Cronică literară la volumul ,,Ferestrele Nopţii’’ de Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu) – Editura Blumenthal, Bucureşti 2010.
Este un lucru arhicunoscut: cuvântul Poet este sinonim cu melancolia, cu tristeţea, cu toamna şi cu nelipsita carafă cu vin, cântându-şi (mai bine zis, plângându-şi) iubirea pierdută, într-un continuu lamento bacovian şi ud care „îţi topeşte durerea în oase”Şi din acest tablou nu lipsesc, ca să-i pună capac, „noii viruşi” care „îşi fac de cap în pandemii”. Avem de-a face aşadar, cu un trubadur modern din stirpea acelor „visători retrograzi / aruncaţi pe marginea prăpastiei”. Nu lipsesc, de asemenea, din această recuzită nocturnă: „Aceste obiecte pe masa de scris / si portretul tău în ramă obeză / ca niste figurine răzleţe / sculptate în ceară. / Cochilia de scoică / în care a scăpat un fir de nisip / din care s-a format o perlă / si gândul la sărutul pe gâtul cu perle / când singurătatea mă leagă de scaun / si vine miezul nopţii / ca un pustiu / din care nu mai apari. / Apoi păianjenii / care ţes o pânză / pe care vreau să-ţi ilustrez / poemul însăilat pe hârtie, / noaptea”(Noaptea pe hârtie).
Un întreg ciclu noptatic în care găseşti: cântece de dragoste, pietre preţioase, o pasăre neagră, pustiu, iele de lumină, păsări mari de pradă, fluturi negri, „victorii, înfrângeri, mierle şi coţofene”, într-un crâng imaginar prin care trece brusc trenul. Şi în acest „crepuscul dintre zodii” – poetul, cu sentimentele aduse la zi, se simte săpân. El se vede astfel: „sunt ca un nevăzător pipăind lumina / cu regatul minţii / si tot alerg după un răspuns / prin orasul acesta de umbre / de parcă-s atârnat de o fereastră la etaj / sub care au răsărit brândusele de toamnă.”O altfel de noapte). Autorul îşi construieşte discursul liric din elemente disparate care împreună prin sugestii, alcătuiesc întregul. Metafora este principalul element de construcţie şi prin ea, autorul reuşeşte imagini inedite: „As îndrăzni să gândesc lumea / zidită din cuvinte lustruite, pătrăţoase, / cu ferestre care împrăstie întunericul / să văd înălŃimea cerului tot timpul / ca într-o oglindă cazută pe gânduri / la ţărmul întelegerii noastre greoaie. / Într-un castel pe marginea râului / să adorm pe un pat incendiat de flori / prima noapte stropită cu raze / dincolo de cortina trasă a sufletului / după spectacol.” ( Prima noapte stropită cu raze).
Pentru poet, adeseori, noaptea se confundă cu moartea, trecând una în cealaltă într-un fel de entropie cu iz magic: „acum am înnoptat într-o ruină /să simt noaptea la ea acasă / cum doarme laolaltă cu moartea / pe un pat de scânduri ude / ca un pod neterminat peste un fluviu / pe care odată intrat nu te mai poţi întoarce / mă sperie că n-o să apuc dimineaţa / când ochiul măsoară întinderea / se înghesuie clipele în buzunarele inimii / pentru a îneca moartea în sânge / si timpul o să-mi ofere alte bătăi de cap”. ( Să simt noaptea la ea acasă).Însă poetul ştie că este ocrotit, oriunde s-ar afla şi că nu e veşnic noapte: „Îngerii zilei sunt la copacul vieţii / să mă ungă cu mirosuri sfinte / tot ce bântuie tăcerea să fugă / să urc prin mine fără teamă / pe scara interioară a luminii” ( Plugurile ară noaptea) .E şi aceasta un fel de plecare spre dimineţile solare, „unde se naşte mereu nădejdea/ şi nimeni nu-şi reproşează umbra / mai mult decât omul”. Un poem foarte frumos este cel care poartă titlul: „Acoperit cu o mână de stele”: Dacă vei auzi iarba, / să-mi pui în chimir o sămânţă de gând / si-n traistă dor, în loc de merinde, / cine stie, dacă pe drumul străin / vor mai înflori vise / cu rod. / Si cine stie, / dacă fântânile vor sta în cumpănă / si nu vor fi secate de dor, / altfel, voi adormi din amurg / acoperit cu o mână de stele. / Te voi visa în florile câmpului / flămândă de aer, / dimineaţa amintindu-mi doar / pietrele drumului / care mă iubesc, / cu o durere de moarte”.
Poemul „Întoarcerea” are ca temă chiar întoarcerea fie în locurile de unde a plecat, fie în sine: „cu atâta oboseală în gânduri / pe întinderi nestiute / dau cu oistea-n gard / si mă întorc bolnav de nepăsare / la casa de pământ roasă de ape.”
În poeme ale oraşului continuă seria, schimbând registrul tematic, înr-unul citadin, cotidian, în care amănuntul exterior domină stările lăuntrice. Cu tot zgomotul şi agresiunea vitrinelor violent colorate, oraşul are farmecul lui:„Oraşul cu turnuri: Nimic nu-i mai frumos ca zâmbetul şi iertarea / nimeni nu se miră, nimeni nu huleşte, / e pacea pe care soarele o prinde-n raze / cu-n zâmbet la ceasul din turnul sfatului. / Cade peste acoperişuri aerul umed / ca un balsam al ploilor mărunte si dese / abia respirabil pe străzile înguste şi lungi, / iluminate colorat ca într-un carusel / în care turnurile dau roată oraşului.”
Statui, lampioane, pieţe, turnul cu ceas, străzi, pavaje, clădiri înalte, atmosferă pestriţă: „turnat în bronz rămâi statuie / în piaţa mare a oraşului istoric / în care porumbeii consumă pacea / de la oameni din palme / în turnul cu ceas pasărea nopţii / e gata să fure întunericul / în trupul tău lumina / a pus lampioane colorate / pentru clipele care vor urca / spiral în univers”. (Dincolo e focul).
Poemele de meditaţie sunt scrise şi ele în acelaşi ton reflexiv, analitic. O frumoasă încercare de Cântare a cântărilor se află în poemul: „Când să-ţi dau de urmă: Am plecat călare pe caii nopţii / Din cerul meu în cerul tău îndepărtat / Să te caut prin grădinile cu migdali / Ori prin templele înţesate de lume / Care poartă la gât crucile răstignirii. / Păsări neştiute, sunete neauzite, lumini / Tot felul de flori legate-n mănunchi / Şi femei mult mai tinere cu fructe în cosuri / E tot ce am văzut în treacăt pe sub nori / Pe pământul tărâmului tău fermecat. / La o răscruce de vânturi înspre mări / Când întunericul se infiltra-n lumină / Am schimbat caii nopţii cu caii somnului / Şi-n linistea ademenitoare / Visul acesta în care sunt înghesuit / Se complică tot mai mult / Când să-ţi dau de urmă, / Ea se tot îndepărtează-n spaţiu”.
În poeme închinate mării tema corăbiei plecate în larg şi a celui care aşteaptă pe ţărm este frecventă. „Poem corăbiilor: Toate corăbiile-s plecate-n larg / se pierd îndepărtate-n mări / în seara când copacii si izvoarele tremură / şi bronzul clopotului plânge-n turn / Salcâmii albi pe marginea căii ferate / se miră cum călătoresc păsările, / trec trenurile si despică noaptea / luna coboară prin pădurile de plopi. / Singur în noianul de întâmplări / înţeleg durerea corăbiilor negre, / singur adun bucuriile si întristările / lăsate la plecarea din porturi. / Luna s-a oprit lângă mal / visez de emoţie / clipa dăruită de cer, / pe fluviu s-alunece corăbiile-n mare”.
Gândurile-corăbii navighează pe ocean spre ţinuturi necunoscute:„ În ţinutul migdalilor: Se duc gândurile pe mări de mărgean / Corăbiile-s pe valuri ajunse-n necuprins / Balenele albastre si vulturii le cheamă / Tu mă vrei în ţinutul migdalilor / Cu lungi îmbrăţisari când trupul miroase / A con de chiparos sub tăietura pleoapelor / Curge o sevă fluidă de pe umeri pe sâni / Si-n preajma frunţii ochii migdalaţi / Au noaptea aşternută pe solduri / Stele-n nestire îţi aduc în palme / O maree acoperind cu scoici nisipul / Privegheaţi de un cearcăn de stea / Înfriguraţi ne înfăşoară misterul / Când corăbiile ancorează la ţărm, / Migdalii scuturaţi au legat fruct / Strâng pământul sub tălpi de jar / Căutând cu privirea săruturi de vânt”.
O poezie exotică, miserioasă, cu parfumuri din Vechiul Orient. Se observă lejer, chiar şi cu ochiul liber, că micile poeme ale lui Llelu Nicolae Vălăreanu aparţin în marea majoriate fabulosului, etosului Într-un exces de sinceritate autorul mărturiseşte: „Mi se pare că intră cuvintele în mine” iar în altă parte: „Trupul meu fuge de mine”:„Vreau să străbat realitatea şi n-am un imbold / cum să las trecutul, să ies din prezent, cu aripi / ca o pasăre care-si aduce aerul-n oase / si croieste drumuri pe care nu le stie. / Cineva lasă poarta deschisă / să simt sub tălpi plecarea / ca o eliberare a sîngelui / spre lume, / trupul meu fuge de mine”.
În această situaţie, poetul trebuie să recunoască: „eu sunt un drum de întristare / pe care trec poaspăt potcoviţi caii / îmi aprind pe spinare scântei / roţile sapă-n margini un hat / în care se scaldă vrabiile câmpului / celelalte se scutură de praf / eu sunt o vulpe cu rană (…) ţaranii caută în inima lemnului cruci / cioplitorul sunt eu / cu barda si dalta la brâu”.
În chip cu totul neaşteptat, autorul se închipuie o cruce la care se vor închina îngerii. În altă parte, se recunoaşte drept „omul vântului”:„Cred ca sunt crucea, / singura pe care o duci / pe drumuri în glod cu picioarele goale / îngerii se vor închina la ea, / te vor răcori cu câte o aripă / să ispăsesti păcatul înainte de judecată, / ne vom cladi apoi o cabană / în păduri de zadă si de tisă. / Eu cred ca voi fi omul vântului / care nu ţinteste nimic / trage doar o săgeată în aer / pe sub o umbrelă de gânduri / sub care si zborul prin necontenitele ploi / alunecă lumina adevărului sub bolţi / cu arcade sprijinite de pilastri. / Tu, la judecată, vei fi lacrima / care se prelinge din ochii sfinţilor.” (Cred).
Naşterea, viaţa, moarte, învierea, repere fundamentale la care se raportează poetul în toate situaţiile. Spiritualitatea manifestă existentă în aproape fiecare vers este reflexul sufletului său însetat de Lumină. Iată-l „Pe drumul izvoarelor” închinându-se lor pentru ca natura să reînvie: „Mă închin izvoarelor, să fie lună / stelele closti cu pui şi / păsări albe, multe / păsări albe deasupra mării / cerul întreg o catapeteasmă / pictată de îngeri cu sângele lor. / Copacii să se înalţe până la nori / cu frunzele din inimi verzi / să se scalde soarele, / în urcusul său pe munte / ca o sferă galbenă / într-un snop de grâu. / Să vină capriorii cu ochii mari / să soarbă luna din apă / şi s-o poarte în coarnele lor / până se vor speria fiarele pădurii / se vor ascunde / să nu le vadă păsările. / Am să urmez cursul râurilor / să mă cheme, / prin locuri unde nimeni n-a trecut / în lumea fără plecare cu / păsări înotătoare şi / peşti zburători. / Oamenii cititori în stele, să vadă / căderea imperiilor păgâne / în mâinile purtătorilor crucii, / pe drumul izvoarelor la care mă închin.”, poveştii, legendei, amintirilor dragi de odinioară pe care el le reînvie şi posedă ştiinţa magică de a ne introduce în inima acestor poveşti, pe nesimţite, unde putem lua parte la tot ce se întâmplă. Puţini sunt autorii care reuşesc să-i introducă pe cititori în lumea lor. De obicei, cititorii rămân în exerior, contemplând, privind ori chiar comentând, dar fără să se implice afectiv şi efectiv. Şi poemele s-ar putea încadra în categoria celor interactive. Dar aceasta ţine de arta scriitoricească. În altă ordine de idei, poemele sunt foarte picturale. Aşa cum am mai menţionat, ele sunt mici tablouri de viaţă, zugrăvite în câteva versuri care creează o atmosferă de acuarelă sau guaşă, în tonuri dulci, calme, suave, aşa cum sunt şi sentimentele autorului. Din toate acestea nu lipseşte persoana iubită, deşi autorul îşi susţine mereu singurătatea, fără să aibă vocaţia singurătăţii, ci mai curând, vocaţia cuplului, a singurătăţii-împreună: Astăzi sunt mult mai iubit decât nisipul /nimeni nu vine pe plajele mele / aleargă doar caii sălbatici si vântul. / Visele se cazează în hoteluri de lux / prin gânduri îmi trec femei voalate / frumos desenate în laboratoarele nopţii. / Nu mai rămâne cu mine-n cuvinte / decât gustul de viaţă-n seminţe / ouă de păsări pe socluri de piatră / şi cuiburi de stele în clipe de răgaz / cu poteci de lumină-n palme. / Sunt mult mai întregit cu tine / când se brăzdează fruntea cu roţi / şi-mi bat în tâmple clopotele serii, / sunt mult mai gol decât haosul vremii / mai adânc decât marea în gânduri. / Singurătatea mea ţi-o las vamă / pentru un surâs care topeste zăpezile / prin care alergăm bezmetici / către primăvara promisă”.( Către primăvara promisă)
În spaţiul privilegiat al poeziei, păşind sfioşi, dar cu fermitate, putem descoperi frumuseţi negrăite care nu pot nici măcar fi cuprinse-n versuri, pot fi doar sugerate artistic, prin limbajul metaforic specific fiecărui autor. E o bucurie fără de seamăn să poţi cutreiera adâncul acestui ţinut fabulos, gata oricând de o surpriză. Poetul poate creea şi re-creea lumea, după dimensiunea lui sufletească, aşa cum un pictor înfrumuseţează pânza cu propriile proiecţii lăuntrice, şi acest lucru e admirabil. Acest magician al cuvintelor poate supune timpul şi spaţiul după meandrele gândului şi inspiraţiei sale.
După ciclul „Poemele nopţii” – autorul a inserat un ciclu de poeme pentru femei, în stil confesiv, care se adresează, de fapt, bărbaţilor. Se distinge: „Femeia de ploaie”: „M-a căutat femeia de ploaie / Ochii au căzut în mâinile ei / Ca doua sfere de cristal / A plecat îmbujorată de plăcere / Nu mai văzusem femei de ploaie / Vroia să facă dragoste / Printre picături de apă / Pe petale rumenite-n călduri. / Nu stiu dacă femeia de ploaie / Simţea impulsul natural, / Pentru că vara exultă eroticul în nori / Nopţile se plimbă printre bărbaţi / întorsi din drum, / Una dintre ele m-a lasat în frig / Cu o pelerină de vise / Să-mi umezească sub gene / tabloul cu femei de apă /ca niste iele prinse-n dans”. Cu toate acestea, autorul nu se poate elibera încă de locurile comune, atât de frecvente în lirică: ex: „încăperile gândului”; „anotimpurile tăcerii”; „acoperiş de stele”; „odăile inimii”; „petale de lumină”; „rodul de aur”; „ceaţa amintirii”; „luminişul gândurilor”; „porţile tăcerii”; „ferestrele dragostei” ş.a.
Fiecare poem e un tablou în miniatură, cu toate elementele: natură, personaje, atmosferă, tonul uşor elegiac, n veliniştile, singurătatea, dorul, muzica veche a cuvintelor…„Prin poarta săpată-n piatră dură / Astept să treceŃi mai departe / Iarna va fi plină de căldură / De lumină nu mă mai desparte. / Deseori văd în oglindă pe mama / Pun notele-n cântecul viorii / Femeia sparge-n cioburi teama / Zilele lovesc-n ciuturile morii.” ( Dor de-o femeie).
Există în paginile acestea, imagini blitz de o frumuseţe negrăită: „tăcerea mă strangula cu o floare”; „sunetele adormiseră / Si asa am ramas / înzăpezit în uitare”; „copacii adorm în piciorele goale”; „întoarcerea devine un drum nestiut / care se îndepărtează”.
Poet al atmosferei, Llelu Nicolae Vălăreanu a ajuns la o maturitate artistică în virtutea căreia, versul său capătă substanţă şi parfum de clasicitate, deşi el a adoptat formula versului liber. Învăpăiat de dogoarea Duhului pogorat în odaile sufletului, poetul împarte „cuvinte auzite” ca să alunge „urâtul tăcerii”. (Ca o stea cu durere de lumină).
Tema râului pe care vin toate simbolizează scurgerea vieţii, a timpului neostoit care nu aşteaptă şi nu se împiedică de pietrele din albie sau de pe maluri. De asemenea, poetul este fascinat de Lumină, atât ca fenomen cât şi ca simbol al frumosului şi al binelui existenţial.
Entropia luminii – constituie pentru poet starea necesară creaţiei şi în ea se regăsesc locuri şi oameni care, într-un moment providenţial i-au influenţat exisenţa.
Uneori cuvintele, scrise „cu smerenia împăcării” – sunt simţite strigând pe dinlăuntru iar strigătul lor e ca „un vulcan de foc sub tăceri”.Poetul mărturiseşte cu simplitate: „acum scriu cu umilinţă / câteva cuvinte rămase cu mirosul ei / un fel de a iesi / din carapacea uitării / pocăit în smerenie.”
Autorul zugrăveşte-n cuvinte plastice tablouri în mişcare, imagini idilice de pictură naivă cu spice şi maci înfloriţi, care încărcate cu fân proaspăt, ameţitor şi cai alegând prin lumina albă, imagini stenice de „o negrăită puritate”: Vânturi suierate dincolo de mări / Călăreţul cu obrazul lipit de coama calului / si urechea atentă la depărtări. / Ziduri de piatră si hanuri străjuite de copaci / ca niste fantome la marginea podisului / unde stelele se aprind lângă cornul lunii. / Se aude un cântec cu parfum de câmpie / din spicele lanurilor unde macii înfloresc, / o negrăită puritate vine de la munte. / Care în coloană cu lampioane rosii, / cai alergând prin lumina albă / deschid porţi cu scârţâit nepăsător / pe unde se prelinge un fum pulverizat / în singurătatea pădurilor. / Aici moartea nu are căutare, femeile o ocolesc / si le oferă bărbaţilor în nelinistea vieţii / o iubire pe drumuri.”( Aici moartea nu are căutare )
Imaginile sunt atât de limpezi, atât de curate încât îl fac pe poet să spună că nici moartea nu mai are putere în aşa frumuseţe dumnezeiască. Pe bună dreptate se zice că poeţii percep altfel timpul, ei trăiesc alt anotimp, Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Un poet selenar lângă o carafă cu melancolie” →