Nastasica POPA: Legenda Cascadei

Prin vibrații dansează, tăcerea în vuiet
Și-o cădere de stele-n amar potcovite,
Nesfârșită trăire prin fragede clipe
Hârjonite de fluturi, în trup istovite,
Infidelă privire, pe vale un șuiet.

 

Fără scopuri anume, bezmetică-n gânduri
Sub granitul din munte, cu răni desfăcute,
Pare-un plâns de fecioară,cu fața lividă,
Pe trup, ușor albăstrit, curg bucle plăcute,
Dintr-un Azur despletit, sclipirea-i din prunduri.

Aer fals mai respiră în zbor către seară
Și cu-n glas ca de fiară ce curge la vale,
Urlă a disperare, nimic să-nțeleagă
Adună legendele ce îi stau în cale.

Clocotite izvoare se strâng în cascadă
Ca un voal de mireasă ce lunecă-n hăuri,
Spulberat în cădere de vânturi rebele,
Vrea să spun-o poveste adusă de vremuri,
Cu o fată săracă… prin timp o arcadă.

*****

Vântul tresare timid… în loc se oprește
S-asculte râul doinind legenda miresei…
-Tare de mult a trăit… o fată cuminte
In pădurea de cetini,o fiic-a metresei
Ce-a slujit pe la curte… și singur-o crește!

Se-ascunde de vremuri în ceasuri absente,
De săteni prigonită-n trăiri ologite,
Pe sub creasta de munte și-aduce pe lume,
O mândrețe de fată ce-avea să agite
Ape repezi de munte, cascade-n torente.

În credință și patimi își creste copila,
Mângâiată-i de stele,scăldată de râuri,
Alintată de frasini și poiene cu flori,
Cămășuță-nflorată la mijloc cu brâuri,
Peste umeri curg bucle… i-a pădurii pupilă.

Cât e ziua de lungă, desculță-i prin iarbă
Și-apoi mierla ascultă și-o-ntrece în triluri,
Rozmarin și lavandă, măicuței culege…
Când soarele scapătă, aruncă din voaluri
Mai sus… spre izvoare, de-ncep ca să fiarbă!

Continue reading „Nastasica POPA: Legenda Cascadei”

Laura OPARIUC: Insula ei…

Pași de zei nu mai sunt
prin insula Afroditei,
doar pași de om mărunt
fură apatic nisipul clipei…
Caut semne-n zadar
în larg și la mal,
veșnic hotar,
asprul, magicul val…
Stâncile mari dintre ape
mai spun vechi povești,
mitul e mai aproape,
toate sunt mai firești…
Doar spuma spartă
îngână în pietre
un cântec de vrăjitoare
în culori de apă,
de patimi și de chemare…
În nopți magice,
marea aduce pe val
scoici uriașe,
o dată în an vin din zare
chiar pașii Afroditei,
atât de frumoasă,
prin pulberea clipei
vine acasă,
pe insula ei…
Scăpând din năvoade
la răsărit de stele,
apa o sloboade
lumea să-nșele …

Rămâi mut oricum
în lumina porții,
între două lumi,
pe trotuarul nopții…

—————————-

Laura OPARIUC

3 august 2019

sursă foto, Creative images

Ioana CONDURARU: Trăiri

Trec alene gânduri, gânduri
Dintr-o altă galaxie,
Picurând mărgean pe rânduri,
Într-o dulce simfonie,
Iar în suflet loc își face,
Dorul timpului trecut,
Înțepând cu zeci de ace,
Sufletul care-a durut.
Ce e viața? Ce e omul
Întrebări se cuibăresc,
Erodând tot mapamondul
Într-un joc copilăresc,
Când de fapt e mai simplu,
Prin cuvântul: Mai iubesc.
Râuri curg printre cuvinte,
Lăsând pietrele minciunii,
Erodate pe morminte,
Sub sceptrul clar al lunii,
Căci din sfinte sentimente,
Doar acelea înfloresc,
Care știu prin fericire,
Să înalțe cânt domnesc.
Trec alene oameni, umbre
Ce se pierd în căutări
Și în urmă lasă urme,
Miilor de întrebări.

———————————-

Ioana CONDURARU

5 august  2019

Mariana POPAN: Din revărsarea zorilor…

Soarele, supărat de supărarea mea,

S-a ascuns după norii grei din curtea sa.

L-am tot privit, cu sufletul și ochii… În pământ.

-Știi, soare, lasă-mă să simt trăind, căutând

Imboldul de-altădată, desigur, cu sufletul curat,

Așa cum tu, cu multe, multe clipe m-ai tot învățat!

Nu mă-ntreba nimic, nu pune altele la îndoială,

Căci bine sunt acum, așa voi fi, fără vreo socoteală.

Numai să știi, de nourii ți-s grei,

Privește-mi umerii ce-mi par parcă mai grei!

Mai grei de nebunia unora din cer

Ce-au vrut să îi urmez. Mă bucur și mai sper

Că vreau să fiu așa cum numai tu m-ai urmărit:

Statornică, de stâncă. Clar: de neclintit!

De stelele te-or întreba de mine,

Le spune-oricând, oriunde: ”Da, sunt bine.”

Nimic din ce ai vrut să îmi arăți că e un cer

Nu mă atrage cum am crezut. Dar sper

Ca bunul Dumnezeu, de-o vrea cu-a mea credință

Să-ți lumineze calea, cum știu de biruință!

Știi bine, soare, că sunt de neatins,

În ce privește legea din abis necuprins.

Nu mai dori să-mi cauți rănile din suflet,

Știind că stelele-ți mi-au prea greșit și cuget

Că este timpul să-mi văd de-al meu destin,

Așa cum Dumnezeu mi-e singurul divin.

Să îți mai scriu ca-n vremuri? Nu știu dacă mai meriți…

Poate-s needucată. Poate vreau să mă cerți…

Ce mai contează oare, o ceartă-n plus sau minus,

Când tu ai părăsit a noastră lume… Și-ai distrus

Departe și aproape, încrederi juvenile…

Mai dureros, e vorbe de-ncrderi de copile?

Deci, pleacă și te luptă, cerul să-nseninezi,

Să readuci lumina lumii ce-o venerezi!

Nu te-aștepta să plec capul în fața ta!

Știi bine: nu este firea mea.

Când îți dorești odată, de mine să auzi,

Să știi că ochii mei n-au fost vreodată surzi…

De-i vrea să afli și altele de mine…

E suficient atât: sunt bine, dar nu pentru tine!

În calea-ți cu alai de vise vii sau moarte,

Să mergi cu-ncrederea ce-o porți… Poate… Deșarte!

Dar când dorești să știi, măcar să-ți amintești

Că om am vrut să fii, muncește să trăiești!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Elena NEAGU: Și’ atunci vreau, ca niciodată să nu uiți cum e să-ți fiu

„Mai lasă-mă un minut,
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză,
Un fir de nisip,
Mai lasă-mă o briză, o undă,
Mai lasă-mă, un an …un timp…” 

Nichita Stănescu

 

 

Știu ce-nseamnă
să te doară
tâmpla cerului din noapte ,
să-mi fii Rai , dar să mă dori
și să-mi fie dor de șoapte…
Știu cum e
să-ți ningă fluturi
peste verile din suflet ,
dar să-nghețe neuitarea
ca un munte-nzăpezit ,
când râd hohote de tunet…
Știu de ce mă doare rana
depărtării dintre noi ,
ca un șiș înfipt în spate
și să ningă cu prăpăd ,
zbucium ruga către cer ,
când e ceață așteptarea
și prin gări de’abia te văd…
Și mai știu încă albastrul
cerului din ochii tăi
și eclipsa când nu-mi ești ,
chiar de în mine, far zâmbești…
Știu și ‘ acum cât ți-e de dor ,
hăul nopților târziu
și’atunci vreau ,
ca niciodată să nu uiți cum e
să-ți fiu !
Știu de ce mi-e frig când plec
și rămâi stingher ca bradul
unui munte troienit ;
c-ai să dori când cade iarna
peste toamnele din noi
și-o să mă întorc în port
și-o să uiți
să înflorești … vara mea, bine-ai venit !

——————————–

Elena NEAGU

5 august 2019

Dunia Pălăngeanu&Cosmin Ștefan Georgescu: Vară pierdută

Vară pierdută

 

Nu știu cum s-a făcut
dar te-am pierdut,vară,
te privesc cum te duci
pe coama domoală
a văilor din mine,
soarele e mai pal
și parcă nu mi-e bine,
inorogi rătăciți
tot privesc în fântână
frunzele carbonizate
se strâng în cunună,
de jar și -amintiri
mi-e sufletul plin
sub bolta de stele
risipit printre ierburi
doar albastru venin…

                                                   Dunia Pălăngeanu/Giurgiu

 

 

Concediu fără tine

 

Eu am plecat în grabă , fără tine ,
Pe plaja aramită de apus ,
Sperând că pace voi găsi în mine,
Punând-o de iubire mai presus.

Am scris pe vela de catarg jurnalul ,
L-am aruncat în mare înadins,
S-a reântors înfiorat pe malul
Ce tălpile îți aștepta întins.

În toată lumea strânsă laolaltă ,
Am încercat să te zăresc un pic ,
Și am simțit că inima îmi saltă
Gândind că faci cafeaua la ibric.

Dar erau alte chipuri de femeie,
Frumoase – n-am nimic de zis ,
Dar tu erai în rochie de mătase
Plutind aievea cum ai fi în vis.

Pe tine te-am ales , o nălucire ,
Și ne-am iubit ca de atâtea dăți,
Îți cer ietare , dincolo de fire ,
Dar prea frumoasă ești când te arăți…

                                              Cosmin – Ștefan Georgescu/Paris

—————————————————–

Dunia Pălăngeanu&Cosmin Ștefan Georgescu

Giurgiu/Paris

August 2019

Gia STANCULET: Să mă-nvăț… a neiubi…

Să mă-nvăț… a neiubi, câte-n viață le mai pot…
Văluri parcă se așază peste buzele-mi fierbinți…
Duce-m-aș de umbra mea, peste deal, așa, de tot,
Neizbânzile să-mi plâng lângă morții mei cuminți.

Voci mi-aruncă mărăcini, presărați în talpa mea,
Cresc ca rugul ars de spini, pus în drumul altor sorți,
Prinși în rânjet de nebuni, le înfig cu palma grea,
Strânse și furate-n grabă… păzitori de alte porți…

 

Iconari de cripte goale ce-mi gravează-n ochi și-n dinte,
Reci culori de bălți mocnite, aurite-n iarmaroc,

Pe sub bolta celor ‘nalte, să-mi coboare-adânc în vintre,
Falsuri și neadevăruri, puse-n guri de ventriloc.

 

Definiții prea amare, cad din iad, dar nu-s arginți…
Vor pe îngerii de lapte să-i așeze într-un colț,
Pregătindu-se să-mi cânte, în corale, ,,niște sfinți”,
Când idei îmi bat în spate, și pe rând câte un bolț.

 

Și îmi jură că nu vreau, și îmi spun ca să mă-ndoi…
Să iubesc… dar neiubind, sunt prea goi de viața mea,
Însă pot trăi iubind, neuitându-mă-napoi…
Fă-i, Tu Doamne-n mila Ta, un apus prelung de stea…

—————————-

Gia STANCULET

Elena TUDOSA: Chemarea către rugă

Chemarea către rugă

 

Trec zilele și nopțile pe rând în fugă,
Clepsidra timpului se scurge încet, lin,
Ingenunchiata sub icoana spun o rugă,
Și mă închin părintelui nostru divin.

Mi-e sufletul obosit de durerea care,
Mi-a hărăzit-o crunt s-o port al meu destin,
Se scurge viața mea precum o lumânare,
O simt cum mă topește doar în dureri și chin.

În inima-mi vioară, de doruri astăzi frântă,
Chemarea către rugă, îmi este pod ce leagă,
Drumul vieții mele ce-ntr-o liniște sfântă,
Îmi este azi cărare sufletului ce-aleargă.

In taina veșnicei credințe, cu liniște deplină,
Sub blânda ocrotire a bunului nostru părinte,
Chemarea către rugă, îmi e Pacea divină,
Sufletul mântuit privind înspre clepsidră,
Înfruntă azi destinul pășind cu Domnul înainte!

——————————-

Elena TUDOSA

4 august 2019

Foto: sursă internet

 

Magdalena BRÃTESCU: Bucureștii bucuriei și ai tristeții

Când am văzut lumina zilei pe lumea aceasta fascinant-deprimantă, prima gură de aer pe care am tras-o în plămâni a fost a Bucureştilor. De atunci mi s-a impregnat în fiecare fibră şi a rămas în mine chiar şi când m-am smuls din rădăcini. Mirosea a regina nopţii, a liliac şi a pâine proaspăt ieşită din cuptor. Am plâns. Şi de atunci, plâng mereu de emoţie şi nostalgie, de bucurie şi tristeţe, de câte ori îl respir.

Mă tulbură şi azi amintirea străzilor tăcute ale copilăriei, mărginite de salcâmi, oţetari şi castani, pe care în zadar le mai caut în locurile ştiute pe harta prezentului. Ele au rămas veşnice doar în fototeca memoriei mele. Totul părea atunci scăldat într-o lumină specială, cenuşiu-prăfoasă, filtrată parcă. Şi oameni erau blânzi, milostivi, deschişi, iertători. Veselia râdea în noi, în ciuda lipsurilor. Cântam, dansam, mergeam ore în şir pe jos până la Şosea ca să ne plimbăm pe Aleea Trandafirilor. Iar tramvaiele alunecau pe şine, în ritmul lor monoton, niciodată grăbit, ca însăşi viaţa noastră.

Au venit şi vremuri grele, când călătoream atârnată în ciorchinele de pe scara autobuzului, când cozile pentru sfânta mâncare, cea de toate zilele, erau nesfârşite în spaţiu şi timp, când cărţile bune-rele se tipăreau în sute de mii de exemplare, aveau preţuri derizorii, dar se vindeau numai pe sub mână. Vremurile întunericului, ale fricii şi groazei de ceilalţii. Şi de noi înşine! Când femeia şi-a pierdut orice urmă de respect omenesc şi a fost transformată cu de-a sila într-o fabrică de naşteri. Când posturile de conducere erau ocupate de nulităţi. Când, cazaţi în blocuri moderne cu calorifer, am ajuns să regretăm soba de teracotă lângă care ne-am fi putut încălzi.

Totuşi am continuat să iubesc micul meu Paris zdruncinat de cutremure, şi nu mă refer numai la cel de pământ ci şi la demolările unor cartiere întregi, cu case-minuni de arhitectură, la bisericile strămutate sau distruse. Nici în apartamentul meu, în fortăreaţa mea de ziduri aevea şi închipuite, închisă cu trei zăvoare, nu m-am mai simţit în siguranţă. Mi-am luat zborul. Am fâlfâit din aripile mele de sticlă, fragile, transparente, din care n-au întârziat să cadă cioburi, aşchii subţiri, dureroase şi ţăndări, una câte una.

Dorul m-a întors în Bucureşti, ascunsă sub masca ochelarilor de soare pentru ca oraşul părăsit de mine să nu mă recunoască, să nu-mi vadă lacrimile când hoinăream prin faţa vitrinelor, de data asta încărcate, prin librăriile arhipline unde nu mai intră nimeni, prin pieţe de cartier cu cireşi şi fructe de pădure. Bătea un vânt uitat şi duşmănos purtând cu el praful străzilor cu nume noi şi puful alb al plopilor ca pe o ninsoare caldă. Trecuse timpul când mă-nfioram văzând clădirea Casei Scânteii, pentru mine semnul că am ajuns în capitala naşterii mele şi a fiului meu. Constatasem deja că numai la Moscova sunt şapte surori identice, la Berlin încă una, şi cine mai ştie pe unde… Ah, cât de discutabilă e unicitatea!

Mânată de curiozitate, am mers cale lungă de la artezienele aducând vag cu cele din Place de la Concorde, dar completamente lipsite de patină, culoare şi personalitate, am trecut printr-un Champs Elysées mai întins şi mai lat decât cel originar, dar fără viaţă, fără magazine, fără cafenele, fără agitaţia specifică unei mari şi vechi metropole europene când, deodată, ridicându-mi privirile spre cerul cenuşiu şi norii îmbufnaţi, am zărit la orizont o clădire imensă, situată pe Dealul Arsenalului. Aproape cât Pentagonul! Şi mai mare decât Piramida lui Keops! Din ce mergeam, ea se depărta de mine. Mă bătea gândul că lăcaşul Zmeului zmeilor e de neatins pentru muritorii de rând. Cum însă nimic nu poate învinge o voinţă nestrămutată, am răzbit până la urmă. Uşa sculptată din stejar masiv s-a deschis, iar eu m-am strecurat cu paşi înăbuşiţi de enormele covoare ţesute manual. Bogăţia plafonierei din cristal de Mediaş m-a vrăjit. Ca şi tablourile lui Sabin Bălaşa reprezentând figuri pe jumătate îngereşti, cu coame stufoase şi culori gingaşe în obrajii fragezi, cu trupurile plutind în aerul pământesc. Doamne, ce mică m-am simţit înconjurată de toată splendoarea de proporţii gigantice! Şi-aş mai fi mers aşa, drum de vară, până-n seară, dacă nu m-ar fi dovedit ostenelile, căci n-am putut trece cu pasul cele o sută de săli. Ş-apoi, te cam sastiseşti, iarăşi aplice de cristal cu bronz, iar draperii de catifea de zeci de metri, brodate cu fir de aur şi argint de măicuţele de la Mânăstirea Agapia, iar uşi gigantice de cireş, fag, stejar, iar policandre de sute de kilograme, iar caisson-uri sculptate în tavan, iar podele de marmură roşie, albă, neagră… Perfecţiunea e plicticoasă! Trebuie să găseşti neapărat defecte… Iată, nu există aer condiţionat. Şi de ce? Pentru că Zmeul se temea de tuburile lui prin care, liberi, curenţii reci i-ar fi răguşit preţiosul glas… sau pe acolo s-ar fi putut infiltra gaze otrăvitoare ce l-ar fi amuţit… Da, nu sunt nici ascensoare, căci o coborâre triumfală pe trepte largi dar scurte, înalţă în ochii privitorilor. Am aflat că au fost voci care cereau ca această construcţie megalomano-căpcăunică să fie dărâmată, altele propuneau să se închirieze pentru nunţi şi că autohtonii refuză să o viziteze. Le trezeşte resentimente sau se tem de stafia Zmeului zmeilor care bântuie prin sălile pustii şi tăcute? Brrr!

Continue reading „Magdalena BRÃTESCU: Bucureștii bucuriei și ai tristeții”

Elena BUICĂ: Farmecul poeziei Emiliei Dănescu

Parcurgând paginile volumului „Vocile umbrei”,  apărut  în 2017, la Editura „Antim Ivireanu” din Râmnicu Vâlcea,  printre rânduri m-a urmărit chipul autoarei, Emilia Dănescu, rămas același  din  timpul  când am cunoscut-o. Tonalități diferite i-au  învăluit  întreaga ființă, dar a rămas aceeași față  îndreptată spre  soare, același zâmbet cald  și plin de cordialitate, ca o promisiune  că e gata  să se dăruiască  dacă am   nevoie,  așa   cum a făcut-o de atâtea ori.  De atunci, cam de zece  ani, i-am păstrat  un gând curat pentru acea rază de soare care o însoțeşte și  pe care,  mai apoi i-am zărit-o și în  poeziile sale, chiar dacă uneori  se  aud și   ecouri ale tristeții  subterane: „Dă-mi  un semn de prietenie,/ ori o jumătate de lună./ Hai să împărțim în două/ singurătatea,/ într-o zi bună.// Și  mai dă-mi un sâmbure/ de  speranță,/ să-l sădesc în inima mea.// Poate va încolți la primăvară,/ poate va înflori la vară/ și va rodi   în toamna mea/ târzie,/ într-o  altă carte/ de poezie.// Pentru tine, prietene” (Pentru tine, prietene).

Revărsarea   caldă și echilibrată a confesiunii din  poezia sa, cred că a  ținut clipa în loc dilatând-o prin farmecul cuvântului bine temperat. La aceasta, cred că a contribuit și starea de grație numită fericirea personală, născută din  fericirea în doi, așa cum își dorește: „Și doi  să fim doar cu iubirea noastră,/ În răsărit și-n asfințit de soare” (Să fim  doi).

Tema dominantă a volumului este iubirea pe care poeta o trăiește din  plin în  cea de a doua parte a vieții  sale. „Poemul rugăcine”,  cu dedicația „lui Mihai Antonescu” este edificator, „Dacă aș ști să cânt,/ ți-aș cânta./ Dacă aș ști să pictez,/ te-aș picta.// Cum știu doar să scriu,/ uite, îți dărui poemul ăsta, să-ți fie de liniște/ și rugăciune în zi de post,/  să-ți alunge umbrele dimineților/  și ceața din  priviri.// Apoi tocmesc o ceată de îngeri, / dimpreună cu Dumnezeu,/  să-ți aprindă lumina/  în  paginile cărții tale,/  ce stă să se nască.” 

În această etapă de viață,  prin poezie, Emilia Dănescu trăiește victoria existențială izvorâtă din iubire. Iubirea ei e ca  o întoarcere la anii  primei tinereți, ca şi cum ar dori să o ia de la început, să întoarcă clepsidra  vieții, dar, în același timp, se  apleacă cu atenție la semnele timpului  său. Frumusețea poeziilor sale izvorăște dintr-o voluptate controlată, calmă, stăpânind bine  echilibrul interior.  Năzuința ei de împlinire prin iubire este ceva de neînlăturat, e o cerință fundamentală a naturii și a destinului  omenesc.  Iubirea  este cea mai pozitivă stare umană,  indiferent  de vârstă.  Toți aspirăm spre starea de grație numită iubire, dar puțini sunt aceia care o spun atât de frumos ca poeta Emilia Dănescu.

Ea  trăiește prin și pentru iubire, acolo se află  provizia subtilă a viețuirii sale. Iubirea este volanul  vieții  sale. Farmecul feminității, delicatețea, tandrețea,  spontaneitatea  și sinceritatea trăirilor îi sporesc  valențele creației.

Deși  iubirea este dominantă în acest volum,  lăsând impresia  că,  prin iubire, poeta  se renaște în fiecare dimineață,  totuși și  alte teme își au un spațiu  în care pot să respire. Credința își găsește un loc destul de larg, precum  în poeziile: “Am strigat”, “Arată-mi, Doamne, calea” , „Altceva”, chiar și în poezia care face trimiterea la semnificația titlului acestui volum . „Dă-mi putere, Doamne, /să înfrunt obstacolele,/ să dărâm zidurile,/ să accept dezvăluirea/ neputinței.// Dă-mi curaj, Doamne,/ să înving teama începutului/ de drum.// O să-mi învelesc în mănuși /cuvintele de vineri/ Și tăcerile, în  straie/ de duminică.// O să ascult cuminte/ vocile din umbra Ta/ târzie.// Mulțumesc, Doamne!” (Rugăciune)

Poeziile  de inspirație foclorică sunt și ele prezente: „Cântă-mi tu, stejar bătrân,/ Foșnetul să ți-l îngân,/ Dă-mi să beau o apă vie,/ De alean și dor să-mi fie.// Bate clopotul în dungă/ Înspre lacrima nătângă./  Dinspre soarele răsare/ Zborul  mierlei în cântare.// Să-mi  dai,   Doamne,  o chilie/  De rugat în veșnicie”.

Continue reading „Elena BUICĂ: Farmecul poeziei Emiliei Dănescu”