Miruna MUREȘAN: Revista internațională Starpress și Liga Scriitorilor sărbătoresc Ziua Limbii Române la Olănești

    În data de 31 august a.c. în organizarea Ligii Scriitorilor și a revistei internaționale Starpress, va avea loc în stațiunea Olănești, județul Vâlcea, sărbătorirea Zilei Limbii Române. La această activitate vor participa zeci de scriitori din țară, Canada, Anglia, Franța, Italia etc.

            Manifestarea, coordonată de Ligya Diaconescu, directoarea revistei Starpress, va începe la ora 10,  pe platforma de lângă Bisericuța de lemn din Albac aflată în Olănești, ce datează din anul 1752. Biserica a fost ridicată în satul natal al lui Horea, erou al iobagilor din Ardeal. Biserica de lemn din Albac a fost prima biserică de lemn ardelenească salvată ca monument istoric în România. Ea a fost adusă în anul 1907 din Albac, atunci în fostul imperiu Austro-Ungar, și salvată la conacul familiei Brătianu din Florica, în Regatul României. Biserica are o valoare cultural istorică de unicat în patrimoniul românesc prin semnificația istorică, destinul său aparte și prin calitățile formale și tehnice ce o disting drept una dintre cele mai prețioase creații în lemn din Transilvania.

            În deschiderea programului, scriitorul Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor va ține conferința “Istoria Limbii Române-de la Decebal la Eminescu. “ După care va citii monumentalul poem “Gloria Limbii Române. “

            Vor lansa cărți, scriitorii: Ligya Diaconescu, Mariana Popa, Melania Rusu Caragioiu, Olimpia Sava, Ionela Flood, Rodica Calotă, Nadia Urian, Mary Smith,  Tudora Lazăr, și Al.Florin Țene. Despre cărțile acestuia va vorbi profesoara Lucia- Elena Locusteanu.

            Poeții prezenți la această manifestare vor susține un recital de poezie dedicate Limbi Române.

            Liga Scriitorilor Români și revista Starpress vor acorda Diplome și distincții unor scriitori din țară și diasporă, Continue reading „Miruna MUREȘAN: Revista internațională Starpress și Liga Scriitorilor sărbătoresc Ziua Limbii Române la Olănești”

Ben TODICĂ: Cicatrice

În fiecare dimineaţă, la ora şase ne bătea bătrâna Bugariu în uşă cu laptele. Aveam abonament pentru un litru de lapte de vacă. De când mă ştiu noi, copiii am avut lapte proaspăt în fiecare dimineaţă. Fratele meu Ghiţă este cu 10 ani mai mic, iar sora Mariana, cu doi. Când laptele lipsea dintr-un motiv sau altul era înlocuit cu ceai de tei îndulcit. Fratelui nostru când a fost înţărcat, îi fierbea mama lapte cu griş. Eram înnebunit după el, iar pentru a-l încălzi, trebuia să mesteci în el ca să nu se prindă de fundul cratiţei şi să se afume; mestecatul era o chestie de durată şi plictisitoare, şi nu mai vorbesc de tentaţia de a tot gusta din lapte.

Aveam unsprezece ani şi îmi aduc aminte că odată tot amestecând şi lingând lingura, am ajuns la fundul oalei, fapt pentru care mama m-a luat de urechi şi mi-a tras o bătaie zdravănă, spunându-mi răstit că eu pot mânca pâine, însă cel mic, nu. În atare situaţie, se întreba ce-i va da ea de mâncare în ziua respectivă. A trebuit să plec pe jos până în satul de unde venea bătrâna, să parcurg trei kilometri pe jos ca să fac rost de lapte. Am ajuns în Ciudanoviţa sat, că noi locuiam în şantierul minier, unde a trebuit să aştept să vină vaca de la păscut. Am ieşit în uliţă, unde era o fântână cu cumpănă, la a cărei capăt se legăna o găleată galvanizată. Ca să scoţi apă, trebuia să balansezi găleata până se întorcea cu gura în jos, s-o umpli şi apoi s-o tragi la suprafaţă. Apa de fântână era rece şi limpede, dulce ca mierea, numai că eu nefiind obişnuit cu sistemul, am scăpat găleata din cârlig când am basculat-o s-o umplu pe suprafaţa apei şi a dispărut în adâncuri. M-am făcut că plouă şi-am întins-o. Continue reading „Ben TODICĂ: Cicatrice”

Claudia VOICULESCU: Rondeluri (1)

ÎMI APARE MAMA-N VISE

 

Îmi apare Mama-n vise

Tânără și tot frumoasă

Îmi aduce iar narcise

Și e noapte argintoasă…

 

 

Tot pe drumuri interzise

Cu parfum de chiparoase

Îmi apare Mama-n vise

Tânără și tot frumoasă…

 

Ea vine din paradise

Poate m-o vedea mireasă…

Ursitorile-mi, decise,

 

Pe destinul meu apasă…

 

 

CARIU VREMII

 

Cariu’ vremii roade în mine

Ca din uluci îmbătrânite

Cenușile se scurg din museline

Bat înainte orele grăbite…

 

Iar tu mai înainte plecat,

Te-ndepărtezi, nu te oprești din mers

Iar drumu-n urma ta s-a destrămat

Și urma ca-n nisipuri s-a tot șters.

 

Parc-ai vrut să nu te cat niciunde

Așteptând o nouă dezgolire

Când celălalt ecou ne va răspunde

Ascuns pe după altă oglindire

 

– Ne-om regăsi în noua lui rostire?

 

 

VA VENI O VREME

 

Va veni o vreme

Cercul când va fi închis

N-oi avea dileme

De-o fi Iad or Paradis…

 

Eu, doar eu sub steme

Gând necunoscut, transcris…

Va veni o vreme

Cercul când va fi închis.

 

Nescrise poeme

Oglindite ca Narcis

Vor pluti – embleme –

Peste apele din vis

 

Va veni o vreme…

 

 

PE NOI S-O PRĂBUȘI O TOAMNĂ         

 

Pe noi s-o prăbuși o toamnă

Grea ca o tristă priveghere

Și ne-o cuprinde lunga soamnă

Visând promisa re-nviere…

 

Oare vom ști cine îndeamnă

Și cine-o pune bariere?

Pe noi s-o prăbuși o toamnă

Grea ca o tristă priveghere…

 

Continue reading „Claudia VOICULESCU: Rondeluri (1)”

George PETROVAI: Premii literare care spun totul despre nimicuri

Mereu m-am condus după principiul sănătos că rolul omului de cultură este acela de-a fi  exigent cu sine însuși și de-a tot produce, nicidecum de-a alerga cu limba scoasă după tinichele de felul premiilor sau al altor distincții, care – fiind cel mai adesea dobândite pe căi necușere pentru genuitatea proceselor artistico-spirituale – au de-a face cu veritabila valoare cam tot așa cum anticii și medievalii aveau de-a face cu telefonia, mașinismul și celelalte rahaturi moderniste.

Da, căci este știut că adevărata valoare este atât de atotumană, iar prin aceasta universală, încât trebuie să fie supratemporală în raport cu prezentul și năucitoarele verdicte ale mercenarilor într-ale criticii după ureche, interese, simpatii/antipatii sau coterii cu pretenții culturale irevocabile (precum ai noștri de toată pomina Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu), pentru că numai astfel viitorul separă fără drept de apel oile de capre și grâul de neghină.

Dar paradoxala Românie postdecembristă nu putea să stea cu brațele încrucișate nici în compartimentul social unde faima de-o clipă se procură, aidoma atâtor patalamale și funcții publice, prin ceea ce se cheamă triada descurcărelii: neînzestrare spirituală – nesimțire cu carul  – insistență cu toptanul!

Iată motivul pentru care mi-a fost dat să citesc pe internet (cu profundă oroare și nițică stupoare) cum anumiți ipochimeni, pe care-i știu prea puțin instruiți și de-a binelea ridicoli în ceea ce privește harul cultural, și-au văzut nociva îndărătnicie răsplătită (sic!) cu premii literare ce te duc de îndată cu gândul la absurdele premii acordate unor școlari corigenți sau chiar repetenți: unii au fost premiați pentru poezie (că, de, tot românul se naște poet și moare netot!), alții pentru proză, critică, eseistică, teatru etc. Mă rog, totul este să te declari postmodernist (noncalitate care nu doar că-ți îngăduie, dar chiar te obligă să fii incoerent și agramat) și să-ți alegi compartimentele literare unde te vei răfui cu gramatica, logica și estetica, pentru că de restul (publicare, promovare, premiere) se ocupă alții: confrații unși cu toate alifiile birocrației din cultura noastră în inseparabilă legătură cu hâda mentalitate postdecembristă și, mai ales, mercenarii ce-și spun critici. Important este ca penibilii aspiranți la „nemurire” pe căi dosnice să aibă relații sus-puse/nume deja consacrate în pestrița lume cultural-artistică, iar aceste relații să fie alimentate cu combustibilul adecvat momentului și potrivit poftelor celor două părți.

Iar când un atare troc al nedemnității umane și nevalorii artistice funcționează ca la carte, cine dintre făptași se mai sinchisește de afirmația regretatei profesoare Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cum că ea nu pricepe absolut nimic din postmodernism?! Păi ce naiba poți să înțelegi din ceea ce, așa cum precizam pe 1 noiembrie 2011 în „Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii”: „Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a explora genunile ilogicului și iraționalului”?…

Adaug la cele de mai sus o întâmplare din perioada când trăia poetul Ion Burnar, iar eu mă număram printre colaboratorii statornici la pagina lui de cultură din cotidianul „Informația zilei de Maramureș”. Fiind foarte mulțumit de prestația mea și, drept aceea, dorind să-mi deschidă ușa spre presa centrală, neuitatul meu prieten mi-a dat numărul de telefon al unui condeier maramureșean stabilit în Capitală și a insistat să-l sun pentru ca, precum Continue reading „George PETROVAI: Premii literare care spun totul despre nimicuri”

Costinel LUNGU: Melodii din Lumină (poeme)

ACORDURI DE CHITARĂ

 

Plouă…

Fiecare picătură care-atinge fereastra

este o lacrimă din gândul tău,

un șirag lunecos ce se oprește

pe umerii tăi despovărati…

Lumina îți coregrafiază momentul,

un evantai de culori umede, răsfirate.

Adoarme sufletul in mine

pe acorduri sublime,

de chitară, la umbra lunii,

lângă tine.

Sol-sol, mi-mi, fa, sol,

iubirea se cântă la unison…

Mi-mi, sol-sol, mi, fa,

momentul meu, melodia ta…

Plouă!

Fiecare picătură care sarută pleoapa

trezește zâmbetul absent cândva.

Nu-i petală care să nu se deschidă

în diminețile de catifea, aromate,

dimineți de cafea în care

îți lași pașii să te îndrume

pe cărarea cu flori,

ca să te confunzi cu ele.

 

 

DOR DE TINE

 

Și ieri mi te-am chemat, din vis,

Trăgând oblonul străveziu,

Un pâlc de razele mi-a promis,

Să-mi dea al tău surâs rozíu.

 

De-ai ști ce dor nu imi dă pace

Când ziua scursă pare mit,

Ai alerga prin ploi, noroace,

Să fii aici, gând iscusit.

 

Am rugat cerul dimineții…

Până în ceasul ce te-aduce,

Să scoată luna-n scena vieții,

Bujorul alb să te sărute.

 

Tu vin’ de grabă pe-nserat’

Când stele reapar in joc,

Conturu-ți blând, aici bisat,

Decor ce-mi poartă mult noroc.

 

Mi-e dor de tine, mă topesc,

Ocenul gândului îngheață,

Cu al tău zâmbet mă-ncălzesc,

Viața nu-i capăt de ață.

 

De ai să vii, un semn să-mi dai,

Te-aștept la podul dinspre vale,

Mână de mână, zbor spre rai,

Petale-așterni în a ta cale.

 

Ești dulce vis, mănunchi de-arome,

Iar nopții dai magie-albastră,

Mi te-am chemat în mii de forme,

Tu – dorul meu, iubirea noastră.

 

Când ceasul urlă-a deșteptare,

Ai pictat urme pe covor,

Continue reading „Costinel LUNGU: Melodii din Lumină (poeme)”

Elena BUICĂ: Oglinda gândului și a sufletului

Reflecții despre gândurile și sentimentele ascunse prin cine știe ce tainițe le trăim în mare parte a timpului nostru. Uneori nu le chemăm, dar alteori vin de la sine și ne trezim cu capul plin de gânduri. Când ni se comunică ceva, atenția se ascute și, în timp ce ascultăm, cântărim în minte valabilitatea acelor informații. La fel și când noi avem de comunicat, căutăm cele mai potrivite forme de a transmite gândurile cântărind ce, cât și cum trebuie spus. Dacă spunem tot ce gândim și simțim, oricui și oricând, e ca atunci când ne-am expune fără haine în fața lumii. Devenim vulnerabili și ușor de rănit. Dacă suntem de partea cealaltă și ne ascundem gândurile și sentimentele prea mult, ni se taie punțile care duc chiar și la cele mai apropiate făpturi cu care conviețuim. Nu ne mai intră nimeni în casa noastră, nu ne mai oblojește nimeni rănile când sângerează, nu vedem pe nimeni vibrând pentru noi, așa cum nici noi nu rezonăm pentru nimeni. Cei mai mulți oameni încearcă mereu să găsească linia cea mai potrivită în acest univers de gânduri atât de diferite: simple sau complexe, fulgerări de gânduri sau gânduri stăruitoare, scoase la suprafață sau ascunse, gânduri izvorâte din diferite surse, despre viață și moarte, despre comportamentul semenilor noștri, despre religie, sex, fericire, durere, o listă care pare a fi nesfârșită. Tot ce facem sau nu reușim să facem, toate sunt rezultatele gândirii noastre.

Nu e ușor să găsim cea mai bună linie de comportament, fiindcă adesea există o neconcordanță între ceea ce lăsăm să apară la suprafață și ceea ce rămâne ascuns în interiorul nostru, acele neîmpliniri pe care le trăim cu năduf în deplină tăcere. De multe ori ne vine greu să ne uităm cu toată sinceritatea în propria noastră oglindă. Refuzăm să admitem adevărul, în cazul că îl conștientizăm și îl înlocuim cu o altă fațetă care ne convine mai mult, precum pisica din imaginea cunoscută în care ea se vede leu privindu-se-n oglindă.

Nu există ființă omenească să nu recurgă la asemenea substituiri, numai că acestea sunt distribuite în diferite grade. Fiecare om își construiește un anume contur al personalității și își prefigurează propriul său comportament în societate și tinde să ajungă acolo, dar dorința poate să o ia înainte de a-și atinge acest țel.

Nu de puține ori, ne folosim de autosugestie pentru a ne situa pe acel podium spre care aspirăm. Au dreptate specialiștii în domeniu care afirmă că această autosugestie nu e gândul nostru, ci este glasul celor din jur care așteaptă de la noi o anumită ținută. Preferăm să arătăm altă față, deoarece nu putem să ne asumăm în totalitate responsabilitatea pentru cine suntem cu adevărat. Ne temem că putem fi judecați, că putem pierde stima celor care așteaptă de la noi altceva. E o eternă tăinuire fără sens a unei alte tăinuiri .

Continue reading „Elena BUICĂ: Oglinda gândului și a sufletului”

Dorel SCHOR: Poveste casnică

Era o dimineaţă oarecare. Leopold Gurnişt se gândi că ar fi cazul să rezolve câteva mici probleme şi-şi făcu o scurtă listă. Înghiţi micul dejun suplimentat de nevastă-sa Matilda cu obişnuitele reproşuri şi observaţii cotidiene şi se grăbi spre staţia de autobuz. Aici o întâlni pe Amalia, vecina, elegantă şi bine dispusă ca de obicei. Schimbară câteva cuvinte amabile şi Leopold se gândi ce persoană plăcută este Amalia şi ce păcat că nevastă sa nu e englezoaică şi calmă ca aceasta.
   La farmacie trebui să aştepte câteva persoane, dar toată lumea se comportă civilizat, iar farmacista care îl ştia din vedere, chiar glumi pe seama reţetei pe care scria urgent deşi erau prescrise numai nişte laxative. Leopold nu se putea opri să nu facă se gândescă la Matilda care era mereu încruntată, chiar dacă nu avea niciun un motiv pentru aceasta.

    Plecă de la farmacie cu un sentiment de mulţumire şi se îndreptă spre biblioteca municipală, unde avea misiune de la nevastă-sa să facă rost de nişte titluri pe care ea le notase. Bibliotecara era probabil nouă şi lipsită de experienţă, dar se strădui să găsească volumele notate. Era o fătucă tânără care, desigur, nu ştia atâtea limbi străine ca Matilda… Dar ce zâmbet atractiv avea, ce ochi frumoşi, ce (vă rog să mă iertaţi) glezne şi pulpe sculpturale…Matilda, Matilda, n-ai voie să te neglijezi, n-ai voie să te îngraşi peste măsură…

   Leopold puse cărţile într-o sacoşă şi. pentru că ziua se arăta frumoasă şi nici nu se grăbea, decise să meargă pe jos spre casă. Privi cu alţi ochi trecătorii, se întâlni cu vreo doi cunoscuţi, compară fără să vrea, sau poate cu intenţie, pe toată lumea cu nevastă -sa şi ajunse la domiciliu cu o mică întîrziere. Pentru care trebui să dea socoteală.
   – Sigur că da, domnul pleacă şi uită să vină acasă. La mine nu te gândeşti că te aştept cu masa?
   – Ei, vezi, că aici n-ai nimerit-o. Îţi jur, Matilduţo, că pe unde am fost, cu cine m-am întâlnit, m-am gândit mereu numai la tine…

———————-

Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

12 august 2019

Magdalena ALBU: Industria morții

CONCEPTELE SACRE DE FEMEIE ȘI BĂRBAT, VICTIMELE UNEI SOCIETĂȚI PROXENETO-CRIMINALE DECADENTE

 

Antropologic vorbind, bărbatul și femeia sunt definite în mod eronat drept produse culturale ale epocii contemporane. Pentru a avea o viziune de ansamblu asupra fenomenului ca atare, problema trebuie abordată, în mod evident, din mai multe puncte de vedere, ce vizează atât perspectiva corectitudinii non-politice postmoderne, cât și cea educațională, de asemeni, unghiul optic mentalist, teologic, medical și, nu în ultimul rând, conștiința specifică a fiecărui individ în parte. Să le luăm în dezbatere succintă, așadar, pe toate, în ordine cronologică.

Filozofia decadentă a postmodernității a formulat o nouă concepție despre noțiunea actuală de Ființă umană, transformând, atât femeia, cât și bărbatul, în simple produse de consum comunitar, vectori alcătuiți exclusiv din carne și hormoni, fără spirit critic de analiză și dimensionare corectă a unei situații date, numai buni de râșnit în malaxorul unei industrii pornografico-infracționale pentru care au fost, decenii la rând, „instruiți” prin intermediul feluritelor manipulări publice. Cu alte cuvinte, prăbușirea, într-un timp foarte scurt,  a Omului din stadiul înalt de Persoană, în cel inferior de obiect vandabil, reprezină una dintre tarele societății consumeriste contemporane, o societate care limitează, în mod voit, libertatea individului de a se situa pe un nivel superior de evoluție spiritual-cognitivă. Corectitudinea non-politică postmodernă a devenit, iată, după cum lesne se poate observa, un obstacol concludent în ceea ce privește devenirea și cunoașterea de sine a Ființei umane create de Dumnezeu.

În tot acest marasm al prezentului, educația deține, la rândul său, unul dintre rolurile fundamentale în sfera Cetății, în evoluția sau, dimpotrivă, în decadența dirijată a oricărei societăți istorice. La ora actuală, accentul deplasat cu intenție, de pe axul dezvoltării superioare a Persoanei pe cel al analfabetizării și sexualizării ei forțate (de la cele mai fragede vârste, când discernământul sexual al copilului respectiv nu este conturat încă), semnifică forma cea mai cruntă și rapidă de sclavizare a Omului de către zeul proxeneto-criminal al momentului. Faptul că fiziologia masculină și cea feminină sunt exploatate la nivelul cel mai josnic și violent cu putință, în epoca tehnologiilor avansate ale secolului XXI, reprezintă, de fapt, un eșec total al Ființei umane în fața propriilor sale încercări de a interveni în planul divin. Needucarea, la nivel familial și școlar, a faptului că bărbatul trebuie să respecte, din toate punctele de vedere, fata/femeia, ci, dimpotrivă, inducerea, prin diverse metode persuasive, a exacerbării instinctului primar, care transformă individul, din ființă creatoare, în sclavul propriilor sale patimi, și animalizarea, astfel, voită, a sferei umanului prin modificarea comportamental-agresivă a sexului masculin față de cel feminin, sunt baze perfecte către nașterea unui nou model comunitar, anume acela al unei societăți incapabile a se controla singură și, prin urmare, asupra căreia se poate institui, în orice moment, un soi de monitorizare generală. Lipsa de cultură a indivizilor îngustează, însă, enorm capacitatea de viziune asupra propriei lor stări existențiale degradate, fapt ce oferă acces liber și neîngrădit exploatatorilor globali spre a-i supune cu ușurință, pentru satisfacerea intereselor infracționale de grup.

Din punctul de vedere a întregului complex de mentalități existente, în momentul de față, pe palierele societale, individul profund abrutizat al actualității se definește drept o rezultantă mentalistă milenară, asupra căreia a „lucrat”, la nivel de experiment concret, fiecare epocă istorică în parte. Amprenta de tip epistemologic a costat extrem de mult umanitatea, de-a lungul propriei sale existențe îndelungate. Altfel spus, dacă Antichitatea și, mai târziu, Renașterea au pus accentul pe corp și pe satisfacerea plăcerilor lui efemere și perverse, nașterea creștinismului, cu două mii de ani în urmă, a venit să abroge această latură hedonistă, incriminându-i consecințele negative devastatoare asupra trupului și asupra spiritului, propovăduind o lume bazată pe forța constructivă și luminoasă a Iubirii. Faptul că există, iată, și în secolul XXI, noțiunea de sclavaj al femeii prin prostituție și proxenetism, dar și mentalități patologice masculine de genul că femeia nu este altceva decât locul de refulare a bărbatului sau că „militarii f…t și ei, ca orice bărbat” (îmi cer scuze pentru acest exemplu periculos și negativ din presa românească, dar el intră în discursul bulversant și manipulatoriu al actualității) ori că soția îndeplinește acest rol, liber consfințit, doar pentru satisfacerea nevoilor fiziologice ale soțului, iar exemplele pot continua, la nesfârșit, pe această latură insalubră moral, ei bine, toate acestea la un loc demonstrează, din unghi mentalist, un diagnostic de o gravitate maximă al societății românești și globale, anume, că gradul de anulare a respectului față de demnitatea și libertatea Persoanei în sine – respectiv, a femeii de către bărbat -, dar și anularea conceptului de moralitate general-comunitară sunt cvasidominante, iată, în cultura națională de tip masculin a prezentului.

Spectrul teologic prezintă rolul fundamental în indicarea unui fapt deosebit de important, de altfel, în tot acest context al analizei fenomenologice, un fapt care anulează, definitiv, sclavia umană în raport cu propria persoană și cu grupul, anume, acela că păcatul este echivalent cu pierderea libertății de sine a Ființei umane. A fi liber ca Persoană, spunea Părintele Dumitru Stăniloae, făcând apel la exemplul Fecioarei Maria (prima ființă umană din istorie cu adevărat liberă, după categorisirea teologului occidental Marc-Antoine Costa de Beauregard), înseamnă a nu-ți pierde sensul existenței, a nu fi robul propriilor patimi și plăceri egoiste, a te îndepărta de superficialitatea Continue reading „Magdalena ALBU: Industria morții”

Sofia Doina GAVRILĂ: Poeme

Sfântul grai românesc

 

Sfântul nostru grai românesc

plămădit din pâine dulce,

este vorba ce-o rostesc

toți urmașii lui Neculce.

 

Limba noastră literară

de voi poeți, preaslăvită,

este dulce sau amară,

când cu lacrimi e rostită.

 

În vatră de sat cântată

pe la sfinte sărbători,

în biserici cuvântată

plânsă-n strune de viori,

 

Același grai ne sfințește

când doina cu dor suspină

vorba sfântă ne unește

graiul molcom ne alină.

 

În grădina de rai sublim

nu e floare mai frumoasă

decât limba ce-o vorbim

azi români, la noi acasă.

 

Este darul din strămoși

lapte supt din sânul mumei

și-l vom lăsa bucuroși

urmașilor fii … ai humei.

19.08.2019

 

 

Aripi de dor

 

Cum să pot zbura la tine cu aripa-mi frântă,

Să mă strecor tiptil în suflet cu aripi de dor,

Când eu sunt doar aripa, din partea dreaptă,

O parte a inimii ce sângeră prin dor sfâșietor.

 

Suntem îngerii căzuți din ceruri, blestemați,

Ce-am îndrăznit să iubim fără voie să cerem,

Pentru iubirea noastră de oameni, alungați

Din Eden, iubind ne vom izbăvi de blestem.

 

Oameni și îngeri din carne și lut plăsmuiți,

Coborând divinul din cer, în rai pământesc,

Printre aștrii și stele, de nebuloase înghesuiți,

Purtând pulbere de stele pe aripi, se contopesc.

 

Înșeuați la carul mare bidivii de foc nărăvași,

Peste constelații și timp, zboară iubire purtând,

Îngerii din ceruri  suntem iubind sub același

Cer nemilos, două aripi o singură inimă având.

07.01.2015

 

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

 

Ileana VLĂDUȘEL: Dragă Țară!

Dragă Țară!

 

Frumoaso ce mi-ai fost casă și vis, să-mi ierți plecarea! Soarta de proscris e-o soartă grea.

Această cruce cruntă, aș vrea să n-o fi dus, dar tu vândută ai fost de mult de haitele de hoți.

 De acum, doar în povești eu la nepoți, voi spune despre tine, cum, odată,

 erai cea  mai frumoasă, mândră, fată!

 

Am plâns când am plecat! Plângeau cu mine și râuri și pădurile străbune și vântul

 și uscatele coline! Dar ce puteam să fac? De-aș fi rămas, azi aș fi fost doar lut amestecat cu lutul

curajoșilor străbuni și n-am dorit să-i întinez pe buni cu teama și cu neputința mea!

 Îl rog pe Dumnezeu, în iad să-i dea!

 

Să nu fii tristă c-am plecat! În van aș fi rămas când lângă tine șacalii mișună. Destine

 s-au scris, în praful vântului s-a dus și toți au rupt bucăți din tine și-n în mine,

 sufletul abia mai poate să rabde atât de neagră nedreptate.

Dar suntem slabi frumoasa mea!

 

 De acum, suntem robiți, vânduți, avem stăpân, doar plânsul ne-a mai fost lăsat,

 cu el ne ducem traiul cenușiu sub cer, un cer ce nu mai este al nostru! Sper,

 ca măcar visul să rămână viu și amintirea ta! Ce spirit viu și ce frumoasă ai fost, ce bogății

 ascunse în adâncuri, ce câmpii!

 

Cum am lăsat să pună peste gât năpârca vânzătoare acest jug?!Ne-au luat copiii dragi și ne-au lăsat

în suflete săraci ei, ce-au mâncat din blid la masa ta și au băut nectarul tău și vinul. Te-au vândut!

Te-au rupt, te-au violat și te-au călcat, cu talpa lor murdară! Te-au trădat!

Te-au scos mișeii la mezat!

 

Cei ce-au rămas așteaptă doar un semn, dar de la cine, astăzi, domnitor, e doar  un iuda

vânzător de țară și lângă el năpârci ce mușcă. Fiară să fii și-i aperi pe copii dar lacomii

 

 acestei țări, nu simt decât plăcerea banului, arvună, pentru trădare și pentru minciună

și te-au lăsat la venetici  feudă!

 

În mine răni adânci își odihnesc războiul sufletesc. Eu  te iubesc dar nu mai pot să stau,

mai am un pui și-l vreau în viață. În deal, la căpătâi, acolo unde odihnește buna,

 am îngropat din tine Dorul. Buna, femeie aprigă și curajoasă o să te apere de toți.

 Frumoaso!

 

N-au mai rămas speranțe la cei vii. Suntem mai morți ca morții! Într-o zi, de voi trăi destul,

o să vorbesc de tine celor mici. Mă pedepsesc eu singură pentru că n-am curaj să lupt

dar locuiesc doar printre lași și lașitatea e molipsitoare, o recunosc

 deși adânc mă doare!

 

 Stăpâni acum  sunt hoții, trădătorii, jivine înfometate adulmecând din rana ta, roș sângele aprins.

Așteaptă pe la colțuri și pândesc poate a mai rămas ceva…Mai vezi? Mai simți?

Îi mai auzi cum latră, cum scheaună la ușa ta, frumoasă fată ?Și nu e nu e nimeni care să-i alunge!

 În mine strigă sufletul și plânge!

 

Am mai putea salva ce-a mai rămas? Putem! Însă avem nevoie de-o chemare! Cheamă-ne tu

și  poate la chemare vom strânge sute câteva. Tot vom muri însă măcar așa, vom ști și noi,

 vei ști și tu, c-o urmă, a mai rămas din strămoșeasca sârbă ce se juca pe oase de dușman.

La arme plânșii mei însângerați sărmani!

 

Eu nu mai pot! Tu poți? Nici tu? Ca noi, sunt încă sute, buni pentru-n război. La arme frați, surori,

 copii! Cât mai avem o țară! Suntem vii! Suntem copiii acestei țărișoare ce sângerează oameni

buni! De moare, ai cui vom fi, pe unde ne vom duce? Ce căpătâi va odihni o cruce, când se va mili

 de lașitatea noastră Domnul?

 

Cin-va fi la slujba noastră de înmormântare? Cin-va aduce la mormânt o floare? La arme dragii mei,

 la fel ca mine, vă fierbe flacăra mâniei în vine! Cât mai răbdăm, cât să mai suferim!

Eu plec, tu pleci, ei pleacă…suferim…N-ar fi mai bine oare să luptăm?

Poate că vom muri, dar să încercăm!

 

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

20 august 2019