Uneori mă îndepărtez de mine
Peste un timp o să ies la lumină,
nu-mi place să-mi las adevărul
să se piardă-n mulțime.
Aproape-n fiecare zi rup câte un gând
și-l arunc în urmă zâmbind,
încerc altul cu ideea de pasăre
ce mă face să privesc spre cer.
Uneori mă îndepărtez de mine
căutând la alții un rezultat palpabil
și-mi doresc să valorific ocazia
prin adâncirea cunoașterii interioare.
Îmbrac rănile în cuvinte care mângâie
pentru a uita de suferință
și de a reface acel potențial din trup
care vindecă și apoi uită.
Tot ceea ce provoacă râsul
e modul de a te elibera de traume,
de a te regăsi în persoana iubită
cu nebunia de la începuturi.
Cu dragoste poți îndepărta singurătatea
și-ți înfășori trăirile cu ale celuilalt,
de parcă nimic nu s-a întâmplat
porțile bucuriei rămân deschise.
Lumina e aceeași pentru tine,
poți urca nestingherit în sferele înalte
fără să-l atingi pe Dumnezeu
decât cu ruga de a rămâne om.
În fiecare dimineață de purpură
Într-o întindere de ierburi
pe poteci cu dorurile inimii de foc
alergi spre pădurile de smarald
unde păsările își caută cu veselie norocul,
cântecul lor înghițind cu totul tăcerea,
din arbori verdele se vărsa-n lumină.
Tu plutești prin gânduri la zmei
pe când nu se zărește niciun prinț
și magic salcâmii și teii se îmbrătișează
în cuvintele pe care le nasc.
Visând la sfârșitul singurătății,
împreună să-i măcinăm calcarul
și să respirăm verdele poeziei,
în fiecare dimineață de purpură.
Se ridică aburii pământului,
norii își lasă ploaia la timpul dorit
cum iubirea îți cade pe ochi cu foame
încât te ucide așteptarea, iubind,
Limba te seacă-n cuvinte nespuse
și absoarbe lumina din ele.
Frunză pe ramuri de os
Iubirea este o descătușare din conveniențe, una trăită,
o stocare sublimă existentă în interiorul ce se deschide
cu o energie care țintește drept inima-ți somnoroasă,
toate gesturile pe care le observi și cântărești în fiecare zi ,
își pun corolarul pe tot ce înseamnă atingere și mângâiere.
Nu mă lăsa să rabd suferința așteptării fructului
când carnea mea tremură ca o frunză pe ramuri de os
și se roagă să îndepărteze furtunile declanșate ușor
cu rugăciuni puse pe buzele ce le desenez în vise
pentru a săruta opera înainte de a o expune izbândirii.
De aceea privirea-mi este atât de îndepărtată și lacomă,
mă apropii de țărmurile speranței vâslind împotriva vântului
cu imaginea ce-mi alunecă sub ochi cu o lacrimă de sare,
fără cuvintele frumoase pregătite să fie împărtășite
doar cu sufletul încărcat de toate poemele de dragoste.
Pămânul îmi arde sub pașii grăbiți către întâlnire,
amiaza vinovată de tot ce se întâmplă
îmi lasă drumul să odihnească la umbră până seara
când cerul meu și al tău capătă aceeași culoare
într-un echilibru pe talerele nopții din urmă.
Pe podul bârfelor de odinioară
Mă-ntorc pe căi neumblate în orașul medieval,
cerul scapă de pe acoperiș lumini și umbre de nori,
nu le pot absorbi ori desena pe oglinzi rotunde
dincolo de care cântă îngerii în cor.
Mă aștepți pe podul bârfelor de odinioară
de care azi îndrăgostiții își leagă iubirea cu lacăte,
dar noi o avem legată de mult cu lanțuri invizibile
pe care nu le rupe decât moartea.
Crepusculul apusului capătă un contur fascinant
ca și dragostea răscoaptă de atâta depărtare.
plecăm când se aprind luminile multicolore
la casa noastră veche flancată de turnuri.
Bem ceaiul de seară cu liniștea îmbrațișărilor calde
care pregătesc noaptea de foc venită din tinerețe
cu aura aceea de imagine a mării îmblânzită de țărmuri
pe care am naufragiat prea târziu.
Diminețile noaste hoinăresc prin gări necunoscute
prin care nu mai trece niciun tren de viteză,
în schimb trec stoluri de păsări spre ținuturile sudice
cre se vor întoarce unde trebuie la fel ca mine.
Am deschis și închis uși
Am o întrebare mereu nepusă:
de ce nimeni nu m-a iertat pentru ce n-am făcut
și nici nu m-a lăudat pentru reușită?
M-am descurcat singur peste tot printre străini,
unii au fost apropiați și adevărați susținători
niște mentori păstrați în amintire
la care mi-am așezat sufletul în palmă,
la fiecare deschizătură de poartă-n orizont.
Alții m-au înconjurat cu invidie ascunsă:
îmi ofereau totul când n-aveam nevoie,
dar nu-mi ofereau nimic când îmi ardea buza,
îmi venea să-mi strig uneori disperarea
într-un conclav de surzi, indiferenți
ce postau pe față un surâs batjocoritor.
Am deschis și închis uși fără să scârțâie
mi-am umplut cu rezerve fântânile
și le-am smolit când a fost nevoie,
să găsesc vâna de izvor limpede și adevărată.
Când în mine s-au sedimentat acumulările
n-am avut nevoie decât să-mi hrănesc sufletul
să-l urc în cuvinte și să-l sădesc acolo
cu dragostea primită de la părinți și bunici
pentru totdeauna.
Lumea-i pusă pe fugă
M-am desprins de latura mea deșteaptă,
am început să-mi pătrund colțurile necunoscute,
să cotrobăi prin ele pentru a mă descoperi autentic
așa cum știu că exist în adâncul ființei mele,
dar de unde
toți au început să se mire, să spună că nu sunt eu,
eu sunt acela prefăcut care-i laudă pe toți,
face complimente femeilor și le gratulează frumusețea,
nu urâciosul acesta care spune despre fiecare ce crede,
ce nu apreciază toate ieșirile colegilor săi
îi ia în zeflemea punctând de fiecare dată nesăbuința.
Am început să-mi fac probleme, să caut o cale de mijloc,
să mă rețin și numai în scris să redau realitatea crudă:
tot ceea ce vezi în formele de mass-media,
ce auzi în mijloacele de transport urbane și suburbane,
în discuțiile pe stradă, de parcă nu asta ar fi lumea adevărată
în care trăiesc și scriu pe munca mea.
Până la urmă vă întreb pe fiecare cum putem trăi liniștiți
când peste tot vezi numai grozăvii, false probleme, pornografie,
minciună și promisiuni cu toptanul, niciodată realizabile.
De aceea mă retrag în gândurile și visele mele
care și ele sunt influențate de atâta răpciugă și noroi.
Caut punctul de echilibru și compensare
ce mă ferește de înstrăinare și angoasa zilnică,
mă păstrează în cochilia în care m-am educat
pentru a nu risipi dezamăgire și în rândul altora
și a-mi descoperi Dumnezeul meu interior
care nu mă lasă niciodată singur și fără dragoste.
N-am uitat nici femeia, dar ea trece prin aceleași vâltori
și este exploatată la sânge folosind-o mai mult
ca un obiect pentru câștig și rareori de podoabă.
Lumea-i pusă pe fugă,
să-și dobândească mijloacele de supraviețuire
unde o vedea cu ochii mai binele.
Pe străzile orașului de vânt
Stau la mansarda timpului,
de la fereastră urmăresc trecerea călătorilor
pe străzile orașului de vânt
intrat în colbul istoriei.
Apele focului se varsă-n amintiri
își fac albii adânci în peisajul extazului,
pietre vorbitoare suspină prin aer
cu sunete-n surdină.
Cuvintele înghit nemișcarea,
străzile freamătă la umbra lampadarelor
în zile flămânde și nopți de lacrimă,
patima fântânilor cu roată.
Cerul coboară-n răstimpuri
cu stele-n visele femeilor de ploaie
care nu mai pricep
cine pe cine iubește.
Scrisul o patimă sau moft
El înghite litere, ronțăie cuvinte și se hrănește cu poeme,
lumea se miră cum trăiește din pagubă,
cum stă toată ziua și noaptea la masa de fapt goală,
doar cu file albe, unele chiar scrise și îngălbenite,
are și o veioză demodată și prăfuită
pe care o aprinde din instinct și uită de ea.
Când orașul doarme el privește pe geam
și fumează o țigară cu fumul făcut rotocoale.
Într-o noapte i s-a deschis ușa odăii sinilii,
toate hârtiile au zburat care încotro
și nimeni nu s-a sinchisit să le adune,
nici chiar el.
A închis geamul și s-a culcat îmbrăcat
de parcă a doua zi trebuia să fie în tranșee
să cucerească orașul în care se simțea străin,
dar cine ar putea înțelege
cum se plimbă fantomele prin gândurile obosite,
dimineața fug și rămân câteva cuvinte frumos scrise
pe o hârtie găsită în pat, cine știe de când.
În rest spațiul e nemișcat și sumbru,
timpul trece pe lângă el grăbit.
Mirosul copt
Spiritul nebănuit
al pietrei cioplite
în trupul femeii
se-nfășoară-n lumină.
Din harul pe care-l respiră
cu stăpânire de sine
împarte la toți.
Caută-n fructul tomnatic
culoarea dulce, ruginită
și-i împrumută savoarea.
Își risipește mirosul copt,
se lasă răcoroasă, molatică
peste suflete împietrite.
Spiritul irumpe și se înalță
din forme migălos șlefuite
fără de unghiuri.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
25 septembrie 2019