Elena TUDOSA: Potirul destinului (poeme)

Lângă al apelor învolburate larg hotar,
Îmi caut astăzi un strop de mângâiere,
Destinul m-a-necat doar in suspin amar,
Al sau potir mi-a fost numai venin si fiere.

În valuri ce se zbat ,puternic către mal,
Voi arunca potirul din care am băut,
Durerile din mine sa se înece-val,
Și drumul vieții mele sa-l iau de la-nceput.

Din zarea-ndepartată a apelor ce curg,
Potirul sa se umple cu mângâieri și șoapte,
Și-n râuri de iubire al vieții mele-amurg,
Spre veșnicia sfânta in dragoste sa-l poarte.

Acolo-n veșnicie, în lumea celor sfinte,
La țărmul unui vis,la granița de timp,
Să te adun în vers din lacrima fierbinte,
Să te învii iubire în suflet și în gând,

Din potirul destinului sa sorb si eu alint!

 

 

Te las cu bine drag sătucul meu

 

Noaptea tiptil se va îndepărta,
Lăsând sa se ivească iarăși zorii,
Pustie voi lasa căsuța drag-a mea,
Căci voi pleca, cum au plecat cocorii.

Din nou la drum printre străini,
Însoțită doar de-amarul dor,
Cu ochii triști, de lacrimi plini,
Ce-or șiroi asemeni apei de izvor.

Atât îmi e de greu după o vreme,
Să mă despart de locul strămoșesc,
Dar iată viaț- asta a mea pesemne,
Departe mi-e sortită s-o trăiesc.

Doar gândul și speranța ma vor însoți,
Ca bunul Dumnezeu s-aibe grija de mine,
Sa-mi dăruiască și mie ca într-o zi,
Sa nu mai bat la porțile străine.

În Dumnezeu nădejdea mi-am pus mereu,
Și astăzi tot cu El pornesc la drum,
Te las cu bine drag sătucul meu,
Mi-e greu,dar asta imi e viata acum.

Pentru un colț de pâine suspinând,
Sa sufăr singura precum puiul cucului,
Cu sufletul răpus de dorul cel flamand,
Abătut și-nsotit doar de mila străinului!

 

Urme de pași în viață

 

Din retina mea castanie, mi-au curs rânduri lacrimi o mie,
În sufletul meu catran, doar tristeți mereu respiram,
A inimii mele gingașe coarde, doar dureri știa să rabde,
Crunt mi-ai mai fost tu destine, fără de zile senine.

Ca un orb ce văzul și-a pierdut, drumul ce-aveam de făcut,
Rătăcind pe-ncurcate cărări, mă înecam în supărări,
Joc de șah îmi era deseori viața, ce îmi risipea speranța,
Pierzându-i câte-o partidă, ce-mi făcea soarta perfida.

Din puteri luptam cu jocul, ce îmi destrăma norocul,
Orice clipă ce-mi părea, de a-mi fi salvarea mea,
O zideam în gându-mi trist, mă sfortam ca să rezist,
Fiindcă știam că la greu, nimeni nu-i în jurul meu.

Ca orfanul nimănui, pe spinosul drum al destinului,
Îmi făceam curaj să merg, taina vieții să dezleg,
Prin-ntr-insa să pot răzbate, să găsesc răspuns la toate,
S-aflu-ntr-una rezolvare, la tot ceea ce mă doare.

Nu mi-a fost ușor deloc, când neînsoțita de noroc,
În mine-am mimat dureri, și-am luptat din răsputeri,
Din căderi m-am ridicat, cu versul m-am mângâiat,
Ele mi-au fost țel și scut, ca pasărea Pheonix am renăscut.

Am zburat cu aripile întinse, să-mplinesc a mele vise,
Totu-n urma mea am lăsat, ce viața mi-a-ngreunat,
Fiindcă mi-am dorit nespus, să zbor s-ajung cât mai sus,
Căci atunci ești demn pe lume, de-n viață faci pași, lași urme.

 

Suflet condamnat

 

Toamna peste tot își cerne,
Trista sa melancolie,
Sufletul în doruri geme,
Să trăiască nu mai știe,

Căci răpus azi de dureri,
La o margine de gând,
Va sorbi crunte tăceri,
Sfârșindu-se lăcrimând.

Renegat de fericire,
Cu destinul tulburat,
Va pleca în nemurire,
Cerșetor înstrăinat.

Condamnat la suferință,
Rătăcind mereu cărări,
Va găsi doar în credință,
Vraja blândei mângâieri.

În al toamnei trist amurg,
În tăcere abisală,
Suferă, prea mult îl frâng
Dorul și tristețe-amară.

Singur, condamnat în viață,
De-un necruțător destin,
Poartă toamna ce-l apasă,
Cu poveri ‘n-amarnic chin!

 

Eu și umbra mea

 

Pașii mei obosiți calcă agale pământul,
Umbra mea mă însoțește tăcută îndeaproape,
Sufletu-mi trist nu se împacă cu gândul,
De ce mi-a fost viața îngenunchiata de moarte?

Umblu pe drumul ei, fără de nici un sens,
Nu găsesc locul, cărare pentru a mă odihni,
Singurătate, mi-ai adus neliniște și-un gol imens,
Mă învelești în tristețe, mă rapui cu dor în fiece zi.

Rareori mă opresc, așteptând din cer o minune,
Însă dezamăgită, cad cuprinsă de gânduri,
Parcă aștept un tren de undeva și nu vine,
Dezorientată mă pierd… și în multe rânduri,

Neștiind încotro să pornesc, mă opresc suspinând,
Îmi privesc umbra tăcută, ce mă însoțește,
Mi-nec tot amarul între o lacrimă și un gând,
Ii șoptesc sufletului… Mergi înainte, pășește,

Viata este o luptă cu dureri ce nu știi când sfârșește,
Sufletu-mi trist, chiar de ar vrea să-mi spună ceva,
Tace, deși eu îl simt cum de dureri scanceste,
Dar pășesc înainte… calc agale pământul toată ziua,
Eu și umbra mea!

——————————-

Elena TUDOSA

Septembrie 2019

Lasă un răspuns