Scrisul de tumultuoasă limpezime al lui Onisifor Ghibu, ca în tăietura directă brâncuşiană, oricum expresia unei gândiri directe concurând natura, scapă clasificărilor stilistice obişnuite. De la Lazăr şi Eminescu, la Pârvan şi Goga, analogiile posibile ţin de tonalitate, patetic gravă şi lucid virulentă, însă cineva ar putea deduce o retorică originală, o revelatoare panoplie a formelor genului didactic, sau, cu un termen pe cât de vechi pe atât de nou – o kaironomie proprie, ale cărei ethos, logos şi pathos se îngemănează într-o rostire unică. Preluăm conceptul de rostire în accepţia lui Constantin Noica nu atât pentru o parafrază de genul „rostirea pedagogică românească”, dar şi amintindu-ne că filosoful se stabilise, înainte de Păltiniş, la Avrig. Or, un editor s-ar vedea în faţa unei vaste păduri de simboluri şi numai antologând scrierile despre Gheorghe Lazăr ale lui Onisifor Ghibu, inclusiv postume, din care reţinem un portret contrastiv, de amurg (1963), ca un autoportret răsturnat: „Graţie caracterului său, pe cât de complex şi de vulcanic, pe atât de dezordonat, el n-a reuşit să realizeze, în întreaga sa carieră, nimic concret, în sensul propriu al cuvântului, sesizabil material. Astfel: la Viena el nu şi-a terminat studiile în regulă; multele lui lucrări originale, compilate sau traduse când din nemţeşte, când din ungureşte, n-au ajuns să vadă lumina tiparului, excepţie făcând doar unele lucrări tipărite sub diferite pseudonime şi făcute probabil şi cu colaborarea altora pentru a putea fi tipărite în tipografia Universităţii ungureşti din Buda; activitatea lui profesorală de la Sibiu a trecut dintr-o criză într-alta, ca şi avânturile sale în domeniul politicii; la Bucureşti, şcoala lui, nimbată după el de o aureolă legendară, n-a reuşit să se „organizeze” ca o instituţie bine închegată, capabilă să înfrunte obstacolele ce era firesc să i se pună în cale; din multele manuale de şcoală, toate de o stringentă necesitate, nici unul n-a ajuns să se tipărească, nici în cursul vieţii lui, nici curând după moartea lui. Dacă ar fi să judecăm deci activitatea lui Lazăr în lumina unor criterii strâns „realiste”, ea ar putea fi considerată că a reprezentat ceva aproape insignifiant.

         Dar valoarea lui Lazăr nu trebuie privită sub un asemenea unghi. El n-a fost un simplu organizator după planuri rigide, dinainte stabilite până în amănunte,  el a fost un Prometeu, care a coborât focul din cer, el a fost un arhanghel care a despicat zările, un prooroc care a aprins în suflete credinţele cele mari, atotbiruitoare, în legătură cu ideile de dreptate, adevăr, drept, lumină, idei care nu e permis să rămână simple abstracţiuni sau privilegii ale anumitor favoriţi ai sorţii, ci trebuie să devină bunuri obşteşti, ale tuturor. El a fost un apostol al acestor credinţe şi idei, care nu s-a mărginit numai la enunţarea şi la propovăduirea lor, ci s-a aruncat cu întreaga sa fiinţă în lupta pentru înfăptuirea lor, jertfind totul pentru ducerea lor la izbândă – în măsura în care o asemenea dăruire îşi putea găsi corespondentul în forţele sale fizice destul de măcinate şi în fiinţa sa morală, biciuită de multele înfrângeri pe care a fost nevoit să le încresteze pe răbojul permanentului său martiriu”.

         Portretul de mai sus face parte dintr-un eseu aproape nuvelistic, nu lipsit de mister şi suspans, început în Avrig (în 1943) printr-un foc aprins în sobă cu cărţi din biblioteca lui Lazăr: 13 sunt salvate de norocosul vizitator. Printre acestea, una intitulată  Praelectionum in Jus ecclesiasticum universum de Ioan Nepomuc Pehemm partea I, Viena, 1791 (760 p.), are următorul autograf pe coperta a doua: „Die 22 Febr. 1821 visus est cometa magnus valde versus Crajovam, cum essemus Bukurestinni, cum esset revolutio Thodoriana, ante adventum principis Calimachi. Lazăr”. Semnătura în alfabet chirilic („în ziua de 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă foarte mare spre Craiova, când eram la Bucureşti, când era revoluţia todoriană, înainte de sosirea principelui Calimachi. Lazăr”). Pe o altă carte din biblioteca lui Lazăr – Der Römisch-Orientalisch-Teutschen Kayser merkwürdiges Leben und Thaten… (Viaţa şi faptele remarcabile ale împăraţilor români-orientali-germani…, Lipsca, 1716, 1415 p.) –  la pagina 65 se află următoarea inscripţie autografă a lui Lazăr, în limba germană: „Der 22-ten Februar 1821 etv Bukarest gegen Crajova ist ein Komet gesehen worden” (la 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă cam din Bucureşti spre Craiova). Un astrofizician amator ar observa că e vorba despre cometa Halley. Ghibu investighează, însă, într-un strălucit scenariu sensurile conspirative ale celor două inscripţii, întoarcerea de către Lazăr – Ghibu a înţelesului de nenorocire al cometei într-unul de izbândă şi fericire; sensul ascuns al manuscriselor de aritmetică şi de trigonometrie (redactarea amândurora „încheiată” în aceeaşi zi, la patru zile după inscripţiile în latină şi germană, de fapt, încă un alibi asupra ocupaţiilor sale reale): descrierea steagului lui Tudor, o capodoperă de heraldică, unde sfinţii Teodor Tiron şi Gheorghe se dovedesc Vladimirescu şi Lazăr.

         Concluzia parţială, obiectivând rece cvasificţiunea critic-heraldică: „Documentele” care ne vorbesc despre această strânsă colaborare sunt până în momentul acesta încă puţine: informaţiile cu caracter general ale lui Heliade, Poenaru şi ale altor apropiaţi sau contemporani ai lui Lazăr, care prin însăşi natura lucrurilor nu puteau cunoaşte mai îndeaproape activitatea secretă a acestuia – apoi însemnările de pe cele două cărţi, cele de pe manuscrisele manualelor de matematică şi simbolurile de pe steagul lui Tudor, se însumează concluziei generale a savantului istoric: „Sunt pe deplin încredinţat că cercetările istorice viitoare vor aduce şi mai multe lumini cu privire la acest capitol atât de important, care până acum a inspirat atât de puţin şi în mod atât de unilateral pe istoricii noştri. Ele vor aduce, nu ne îndoim de acest lucru, o serioasă corectură în istoria noastră modernă, aşezându-l pe Gheorghe Lazăr pe un alt piedestal decât acela al unui dascăl entuziast, şi anume pe piedestalul unui erou naţional de cea mai pură speţă, luptător pentru dreptate şi libertate, dublat în acelaşi timp de aureola unui neobosit luptător pentru umanitate şi pentru „pacea eternă” între oameni.

         Biblioteca lui Lazăr a ars, în parte, salvată fiind de Ghibu, care avea să-şi sprijine viziunea, în continuitatea gândirii lui Lazăr, pe o altă bibliotecă, extensibilă asemeni flăcărilor. Propria-i bibliotecă, deci, i-a fost confiscată în timpul primului război mondial de statul maghiar (Curtea marţială maghiară îl condamnase la moarte); în 1919, în trenul de Bucureşti-Sibiu, i s-a furat o ladă cuprinzând cărţi achiziţionate în timpul „neutralităţii” României din anii 1914-1916; o ladă mare cu cărţi şi manuscrise i s-a pierdut în 1940, în urma „Arbitrajului de la Viena”, în drum spre Sibiu, ca refugiat; alte trei lăzi de cărţi şi documente i-au fost confiscate în 1949.

         Şi totuşi, cu învederare la senectute, gândul întru Lazăr îi rodeşte în universul bibliotecii, precum Archaeus al lui Eminescu. De altfel, una dintre ultimele opere postume însemnate, apărută la Sibiu în 1944, Dictatură şi anarhie – fragmentar republicată în Pentru o pedagogie românească. Antologie de scrieri pedagogic”, E.D.P.,1977  –  se află sub semnul lui Eminescu (Mottoul): „Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră… Când suntem aspri, nu vorbele, ci adevărul ce vroim a-l spune e aspru. De aceea nu prea întrebuinţăm eufemismele. Ne pare rău că în ţara aceasta nu s-au aflat pururea destui oameni cari să aibă curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cel figurat”.

         „Cu aceste cuvinte ale lui M. Eminescu dau drumul în largul lumii româneşti paginilor ce urmează” (VI).

Un alt gând al lui Eminescu – „Cărţile de citire ar trebui să fie un obiect de îngrijire naţională, ca şi textul Bibliei” – îl citase, nedecorativ, de două ori, în articolele  Scrisori din Ardeal  („Viaţa românească”, 1910) şi Spre o literatură didactică bună („Tribuna”, 1911), incluse în antologia Nu din partea aceea. Studii şi articole 1904-1914, Editura Eminescu, 1985, 424 p. Să nu uităm, apoi, că, în iunie 1902, elevul Ghibu îşi susţinuse lucrarea de bacalaureat la limba română cu titlul Trecutul şi prezentul în poezia lui M. Eminescu, asupra căreia Virgil Oniţiu  –  cel din viitoarele Portrete pedagogice  ale viitorului Ghibu – referise: „Candidatul este stăpân pe materie. Cunoaşte bine toată poezia lui Eminescu şi o judecă cuminte şi adânc. Stilul clar, uşor şi sigur. Foarte bine”.

În Cercetări privitoare la situaţia învăţământului nostru primar şi la educaţia populară, Sibiu, 1914, şi în marea-i sumă Prolegomena la o educaţie românească, Cluj, 1940, drept o altă dublă cheie, Ghibu reţinuse acelaşi motto, din Carlyle: „Omul să nu se plângă în contra vremii în care i-a fost dat să trăiască. Sunt rele vremurile? Ei bine, de aceea suntem noi aici, ca să le facem bune”.

Bibliografiindu-şi cele peste 1000 de cărţi cuprinzând dedicaţii autografe de la autorii lor, adresate lui, între anii 1903-1966, Onisifor Ghibu nota, ca în treacăt: „Adeseori, dedicaţiile prezintă un interes ce trece dincolo de barierele unor simple gesturi convenţionale sau de politeţă. Ele sunt veritabile documente de importanţă culturală, socială, uneori chiar politică, care îşi păstrează şi pentru mai târziu valoarea lor, chiar şi dacă ea ar fi mai mult de natură muzeală sau de arhivă”. Este, mai degrabă, o introducere în autografologie cu chei ce rămân de găsit, după propria-i metodă. La 105 ani de la naşterea lui este viu încă marele ecou al dialogului dintre el, contemporani şi poporul său, câteva aproximări-semnal de encomion fulgurant de prietenie, colegialitate, devotament, admiraţie, veneraţie, stimă (a lui Blaga), omagiu, dragoste (a lui Goga), recunoştinţă, simpatie, amintire, donum auctoris, sentimente mărgineneşti, atâtea sentinţe evocatoare pe o bibliografie dublu personalizată:

– Multă stimă şi afecţiune sinceră (Gr. Antipa)

– Răscolitorul bunurilor culturale etnice şi fondator al unei pedagogii româneşti (Petru Gherman)

– Marele campion al reintrării românilor în drepturile lor (C. Kiriţescu)

– Veteranul luptător pe câmpul istoriografiei naţional-bisericeşti (Gh. Liţiu)

– Eminentului pedagog, românului integru şi luptătorului înţelept al idealului naţional (Constantin Lucaciu)

– Cu ocazia zilei de 31 mai 1943, românului adevărat activ, neobosit şi cu deosebire învăţat (Nicolae Lupu)

– Luptătorul neobosit pentru cultură, naţionalism şi religie românească (I. Manolescu).

– Valorosului educator al generaţiei tinere (Grigore Marcu),

– Opera sa de om de cultură, de român, de ortodoxie (Mihail Manoilescu)

– Harnicului publicist naţional şi creştin (I. Merlos)

– Cel dintâi cercetător al literaturii didactice la români (Constantin Moscu)

– Inimosului luptător pentru cauzele româneşti (Marţian Negrea)

– Vechiului luptător ardelean, cărturarului şi animatorului  (Vasile Netea)

– Prof. al Univ. Cluj, vajnic apărător al intereselor naţionale româneşti (Necodem Băcăoanul)

– Admiraţie pentru puternica sa personalitate  (C.Narly)

– Descălecatului său pedagogic în zilele marelui război (I.Nisipeanu)

– Harnicului îndrumător cultural al fraţilor de peste munţi (Ioan Nistor)

– Marele luptător antirevizionist (Stela Noaghea)

– Propovăduitorul aprig al unităţii neamului nostru (Emil Panaitescu)

– Iubitor de versuri sfinte din satul nostru (D.St. Pătruţ)

Continue reading „George ANCA: Rostirea lui Onisifor Ghibu – Note pe marginea unor adnotări inedite” →