Marilena Ion CRISTEA: Bucuria gustului…

Bucuria gustului…

 

Am încercat astăzi bucuria gustului..
Cereale cu spice ascunse În ziua de ieri,
sub brazda profundă a unei tăceri,
să-mi dospească și să-mi crească firesc,
iubiri ce pe câmp hoinăresc..
Semințe de in albăstrii, culese tot ieri de prin vii,
cu gust de must și amurguri târzii..
Sămânța de floare de soare, cu uleiuri prelinse-n uitare,
dar cu gust de-nceput și mirare..
Sămânța dovleacului din grădină,
să-mi pună pe masă lumina, într-un festin de rutină..
Și-un pumn de stafide rebele, aruncate ca o ploaie de stele,
aromate, uscate, frumos colorate,
vise ale boabelor de struguri, trezite din somnuri ciudate,
pe întomnate..
Și ca un corolar, ca gustul să nu fie bizar,
un strop de miere, o adiere de aripi transparente, ușoare,
gust de ceară topită și de albină în floare..
O revelație încântătoare,
ce-mi mângâie papilele atât de subtil,
într-o bucurie a gustului meu de copil…

––––––––––––

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

23 septembrie 2019

 

Ileana VLĂDUȘEL: Melancolie

Melancolie

 

Se zbate în geam în stropii ruginii de ploaie

emoția din umbra altor toamne

ca o văpaie.

 

Cad frunze și ating fereastra închisă

mi-e inima în melancolie prinsă

și toamna-mi cântă

 

un cântec, șoaptă peste inima-mi bolnavă

de când iubirea a plecat c-o altă toamnă

și mă cheamă

 

în brațele-i de frunze ruginii dansând

un dans al vieții ce se scurge spre pământ

și plâng.

 

Mă tem că toamna asta o să se sfârșească

și căutându-mă, iubirea n-o să mă găsească

acasă…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

23 septembrie 2019

Eleonora SCHIPOR: Cu oameni deosebiți prin locuri deosebite

Un grup de profesoare din raionul Hliboca, și anume doamnele Dorina Iațeniuc și Maria Fortuna de la școala medie din Stănești, Elena Calancea din Carapciu, Viorica Marcu, Valentina Țâțâu  și subsemnata  de la CIE Cupca au efectuat în zilele de odihnă un pelerinaj de suflet pe la un șir de mănăstiri și locuri importante din județul Suceava.

         Ne-am simțit minunat asistând la slujbele de dimineață, zi, seară, ne-am  rugat, am plătit slujbe pentru pece și sănătate,  am  procurat acatiste, cruciulițe, iconițe, mir,tămâie, am luat aghiasmă și anaforă.

         Cele 10 mănăstiri vizitate, catedrala de la Rădăuți, câteva locuri deosebite, ne-au lăsat impresii de neuitat.

         Deși eu personal am fost la aceste mănăstiri de multe ori, de fiecare dată rămân încântată de credința, frumusețea, liniștea, armonia, bunăvoința ce domnește la aceste sfinte lăcașuri, dar și de amabilitatea călugărilor și măicuțelor care ne-au primit cu atâta bucurie.

        

Vechile și mereu frumoasele mănăstiri: Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț, Bogdana de la Rădăuți, altele mai noi ca Săhăstria Putnei, Marginea, Schitul Daniil Sihastrul, Doroteia, și noua mănăstire cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” de la Rădăuți, dar și Catedrala „Pogorârea Sfântului Duh” din acest pitoresc mic oraș – ne-au încântat, ca întotdeauna.

Izvorul cu apă tămăduitoare a celor trei sfinți Sila, Natan și Paisie, aflat în vecinătatea mănăstirii Sihăstria Putnei, chilia lui Daniil Sihastrul, muntele Palma cu peisajul său încântător, frumosele locuri, cu câmpii pe care se vedeau turme deoi, păduri de brazi, costișe de munte, râuri mari și mici, văi și coline de o rară frumusețe, ne-au încântat privirea.

         Sincere mulțumiri și toată recunoștința noastră aducem Starețului mănăstirii Putna Arhimandritului Melchisedec, dar și părintelui Isac, călugărilor care au avut grijă de cazarea și trapeza noastră. Aceleași sincere mulțumiri aducem starețului mănăstirii Doroteia, protosinghelului Iustin, cât și mamei sale Parascheva, care de asemenea ne-au cazat, au avut grijă în permanență să ne simțim bine.

         Îi mulțumim domnului Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultura și Literatura română din Bucovina în numele lui Mihai Eminescu, care ne-a ajutat la trecerea mai ușor a frontierei.

         Tuturor să le dea bunul Dumnezeu multă sănătate, binecuvântare cerească și tot binele Pământului. Iar nouă să ne ajute să mai putem face asemenea pelerinaje de suflet.

––––––––––––

Eleonora SCHIPOR,

Cupca, Ucraina

Corneliu NEAGU: Parfum de zăvoi

PARFUM DE ZĂVOI

 

Revin amintiri cu parfum de zăvoi,

copilul din mine-mi apare în vis –

ajungem deodată, mirați amândoi,

pe-o umbră de karmă-n vrăjit paradis.

 

În suflet aducem păduri seculare,

poieni de poveste apar din neant,

la margini de codru, o zână călare

privește spre noi cu un aer distant.

 

Fiori mă cuprind, văd fosta iubită

cândva dispărută pe aripi de vânt,

sedusă de-o vorbă nespusă venită

din umbra amară a unui cuvânt.

 

In urmă lasa doar o vrajă pustie,

cernută din cosmos pe anii în zbor,

și plânsul uitat într-o toamna târzie

în ploaia căzută cu lacrimi de dor.

 

Dar iată că visul deodată se curmă,

în poarta uitării ajung doar tăceri,

iar zâna rănită, lăsată în urmă,

dispare în cutele zilei de ieri.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

23 septembrie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Am rătăcit cărarea (poeme)

AM  RĂTĂCIT  CĂRAREA

 

Mărite Doamne, văd că ne-ai uitat

Și n-avem loc sub umbra Ta-nsfințită,

Tu gândul de la noi ți l-ai mutat

Și ni-e cărarea vieții pustiită.

 

Știm că a noastră vină este toată,

Că suntem păcătoși, nevoie mare,

Că  al Tău chip și-a Maicii înrămată

Nu-l sărutăm cerându-ne iertare.

 

Ne-au ispitit păcatele mai toate,

Ne-ademenesc plăceri prea vinovate,

Averea și puterea o vrem frate

Și vrem mărire-n viață-n tot și-n toate.

 

Suntem de capul nostru și nu-i bine,

Pe lume noi ne credem cei mai buni,

Nu vrem închinăciune la nici cine

Și suntem aroganți, mișei, nebuni.

 

Ne-am depărtat de buna-nvățătură

Ce moși o știau de la strămoși,

Azi învățăm minciuni și punem ură

Să fie-n vorba noastră, de făloși.

 

Al nostru neam și țara nu ni-e dragă,

O facem de rușine mai mereu,

Ne știu tâlhari mai toți din lumea largă

Și am uitat de Bunul Dumnezeu.

 

Opriți-vă! că vremea e târzie

Și-ați rătăcit cărarea strămoșească,

Se rușinează morții de sub glie

De cum purtarea voastră-i nefirească.

 

Nimic pe lume nu-i fără Măritul,

Nimic nu faceți fără voia Lui,

Din bezna minți căutați zenitul

Și ocrotiți veți fi, de Dumnealui.

 

 

VREME – POVESTE

 

Cuprinsu-v-am timpul în ornic de lut,

Să dau cum tot vrut-am un nou început

La viața aceasta mereu trecătoare,

Ce iute se scurge și iute îmi moare.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Am rătăcit cărarea (poeme)”

Victor RAVINI: Până la noi ordine de la Kremlin (schiță)

Cum de s-a împrietenit Dumitru cu Nicușor prințișorul? Nu Dumitru l-a căutat pe prințișor, ci prințișorul a trimis pe cineva să i-l aducă la palat imediat. Un așa artist cum era Dumitru, membru de onoare al Academiei de Artă din Geneva, era o valoare internațională și trebuia să fie dat pe brazdă, pus la treabă, să devină și o valoare națională, spre gloria partidului comunist și a prințișorului. Chemat să se înfățișeze la palatul CC al UTC, și-a pus repede costumația de rigoare pentru ocazii speciale. Niște haine aiurea, pe care i le făcuse pe comandă croitorul de la operă, după propriile desene făcute de Dumitru. Ceva între uniformele gărzii elvețiene la Vatican, clovnii noștri de la circ și coșarii de altă dată, cât a putut bietul croitor să încropească din ce cârpe mai avea pe acolo. Cu niște pantofi făcuți tot pe comandă, ca niște gondole, dar galbeni ca gălbenușul de ou. Cu o șapcă neagră, la fel cu a lui Lenin, probabil dată de careva de la studioul de filme de la Buftea și, în loc de cravată la gât, cu o eșarfă roșie, ruptă dintr-un steag al partidului. Și cu un buchet de flori în mână, cumpărat la repezeală de la florăria din colț.

Soldați bine înarmați blocau intrarea la CC, dar însoțitorul lui Dumitru a făcut un semn și s-au dat la o parte. Pentru ca să fie sigur de imunitate, înainte de a ieși din atelier, Dumitru s-a vaccinat bine dintr-o sticlă de țuică de prună, de la cineva din Șiștrovăț, cea mai frumos mirositoare din colecția lui de țuici și ce mai avea pe la atelier.

Când a intrat la Nicușor prințișorul, Dumitru a salutat întinzând mâna ca pe vremea lui Hitler și a strigat:

— Ave Cezar! Murăturile te salută!

Prințișorului i-au ieșit ochii din cap de indignare și a urlat:

— Puți a țuică! Afară!

— Păi ce-ai vrea? Să put a gaz? E de Șiștarovăț.

Prințișorul a izbucnit în râs. Dumitru i-a întins buchetul de flori. Prințișorul i-a făcut semn să-l dea celor ce făceau de gardă în biroul său. În loc să li-l dea, Dumitru a înaintat spre el și a încercat să-l sorcovească. Prințul a făcut un pas înapoi, iar Dumitru a întins mâna, spunându-i că nu scapă de sorcovă, dacă nu-i dă bani. Prințul a râs. I-ar fi dat bani, însă nu avea. El nu avea niciun salariu. El muncea benevol, pentru binele poporului. Însă i-a dat altceva. În clipa aceea, Dumitru a devenit cel mai fericit artist din lume. El deja era și pictor și sculptor. La fel ca Michelangelo. Michelangelo a avut prilejul să arate omenirii ce putea el, mulțumită unui papă nebun. Un papă nebun sau un prinț comunist zăpăcit, ce importanță avea? Arta este artă, indiferent de ideologia sistemului politic, catolic sau comunist, după cum mi-a spus Dumitru. Prințul i-a trasat sarcina să facă cea mai mare statuie a comunismului. Monumentul să fie amplasat lângă farul de la Constanța. Să fie mai mare decât orice statuie sovietică. Mai mare chiar și decât zeița libertății din New York. Să reprezinte victoria socialismului și să fie luminată noaptea de farul din port. Să strălucească magnific, iar vapoarele să vadă mai degrabă statuia decât farul. Farul să fie o anexă pe lângă statuie.

Prințul i-a spus să facă monumentul din oțel inoxidabil, ca să strălucească bine, ziua de la soare, iar noaptea de la far, de la lună și de la stele. Mă întreba Dumitru dacă îmi dădeam eu seama că sculptura lui va fi conectată la soare, la lună, la stele și la cosmosul infinit. M-a asigurat că el devenea astfel mai mare și mai celebru chiar și decât Brâncuși. Pe vremea lui Brâncuși nu era oțel inoxidabil, iar acum, sculptura sa în oțel inoxidabil va străluci în veșnicie. El va deveni mai nemuritor decât Brâncuși.

I-am răspuns că nu mă îndoiam de asta, însă oțelul inoxidabil ruginește.

— Cum să ruginească, când e inoxidabil?

— Ba da, ruginește. Ruginește mai încet decât fierul, dar tot ruginește.

— Cum să ruginească, mă, oțelul, dacă e inoxidabil? Ce, ești tâmpit?

— Ruginește. Eu am lucrat pe șantiere și în țară și prin Germania. Am tradus la discuțiile dintre ai noștri și nemți. Am urmat și un curs de controlul structurii cristaline a metalelor, la Măgurele. Oțelul inoxidabil ruginește. Și al nostru și toate oțelurile inoxidabile din lume ruginesc. Ale altora mai încet, ale noastre mai repede. Aliajul cel mai pur nu poate elimina fierul din structura moleculară și cristalină a oțelului. Un anumit procent de fier trebuie să rămână în aliaj cu nichelul sau cromul, că altfel, din nichel sau crom pur, nu poți să faci oțel, nu permite structura cristalină. Din nichel pur nu poți să faci nici măcar potcoave de cal, că se tocesc prea repede. În aerul ăla sărat de la mare, unde toate mașinile ruginesc mai repede decât oriunde… Ce știi tu? Monumentul tău la Constanța va rugini mai repede decât în alt oraș. Și va începe să ruginească pe lângă suduri. Nu-l poți turna dintr-o bucată, îl faci din bucăți sudate. O să te ia pe tine la întrebări că le-ai făcut victoria socialismului să strălucească ca un… nu știu ce, în ploaie.

Vai de capul lui, s-a văietat Dumitru. Cum o să-i spună el asta bunului său prieten Nicușor? Nu s-ar putea să o facă din aluminiu, la Slatina?

— Ba da, însă aluminiul nu se poate suda.

Deci trebuia să toarne întreg monumentul dintr-o bucată, ceea ce era problematic. Tonajul monumentului depindea de capacitatea celui mai mare furnal. Iar aluminiul cam oxida, își pierdea strălucirea și, cu timpul, devenea pătat, țepos și se cojea. Ajungea să arate ca o scoarță de copac. N-o să mai strălucească la soare sau la lună și în niciun caz la lumina farului. Mai ales că și la far se făcea economie de electricitate, iar farul trebuia, ca toate instituțiile, toate orașele și întreaga economie națională să reducă consumul de electricitate cu 50% în fiecare an, față de anul precedent. Dumitru rămase de parcă l-ar fi lovit cineva cu parul în cap. Nu-i rămânea decât să vorbească el cu Nicușor, să-l întrebe ce era de făcut. Nicușor va întreba consilierii săi tehnici.

Am trecut pe la Sala Palatului și am văzut o expoziție cu machete pentru monumentul Victoria Socialismului lângă farul de la Constanța, propuse de sumedenie de artiști plastici. Publicul să completeze niște formulare în care să-și noteze preferințele, ca să decidă poporul ce monument vrea să fie ridicat la Constanța. Vreo machetă cu numele lui Dumitru Răcoveanu nu figura acolo. Am alergat îngrijorat la atelierul lui Dumitru și i-am spus. El m-a liniștit. Primise deja contractul pentru monument. Va fi turnat în aluminiu la combinatul de la Slatina. Aluminiul topit va curge în matriță, simultan din toate furnalele, o premieră mondială, deoarece nimeni în lume nu mai toarnă într-o singură formă din mai multe furnale simultan. Expoziția cu propunerile de machete și formulare ca să aleagă publicul, era doar așa…

— Doar așa, de dragul democrației.

Prințul l-a luat pe Dumitru la o petrecere într-o pădure, cu multe gărzi în civil, unde tot gărzile prăjeau niște miei, umpluți cu legume și ce mai trebuie. Au cusut blana mieilor, i-au tăvălit cu blana prin noroi, i-au pus pe jăratec în gropi și le-au acoperit cu pământ. Când au bufnit gropile, au dezgropat mieii, au jupuit blănurile, au stropit carnea cu vin că era prea fierbinte și au mâncat așa, eventual au gustat și din legume. Într-un moment de inexplicabilă sinceritate, Dumitru, cu sticla în mână, că el nu folosea la pădure pahar, i s-a lăudat prințului că va proiecta monumentul să fie atât de uriaș încât să nu poată fi transportat. Și râdea ca un prost. Primise de la mine normele de transport pentru agregatele supradimensionate, pe care le producea întreprinderea Vulcan, unde lucram eu. O să aibă grijă să depășească normele la dimensiuni și la tonaj. Prințul a făcut un gest cu mâna, că va da el derogare de la normele de transport. Dumitru a râs, că nu o să poată da derogare și de la capacitatea podurilor. Prințul va construi un nou pod peste Dunăre. Putuse împăratul Traian, putuse inginerul Saligny, putea și prințul de asemenea.

Furnalele combinatului de aluminiu s-au deschis toate simultan și au turnat într-o singură bucată cel mai mare obiect de aluminiu din lume. Și cel mai inutil. A intrat și în cartea recordurilor mondiale. Podul prințului peste Dunăre era și el gata. Mai rămâneau două probleme tehnice, două bagatele. Nu exista nicăieri în lume vreo macara așa mare ca să poată ridica un colos de aluminiu atât de greu. Problema se putea rezolva foarte ușor, cu mai multe macarale simultan. Aveau loc să le pună una lângă alta, pentru că obiectul era din cale afară de lung. A doua bagatelă era că nu se gândise nimeni să creeze și o platformă mobilă pentru o așa lungime și un asemenea tonaj. Astfel că victoria socialismului a rămas acolo în curtea combinatului de la Slatina, să zacă la pământ, pe trunchiuri de lemn. Au adus alături și cele două sfere imense, tot din aluminiu, deja turnate din vreme, concepute tot pentru la Constanța, ca să aibă monumentul și un mesaj subliminal, falic, de sfidare a cerului. Asta cu toate că cenzura comunistă nu permitea niciun material pornografic. Penisul acela era prea mare ca să poată sări în ochii cenzuriștilor. Sau cenzuranților, cum o fi corect. Cele trei componente ale monumentului Victoria Socialismului nu au putut fi transportate și au rămas acolo, ca cel mai mare penis din lume, culcat la pământ.

Cineva veni la atelier și îi spuse lui Dumitru că prințul era în drum spre olimpiada de la Moscova. Pornise mai devreme decât îi spuseseră lui. Dumitru lăsă pensula, borcanele cu vopsele deschise și alergă așa cum era, în chiloți și desculț, pe mijlocul bulevardului în întâmpinarea mașinilor cu prințul și cu echipajul acestuia. L-au pescuit din viteză și s-au dus la aeroport. Nu s-a mai gândit cum lăsase atelierul. Știa el că o să închidă ușa careva din prietenii și artiștii care îl ajutau pe el să își facă lucrările. Nu apucase să-și ia la el nimic, nici bani și nici măcar buletinul de identitate. Nu era necesar. Mașinile i-au dus la Otopeni, direct la un avion militar, care îi aștepta cu motoarele încălzite. Au decolat și au ajuns cu bine la Moscova, unde de asemenea erau așteptați, ca oaspeți de onoare. Nimeni nu a fost așa de inteligent, ca să îi numere câți au urcat în avion, la decolare. Rușii au fost mai inteligenți și i-au numărat bine când au coborât. I-au numărat pe rusește, desigur. Oaspeții de onoare se vitaminizaseră în avion, încât Continue reading „Victor RAVINI: Până la noi ordine de la Kremlin (schiță)”

Al. Florin ŢENE: Poezia Ligyei Diaconescu –litografii de viață și iubire creștină

  Poeta Ligya Diaconescu, cunoscută și ca promotor cultural, este din nou în librării cu volumul de poeme intitulat “Vibrații “, care, așa cum spun în titlu, sunt adevărate litografii de viață peste care poeta a pus ermina imaculată a sufletului. Și sunt tot atât de religioase pe cât era și picture unui Parmiggiano.

   Prima parte a volumului cuprinde poeme dedicate limbii române, acel liant care unește neamul românesc și care exprimă sentimental national și întreaga istorie a populației din spațiu carpato-danubiano-pontic:”

În Transivania, Moldova

Şi Țara noastră Românească

Mai curge sânge-n amintire,

Păstrață-n sfinţi, în cupa-albastră

 

Și din SENIN –se mai prelinge

Duh Alb, în bolta strămoşească

Pruncuţii se botează-n veacuri

Prin limba noastră românească

 

Gradina Maicii noastre Sfinte.

Aleasă-a fost, aici la noi

În limba noastră cea română,

Vibrează rugaciuni, şuvoi

 

E-o limba dulce,ca nectarul

Pruncuţii o rostesc,senini

Miros crud ca mărgăritarul

Adie blând, când o rostim“( Limba noastră cea română)

            Poeta, în acest volum, este un liric al transparențelor, care pășește pe cărări nebănuite ce duc spre iubirea de Țară, iubirea de Limba Română, de Eminescu, sau Unirea ce Mare:

“Prin România Mare

“Răsună astăzi veste

Fără-a avea hotare,

Nepoților…poveste

 

Se cânta libertatea

Prin flori de răsărit

Apusul se revarsă

În glas de infinit

 

Carpații, fără vamă

Picturi de nedescris,

O Dunăre și-o Mare

Câmpii scăldate-n vis

 

Acesta-i centenarul,

Prin limba românească

Rămasă-n vatra țării

Cântată-n drag, acasă”(Centenarul Unirii )

Ca un fir roșu străbate prin poeme o lirică barocă a clarității, unde metaforele au rolul unor chei ce deschid drumul spre cele mai înalte sentimente față de lutul românesc și produsul lui:

 “Prin apărarea pământului sfânt și drapelul

Păstrat cu onoare și sfințenie, drept

Pentru ca oaia să-și păstreze acasă mielutul,

Pe-același săivan, în Carpați, înțelept

 

Și Dunărea să se verse în Marea Albastră

În care se scaldă urmașii, râzând

Odată cu surorile, părinții și frații

Nedespărțiți de vămi , dor arzând”.(Unirea-n Centenar )

Poetului nepereche îi sunt dedicate versuri vibrante, Eminescu este “cioplit” în marmura albă a sufletului, viața acestuia este văzută ca un spirit activ și tragic de erou a cărui oră istorică este prezentă în viața poetei, în contextual contemporaneității.

“Eminescu cheamă marea

Printr-un ultim, tainic dor

În dorința-i de-nsoțire

Printre aștri, printre sori

 

În liniștea serii blandă

Să adoarmă-n veșnicie

Cu un somn lin, de colindă

În pace și armonie

 

Când marea-n jurul tău dansează

Eternul vals al nemuririi

Cântându-ți tainic albatrosuul

Poete, Rege al iubirii”( Eminesciană…Dorință)

Eminescu este pentru poetă cel mai frecventat și, paradoxal, cel mai inedit. Este perceput ca un om cu inima din secolului nostru. Eminescu este viu, abstras, calm și ponderabil, un adevărat tovarăși de drum.

Poeziile următoare abordează natura cu tot ce are mai frumos și rodnic.Tablourile cuprinse în strofe cantabile capătă vigoare și esență națională românească.Fenomenele naturii sunt trăite cu intensitate, observate și studiate cu cu acribie, folosind cu echilibru arhaismele din dorința de a da culoare mediului.:

“Ascultă cum răsare grâul

Cum printre sălcii trece râul

Cum crește iarba dimineaţa

Și curge- n stropi de rouă, viaţa

 

Ascultă cum se plămădește

Un prunc, din lacrimi de iubire

Și din “ seminţi ” de nemurire

Când dragostea ne contopește” ( Germinație)

 O substanță românească rezultă dintr-o preponderență antropologică inițială, peste care se adaugă stratificații Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia Ligyei Diaconescu –litografii de viață și iubire creștină”

Vavila POPOVICI: Îngâmfare vs. Modestie

„Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea”

Esop

 

   ÎNGÂMFAREA este, conform dicționarului, o atitudine de încredere exagerată în propriile însușiri; trufie, orgoliu, fală; infatuare. Este o trăsătură a inimii care constituie o gravă ameninţare pentru noi toţi”. Omul îngâmfat beneficiază cu obrăznicie de anumite libertăți, fără să aibă dreptul de a face așa ceva. Deseori acest lucru duce la dezastru. Îngâmfarea a distrus regi, regate, conducători, țări și a fost cauza prăbușirii unor imperii.

   Biblia afirmă pe bună dreptate: „A venit îngâmfarea? Atunci va veni dezonoarea; dar înţelepciunea este cu cei modeşti“. Fiecare om are locul său în această lume, pe care trebuie să-l păstreze cu modestie și să-l dezvolte tot cu modestie, cu bun simț, respectând anumite limite, chiar și atunci când se urcă niște trepte ale realizării, ale succesului. O persoană îngâmfată nu ține seamă de ceilalți, crezând orbește că deține calități pe care nu le mai au ceilalți și în consecință adoptă o atitudine de superioritate.

   Îngâmfarea este o față a mândriei exagerate, nesănătoase. Omul se manifestă ca un oportunist viclean care încearcă să câștige încrederea celorlalți din jurul lui, făcându-le diferite promisiuni, sau cu ajutorul distribuirii „cu dărnicie a săruturilor”, săruturi care ascund falsitatea unui sentiment care ar trebui să se numească dragoste. Este un mod de a fura inimile oamenilor, gândul său fiind cu totul în altă direcție, acțiunea în scop pervers este viclean direcționată.

  Trăim într-o lume lipsită de scrupule în care oamenii fac orice și oricum numai să obțină promovarea. De asemenea, lingușitorii ar putea face afirmații mincinoase în fața altora, sperând să le câștige încrederea și sprijinul. Una este să fii ambițios, insistent în a-ți promova scopul (un scop cinstit desigur), să încerci cu modestie să ceri ceea ce meriți, ceea ce ești în stare să faci, după capacitatea ta mintală, pregătirea ta profesională, și puterea fizică, și alta este să nu cunoști limita bunului simț, să devii trufaș, plin de sine. Conflictele se nasc întotdeauna din slava deșartă a unor indivizi.

   „Sunt un om ca oricare altul, un om între oameni. M-am născut într-un oraș mic din România, într-o familie muncitoare. Astăzi sunt soție, sunt mamă, am o familie frumoasă, pe care o iubesc enorm și care mi-a stat mereu alături. Cred în familie. Cred în Dumnezeu. Cred în muncă și în cinste, cred în oameni și în poporul român”, a recitat candidata la președenție, arătând de unde a plecat și unde a ajuns. Ca o paranteză amintesc că pe vremea mea, cea a comunismului, nu promovai dacă nu aveai această origine socială și nu spuneai acest crez în ședința de partid sau nu scriai în autobiografie. Acum, în acest caz – aidoma! Numai, că în loc de credința în Dumnezeu era credința în puterea unicului partid.

   Neputința și incapacitatea unor ființe, îi împinge la supraapreciere, ajungând la narcisism, depășind îngâmfarea. Narcisismul este o problemă psihologică și se exprimă prin inducerea ideii de perfecțiune a  propriului corp sau a imaginii persoanei. Narcisistul se observă de departe, omul se îmbracă impetuos, atrăgând atenția celorlalți: ziua și haina nouă!

   Acești oameni egoiști nu cunosc sinceritatea, dobândesc false prietenii, nu se împacă cu identitatea altora și pot să se despartă cu ușurință de cei apropiați, uneori chiar prin trădare. Persoanele cu tulburări de tip narcisist sunt în mod constant în căutarea perfecțiunii, pentru că ei sunt siguri că merită acest lucru, în timp ce părerea celorlalți este considerată imperfectă. „Sunt singurul candidat care își asumă guvernarea țării, care are curajul și voința de a mișca lucrurile printre români. Sunt mai puternică decât toți acești bărbați care nu fac altceva decât să țipe de pe margine. Eu nu fug și nu mă tem. O să continui să lupt în fiecare zi pentru ca fiecărui român să îi fie mai bine aici, în țara lui.(…) vom câștiga aceste alegeri pentru mai bine, pentru România de mâine, pentru fiecare român. Am clădit împeună o temelie solidă pentru această țară. Alții au venit și au dărâmat.(…) Știu că pot să fac acest lucru și știu că alături de voi o să fiu primul președinte al României”. Cu aceste cuvinte, frunoase de altfel (cine i le-o fi scris oare?) sa încheiat recitarea, și a fost votat în unanimitate candidatul PSD la alegerile prezidenţiale la sfârșitul lunii august.

   Avea dreptate filozoful Baruch Spinoza când spunea că omul îngâmfat depreciază în chip nejust pe ceilalți, și de aceea trebuie să definim îngâmfarea drept bucurie care se naște din credința falsă prin care un om se socotește superior altora. Într-adevăr, au fost aplauze în sală.

   Natura urăște vidul, spunea cineva, și atunci când un cap nu are creier, se umple cu îngâmfare. Dar să atribui cuvinte grele, înjositoare Președintele țării, este îngâmfarea îngâmfării care trebuie socotită ca păcat.  Una este să critici și alta să jugnești! Acest comportament ascunde un adevărat cinism și răutate. A dovedit-o și în data de 18 septembrie, când a spus că nu o susține pe Laura Kovesi pentru funcția de procuror-șef european.

   Slava deșartă, îngâmfarea, denaturează întotdeauna ordinea lucrurilor. Unii oameni nu știu ce să mai creadă, politicienii sunt bulversați. Psihologii consideră îngamfarea a fi un cancer malign”.

   Și ca și cum nu ar fi de ajuns, omul îngâmfat este și răzbunător. „Răzbunarea este concubinajul dintre prostie şi îngâmfare”, este definiția aforistică a lui Gabriel P. Băețan.

   Dar, adevărații oameni puternici nu sunt cei îngâmfați, ci oamenii modești.

   MODESTIA este tocmai lipsa de îngâmfare. Este sentimentul care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor și a acțiunilor noastre. Se manifestă prin simplitate, rezervă în modul de a se purta, de a cugeta și a vorbi de sine; înseamnă a fi om decent. Definiția dată de Confucius: Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor”.

   A fi modest înseamnă a ști când să fii respectuos și empatic, pentru a nu-i domina pe cei din jur.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Îngâmfare vs. Modestie”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ISTORIA – ETERNA REVENIRE A TRĂIRII TRECUTULUI – PREZENT întru întruparea VIITORULUI

  „La început Este Cuvântul şi Cuvântul Este Dumnezeu

  şi Dumnezeu Este Cuvântul!” (Evangelia Apostolului Ioan 1,1)

 

„România nu are ocrotitor decât

   pe Dumnezeu şi sabia sa.”

(Mihail Kogălniceanu)

   Apostolul şi Evanghelistul Ioan, ucenicul Mântuitorului Hristos mărturiseşte ca martor al chemării, alegerii şi trăirii istorice alături de Dumnezeu-Fiul–Întrupat, din Fecioara MARIA cu voirea Duhului Sfânt, grăind prin inspiraţie mistico-teologică a harului Duhului, în Evanghelia sa, că Fiul lui Dumnezeu ESTE CREATORUL A TOATĂ CREAŢIA divino-umană în COMUNIUNE ABSOLUTĂ cu DUMNEZEU TATĂL Ceresc-ATOTCREATORUL şi cu  DUHUL SFÂNT–SFINŢITORUL a TOATE.

   „La început Este CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL Este DUMNEZEU şi DUMNEZEU Este CUVÂNTUL!… Toate prin EL s-au făcut; şi fără EL nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut. Întru EL este Viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.”  (Evanghelia Sfântului Ioan, 1,3-4)  

   Tâlcuirea celor 3 versete evanghelice afirmă universal şi confirmă cosmic că DUMNEZEU – SFÂNTA TREIME ESTE SUPRA ISTORIA ABSOLUTĂ a VEŞNICIEI!

   Există, o SUPRA ISTORIE DIVINĂ ABSOLUTĂ şi o ISTORIE imanentă, relativă ce trebuie permanent asumată transcendenţei divinităţii ADEVĂRULUI!

   IISUS HRISTOS ESTE SUPRA ISTORIA ADEVĂRULUI DIVIN ETERN!

   „EU sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA!”  (Ioan 14,6)

   Mântuitorul aşează SUPRA ISTORIA în graniţele veşnice ale ZIDIRII SALE, lucrând sinergic cu Omul creştin ortodox, cel renăscut întru redevenirea sa, istorico- religioasă, cea ontologică, imanentă, asumată, jertfelnică, firească şi suprafirească prin transcendenţa martiriului său întru Dumnezeu şi Neam prin Cruce şi Înviere.

   Firească prin viaţa existenţială de atitudine a conştiinţei morale şi suprafirească prin înălţarea mistico-religioasă de creator, educator, duhovnic, erou, martir şi sfânt.

   Viaţa Dumnezeirii este GÂNDIREA – LOGOSUL – FĂPTUIREA întru ABSOLUT!

   Toate cele trei Ipostaze dumnezeeşti sunt AUTORITATEA DIVINĂ ETERNĂ, aflată în COMUNIUNE permanentă cu CREAŢIA SA, prin FĂPTURA SA, înfiiată Dragostei Sale, OMUL, şi reînfiiat IUBIRII jertfelnice – răscumpărătoare a lui Iisus Hristos – Mântuitorul Omenirii, Fiului după har, care ÎL recunoaşte, cinsteşte, slujeşte, slăveşte şi mărturiseşte prin Suferinţă, Jertfă şi Dragoste, neuzurpând nici o clipă CHIPUL drag, divin, dăruit, consfiinţindu-şi astfel atributele imperative ale VIEŢII ziditoare întru mântuire, prin Gândul – Cuvânt – devenit  Faptă bineplăcută Ziditorului.

   Toate aceste însuşiri dumnezeeşti transmise şi moştenite de Făptura creată: Gândul curat – Cuvântul plin de mireasma luminii şi Fapta înnobilată de rodul divin al adevărului sunt temelia vieţii Omului creştin ortodox, întru care trebuie să se reflecte continuu AURA DEMNITĂŢII caracterului său mistico-religios.

   Fiecare creştin ortodox este chemat să împlinească TRINITATEA DEMNITĂŢII sale hristice, dar mai presus de toţi, sunt aleşii: teologul, preotul, filosoful şi istoricul.

   Fiecare Seminţie, Naţie îşi are Destinul ISTORIEI sale pecetluit în raport cu Soarta prin care conlucrează trinitar cu: Dumnezeu, Neamul în poporul prezent şi lumea.

   Cuvântul este slava care mărturiseşte despre LOGOSUL LUMINII DIVINE, răsfrânt însă şi întru strălucirile gândirii alese şi măreţele înfăptuiri ale oamenilor chemaţi să facă ISTORIE, precum EROII, MARTIRII, SFINŢII sau să scrie ISTORIA trecutului-prezent prin imperativul naţionalist al OBIECTIVITĂŢII – subiective.

   Obiectivitatea-subiectivă înseamnă trăirea autorului cu toată fiinţa, cugetul şi sufletul său, viaţa cât mai fidelă a Eroului său în plenitudinea faptelor lui supra fireşti.

„ISTORIA – CARTEA CEA DINTÂI A UNEI NAŢIUNI!” este şi LETOPISEŢUL Creaţiei religioase al acelei Naţiuni!

 

   Dacă RELIGIA, respectiv Ortodoxia este PROFETUL-ÎNAINTEMERGĂTOR al Naţiunii creştine respective întru cunoaşterea lui Dumnezeu, ISTORIA trebuie să fie APOSTOLUL cunoaşterii Neamului, a Naţiunii sale şi a poporului ei contemporan.

   Făptuitorii ISTORIEI, Oamenii aleşi, asumaţi cu responsabilitatea dreptei credinţe, creaţiei întru frumos, jertfirii martirice şi măreţiei eroice a poporului lor, definesc CALEA POPORULUI DACOROMÂN, înălţându-l de la Enigma şi Miracolul lui istoric, cum inspirat a scris istoricul martir George I. Brătianu, la cea de Minune şi Taină, Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ISTORIA – ETERNA REVENIRE A TRĂIRII TRECUTULUI – PREZENT întru întruparea VIITORULUI”

Victor RAVINI: Unii au înțeles Miorița pe dos

De unde vine disprețul unora dintre noi față de ciobanul din Miorița? De ce este ponegrit? De ce negăm valoarea poemului nostru național? Filologul austriac Leo Spitzer, profesor universitar în Germania și în USA, teoretician al literaturii și fondatorul stilisticii moderne, a afirmat că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.”[1] Ce au unii împotriva celei mai frumoase poezii create de strămoșii noștri? Miorița nu poate să le placă celor ce o înțeleg pe dos, celor ce nu văd abstracțiunile exprimate prin cuvinte concrete cu sens metaforic și confundă conținutul poetic sublim din versuri, cu relatarea unui fapt divers de la ziar. Cum de au înțeles greșit? Beneficiază de scuza că au citit-o în grabă și au crezut că textul prezintă vreo acțiune din realitatea concretă. Nu au observat că aparenta narațiune descrie o simțire din suflet și ceva ce se petrece numai în imaginația personajului principal. Au clasificat Miorița ca un text epic, narativ, iar nu ca un text liric. Au simplificat definiția pe care o dădeau rapsozii populari – cântec bătrânesc – un gen literar extrem de complex, specific literaturii române și au crezut că ar fi o baladă despre un fapt întâmplat. Tot din grabă și cu o superficialitate la fel de scuzabilă, mulți nu au remarcat bogăția de idei frumoase și luminoase din Miorița. Nu au remarcat sensul simbolic, metaforic al cuvintelor și nici măcar nu au observat sensul unei simple conjuncții sau altor cuvinte cheie. Să o luăm pe îndelete, bătrânește.

Adelaïde-Marie-Émilie Filleul, marchiză de Souza-Botelho, contesă de Flahault de la Billarderie, fiica nelegitimă a lui Ludovic XV, a fugit din Franța ca să nu-i taie gâtul ghilotina, ca soțului ei. A ajuns la Londra fără niciun ban și s-a apucat să scrie cărți, ca să aibă din ce trăi. Cărțile ei au avut un succes uriaș, a devenit atât de cunoscută, sub numele Madame de Souza, încât a tras sforile la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona până la Moscova. Talleyrand, vulpoiul suprem al acelor vremi turburi, a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu așa inteligență în diplomație și cu o asemenea capacitate intelectuală, încât cărțile ei se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a dat vulpoiului un răspuns pe măsura lui: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…).[2] La fel își începe testamentul ciobanul nostru din Miorița: Şi de-a fi să mor (versul 49 din varianta lui Alecsandri). Dacă o fi să mor, zic toate variantele Mioriței. Cum de nu au observat savanții această conjuncție cheie: dacă? Mai sunt și alte cuvinte cheie, care de la înălțimea celor mai înalte vârfuri intelectuale, au rămas nebăgate în seamă. Probabil că Jules Michelet și mulți alții nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist. Bonjouriștii noștri nu au pus la îndoială discernământul francezului. Prima datorie în cercetarea științifică este de a pune la îndoială și a verifica tot ce au stabilit autoritățile științifice precedente. Iar Jules Michelet nici măcar nu era om de știință, ci un romantic pesimist, cu o înțelegere strict personală a istoriei țării sale, dezavuat de toți istoricii francezi. Ce să înțeleagă el despre ceva din afara Franței? Cercetarea anterioară a Mioriței a neglijat conjuncția condițională dacă, cât și faptul că ciobanul pune verbele la condițional și la conjunctiv, moduri prezumtive în Gramatica Academiei noastre.

Antropologul scoțian Victor Turner[3] arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când cea teatrală sau rituală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente, dorințe sau temeri, spre deosebire de atitudinile cognitive, care implică o acțiune rațională. Modul conjunctiv, optativ și condițional sunt moduri prezumtive, care exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită. Pornind de la V. Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– rapsodul, mioara, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

– rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea[4], care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach[5], care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Al. Amzulescu[6], care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”[7]

În unele variante mai vechi, bine păstrate, ciobanul cere el însuși să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apus.[8] Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori. El mai cere să fie îngropat de trei ori la rând, în diferite locuri și să nu pună pământ peste el, iar el va cânta din fluier pentru oile sale. Cine a mai pomenit să fie careva îngropat de trei ori la rând în aceeași zi? Și fără să fie acoperit cu pământ? Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei. În altă variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Trei substantive la plural, cel puțin șase obiecte, pentru doi ucigași. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe arme pentru doi ucigași? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo era o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală, ci de o punere în scenă. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, un ritual tradițional, cu sensuri simbolice sacre, unde el este regizorul și actorul principal.

Numărul de 9 topare din Miorița (varianta CXCIII rândul 7, pagina 651 din antologia lui Adrian Fochi[9], culeasă în Munții Apuseni) coincide cu numărul de 9 topoare din bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. Topoarele „acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.[10]

Continue reading „Victor RAVINI: Unii au înțeles Miorița pe dos”