiculescu, pe care îl consideră „încă un Luceafăr”.

Întreaga sa creație este o pledoarie pentru Cultură și Credință. Și mai ales, Iubirea e piatra de temelie a tuturor creațiilor sale. Pe această plajă sonetistică aparținând autorului, s-a întemeiat postum o întreagă serie de volume „o adevărată Bibliotecă Voiculescu, complementară operei”. O dată descoperit, a fost, pentru criticii consacrați, dar și pentru o întreagă pleiadă de critici și exegeți noi, o adevărată revelație.

Ca o prelungire a acestui portret, autoarea introduce un articol privind activitatea sa gazetărească intitulat „Editor de duminică”. Este vorba de seria de articole în care „îl readuce pe scriitorul martir Vasile Voiculescu în atenția cititorilor”. Transcriind aceste mărturii și documente, autoarea ni-l face cunoscut și ni-l apropie și mai mult pe acest excepțional poet martir.

 Capitolul  intitulat: „Mărturisitorii” este alcătuit dintr-un buchet de interviuri, așa cum am menționat, despre oamenii care l-au cunoscut. Începând cu Arșavir Acterian, care îl numește pe Vasile Voiculescu „Poetul unei năluci”.

Ceea ce realizează Sabina Măduța în această carte este un remarcabil portret al poetului, alcătuit din vitraliile unor mărturii ale contemporanilor săi, mărturii din care reiese caracterul ferm, excepționala personalitate, patriotismul său autentic, generozitatea de care a dat dovadă, spiritul de sacrificiu care-l determinau să nu ia bani de la bolnavii săraci și uneori să le cumpere chiar și medicamente. În perioada Primului Război Mondial, funcționând ca medic la Spitalul Militar de campanie, s-a expus acolo la unele epidemii, cum a fost cea de tifos exantematic și febră tifoidă și chiar molipsindu-se de aceste grave boli. O statură morală de neclintit. El considera Poezia o ofrandă, nu un mijloc de câștig, și de aceea, în 1941, când i s-a acordat Premiul Național de Poezie, el a donat banii unei biserici din Ardeal pentru cumpărarea unui clopot.

Aceste scrieri ale Sabinei Măduța despre marea personalitate românească, dr. Vasile Voiculescu, au darul, nu numai să ne indigneze față de un regim care a eliminat în mod criminal elitele românești, dar SĂ NE ȘI UMANIZEZE, să ne facă mai buni, mai îngăduitori, mai pacifiști. Și aceasta, printr-un paradoxal joc al vieții și al morții.

Din toată literatura concentraționară, aceste pagini sunt zguduitoare și aproape greu de suportat. Și totuși, ele sunt reale, nu s-a inventat nimic, sunt declarații ale MARTORILOR acestor atrocități incredibile care s-au întâmplat într-o țară în care, terminându-se războiul, trebuia să domnească pacea și înțelegerea. Cruzimea omului împotriva aproapelui este fără precedent. Este o dezlănțuire incredibilă a fiarei din om.

Un alt capitol al cărții este rezervat unei creații de mare adâncime spirituală, un elogiu adus lui Dumnezeu, închinat Poetului Îngerilor, Vasile Voiculescu. El se numește: „Acatist de dragoste eternă”. Urmând ritualul acatistelor dedicate sfinților și Preafericitei Fecioare, autoarea exprimă în versuri evlavia, adorația, față de Divinitate, sub forma unei superbe rugăciuni. Nu o dată, poeta folosește cuvinte vechi, liturgice, care se mai folosesc încă în liturghii, în cântări și devoțiuni: zavistii, purcezi, prinosul, adumbrești, zăbavnic, stirpe, „culpeșei ispite”; nepregetând, glicofiluze, antimic ș.a.

Întregul text este un tezaur metaforic și eufonic care se poate recita sau cânta la Adorațiile particulare.

Capitolul intitulat „Lumina Cărții”, este o evocare emoționantă a copilăriei autoarei. Ca într-un adevărat Mozaic literar, cu nostalgie, autoarea evocă momente din copilăria sa, folosind limbajul vremii și al locurilor natale.

Autoarea evocă amintiri la persoana întâi, despre școală, tinerețe, viață. Cu o sinceritate cuceritoare, ea își declară aspirațiile, dorințele, proiecțiile spre un viitor din care să nu lipsească idolii săi: scriitorii acelor minunate cărți pe care le devora cu mare plăcere. N-au lipsit nici dezamăgirile, pentru că una sunt plăsmuirile minții omenești și altceva creatorii lor.

Capitolul III este destinat „Cronicilor de suflet”. Și prima este dedicată lui „Panait Istrati – Alexandru Talex – Un testament literar respectat”. Alexandru Talex a fost unul din marii prieteni ai lui Panait Istrati, sau, cum a fost numit, ”prietenul de cursă lungă”, de către Maia Belciu. Două spirite care se vor lega pentru eternitate.

Pagini impresionante scrie Sabina Măduța despre „Lena Constante și Evadarea tăcută”. Autoarea reproduce unele pagini din această excepțională mărturie a acestei talentate artiste și scriitoare, care a stat în închisoare din 1950 până în 1962.

Un document la fel de important este și Ultimul interviu cu Doamna Lena Constante. Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Oameni în duhul eternității”

Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner

Noua carte a Veronicăi Pavel Lerner, intitulată „Disonanțe de bon-ton”, apărută la Coresi Publishing House, 2019, îmi face cu ochiul irezistibil, așa cum stă așezată pe masa mea de scris, ademenindu-mă cu coperta hazlie și cu strașnica idee de a fi  solicitat colaborarea graficienei Adelaida Mateescu, artistă care a ilustrat pe un ton comic situațiile dezvăluite de autoare în textele sale. La modul mărturisit, Veronica Pavel Lerner îndrăgește genul prozei umoristice, dacă ar fi să reținem din schița Dintr-una-ntr-alta, cu sonor că, aflată într-o sală de așteptare la medic, ea scoate din poșetă volumul Ioanei Pârvulescu „Întoarcere în secolul 21”.

„Scrise alert și cu un umor de bună calitate,-se confesează scriitoare canadiană- textele m-au scos din frica provocată de orice vizită la doctor. Îmi place s-o citesc pe Ioana Pârvulescu, mă regăsesc în paginile ei” (p.113) Nu altceva își propune autoarea  volumului „Disonanțe de bon-ton”, decât să consoneze cu cititorii ei, care să se regăsească în năstrușnicele ei relatări. Ca și mine, nu mă îndoiesc că mulți dintre lectorii volumului își vor reaminti textele citite în „Observatorul” de la Toronto sau în revista literară online „LaPunkt”. Dar tentația de a le reciti așa cum ele se află așezate cu o logică tematică ce le potențează sensul este un izvor de încântare. Așa le-am reluat eu, cu bucuria de a nu putea să mai las cartea din mână, ispitită de observațiile percutante și de inteligența unor remarci, prea numeroase ca să le dezvăluim aici. Lăsăm cititorilor satisfacția de a le întâlni și savura în paginile noului volum al scriitoarei. Nu rămâne decât să-l asigurăm că genul  prozei subtil umoristice  este între cele foarte dificil de realizat, iar cartea de față este o izbândă în acest sens. Deși le citisem rând pe rând în  pagini de revistă, schițele Veronicăi Lerner m-au impresionat mult mai puternic atunci când le-am reluat în buchet. Impactul lor a fost mult mai puternic, iar ideea autoarei de a le așeza în volum o socotesc excelentă.

Față de cărțile anterioare „Miniaturi de dincolo de Ocean” (2000), „Gânduri printre rânduri (2001), „Binecuvântatul prezent” (2006), „Oameni pe care i-am cunoscut” (2015) și „Oameni-Repere-Mărturii” (2018), apariții care atestă în sine o prolificitate remarcabilă fie că autoarea scrie poezie sau creează proză, Veronica Pavel Lerner nu se dezminte, literatura Domniei Sale pivotează pe realitatea trăită direct. De aici și valoarea autobiografică-memorialistic a prozei sale. Așadar, un volum confortabil de proză scurtă, inspirată din viața cotidiană, situațiile evocate din propria experiență de viață civică părând dintre cele mai frecvente. Dar surpriza potențată de la un text la altul este atitudinea pe care o ia față de aspectele consemnate.Veronica Pavel Lerner nu înțelege să bifeze îngăduitoare nicio nerânduială observată în jurul ei. Generoasă, de felul ei, autoarea consemnează cu un umor bonom caractere dintre cele mai diferite la oamenii din preajma sa, situații năstrușnice, greșeli de exprimare în mânuirea limbii, evocând episoade îndepărtate sau recente din propria existență. Linia care iese din condei este totdeauna sigură, scriitoarea conturând flash-uri de viață care îndeobște scapă unei priviri grăbite.

Privite în tot, schițele capitolelor noii ei cărți „Ai carte, ai parte”, „Cumpărați, cumpărați, cumpărați”, „Caută acul în carul cu fân”, „D-ale canadianului”, „Călători din toate țările, uniți-vă!”, dezvăluie,dincolo de crusta hazlie a acestei proze, o conștiință care nu trece cu vederea micile gesturi purtătoare de sensuri acute, ci îndeamnă cititorii să se amuze, dar nu mai puțin să și cugete. Râsul Veronicăi este asanator, iar modul cum amuzamentul devine un leac contra relelor de tot felul  găsește în autoarea volumului „Disonanțe de bon-ton” un exemplu demn de urmat. Continue reading „Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner”

Liliana DEREVICI: Comemorarea a 30 de ani de la Revoluția din 1989, sărbătorirea anului satului românesc și o seară culturală în Parohia ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Cluj-Napoca

Ziua de astăzi 22 decembrie 2019 a fost o zi specială, dedicată revoluției din 1989 dar și a satului românesc.

După săvârșirea slujbei Sfintei Liturghii de către slujitorii altarului, domnul cercetător științific al Institutului „G. Barițiu” al Academiei Române din Cluj, MIRCEA GHEORGHE ABRUDAN, a rostit o bine documentată și vehementă alocuțiune despre “Ethosul țăranului român versus ideologia regimului comunist”, arătând tot ceea ce înseamnă ideologia comunistă și particularizând ziua de 22 decembrie pentru parohia noastră.

Programul a fost continuat cu un parastas pentru eroii revoluției din 1989 urmat de o expoziție fotografică „Mănășturul de altă dată”, expoziție prezentată de coratorii din Consiliul Parohial al parohiei. În final părintele protopop paroh dr. DAN HOGNOGI a mulțumit celor care s-au implicat în împodobirea și decorarea bisericii, celor care au ajutat cu bani sau daruri pentru a face o bucurie celor sărmani sau a cumpăra cadouri copiilor, celor care au colindat atât de frumos. În numele slujitorilor altarului și al Consiliului Parohial au fost transmise tuturor credincioșilor  urări de pace, sănătate alături de cei dragi atât acasă cât și în biserică cu ocazia praznicului Nașterii Mântuitorului Nostru Iisus Hristos.

Partea a doua a programului a fost o serată culturală, moderată de părintele protopop la Protopopiatul Ortodox Cluj 1, dr. DAN HOGNOGI. Domnul profesor de istorie la Colegiul Național George Barițiu,  VLADIMIR-AL. BOGOSAVLIEVICI a prezentat o alocuțiune despre evenimentele din decembrie 1989 petrecute în preajma Crăciunului.

Apoi, după scenariul scriitorului clujean, domnul IOAN CIORCA care a scris Biblia în versuri a fost prezentat filmul documentar intitulat „BELLU-Panteonul României” în regia lui Costel Amzăr evidențiindu-se mari personalități care își dorm somnul de veci în acel loc, cum sunt-general Traian Moşoiu, cardinal, episcop de Cluj dr. Iuliu Hossu, monseniorul Vladimir Ghyka, politicianul Corneliu Coposu, savantul Nicolae Iorga, aviatorul Traian Vuia, academicianul Henri Coandă, poetul Mihail Eminescu, dramaturgul I. Luca Caragiale, scriitorul M. Sadoveanu, poetul George Coșbuc, scriitorul Marin Preda, cântăreața Maria Tănase, soprana Hariclea Darclée, actorii Grigore Vasiliu Birlic, Radu Beligan, Constantin Tănase, alpinista Sophia Mavrodin și alții.

Toți credincioșii participanți  au primit harta istorică a Cimitirului Șerban Vodă Bellu, realizată de IOAN CIORCA în colaborare cu Rodica I. Ciorca și designerul Alex Cuibus, hartă pe care realizatorul a explicat-o detailat. Continue reading „Liliana DEREVICI: Comemorarea a 30 de ani de la Revoluția din 1989, sărbătorirea anului satului românesc și o seară culturală în Parohia ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Cluj-Napoca”

Alexandru NEMOIANU: Patriarhul

La sfârșitul vizitei făcute în România, Episcopul Romei, ”Papa” Francisc, și-a exprimat admirația și respectul pentru modul în care a fost primit de către Patriarhia Ortodoxă Română. Iar în plus, același Episcop al Romei, a declarat că ‘Românii trebuie să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru Patriarhul pe care îl au.

Cu adevărat Episcopul Romei a exprimat un tulburător fapt: în momentul de față Biserica Ortodoxă Română are, în persoană Preafericitului Daniel, un Patriarh providențial. Un ierarh care, cu mâna fermă și cu dragoste, așează Biserica milenară Ortodoxă Româna pe temelii trainice și care Patriarh face pentru Biserica Ortodoxă Română viitorul cu putință. Se mai poate spune că, rămânând credincios condiției sale de Bănățean autentic, Patriarhul Daniel dovedește din nou că “Banatu-i fruncea”.

În ultima vreme Patriarhia Română și Patriarhul sunt ținta unor atacuri vicioase. Evident este glasul celui rău care se exprimă prin “imbecilii utili” și prin oameni fără minte și suflet. În aceste condiții s-a exprimat opinia că “Biserica a rămas singură”. Biserica nu are cum să rămână “singură”. Biserica Ortodoxă este Trupul mistic al lui Iisus și Ea se află sub o făgăduință mult mai tare, fără asemănare mai tare, decât cea a oamenilor. Dar în aceste împrejurări, a atacurilor iresponsabile și vicioase împotriva Ortodoxiei, să fim deplini conștienți: toți și fiecare vom da seama de modul în care am acționat. Căci ateiștii și sectarii păcătuiesc prin eroare, dar cei care își spun ortodocși și nu spun nimica, păcătuiesc prin tăcere. Să nu ne amăgim: există vorbire în deșert, dar există și tăcere în deșert. Iar acest lucru este mai grav în condițiile în care Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este un om de excepție.

Biserica este așezământ teandric, întemeiată de către Iisus Hrisos, desăvârșită prin Duhul Sfânt, întărită prin jertfa Apostolilor, a martirilor, a mărturisitorilor, a credincioșilor. Biserica este în întregime unită cu Dumnezeu. Ea este formă de viață nouă după modelul și în asemănarea Sfintei Treimi, o existența în Hristos și în Duhul Sfânt, o viață care se împlinește prin participarea în Sfintele Taine. Biserica este o singură realitate, pământeasca și cerească, văzută și nevăzută, omenească și dumnezeiască. Membrii Bisericii pot, și uneori chiar sunt, individual, păcătoși dar, împreună, în comuniune ei sunt „altceva” decât simpli indivizi. Acest „altceva” este Trupul lui Hristos.. Biserica, între altele, are menirea să promoveze și apere Dreapta Credință, să adune neamurile, să le unească în Pravoslavnicie către slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. În afara Bisericii Drept Măritoare nu există mântuire. Ce se va întâmplă cu cei din afară Ei noi nu știm sau,cum spunea Episcopul Kallistos Ware, „noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Este cu totul fascinant că în Biserica, membrii ei, toți și fiecare, nu devin o masă uniformă. Fiecare persoană rămâne unică, având un rol unic de împlinit. Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut prin „limbi” de foc ce s-au așezat peste fiecare dintre cei prezenți. Altfel spus, întotdeauna păcatul este plictisitor și repetitiv și niciodată Sfințenia. Toți membrii Bisericii sunt chemați să mărturisească și propovăduiască Dreapta Credință, dar rosturile fiecăruia sunt diferite. Biserica este a ordinii și nu a haosului și confuziei. Biserica nu este a haosului și dezbaterilor fără rost, este a ordinii și ierarhia ei strictă este în același timp cea mai bună, căci este ierarhia dragostei.

În fruntea Bisericii se află Episcopii, Preoții și Diaconii. Ei sunt cei care slujesc și „drept învață cuvântul adevărului”. Autoritatea supremă stă în Sfântul Sinod Național și în hotărârile celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Harul și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserică a făcut ca în toate vremile să avem vlădici vrednici, pe măsura vremilor și pe măsura a ceea ce merităm. În momentul de față un asemenea Ierarh vrednic este Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel.

El este un om cu o pregătire teologică superlativă și mai ales, potrivit vremii de confuzie,teamă existențială,îndoială pe care o trăim.

Hotărât și aspru, El inspiră respect și, cred, atunci când este cazul, teamă, frică. Patriarhul Daniel arată că ierarhia Bisericii nu este a haosului, este a strictei ascultării, fiind o ierarhie a dragostei. Despre buna gospodărire pe care o împlinește nu este aici locul să insist. Dar cu totul remarcabil îmi pare modul în care a făcut rânduiala acolo unde nu era și mai ales modul în care a transformat,de fapt a reinventat,modul de a comunica al Patriarhiei.

În momentul de față Biserica Ortodoxă Română are un sistem de informație și comunicare perfect adaptat veacului XXI. Comunicare se face rapid,prin gazete tipărite, prin radio, prin internet. Confruntat cu vipera ateistă și uneltele sale, Biserica Ortodoxă Română răspunde prompt, întotdeauna la obiect, „pune la punct”. La fel de prompt poate răspunde Biserica Ortodoxă propagandei catolice și a cultelor protestante. Ramuri care își zic creștine dar cărora le lipsește înțelegerea teologică și mai ales le lipsește Duhul Sfânt. Sunt ramuri rupte din pomul vieții și care sunt menite veștejirii. Dar chemările lor nocive au încă ecou și acestor chemări le poate răspunde aparatul de informare și comunicare al Patriarhiei pus la punct sub purtarea de grijă a Patriarhului Daniel. Nu pot fi enumerate aici realizările Patriarhiei în vremea păstoririi Prea Fericitului Daniel. Dar doua lucruri esențiale trebuie amintite.

Este vorba de împlinirea visului românesc de a avea o catedrală monumentală în București. Lucru care s-a împlinit cu prisosință. Iar a doua lucrare privește un fenomen colosal din viața Neamului.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Patriarhul”

George ANCA: Bangalore

(Bangalore) Am optat ieri pentru predare la clasă serală (punând în paranteză incorectitudinile din prospect). Persecutorii sunt la fel, dar numai în fața unora să mă pierd, ori mă și autopersecut ? Sper că Nansi va picta săptămâna asta. Tânărul care-mi ține compania crezuse că scriu franțuzește. Este pentru dialogul egal profesor-student. Mathura, Agra, Gwalior, Jhansi, Naghpur, Wardha, Vijayvaia….. Bangalore. Călătorie – mimoză sensibilizându-se la sânge viu.

          Plugarul arghezian, boii lui Grigorescu, steagul izmenelor fluturând peste fecalele obștești. Am 75 de kg, spun totdeauna adevărul dar cu atâta tact încât nu supăr pe nimeni, adaugă oracolul femeiesc de la cântar. Vindhychal, copacul cu frunzele de țigări beedi.

Coșmare scurte de expres schimbând prăpăstiile des

Albul cimitir creștin într-un sud fără închin

          Rase, culori, 2400 km. Atât de în sud orașul științelor. Călătoria face bine lingvisticii române la cursurile din august. De-aș pierde impresia de domiciliu forțat. Citirea în peisaj te vindecă de biblie, de Gita, nu de Miorița. Mulțimea satelor bordeiene mi-a adus aminte singura traducere din Sadoveanu în India.

          Tăcerea familiei tibetane din compartiment, care n-a coborât în B., mi-a atras continuu atenția – oameni, popoare tăcute – cei din munte, din exil, din asceză. Întorcându-mă din Palermo la Roma, un cuplu sicilian a insistat să primesc o portocală imensă. Vorbeau tot timpul, femeia era foarte veselă și de aceea frumoasă și tânără, el era îndrăgostit de nevasta lui. Erau muncitori. Mă gândisem la lumea lui Elio Vittorini, mai mult decât a lui Sciascia, dar îmi păreau altfel. Tibetanca alăpta din când în când copilul, care numai atunci schița gestul cerșirii laptelui, poate și vreun sunet  șoptit numai pentru mamă. Numai sânul femeii abătut dar imens rotund se poate asemăna cu portocala din trenul italian cu gustul iubirii vorbărețe.

          Ahile mă invită cu ei la cămin, dar acești băieți se distrează altfel decât latinii și nu am liniște de distrat. Bătrânul mecanic de avion, cu doi fii aici, i-a revelat unui profesor visiting din Chandigarh că sud-indienii se îngroapă, după moarte, cu excepția brahmanilor, care se incinerează, în timp ce în nord se crematizează toți. Era foarte vesel să dea o informație pe care englezul n-o aflase doi ani de zile. I-am cumpărat-o și eu, dar parcă aș mai fi auzit-o.

          Citirea broșurii de ortodoxie, în engleză, mi l-a adus în minte pe Stăniloae. Comentarii elevate, deși rezumative. Probabil ortodoxia românească se va reafirma în lume prin urmașii Gândirii și ai Telegrafului. The tradition of life Studies supplementary to Sobornost number Romanian essays in spirituality and theology Edited by A. M. Alchin. Fellowship of St. Alban and St. Sergiu, 1971. Saint Callinicus of Cernica (Stăniloae), Liberty and Tradition in Orthodox Monasticism (Antonie), Mans Freedom in the Service of God (Cleopa), Christian Responsability in the World (D. Stăniloae).

          Pe la 8, cu țigări fumate și îmbrăcat în ce am ami bun – puloverul făcut de Nansi, întâi, cât mi-o ține de cald (max 28 gr C, min. 20 gr. C) – iau un scuter și ajung în sud la IIWC (Indian Institute of World Culture), plasat pe strada care poartă numele fondatorului (1945) acestuia, P. B. Wadia.

          La etaj, Mrs. Ten Broeck parcă mă aștepta și am intrat în discuție ca și cum ne cunoscusem (da, prin scrisori). Nu e olandeză, poate neamul, ci americancă din Philadelfia venită aici în 1950 și ținându-se indiană. Îi plac așezările liniștite și mici cum era Bangalore, dar care a crescut enorm (peste 2 milioane). Îmi scrisese că la ei conferințele nu pot dura trei ore, se bucură că n-am luat filmul. Tocmai trebuie să meargă la o școală a ei, azi-dimineață se cântă cântece devoționale – vreau să merg?

          Are ochi buni, e căruntă, blândă și exactă, aproape tăios dinamică. Nu are nicio religie. Nu pare evreică. Din biroul ei se vede sala de lectură, amplă, la parter, egală – cea de conferințe. Conduce mașina puține sute de metri până la The East-West School – curte mare, teren de baschet, două așezăminte din frunzare – foarte frumoase, clădirea zidită a școlii, cu mobile moderne – discutăm și fumăm în biroul directorului, un tânăr bărbos, tăcut – psiholog, d-l Chandrashekar, interesat de Piaget, apoi intrăm în sala cu aproape suta de copii, așezați pe așternuturile de pe podea – 3 clase – băieți și fete îmbrăcați curat și uniform, profesorii se așază pe bănci, se cântă cântece englezești, sanscrite, hindi, kanarra, apoi, în picioare, imnul indian – în față, cel mai mare portret – al lui Christos.

          Continuăm discuția în trei, d-na T. și directorul, care a fost profesor la o școală de fete, sunt pentru clase mixte, educându-i ca pe frați și surori, găsind că abia se ajută unii pe alții. La plecare, sunt prezentat profesoarelor, invit pe toată lumea la conferința mea de marți și primesc asigurări că toți vor veni.

           Mi-am luat bilet la Shatranj Ke Kilari / Jucătorii de Șah  de Satyajit Ray. N-am mâncat de aseară. Cu bănuții din mână voi bea cafea, dulce, spumoasă, albă, cu același gust în toate gâturile și trunchiurile din toate piețele, orașele și bordeiele.

          Shatranj… / Șah… film premiat, lăudat după luni de zile, în Bangalore, pentru frumusețea dialogurilor, ținut de studenții mei de plictisitor, politic, despre un joc al celor ce au timp, face proba adâncimii cinematografiei, a industriei sociale de mari dimensiuni care o intermediază. Doi prieteni bogați au viciul șahului, al confruntării maniace numai în graiul sculpturilor și bătăliei dintre simulacre. În câteva, destule, scene de șah, se mută numai pionii (piata) și, ca excepție, caii (ghora), iar în final se ia regina (vazir) de pe tablă.

          Fastul fumatului, bărbăția neglijării nevestelor, plecarea la luptă, sub flamuri mogule, împotriva nou-veniților englezi, scena morții unui bătrân – nimic fără șah. Jos de luxul lor, pe   „front”, jucând sub cer se ceartă, cel inteligent trage un foc în cel pasional, care, împușcat doar în cămașă, după rodajul morții își cheamă partenerul să mute, să exercite cultul comun. Sultanul e poet, privește în extaz dansatoarea de Kathak, recită când Sahib resident, generalul scund parcă de spleen, îi mai comunică un ultimatum pentru abdicare.

          Când stau față-n față, îi oferă coroana, absent, ca acela să spună turmentat că n-are ce face cu ea. Nu e numai tabla de șah la partida din 1857 a schimbării stăpânilor moguli cu cei englezi în India, nici doar luptele de cocoși ori berbecuți, scene ceremonial simbolice, dar și o compoziție modernă, general umană, o abordare a condiției absurde a individului în fața unor piese eterne, fantastice, decorative, ireconciliabile.

          Atmosferă viscontiană, din Ludwig. Bilingvism hindi-englez, muzică bi-continentală, frenezie urdu. Constructivism psihologic regizoral. Respect pentru textul scriitorului Premchand. Sensul aristocratic al istoriei mogulo-engleze a Indiei. Viziune nemijlocit clasică.

          Lumea vine la acest film, în Bangalore, mai bulucită ca în Delhi. Când ora sfârșitului de spectacole sună și cinematografele își schimbă credincioșii, străzile devin de necirculat. Piața Majestic tresaltă de multe mii de oameni, absorbind orice eleganță și lux infatuat, egalizând sectoarele despărțite prin baraje de lemn, de castă, de proprietate         „dinăuntru”.

          Cinci ore mi-am paginat însemnările, mă bucur să fie ascultate, pe bandă, Miorița și Meșterul Manole, din antologia lui Tiberiu Alexandru și să se proiecteze imagini de mănăstiri și de orașe. Șase silabe în două orașe: București-Bangalore. … some values of that Romanian Carpathian-Danubian history and civilisation, its latinity, orthodoxy, perpetual humanism, the philosophy of existence and the spirit of construction, the ecuation of popular mind and universal personalities, the Romanian vocation of synthesis, an axis between Orient and Occident, as single like miraculously preserved Latin Oriental Country, Romanian culture of today, and last but not least India in Romanian culture.

          6 P.M. Public lecture  UNIVERSAL VALUES OH ROMANIAN CULTURE Speaker Dr. Gheorghe Anca. Un afiș pe stâlpul porții, unul din litere decupate în holul Institutului, altul bătut la mașină, totul în familie, între membri, teozofi, jurnaliști.

           Directorul Venkataramayah, bătrân și încet, provine din Mysore, dar e aici de 40 de ani. Are o blândețe aspră. Moșmondește niște hârtii, mă întreabă cum mi se pronunță numele. Mă duc cu bibliotecarul atoatepricepător, care vrea să devină dumnezeu, ceea ce (nu) se poate (în țara mea) numai în India (ai dat lovitura) – vor fi 80. D-na S. T. mă salută. Apare ziaristul, vorbind de război, teozoful cu folosirea telepatiei (de către sovietici) în scopuri războinice și piramida cehoslovacă de ascuțit lame. Dacă pot vorbi cu mama? Visul e important, se poate comunica numai cu morții buni.

          Pornisem cu toții spre sală, coborând. D-l V îmi spune ritos că mă va introduce – vorbesc, cât, un sfert de oră? – o oră, zic – nu am și ilustrații? – Ba da – Programul la noi nu poate depăși o oră. Mă prevenise d-na T că punctualitatea nu e indiană, dar dacă au introdus ceva în Institut e tocmai asta.

          La 6.15 se începe. Încep. Versurile din Blaga au convenit. La comentarii, un bătrân din față a început niște muște spiritualiste, de-am făcut teoria Transilvaniei. Am citit, dar pe deasupra, am sărit, am pus banda cu Miorița, n-am lăsat-o până la sfârșit, mi-ar fi plăcut, dar timpul. Nu exista decât epidiascop și proiectarea diapozitivelor era un chin, dura și nici nu se vedeau imaginile, de-am zis să mergem în România să le vedem pe viu. Am conversat.

          La sfârșit, surpriză, a apărut Ahile (Akhiles Trivedi), cel din tren, cu un prieten al lui și cu cele două femei. După cuvintele directorului pline de emfază stimulatoare, și asta mi-a făcut plăcere. D-na T.mi-a recomandat să nu mai țin capul în piept, că voi avea ceva de spus  – se grăbea, o aștepta mama ei, de 84 de ani, care mă ascultase. Mi-a reînnoit și directorul invitația în octombrie – cine știe?

          Fusesem avertizat de bibliotecarul Somasekhar că obiceiul este să plece lumea, jumătate, d-na T. însăși mă sfătuise să anunț film, căci așa vor rămâne toți. Oricum, n-a plecat nimeni și, dincolo de obosita mea reducție a  unui text prea lung și științific, prea analitic și neexplicativ, inițial, în context, am observat o atenție reală, chiar un interes. Poate sunt un profesor bun. Bibliotecarul vrea să învețe românește. În afară de cuplul tibetan, cu copilul tăcut, și cuplul bătrânului din Kașmir, cu fiii în Bangalore, jumătatea tânără a compartimentului s-a înființat să mă audă și m-a complimentat.

          Nu e vorba de cunoașterea de sine a vorbitorului – înțeleg acum mai bine -, dar de a ști cu cine ai de-a face și în ce privință. E limpede, India este interesată de India (Poate și de America, Rusia, China), de autogândirea țării: au plăcut detaliile și mai ales viziunea  poeticii sanskrito-române, sunt sigur, mi s-a și spus.

          Dr. G.A. este pentru prima oară în Bangalore, în IIWC. Este din Romania. Va vorbi despre valori universale ale culturii românești. Noi credem că o asemenea temă ține de relațiile interculturale, oferindu-ne prilejul să aflăm despre culturi ce pot duce la înțelegere, la universalism. Dr A. este produsul universității din București … / date bio /… Cum vedem, e un fin reprezentant al tinerei generații, are numai 34 de ani, aducând o nouă viziune și evaluare pe care noi, credincioși valorilor și ideilor, o salutăm cordial.

          La sfârșit, nu după un sfert de oră cum crezuse, dar după o oră și un sfert, și-alea pe repede, mi-a mulțumit pentru outlook-ul asupra civilizației românești, sala aplaudând.

          Literatura e meserie absurdă: o scrii în viață și se recunoaște postum. De-aia lucrez în tren, să vând la coborâre. De n-aș găsi gara goală. Mai bine de un editor de mersul trenurilor sau de o fată de la manuscrisele clasicilor. Călătoria lungindu-se, încep să mă tem oricum. Mă apuc de aforisme ca să nu cad pe terasament.

          (atac) Mă visez întors în România, într-o casă asemeni celei de aici, reparată. Rudele mă privesc, îmi spun câte ceva. Nu puteam ajunge de ieri până azi, nu sunt cu voi, trebuie să visez – niciun răspuns, răceală, Viorica, Jenica, vă spun că nu m-am despărțit de Nana și Nansi – ea tocmai plecase să facă yoga. Guru-ul învață violent românește.

          O boare. Timar Pur, cu Nana. Cumpărăm săpun, ciclete. Plouă. Înaintăm. Acasă toarnă și fulgeră. Nansi ne dă să mâncăm. Curând cădem îmbibați de muson.

          Trebuie să deschid cursurile. Studenții, risipiți printre etaje. O comisie asistă. Câțiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al Universității din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreți de sitar și veena. Studenții se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunță, atingându-și scopul de a obține permise de autobuz.

          William Wordsworth dacuri subcerești Mai supraviețuim Pe columna traiană o zi un mileniu renaștem musonice ploi înotul în timp o cetate renaștem nor de lăcuste Reumatism, tuberculoză. Cutremure, ucideri, rugăciuni ciclon de acte tributare.

 

Pot fi atacat în stradă. This lecturer?

Programul Eminescu. Animație.

Statuia lui Vivekananda se inaugurează astăzi

Speech cu Sangasen Singh (I think that

Schopenhauer is German) – șeful Deptt.

Buddhist Studies, despre Eminescu.

Salutat de Panka. Warmly.

Afluență de vehicule pe Chhatra Marg.

A răsărit soarele firbinte.

Ieri am privit două veverițe copii.

Rullerul a observat că am scris

poezii contra unora. Lui?

„dară pe calea ce-ai deschis

n-oi merge niciodată”. Apoi al doilea

ruller, la infinit, aceeași.

Cărticica de conversații va fi în draci.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Eu însumi în panjabi.

Muzică de veena la universitate.

Xenofobie cu ușile închise.

Să-i scriu lui Marin Preda, nu lui

Râpeanu.

Nansi reprezintă România. România o

retrage pe Nansi, India-bursa, mâine-poi-

mâine. Ne vedem infamați de famați

Zahăr, biscuiți, chibrituri. Signal.

Mâncărimi în pizdă.

Coșmare muncitorești, sub dictat.

Alternative înseninării și abisuri.

Degradare metaforică, retorismul

umilului, scopitului, cumintelui.

Mântuire prin muzică, isterie, murire.

Nu te las, vreme de apoi, să mă aștepți.

Evanghelia după mine ba eu după

evanghelie.

 

          Predau româna în draci. Redus numărul de țigări din lipsă de bani. Negresele au apărut în sariuri la Gandhi Bhavan. Și iraniencele. Disputa grupurilor. Scrisoarea I este tradusă în punjabi, malayalam și telugu. Au sosit „ambasadorii”, anunță Nana – CR și nea I. Ceva reviste și tachinări, de ce nu mă duc pe acolo. Îi ofer pliante, îmi spune să i le duc țaței Leana – adaugă, de la noi din sat, a, pentru mine doamna Leana, măcar schimb numele-n Maria. Invitații la expoziția de pictură românească – o deschide P.C. Chunder – și la recepția din Imperial Hotel. Vrea să-l vedem acasă, nu plătesc scuter. Șefii mari sunt în concediu, mai așteptăm după bilete. Nansi face greva studiilor.

         Se va tăia strofa din „Diana”, ca și „Păunul”. Își ridică schizofrenia la rang de reprezentativă, nu au alt rost decât să împiedice absolut orice cuvânt autentic în cultura românească. E greu de spus ce-i trage la fund iremediabil, o societate de o inerție dusă la sublim? „Muncim de dimineața până seara, facem și munca portarului”, îi spun că aia nu e muncă și „să faci bine să ajungi cel mai mare diplomat”.

          Nansi are intuiția că mi se vor face insinuări și pentru First Romanian, chiar îmi sugerează să nu mă mai omor pentru carte. Măcar Geza mă acuză că eu sunt cel ce zice că e bine, totul, la noi, că aș fi naționalist, mă iscodește dacă mi-aș permite să să fiu împotriva lui, mărturisind că el m-a lucrat pentru că nu îl rugasem înainte să mă susțină – se pronunță că-l neglijam. Spune bazaconii despre toată lumea, polonezul cumpără înnebunit, terorizat, predecesorul său s-a făcut vinovat de tantra, plus că a mai și crescut în casă de orfani.

         Examenele la care sunt supuși suplimentar față de mine, mă denotă indirect cumva deasupra, într-o sferă proprie. Uneori am impresia că anumiți, înainte de a da cu piatra, aruncă o scuză. Lupta mea e totuși morală. Virulența, dacă bate în retorism de poezie, în melos. N-am idee specială despre divinitate, dar aceasta, se poate crede, îmi ține uneori partea, cât să nu mor de rușinea injectată pe toate filierele în jurul existenței noastre.

          Așa că trogloditismul cinic, în haită, de cocote fără ștampilă în condicuțe, căzute pe chestia asta în abstinență de nevoie, refulată în mâncătorie și copită, n-are decât să-mi pară providențial. A fi împiedicat să trăiști, mai treacă-meargă, ajunge în firea degenerărilor, ceva mai rău, fără nume, ofensator până în rărunchii istoriei, asta dezarmează. Nu e de lăsat pe mâine nici răzbunarea, ce ni se dorește, s-ar spune holera în fiece oră, spre a fi poate lăsați să putrezim nearși, neraportați, neșterși din gelatina de hârtie a ordinii.

          Ajungem  la Spitalul Sf. Ștefan. Lume amabilă. Doctorul foarte tânăr, din Orissa, îmi spune despre Jaganath Puri, eu de Alecu Ghica. Radiograma trebuie citită mâine de un al treilea senior doctor. Târziu, Nansi își amintește că a mai avut amândouă picioarele în ghips când era copil. Pare veche, îmi spune astăzi dr. Joseph despre fisură. E o entorsă, va purta două săptămâni plaster.

          Curând, el se angajase într-o operație. Culoare pline de pacienți, însoțitori, surori subțiri și cumsecade ori importante. Ghipsul pus. Înapoi acasă. Mâncare chino-italo-tibetană, numai cu macaroane și ouă. Fierb apa, laptele dă-n foc. Vremea se schimbă. Nu ne interesează din nou nimic. Nici yoga, nici M.Phil, nici D. Litt., nici porcăria diplomato-antidemocratică și antiumană, nici localnicii cu viața, clevetitorii ori poeții lor.

          Mi-e somn. Nu pot trăda. Țânțarii iau furnica uriașă drept Gulliver. Ratarea se bazează, în ce are sublim, pe sensibilitate, iar în uzanța ei de grup pe agresivitatea nulității, neantul activ proferat de Șora, prima categorie opunându-se tuturor celorlalte. Nu e o criză a individului cât o supremație a vidului. A fi o personalitate înseamnă trăirea în moarte impusă. Și câte precepte buddhiste inoperante.

          Nu știm, adevărat, absolut nimic ce ne așteaptă. Ne obsedează pierderile netipice. Suntem doar pe drumul nostru. Picherii înarmați ne scot din sărite și atât. O umilință cerebrală, creștină. Comerțuri cu neîntrerupte accidente mici, plus ritual – mi-ești surată pân la moarte? – sunt moartă pân la moarte. Nu vom mai avea deodată de arătat decât spre noi înșine.

          Coincidențele îmbogățesc subsolul universului. Moartea ne va fi coincidentă. Horoscoapele nu sunt fără șanse. Intrăm în coșmare mai tasate. Strângem dinții prostește rușinați. Corpurile ne devin expresii disidente. Disperările de împrumut consolează. Ofensatorii inspiră milă – parcă totuși putem să băgăm, la rându-ne, pe toată lumea în pizda mă-sii.

          Ce cârpaci e un ortoped și acoperă un mit. De ce n-am acoperi și noi cârpele în care suntem încercați? Scutecarii n-au stofă. Step de idei accidentat și el. Dezbinul materialist ordinat ne intimidează… Sunt timidă, începe să recunoască și Nana, singurul nostru stăpân și bucurie.

  Socotească internaționalii, în rețeaua de scabroase superstiții, bife de păcate imposibile, ba vom colabora baudelairean dându-le descrierea excitantă a ceea ce ei necunoscând pun în coada unor cuminți, onești și mistici prăpădiți cu artă în nas, fără batistă în buzunarele rupte, cusute, rupte. Vor fi destui să ne amintească atribuindu-ni-le propriile lor pehlivănii, refulări, proletcultisme.

          Ce puteam face decât să-i cred pe alții mai intelectuali gândindu-i pe-ai noștri mai trădători. Le spui ce e cu tine și ți-o taie că au auzit ei de la prieteni ca Orlov așa și așa, îi lași să moară proști, țipi că te dai la fund de zile mari pe care le maimuțăresc abject. Acest sistem de impotență a lăsat satele goale și s-a făcut oficiu diplomatic.

          Că-i ofensează Eminescu, Brâncuși, Blaga, ce tradiție reîncarnează, ce perpetuitate în dedublarea unei societăți pe capul unui popor cântat în trompete neînregistrate? O blândețe de ironie generalizată, o încrucișare turmentată de mâini în fața lărgirii și trecerii timpului, un turism prin viață, istorie și antifapte, o vânjoasă – cotropitoare din rădăcină – tristețe, înnobilată de disperare mioritică.

Continue reading „George ANCA: Bangalore”

Adrian BOTEZ: CRĂCIUN LUMINAT ! LA MULȚI ANI !

…Crăciunul este, dacă ne gândim noi bine, PRIMA RĂSTIGNIRE a Lui HRISTOS-DUMNEZEU. Sensul Răstignirii Cristice este, în mod EGAL : 1Autosacrificiul Dumnezeiesc, pentru Mântuirea Omenirii, cât și : 2Îmbrățișarea Cosmică Supremă, prin care HRISTOS-DUMNEZEU ne reia, întru Sinele Său Divin – și ne redă STĂRII NOASTRE REAL-ADEVĂRATE : aceea de Prieteni și Frați mai Mici ai Lui HRISTOS-DUMNEZEU – dar și STARE DE FRĂȚIE-ÎNFRĂȚIRE (…iar nu de CANIBALISM RECIPROC !!!), între TOATE regnurile (precum era/este în Rai : ”Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul, ca şi boul, va mânca paie; Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi, în vizuina şarpelui otrăvitor, COPILUL ABIA ÎNŢĂRCAT ÎŞI VA ÎNTINDE MÂNA. NU VA FI NICI O NENOROCIRE, NICIO UCIDERE ŞI NICIUN PRĂPĂD, ÎN TOT MUNTELE MEU CEL SFÂNT!”) : Peștera=Regnul Mineral, Ieslea=Regnul Vegetal, Turmele de Oi, Asinul și Boul=Regnul Animal, Păstorii=Regnul Umano-Divin, Magii=Vizionarii, Prorocii și Sfinții=Spiritele Supraumane, Scările de Îngeri=Prima Treaptă Vizibilă, spre Re-Împăcarea/Re-Unificarea, dintre DUMNEZEIRE și FOSTA FIINȚĂ CĂZUTĂ (o FIINȚĂ COMPLEXĂ, FORMATĂ DIN CHIPURILE TUTUROR REGNURILOR…!).

Nașterea, Întru Chip și Trup, a Lui Dumnezeu-HRISTOS (în Bethlehemul Iudeii), înseamnă RE-NAȘTEREA NĂDEJDII NOASTRE DE MÂNTUIRE ! – …sub rezerva IUBIRII-ÎNFRĂȚIRII, NECONDIȚIONATE, între TOATE ELEMENTELE CREAȚIEI LUI HRISTOS-DUMNEZEU !!! Sau, cum spunea THOMAS DE KEMPIS (1380-1471), în veacul al XV-lea : ”IMITATIO CHRISTI” – ”URMAȚI-L PE HRISTOS-DUMNEZEU[…ÎNTRU TOATE ȘI ÎNTRUTOTUL…]” !

Și după spusa (…spusă-mărturie, transmisă nouă de preotul IOAN VALENTIN ISTRATI…) Sfântului ILIE CLEOPA (întrupat între 1912-1998), fost stareț, la mânăstirea Sihăstria Neamțului :

Îmi amintesc, pe când eram copil [aveam vreo patru ani pe-atunci…] – că am mers la Părintele Cleopa, la Sihăstria, împreună cu tatăl meu, preot, pentru a asculta vorbele de duh ale Părintelui Cleopa. […]Marele Sihastru s-a aplecat, cu un zâmbet sănătos, spre mine. Eu m-am pierdut în faţa sa şi am putut doar să îngaim: <<Măi… Moş Crăciun!>> Atunci Moşul Cleopa a râs copilăreşte şi a zis: <<Ehei…, nu sunt Moş Crăciun, dar… SUNT RUDĂ CU EL>>”. Mult mai târziu am realizat profunzimea cuvintelor lui: orice om care dăruieşte cuvânt duhovnicesc, din toată inima lui, e rudă cu Moş Crăciun, dăruitorul ascuns de daruri pruncilor, OMUL CARE SEAMĂNĂ, PRIN IUBIRE, CU DUMNEZEU”.

…Deci, Crăciunul să fie, pentru noi, toți (și asta, MEREU : SĂ FIE UN CRĂCIUN PERPETUU, ÎNTREG ANUL, ÎN DUHUL NOSTRU !!! – …nu doar în Noaptea Calendaristică a Magilor ! – ci TOT ANUL, TOATĂ VIAȚA! – întru NOAPTEA DUHOVNICEASCĂ A MAGILOR!!!)  :  REVELAREA IUBIRII, CU ȘI ÎNTRU HRISTOS-DUMNEZEU ! – …iar ÎNVĂȚĂTURA DUMNEZEIASCĂ, A IUBIRII DESĂVÂRȘITE, SĂ ÎNCEAPĂ DIN PRUNCIE !!!…deci, mai cu seamă : CU PRUNCII SĂ ÎNCEAPĂ DĂRUIREA CEA ASCUNSĂ, DUMNEZEIASCĂ, ÎNTRU DESĂVÂRȘITA IUBIRE-FRĂȚIE, CU/FAȚĂ DE ÎNTREAGA CREAȚIE A LUI HRISTOS-DUMNEZEU !!! Adică, să fie o IUBIRE ”ASCUNSĂ, cu semnificația de a  crea O ATMOSFERĂ DE IUBIRE, O STARE DE IUBIRE DUHOVNICEASCĂ! – …fără de ”surle și trâmbițe”! – …și, firește, fără…sufocantele reclame comerciale, de la televizor, radio, de pe Internet etc.

Multă, multă sănătate, TUTUROR! – și :

SĂRBĂTORI FERICITE !!! – UN CRĂCIUN LUMINAT !!!

LA MULȚI ANI !!!

Doamne IISUSE HRISTOASE, DUMNEZEUL MEU,-ajută-ne, ocrotește-ne, ÎNTĂREȘTE-NE ÎNTRU DUH și ne călăuzește, înspre, Sfântă, Lumina Ta!

Cu, mereu, aceeasi admirativă prețuire și caldă prietenie, frăție întru Duh,

Adrian Botez

Al. Florin ŢENE: Apelul de Crăciun și Anul Nou al președintelui Ligii Scriitorilor Români

Stimați colegi

Mă adresez tuturor scriitorilor și jurnaliștilor români, din țară și de pe toate meridianele lumii,

            Acum, în preajma Nașterii Fiului Domnului, Iisus, ce-l care a luat asupra Sa greșelile Omului, aducând în lume lumina înțelepciunii de care avem nevoie  noi scriitorii și ziariștii români, doresc să vă reamintesc câteva principii de care este necesar să ținem seama în folosul culturii și limbii române,

            Indiferent din ce organizație profesională faceți parte, sau sunteți creatori independenți, există în profesiunea noastră câteva principii de care e necesar să ținem seama, în contextual solidarității de breaslă, evidențierii adevărului și ale  Drepturilor Omului.

            În anul care vine recomand să înlăturăm, pe cât posibil, divergențele dintre asociații sau cele individuale iscate pe criteri de ambiții și jigniri personale .Este loc pentru toți în literatura română și în istoria jurnalismului. A da din coate, înlăturând pe cei de lângă tine, nu înseamnă că vei fi remarcat de cititori.Numai Dumnezeu, timpul și istoria are ultimul cuvânt.Opinia unui critic este doar o părere, nu este obligatoriu  să ținem seama de ea. Opere lăudate de critici într-o perioadă istorică, azi  au trecut în anonimat .Există o mișcare secretă a cărților pe rafturile bibliotecilor.

            Feriți-vă să scrieți numai pentru timpul în care trăiți, acesta trece și odată cu acesta  opera ta cade în anonimat. Tot ce publicați e bine să conțină idei și fapte general valabile pentru umanitate. În literatura română se cunosc numeroase exemple, mai ales la cei care au scris în spiritual realismului socialist, răspunzând unor comenzi ale politicului vremii.

            Există în România profundă scriitori și jurnaliști care, în tăcere, creează fără să dea din coate să apară pe primele pagini ale revistelor sau la televiziune, construiesc acel edificiu cultural rezistent ce rămâne în istoria culturii noastre.

            Sunt organizații profesionale care acordă premii numai scriitorilor din acea structură, uitând că, atât cartea cat  și autorul, sunt parte integrantă a culturii române.Au dreptul la premii toate operele bune publicate într-o anumită perioadă, indiferent din ce organizație fac parte autorii lor. Mai ales că unele din aceste organizații sunt finanțate de stat, deci din banii contribuabilului. Atunci, de ce această discriminare?  E bine să nu cădem în ceea ce spunea într-un aforism Tudor Mușatescu: Sunt două feluri de scriitori: unii citaţi şi alţii citiţi.Unii așteaptă mult de la Creator și puțin de la creatură.

            Sunt organizații profesionale care primesc în rândurile lor doar scriitori care au scris mai multe cărți .Din păcate nu cantitatea are ultimul cuvânt Se cunosc scriitori în literatura universală care au scris o singură carte care a rămas celebră. Cum sunt:Anna Sewell cu cartea pentru copii”Black Beauty “,  Emily Bronte cu romanul “La răscruce de vânturi “, Margaret Mitchell  cu romanul “Pe aripile vântului “, Ralph Ellison cu celebrul roman”Omul invizibil “ și exemplele pot continua. În literatura română la 21 decembrie 1883, poeziile lui Eminescu au fost pentru prima oară adunate în volum, de către Titu Maiorescu. Primul şi singurul volum de poezii eminesciene tipărit în timpul vieții poetului.

            Mă adresez colegilor din diaspora să nu cadă, prin scrisul lor, în patima dorului de țară. Acest sentiment firesc nu trebuie să predomine în opera lor. Realitatea în care trăiți împletită cu aducerile aminte despre Patria Mama, trebuiesc promovate în cărțile voastre. Scriitorii din diaspora românească sunt borne ce marchează granița românismului pe meridianele lumii, alături de Biserică. Autorii din diasporă trebuie să țină seama, cu curaj, și de cititorii lor autohtoni, din țara în care viețuiesc. Vorba lui Ernest Hemingway: “Curajul este grație sub presiune”.Marile spirite, însoțesc, prin viața lor, o parte sau toate evenimentele pe care le trăiesc.

            Cu ocazia Nașterii lui Iisus, în 25 decembrie, și cu prilejul Anului Nou-2020, vă doresc sănătate, inspirație și înțelepciune lângă cei dragi. Iar lumina iubirii de aproapele tău să-ți călăuzească Calea în folosul neamului românesc și al umanității.La mulți ani!

 

Al.Florin Țene

Președintele național al Ligii Scriitorilor Români

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIRCEA VULCĂNESCU – prof. univ. dr. dr. filosof, sociolog, publicist, ministru (partea I-a)

   „Numai prin restaurarea interioară a fiecărui

   român în duhul adevărului şi al iubirii se va

   naşte o nouă lume.”(Părintele Liviu Brânzaş)

 

 

   Mircea Aurel Vulcănescu s-a născut din părinţi olteni, Mihail (inspector financiar) şi Maria, la 3 Martie 1904, în Bucureşti. Între 1910-1914, frecventează şcoala primară la „Cuibul cu barză” şi „Izvor”. Intră al treilea la Colegiul <<Matei Basarab>> cu media 8, 81. În 1915, Societatea „Tinerimea Română” l-a premiat la un concurs de istorie. S-a înrolat ca cercetaş în cadrul Poştei Centrale. Suportă un vremelnic refugiu în Moldova între 1916-1918. S-a bucurat de înfăptuirea prin marea jertfă a poporului creştin a Marii Uniri a tuturor Românilor, rostind în numele elevilor un înflăcărat cuvânt de pe soclul ecvestru al lui Mihai Viteazul din Capitală în 29 Decembrie 1918.

   În toamna anului 1921 s-a înscris în paralel la facultăţile de Litere-Filosofie şi Drept, participând la fondarea Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, devenind astfel membru al Elitelor spirituale ale asociației  şi colaborator de seamă la „Buletinul A.S.C.R.”.

 

   S-a format îndeosebi sub înrâurirea filosofului Nae Ionescu, a istoricului Vasile Pârvan şi a sociologului Dimitrie Gusti. Satisface stagiul militar la Şcoala Militară de Geniu-Bucureşti, între 1923-1924,ca voluntar.

   Ca student elaborează studii aprofundate despre „Cercetări asupra cunoştinţei”, „Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei”, „Încercare asupra existenţei”, „Concepţii originale din Încercarea asupra existenţei”, „Note asupra esenţei”, „Sistemul meu filosofic: existentismul.” (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti-1991)

 

      Anul 1925 devine foarte important pentru consacrarea gânditorului Mircea Vulcănescu, astfel:

   Ianuarie debutează cu o teză în sociologie, „Individ şi societate în sociologia contemporană” ,  cu care și-a luat licenţa în Litere şi Filosofie cu Magna cum Laudae.

   În Aprilie acelaşi an participă la Goicea-Mare-Dolj alături de D. Gusti la prima cercetare sociologică și  îşi ia apoi şi licenţa în Drept.

   În 4-12 August participă la Geneva la un simpozion din partea Federaţiei Universitare Internaţionale pentru Societatea Naţiunilor, prezentând lucrarea Viaţa universitară.

  În 25 Octombrie s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, care-i va dăruii  fetiţa Elene-Maria-Viorica.

   În Noiembrie ajunge la Paris pentru desăvârşirea studiilor în drept, sociologie şi ştiinţe economice unde  îşi va pregăti doctoratul.

  În  anul 1927, în cadrul Facultăţii de Drept din Paris şi-a luat Doctoratul în ştiinţe economice şi politice, sub îndrumarea profesorilor C. Bougle şi Paul Fauconnet, cu tema „Încercare asupra profesiunilor intelectuale.” Tot la Paris a audiat cursurile religioase ale marilor filosofi-teologi ruşi, Nicolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Leon Zander, Jacques Maritain, cursuri frecventate şi de tânărul Serghei Saharov, care va pleca la Muntele Athos, călugărindu-se sub numele de ieromonahul Sofronie Saharov, unul dintre Stâlpii Ortodoxiei. Conferenţiază în capitala Franţei alături de Vasile Băncilă şi V. Pavelcu. Vine în ţară în 1928.

   Între 1928-1932 face studii de cercetare sociologică în localităţile Drăguş-Făgăraş, Runcu-Gorj şi Cornova-Basarabia.

   În 1929, Ianuarie-Februarie declanşează o campanie anti sinodul B.O.R., printr-o serie de articole apărute în cotidianul Cuvântul având în vedere că Patriarhul Miron Cristea devenise membru În Consiliul de Regență. În luna Mai s-a încadrat în Ministerul de Finanţe, la Oficiul de Studii ca referent. De la 1 Octombrie ajunge asistentul universitar al profesorului Dimitrie Gusti pe catedra de sociologie, etică şi politică. Între anii 1929-1935 va preda la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială, cursurile de economie politică şi ştiinţe juridice, în paralel cu cel de statistică morală la Şcoala Superioară de Statistică (1930-1935). În 1930 s-a căsătorit cu Mărgărita-Ioana Niculescu, care îi va dărui două zâne, Elisabeta-Alexandra (Sandra) în 1931 şi Ioana-Maria-Mărgărita (Măriuca) în 1933. Din anul 1930 până în 1944 va fi asistent pe catedra de etică.

   În Martie 1932 îi apare studiul Logos şi eros în metafizica creştină, în revista ortodoxă „Floarea de foc”,(an I, nr. 10, 12 Martie 1932).

   În Octombrie  1932 a iniţiat Asociaţia de Arte, Filosofie şi Litere – „Criterion”, susţinând seminarii în cadrul simpozioanelor „Idoli” sau „Tendinţe 1933”, conferenţiind despre „Lenin şi leninismul; Filosofia lui Freud; Andre Gide, călăuză a vieţii interioare; Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generaţii etc.

   În 11 Noiembrie 1933 ţine conferinţa, Jean Cocteau şi zădărniciile virtuozităţii.

   În 1934, scrie studiul Condamnarea lui Origen, iar la 15 Octombrie apare „Criterion. Revistă de arte, litere şi filosofie”, sub semnăturile lui Mircea Vulcănescu,  Alexandru-Christian Tell, Henri H. Stahl, Constantin Noica, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion Cantacuzino, Sandu Tudor, grup lăudat de P. Morand, „Din grupul <<Criterion>>, unul dintre cei mai importanţi dintre ei, Mircea Vulcănescu, este neotomistul ortodox.” (Paul Morand, Bucarest, Paris, Librairie, 1935, p. 212)

   În 19 Iunie 1935 ajunge director la Direcţia Vămilor. 

   În Februarie 1936 vorbeşte despre Gargantua, iar în toamnă expune Paradoxurile vieţii spirituale.

   În  Iulie 1937 – director al Datoriei Publice. Prezintă Cronica actualităţii. Externă.

   Tot în anul 1936, a făcut parte din conducerea Asociaţiei Ştiinţifice pentru „Enciclopedia României”, cu studiul de peste 100 de pagini, Războiul pentru reăntregirea neamului.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIRCEA VULCĂNESCU – prof. univ. dr. dr. filosof, sociolog, publicist, ministru (partea I-a)”

Natalia Mazilu-Miron: Veniți acasă de Crăciun

VENIŢI ACASĂ DE CRĂCIUN

 

Veniţi români la vatră,
Porniţi-vă la drum.
Părinţii vă aşteaptă
În seara de Crăciun.

A nins în ţara toată
Cu fulgi fermecători.
Covoare de zăpadă
S-avem de sărbători.

În sobă arde focul.
E cald şi bine este.
Măicuţa busuiocul
Pune la ferestre.

Atârnă la icoană
Un crăciunel în cui.
Se închină scumpa mamă
La chipul Domnului.

Miroase a pâine coaptă
Scoasă din cuptor.
-Veniţi români acasă
În prag de sărbători!

Copiii cu uratul
Umblă din casă-n casă.
Urează la tot satul
S-avem viaţă frumoasă.

Să fie pace-n ţară,
Plaiul să ne înflorească
Şi ca odinioară
Să fim cu toţi acasă!

Să stăm iar la o masă,
Cu rude şi vecini.
Căci viaţa nu-i frumoasă,
Când eşti între străini!

-Veniţi români acasă,
Porniţi-vă la drum!
Căci cineva v-aşteaptă
În seara de Crăciun!

–––––––––––

Natalia Mazilu-Miron