UMBRELE PAȘILOR TĂI…
Să mă lași să te fac fericită!… mă scâncește-un ecou vindecat,
Te-am lăsat… aveam pâinea trudită de atâta amar frământat
Cerșetoare-a luminii mușcate de trădări mistuite în foc,
Cântam doine de jale furate dintr-o lacrimă a frunzei de soc.
Te-am crezut… când luat-ai inelul logodit în etern cu Saturn,
Găzduia doar nuntașii castelul, voalul alb rămăsese în turn…
Cu cerneluri dospite prin suflet îmi scriai diminețile-n vers,
Călimările-s goale de-o vreme, m-ai zidit în iubiri… și m-ai șters.
Un Adam cununat cu-adevărul, echilibru prin cele lumești
Și o Evă ce-și piaptănă golul, risipită-n dureri nefirești…
Ce hilar și nedrept mi se pare amintirii cu noi să-i dau sens,
Și ce rost își mai are o ‘ntrebare când tristeți mă botează-n imens?
Mi te-ai dus, anotimp fără verde, într-un cer decupat de ninsori,
Ridicat la pătrat, ce putere! Să cobori dintre zei și să mori…
——————————–
Nicoleta GORDON (Many)