Mihai PĂCURARU: Verde traversând amiaza (poeme)

TIMP DE FLUTURE

 

Multe drumuri mi-au

cunoscut fragedul pas.

De fiecare dat cu alți

muguri și frunze,

copaci și păduri-

avalanșe de pietre

necesare uitării de sine.

Apele pământului țâșneau

în somn, și răsturnarea

devenea scaldă de început

și de ridicare înceată

pe miile de fire căzute

electric din cer.

Bal al florile dansate de

fluturi,ca idei fugare,

și ochiul privește dincolo

de ei,spre omizile vii

ce devorează alte cadavre.

 

 

ÎNGERI ȘI CERCURI

 

Vezi cercuri împingând copiii spre

naștere,și noi,cu umbrele noastre,

duși de la moarte cu

mâinile  lipite de geam,

privim tunelul luminii și al întunericului

cu ape și lilieci.

 

Cercurile ne rotesc,precum

piloții în plin antrenament

de amețeala mișcării,

unde piatră și lemn îmbracă

sufletele ce se rostogolesc

spre cercuri de inele și

cercuri de butoaie.

 

Dansatoarea e centrul inelelor

rotite din zbaterea ei,de animal ce se apără,

și nu încetează decît atunci când

cineva cu cercul stinge cercul

respirației de început.

 

 

URMĂ UMPLUTĂ DE PLOAIE

 

Ai adunat,și te priveam,

toate vreascurile pierdute în anii

trecuți,călușari printre troiene

și zbucium colorat.

 

Ai înțeles,și ai pornit

să mături un drum

prăfuit cu frunze și lacrimi

amestecate cu apa din șanțuri.

 

N-ai înțeles că nimicul jelirii

nu în explozia nectarului se va topi,

ci urma lăsată de pași

va fi umplută de ploaie și lacrimi,

amestecate cu frunze,cu frunze.

 

 

BÂLCI

 

Călușei,tiribombe,păpuși trase de sforile

vieții,femei cu barbă și fără,tăvălite prin grâul  înflorit,

înghițitor de săbii pierdute în lupte cândva,

oglinzi,în care te vezi,te tot vezi,până ce

nu se mai zărește prin pâclă

decât muntele urcat odinioară de Sisif.

 

Butoaie cu bere,vinul dezlănțuit din antichitate,

mai înainte și după noi,

alții și alții,lume și lume,

un copil, pasăre cu mii de ochi,privind

ca un avion din înălțime,doar el zărește dirijorul și

tace zâmbind,trece prin bâlci,ajunge la altul,

ce are un câmp cu tancuri, rachete și oameni

multiplicând alți oameni,și nu mai știe

unde e un loc pentru el și pentru bâlciul ce va urma.

 

 

CERȘETORUL ORB

 

Atâta toamnă-am strâns în mine,

că pot să ofer de azi coșuri cu frunze

și anii-copii naufragiaților din mine.

 

Voi aduna apoi alte anotimpuri,

și generos le voi oferi cadou

celor ce coboară scara în prăpăstii.

 

Voi privi cum dungile apelor îmi trec

peste trup cămașă,iar la capăt cineva îmi

oferă mirat de supraviețuire

un mare semn de întrebare.

 

Dincolo de toți și de aduceri lumini și întuneric,

voi oferi uneori un an prins întru-n bold,

din aripa deschisă,cerșetorului orb.

 

 

OCHI DE DIAMANT ÎN CENUȘĂ

 

De fiecare dată,dimineață,

ridici câte-un strat ce se

așază cuminte la loc spre seară.

 

Renunți după ce lăstarul

are fructe otrăvite pentru tine,

dulci pentru stup.

 

Condamnarea de-a fi

uitat e scursă ca uleiul prelins pe sticlă,

și picături neștiute ajung în vis

și ard,și ard toate straturile,

iar din cenușă un ochi de diamant

țipă în mii de nuanțe.

 

 

ZIDUL DIN ÎNTUNERICUL VERDE

 

Ce miez cu iod din întunericul verde,

Nedespletit de aripile ploii,doar vântul

uneori,ca furia celui ajuns la țărm,

îi înceracă rezistența de vals nebun.

 

Spre mine vin,în memento,

dezertarea din plin e nuanța

pe-un portativ aerodrom de note.

 

M-ai îmbiat de prunc,lapte scurs

pe obraji,și-n rădăcini,fructe visând.

 

Spre zid ne strîngem, și descifrăm

târziu bucățile de hârtie

îngropate-ntre pietre,

scrise de cine,de ce,pentru cine,suflet-al meu.

————————-

Mihai PĂCURARU

București,

29 octombrie 2019

Lasă un răspuns