Titina Nica ŢENE: Lansarea cărții “Rădăcini, Dorință și speranță “ de Maria Someșan

Marți, 29 octombrie 2019, ora 17, a avut loc la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, din Cluj, sub auspiciile Ligii Scriitorilor Români, lansarea cărții “Rădăcini, Dorință și speranță“ de Maria Someșan, membră a Ligii Scriitorilor.

Într-o ambianță încărcată de spiritualitate, despre carte a vorbit dr.Victor Constantin Măruțoiu, prefațatorul cărții, scriitorul Al.Florin Țene, președintele național al Ligi Scriitorilor, care a subliniat: ” A cincea carte a doamnei Maria Someșan, intitulată “Rădăcini, Dorință și Speranță“, apărută la Editura  ALTIP din Alba Iulia, 2019, se menține pe același palier epic și stilistic ca în romanele ”Dreptunghiul iubirii, adevăr sau iluzie“, “Se poate și mai târziu:  până la capăt”, care se  pot  constitui într- o trilogie, ce îmi amintesc de “Cronică de familie“ de Petru Dumitriu sau de ciclul romanesc al lui Duiliu Zamfirescu.

Cartea structurată în nouă capitole se constituie într-o adevărată saga, numele generic al vechilor legend.  Au mai vorbit despre carte: prof. Lucia Elena Locusteanu, Mihaela Șinca și autoarea. După aceste expozeuri a urmat un intermezzo muzical: la chitară- voce Camelia Hodis și soprana Roman Ioana.

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca

George ANCA: Dumnezeu ca problemă personală a poetului

Fais que mon âme un jour, sous l’Arbre de Science,
Près de toi se repose, à l’heure où sur ton front
Comme un Temple nouveau ses rameaux s’épandront!

                            

Charles Baudelaire

 

Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?

                             Mihai Eminescu

 

Sono i silenzi in cui si vede
in ogni ombra umana che si allontana
qualche disturbata Divinità.

                             Eugenio Montale

 

          La întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae, în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc. Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.

 

          „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănatoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost strapunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au incolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. („Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881.)

 

… „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă”

 

… „În toţi timpii un model de toleranţă religioasă”

 

… „Biserica este mama neamului românesc”

 

… Hai să ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.

 

… „Istoria omenirii este desfaşurarea cugetării lui Dumnezeu.”

 

… „Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”

 

… „nationalismul este un semn rău la un popor.”

 

… „Intreaga viaţă omenească este o viaţa a lucrului”

 

… „De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”

 

          În revista Luceafărul (20.09.1999), erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: … Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..

 

          În studiul său Creștinismul lui Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc., întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.”…”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”

 

          La Kalidasa, în Kumarasambhava, Ardhanariswara – jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui Kama – Cupidon.

          Crainic nu face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană. În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic: „Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.”

          Un Eminescu între Baudelaire și Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții româniCorespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc. Dăm unele fragmente concluzive.

*

          Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /…/ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

                                                Vom pierde dorul de părinţi

                                                Şi visul de luceferi.

          Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

          În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală… Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Continue reading „George ANCA: Dumnezeu ca problemă personală a poetului”

Alexandru NEMOIANU: Trogloditul

Trogloditul are origini modeste. Este complexat și nebăgat în seamă. Caută să compenseze intrând în vorbă și împroșcând sunete, foneme, fără folos și prostești. Citește puțin și înțelege încă mai puțin. Dar un lucru îl știe, să plece spinarea în fața celor pe care îi crede puternici. Nu este greu pentru el căci are o coloană vertebrală nominală și chiar și aceea având fermitatea unei rame. El un gândește, preia lozinca zilei și asta el are temeritatea să considere “luminare”. Cred că ar fi un bun gardian de pușcărie sau, mai exact, un excelent “capo”, șef de celulă. La “canal”, chiar la Pitești s-ar fi remarcat.

După socoteala lui strâmbă trogloditul este perfect fericit. Fiindcă este năbădăios, categoric, sigur. Nesimțirea îi ține loc de tot: de logică, de gust, de decență. Cu o nobilă  și fragedă candoare zburdă în a da păreri. Nechează frenetic și își închipuie că judecă. Insultă, afirmă, sloboade sentințe și crede că raționează. Trage de ureche, dojenește și admonestează. Lăfăindu-se în „comisie” șterge dintr-o lovitură păreri și idei consacrate. El confundă temperamentul cu inteligența. Aici greșește grav!

În loc să se dezlănțuie în rotitul ciomagului, insulte și înjurături directe, capitol în care are reale aptitudini, el se complică în veștede „dialoguri”, gânduri limfatice și asudă în complicații cerebrale care, categoric, nu au afinitate cu natura lui simpla și necomplicată de jocul subtil al gândirii. Este trist, căci ar putea să își amelioreze căile destul de ușor: exercetând mai multă sfială și mai puțină suficiență agresivo-primitivă și, mai vârtos, lăsând lumea în pace.

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

27 octombrie 2019

Mihai PĂCURARU: Verde traversând amiaza (poeme)

TIMP DE FLUTURE

 

Multe drumuri mi-au

cunoscut fragedul pas.

De fiecare dat cu alți

muguri și frunze,

copaci și păduri-

avalanșe de pietre

necesare uitării de sine.

Apele pământului țâșneau

în somn, și răsturnarea

devenea scaldă de început

și de ridicare înceată

pe miile de fire căzute

electric din cer.

Bal al florile dansate de

fluturi,ca idei fugare,

și ochiul privește dincolo

de ei,spre omizile vii

ce devorează alte cadavre.

 

 

ÎNGERI ȘI CERCURI

 

Vezi cercuri împingând copiii spre

naștere,și noi,cu umbrele noastre,

duși de la moarte cu

mâinile  lipite de geam,

privim tunelul luminii și al întunericului

cu ape și lilieci.

 

Cercurile ne rotesc,precum

piloții în plin antrenament

de amețeala mișcării,

unde piatră și lemn îmbracă

sufletele ce se rostogolesc

spre cercuri de inele și

cercuri de butoaie.

 

Dansatoarea e centrul inelelor

rotite din zbaterea ei,de animal ce se apără,

și nu încetează decît atunci când

cineva cu cercul stinge cercul

respirației de început.

 

 

URMĂ UMPLUTĂ DE PLOAIE

 

Ai adunat,și te priveam,

toate vreascurile pierdute în anii

trecuți,călușari printre troiene

și zbucium colorat.

 

Ai înțeles,și ai pornit

să mături un drum

prăfuit cu frunze și lacrimi

amestecate cu apa din șanțuri.

 

N-ai înțeles că nimicul jelirii

nu în explozia nectarului se va topi,

ci urma lăsată de pași

va fi umplută de ploaie și lacrimi,

amestecate cu frunze,cu frunze.

 

 

BÂLCI

 

Călușei,tiribombe,păpuși trase de sforile

vieții,femei cu barbă și fără,tăvălite prin grâul  înflorit,

înghițitor de săbii pierdute în lupte cândva,

oglinzi,în care te vezi,te tot vezi,până ce

nu se mai zărește prin pâclă

decât muntele urcat odinioară de Sisif.

 

Butoaie cu bere,vinul dezlănțuit din antichitate,

mai înainte și după noi,

alții și alții,lume și lume,

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Verde traversând amiaza (poeme)”

Corneliu NEAGU: Marină

MARINĂ

 

Din golful adâncit în mal

plecau în larg fără speranță

trei bărci purtate de un val

pe marea verde de faianță.

 

Fecioare, trei, erau de cart,

cu ochii ațintiți în zare,

purtau pieptare din brocart,

iar la urechi cireși amare.

 

Eu le priveam de pe ponton

cuprins de o tristețe-adâncă:

plutea-n văzduh malefic zvon –

vor eșua lovind o stâncă.

 

Am plâns până târziu mâhnit

văzând că valul le tot duce,

dar m-am rugat necontenit

să le revăd cândva-n Moluce.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

29 octombrie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Poem autumnal

Poem autumnal

Mai cântă încă greieri printre frunze
Și fluturi beți mai zburdă printre vii,
Paingii țes pe-un colț de boltă pânze
Iar broaște cântă-n baltă simfonii.

Un rai îmi pare toamna asta pură
Cu-atâta aur așternut sub pași,
Cu fagi de strajă-n galbenă armură
Și ferigi colindate de cosași.

E toamnă-n mine și e toamn-afară
Iar cerul e de-aramă în apus,
Castanii fac nudism plângând în gară

Cocorii ce spre sud țipând s-au dus…
Doar îngerii în fiecare seară
Bilete vând spre rai la preț redus.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

27 Octombrie 2019

Nicolae NISTOR: Versuri

Înțelepciunea așezată în bancă

 

asculta cu indiferență

discursul despre iubire

rostit de o femeie

nu era prea arătos

dar a ajuns general

chiar învins de soție

a exersat iubirea prin alte femei

una se numea filozofie

cealaltă Diotima

așa a devenit un simplu student

paradoxal urâtul se transforma

în frumos

iar filozofia creația femeii

 

 

Amnezic după război

Omul ținea minte numai cifrele

străzilor, blocurilor…

Avea număr pe cardul de pensionar,

alt număr pe cardul de sănătate,

și zarurile la el

de la jocul de table-ruleta lui imaginară

la care spera să câștige

Se săturase de orele suplimentare

la plimbat banii între bancomat și bancă…

Apoi cozile și plimbarea de dimineață în market

cu aparatul de fotografiat,

O pasiune pe stomacul gol

să înrămeze alimente nepermise,

în fiecare zi era militarul care trăgea o linie

pe peretele vieții,

așteptând liberarea,

în pași de front Continue reading „Nicolae NISTOR: Versuri”

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Femeia din vis

Femeia din vis

Un cântec ambiental în surdină îmi pune țiglele pe acasă,
nu știu altceva decât să-mi caut liniștea interioară
clipele se scurg cu aerul unor necesități
ce vin din afara mea.

Noaptea m-a prins cu visele libere de păcate
și mă trezesc uneori din somnul așteptat,
m-am îndrăgostit de femeia din vis
și simt urmele părerii de rău
cum se șterg.

Dimineața a sosit pe nepregătite luminoasă
cu iubiri de rouă pe față,
curcubeul bătrân respiră în apa râului
culori furate din cer.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Octombrie 2019

Mugurel PUȘCAȘ: Suntem doar frunze

SUNTEM DOAR FRUNZE

 

Pastel de toamnă dulce-amăruie,
Frunze-arămii se scutură alin,
Îngemănaţi plâng sâmburii-n gutuie,
Mustu-n butoi dospește-n strop de vin.

Troiţa veche de pe ulicioară
Stă-nfiptă-n veşnicia ei de lut,
Suflete blânde tainic o-nconjoară,
Veghează din celestul absolut.

Dorul de aripi dragi, demult plecate,
Mă răscoleşte nemilos, profund,
Roua pe mirişti, bob cu bob, desparte,
Iarbă gălbuie, cândva-n verde-crud.

Iremediabil, anii din clepsidră
Se scurg constant cu-al trecerii vălug,
Nu se întorc, în a tăcerii hidră
Se arde clipa pe al vremii rug.

Suntem doar frunze pe poteca vieţii,
E drumul providenţă, dar abstrus,
Clorofilăm din zorii dimineţii,
Spre a cădea-n autumnal apus.

Hai să zâmbim ! Florar nu e departe !
Vom înfrunzi-n vernale feerii,
Păşi-vom luzi în viaţă, dinspre moarte,
Uitând de ale toamnei elegii.

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

27 octombrie 2019

Ioana CONDURARU: La poarta răsăritului

La poarta răsăritului divin
În adorare mă închin,
Privind cum razele, sclipind,
Revarsă raiul pe pământ.
Și cât aș vrea, nu pot aduce
Din suflet rugă atât de dulce,
Cum este ruga Lui Iisus
Trimisă pe cărări de vis.
A însîngerat Iisus al meu,
Și-am plâns umilă, știind că eu,
Am bătut un cui voit,
Când am greșit, când am gândit
Că mai presus este dorința,
De-a fi eu însumi, luminița
Ce arde-n candeli de cristal.
Era greșit, era formal
Pentru că fitilul, sunt,
A unei lămpi pe acest pământ.
Însă El, iertător mi-a dat,
Din a Sa cupă și-am gustat,
Mirul sfințit de atâtea ori
În mari și sfinte sărbători!
Mă iartă dar te rog, Iisuse
Căci căile îmi sunt tot ninse
De regrete și păcat
Și târziu seamă mi-am dat
De rolul sufletului blând,
Dăriut prin jurământ.
Eu sunt mirean. Tu ești Divin
Vin tăcută să mă închin
La Crucea Sfântă, la blândul Chip.
Te rog mai lasă-mă un timp,
Să pot sluji, să pot fi eu
Azimă sufetului meu
Lacrimând pentru că știu,
Încă nu este prea târziu.

 

Farmec și struguri

 

Și stai cuminte, alintat
Pe coarda tristă, arămie
Dăruind iubirii un păcat
Și mirul proaspăt de la vie.
Privesc uimită și nu cred
Că tu ești prinț dintr-o poveste!
Te-a prins toamna într-un năvod
Din fericirile celeste.
Parfum, savoare, vin popesc
În cupa fină de cristal,
Iar din eden mai poposesc,
Fluturi gingași pe un piedestal.
Îmi este milă să te rup
Când plouă ca într-un blestem
Și te ascund în al meu trup,
Sorbind aroma cu mult zel.
Farmec îmi dăruiești, simpatic
Îndemnându-mă discret,
Să te adun că e tomnatic
Și teamă îți e de acest moment
Care se pierde prin cuvinte,
Acum când bruma-i deja-vous,
Fiind secat de sentimente
Iar Toamna cântă vule-vu.

 

Ce vor poeții?

 

Ce vor poeții?
Întrebați într-o doară
Fără a ști câtă iubire,
Pun într-un vers ce-i înfioară,
Crezând în propria menire?
Râdeți mereu făcând glume
Când vi se pare c-au greșit
Aruncând replica anume:
,,- Ia uite, scrie…Ce aiurit!”
Dar tăcuți nu iau în seamă,
Scriu așa, sperând că pot
A schimba lumea dintr-o pană,
Plângând încet ca într-un complot.
E dureros? Este un chin?
Răspunsul Ei vi-l pot da
Știind că propriul destin
Se îndreaptă încet către o stea.
Ce vor poeții? Mai nimic,
Tăcuți trec peste sentimente
Chiar dacă sângerează un pic.
Visători fără regrete,
Simt acel fior sublim
Ce le încântă existența
Știind că, dăruind zâmbind,
În vers vor găsi elocența.
Nu-i umiliți cu întrebări
Sau prin replici veninoase!
Îmbrățișați-i uneori
Cu vorbe calde, voluptoase.
Ce vor poeții? Mai nimic,
Poate clipa de iubire
Să o simtă dincolo de timp.
Și dacă trist, accidental
Îi veți vedea și lacrimând,
Măcar în treacăt sau formal,
Puneți o floare pe mormânt.
Continue reading „Ioana CONDURARU: La poarta răsăritului”