Colind
Am venit să te colind,
Omule cu păr de-argint,
Cu o stea ruptă din cer,
Să te lumineze, sper!
Și pe tine, tânăr om,
Verde ca frunza de pom,
Cu un gând de pace, lin,
Și-o ramură de măslin!
Și să-ți dau pentru o viață,
Dragostea de dimineață,
Pură și strălucitoare,
Dintr-un răsărit de soare!
Am venit să te colind,
Două lumânări s-aprind,
Și să-ți amintesc, supus,
Că azi s-a născut Isus!
Astazi s-a născut cel sfânt,
Și iubirea pe pământ,
Iar eu, mesagerul Lui,
Prin puterea versului,
Îți doresc să fii iubit,
Să-ntorci dragoste-nsutit,
Căci iubirea-i numai una,
De Crăciun și-ntotdeauna!
Ne-am regăsit
Ne-am regăsit, ce dor mi-era,
De-acum vei fi în dreapta mea,
Fiindcă îmi place să te știu,
In preajma mea și că ești viu..
Credeam că ești un gând fugar,
Că ești mai mult, n-aveam habar,
Și, sincer, nici nu m-am gândit,
Că ești aievea, nu un mit!
Îmi place să te-aud vorbind,
Cuvântul tău e un alint,
Și chiar de nu-l rostești mereu,
Eu îl aud, fiindcă-i al tău!
Eu m-am născut ca orice om,
Crescând la umbra unui pom,
Care din trunchiul lui sălciu,
Mi-a dat putere să te scriu..
Și de atunci te scriu, te miri?
Cu-atât de multe, mă inspiri,
Dorința-mi e să-ți scriu frumos,
Să mă ridic cât pot, de jos,
Să te cuprind cu gândul meu,
Să mă înalț spre cer mereu,
Să-mi dai în dar lumina ta,
Să nu mă rătăcesc cumva..
Ne-am regăsit, ce dor mi-era!
De-acum, va fi, cred, altceva,
Căci doar vei fi în dreapta mea,
Cu stânga te voi scrie, da?
Libertate
Ce clipe, zău, cum aș putea uita..
Eram chiar pe o stradă, undeva..
Când cineva, aflat, puțin, în spate,
A început să strige „Libertate”!
Am tresărit, cuvântul mi-a plăcut,
Era ceva între ghiulea și scut,
Îl mai auzisem eu de-atâta ori,
Amestecat în gânduri și culori..
Dar niciodată spus așa de tare,
Cu glas puternic și în gura mare,
Simțeam că mă pătrunde-acel cuvânt,
Țâșnind, apoi, spre alții, dus de vânt..
Ce clipe, zău, cum aș putea uita..
În gânduri și în oameni se trăgea,
Dar se-auzea mereu, dus mai departe,
Același cald refren de „Libertate”!
Uitasem și de frică, de canoane,
Cred că erau ca mine, milioane,
Simțeam că de ceva, parcă, ne pasă..
Și, oare, câți nu au căzut în plasă..
Și auzeam prin aer cum tot trece,
Pe la urechi, o „Libertate” rece,
Fulgii cădeau și-l așteptam pe Moșu’,
Însă pământul nostru era roșu’!
Noi am crezut în astă libertate,
Chiar de, acum, cuvintele-s deșarte,
Și pentru jertfa celor ce-au căzut,
Aș trece iar printre ghiulea și scut!
Umbra gândului
Oare cum de am ajuns,
Umbra gândului nespus,
Pe o buză de pământ,
Fără vlagă și avânt?
Stau pe iarbă, lângă drum,
Ca într-o perdea de fum,
Nu mă mișc, nu fac nimic,
Doar mă odihnesc un pic!
Și aștept să mă atingă,
Cu un vers, cu o colindă,
Briza mării, într-o toană,
Să mă pună în icoană!
Să m-atingă și el, cerul,
Cu lacrimi să-mi cânte lerul,
Iar în ochii mei să pună,
O sclipire, mândra lună!
Oare cum de am ajuns,
Visul mării, nesupus,
Stau la margine, pe mal,
Și aștept să treacă-un val,
Să m-atingă, maiestuos,
Să mă ridice de jos,
Și-apoi să mă ducă-n larg,
Unde să-mi găsesc catarg!
Muntele
O altă lume peste noi,
În care evadăm, eroi,
O poezie către cer,
Pe care, mării, o prefer..
Izvoarele cântând în cor,
Un brad semeț cu vârfu-n nor,
O pajiște mută cu flori,
Un mozaic de sărbători..
Un zid de stâncă cenușiu,
O catedrală-ntr-un pustiu,
Și stele, sus, în paradis,
Când bolta nopții s-a deschis..
Atât de-înalt, dar și adânc,
Acum, bărbat, spre seară, prunc,
Un răsărit și un amurg,
Ce te-nsoțesc, parcă se scurg..
Un gând ce nu l-am mai gândit,
Trăiri ce-apar din infinit,
Care pătrund adânc în noi,
Numai să nu rămânem goi..
O poartă către nesfârșit,
Un suflet mult mai șlefuit,
Un spirit liber și mister,
O sărutare către cer..
Și-n astă lume sunt doar eu,
Sunt numai eu cu Dumnezeu,
Ca să cobor în lumea mea,
Mai împăcat, de s-ar putea!
Iarna în parcul meu
Dansul fulgilor de nea a ajuns și-n parcul meu,
De trei zile și mai bine, fulgii dansează mereu,
Urcă-n vârf de brad, coboară, si se-așază pe pământ,
Și-apoi zboară iar in lume, duși de-al dorurilor vânt!
Și în dansul lor frenetic, rătăcesc frumoase gânduri,
Ce se împletesc cu albul spațiilor dintre rânduri,
Se așază pe hârtie a zăpezii haină moale,
Și se nasc povești de iarnă, calde și nemuritoare.
Pe alei nu-i nici o urmă și-n zăpada ce se-așterne,
E-o lumină care-ntrece albul fulgilor din perne,
Și în liniștea ce trece printre ramuri mai departe,
O statuie stă-n zăpadă și citește-n gând o carte.
De acolo dintre brazii ce își duc semeț podoaba,
Ea-și îndreaptă gândul rece, versurile si silaba,
Spre un semn de fier cu vârful lung și negru, ascuțit,
Ce ar vrea să spargă timpul, într-un zbor spre infinit!
Și tot ninge, este iarnă, a venit și-n parcul meu,
Pe zapada ce se-așterne, pașii noștri trec mereu,
Se opresc lângă statuie, doar atât, numai o clipă,
Să privim puțin în urmă, de pe-a timpului aripă!
———————————–
Marilena ION-CRISTEA
Ploiești
23 decembrie 2019